Imaginile cu Eric Thohir și Massimo Moratti privind, umăr lîngă umăr, meciurile de pe teren propriu ale Inter-ului dau bine la imagine. La imaginea fiecăruia dintre ei, dar și a clubului Inter Milano. Nu întotdeauna tranziția la conducerea unei societăți se face lin și într-un spirit de bună armonie, chit că la Inter, acum, n-ar trebui să fie motive de gîlceavă, căci Thohir nu i-a furat nimic lui Moratti, iar pe Moratti nu l-a forțat nimeni să-i vîndă tocmai lui Thohir. E plăcută însă la vedere imaginea cu noul și vechiul conducător unul lîngă altul.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Mai neplăcută e imaginea pe care ambii o văd, umăr lângă umăr, dacă asta are vreo importanță în context, dar, mai ales, pe care o vede toată lumea. Imaginea Inter-ului în acest început de 2014 e deplorabilă. Fără victorie în 2014 (o victorie în ultimele 8 meciuri), afară din Cupă și cu un joc ce invită la pesimism. Nu știu de ce, parcă îmi vine să asociez panta descendentă pe care a apucat-o Inter cu momentul preluării puterii de către Eric Thohir. Veți spune că omul e proaspăt în funcție și încă nu stăpînește prea bine datele problemei, dar eu stau să mă întreb de ce oare Inter-ul mergea bine, surprinzător de bine aș zice, în perioada de așa zisă incertitudine instituțională, iar acum, cînd siguranța ar trebui să guverneze, merge din rău în mai rău?
E posibil ca incertitudinea să se fi mutat din spațiul public în interiorul societății. Pînă la urmă, un club de fotbal, chit că e unul cu tradiție de peste 100 de ani, tot un fel de societate comercială e. Iar la orice societate comercială, cu orice profil doriți, schimbările la vîrf aduc după sine multe semne de întrebare. Pare simplu, Moratti i-a vîndut lui Thohir, și-a luat banii, iar acum Thohir e cel care conduce. E însă mai complicat. Moratti avea în spate, sau sub el dacă e să vorbim strict de organigramă, un grup de oameni. O echipă. Nu neapărat echipa de fotbal, dar și ea intră în această discuție. Un grup de oameni în care avea încredere, pe mîna cărora mergea în luarea decizilor, în fond el îi pusese în acele funcții. E posibil ca Thohir să aibă altă echipă. Sau măcar să se gîndească la așa ceva. E posibil să vrea să-și pună și el oameni de încredere, de încredere pentru el, ținînd cont că vorbim totuși de o afacere.
Toți cei care au fost implicați, nici nu contează domeniul, într-o astfel de schimbare la vîrf în societatea în care lucrau trebuie că au simțit un soi de nesiguranță. Care, dacă se prelungește devine neproductivă. Pe principiul dominoului, dacă Thohir își aduce un om de încredere la conducere, manevră perfect justificată de perioada scurtă pe care omul de afaceri indonezian o petrece în Milano, e posibil ca mai multe piese să cadă ori să fie înlocuite. Piese care, sub spectrul incertitudinii, acum nu mai dau același randament, se gîndesc mai puțin la treaba pe care o au de făcut și mai mult la viitor, încearcă să și-l asigure, pe principiul atît de sănătos cîteodată ”plec eu înainte să fiu dat afară”.
Veți spune că asta n-ar trebui să aibă prea multă legătură cu ceea ce se întîmplă pe gazon. Eu zic că nu-i chiar așa. Dacă Walter Mazzari e și el unul dintre cei bîntuiți de nesiguranță? Dacă aceste gînduri îi afectează inspirația în luarea anumitor decizii? În felul în care conduce antrenamentele, în felul în care face echipa, în felul în care face schimbările. Poate că omul de încredere pe care Thohir îl va pune la conducerea clubului are alte preferințe în materie de antrenor. Sau poate că Thohir însuși are alte preferințe. E posibil orice. Iar situația lui Mazzari, care a fost convins de Moratti să vină pentru un proiect și acum s-a trezit că nu mai e Moratti șef, ci altcineva, nu e prea comodă, să recunoaștem.
E posibil ca nici anumiți jucători să nu se simtă prea comod. E știută relația aproape părintească pe care o avea Moratti față de unii dintre fotbaliști. Care au încasat, de-a lungul timpului, salarii fabuloase doar datorită sentimentelor pe care Moratti le dezvoltase pentru ei. Cu noul președinte nu se știe care vor fi relațiile, nu se știe cum stă Thohir cu sentimentalismele.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE INTERULUI GĂSIȚI AICI:
E o teorie ce poate explica haosul existent în aceste zile la Inter. Mai nou, au apărut în față și fanii, care-și exprimă pretențiile și pun presiune. Ceea ce s-a întâmplat cu afacerea Guarin-Vucinici e un semn cît se poate de prost, instituțional vorbind. Atunci cînd presiunea fanilor, cît ar fi ei de ”tifosi” și de dedicați, blochează o astfel de operațiune, imaginea numai bună nu e. Nu intru prea mult în dezbaterea ideii dacă Inter ieșea ori nu în cîștig în urma schimbului. Eu cred că nu, căci Guarin mi s-a părut unul dintre cei mai în formă jucători ai echipei în ultima vreme. Nici nu vreau să mă întreb prea mult de ce Guarin dorește cu insistență să plece de la Inter. Observ doar că o afacere aproape parafată de două cluburi importante ale Italiei cade la presiunea fanilor Interului, care, zice-se, i-ar fi pus în vedere lui Thohir să nu mai negocieze vreodată de acum înainte cu Juventus și AC Milan. Nu mi se pare în regulă.
La fel cum nu pare prea în regulă absența Interului din mercato. Cînd a preluat clubul, Thohir pretindea că-l poate transfera fără probleme și pe Messi, dacă argentinianul ar fi dorit. Declarație primită cu politețe de unii interiști, dar alții au privit cuvintele indonezianului drept o garanție că e pus pe fapte mari. Garanție care s-a cam evaporat după ce Nainggolan, care, chit că e născut în Belgia, vorbește și pe limba lui Thohir, căci tatăl său e indonezian, a ajuns la Roma, deși acum vreo două luni, după ce dădea gol Inter-ului în campionat, la Cagliari fiind, era dat ca și transferat la ”nerazzurri”.
Perioada de mercato e aproape gata. Greu de crezut că Inter va putea face vreun transfer de nivel. Vor urma 4 luni grele, pentru toată lumea, de la Thohir la suporteri. L-aș include aici și pe Moratti. Chit că nu mai e președinte, rămîne totuși un suporter.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
”Lăsați viața să vă surprindă! S-ar putea să vă surprindă plăcut cîteodată”. E o vorbă care mie îmi place teribil, un sfat pe care l-am dat și-l voi da tuturor. Nu mai știu unde am auzit-o sau de la cine, chiar nu cred că are importanță asta. Mult mai important e mesajul, iar dacă stăm bine să ne gîndim, de multe ori viața ne-a făcut surprize plăcute, în momente cînd nu ne așteptam. Așa e logic să se întîmple, niciodată viața nu e liniară, iar destinul e o alternanță între bine și rău. Binele continuu e o utopie, la fel cum răul permanent nu există. Navigăm tot timpul între un țarm și celălalt, ideea e să ne bucurăm pe cît putem de momentele bune ale debarcării în zona bună, pentru că de zona rea nimeni nu e scutit.
Citeste mai mult …
Cînd m-am hotărît să plec în America, destinația inițială, prin concursul de împrejurări ce m-a făcut să iau această decizie, curajoasă pentru un om care nu iubește absolut deloc zborurile cu avionul, era Los Angeles. Între timp, pe ideea dacă tot stau 10 ore într-un scaun, mare parte deasupra oceanului, și plătesc un bilet, de ce să nu vad mai multe lucruri?, am ajuns la Las Vegas și apoi la San Francisco. Și nu-mi pare rău absolut deloc, dimpotrivă.
Citeste mai mult …
In fine, e un fel de a spune fără președinte. Teoretic, președinte are, căci a preluat această funcție vicepreședintele de pînă acum Josep Maria Bartomeu. Probabil că și practic îl are, căci noul șef și-a intrat imediat în pîine, conform statutelor după care e organizat clubul catalan. Care e un fel de republică în sine, de vreme ce președintele e ales prin vot, și se guvernează cam la fel.
Imaginea este a însă a unui club fără președinte. Sandro Rosell a cîștigat net alegerile din 2010 practic fără să se obosească prea tare. Și asta, culmea, în fața echipei pe care o propusese Joan Laporta (care, pentru cei care poate nu știu și se întreabă, nu mai avea voie să candideze, după două mandate consecutive, dar care, dacă se vor face alegeri anticipate, are voie să se prezinte), una care plutea pe valul transformării echipei de fotbal, grație lui Guardiola, Messi și ceilalți, în cea mai bună a momentului, după unii cea mai bună din istorie. Apropo de echipa lui Laporta, o parte din ea, Soriano & Beguiristain, se regăsește în poziții de conducere la Manchester City. N-am vrut să spun nimic cu asta, doar am constatat.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revin la Rosell și la procentul cu care a cîștigat acel scrutin, cel mai mare din istoria voturilor la clubul catalan. Acest procent s-a bazat, cred, pe imaginea pe care a avut grijă Rosell s-o lase în rîndul alegătorilor. Mulți dintre fanii Barcelonei probabil că au văzut filmul documentar ”FC Barcelona Confidențial”, foarte mulți dintre fanii Barcelonei din Catalunya probabil că erau la curent cu cele întîmplate. Rosell a fost mereu asociat cu Ronaldinho, aducerea lui Ronaldinho, de fapt, a fost asociată cu Rosell, iar el a fost privit ca un fel de erou pentru asta. Cu ceva dreptate, nu neapărat în zona eroismului, căci la momentul aducerii lui Ronaldinho, Barcelona era un club în perpetuă criză de nervi, care nu avea prea multe de oferit unui astfel de star, nici bani, nici echipă, nici premise de mare performanță, era doar o grupare cu istorie multă și reprezenta un oraș fabulos, mai ales pentru un brazilian. Faptul că Rosell l-a luat pe Ronaldinho în dauna lui Manchester United și Real Madrid, principalele forțe fotbalistice ale momentului, i-a adus o aură de specialist în transferuri, iar CV-ul pe care și l-a creat muncind la Nike în Brazilia și apoi America de Sud, una de manager extrem de priceput.
Privind lucrurile de atunci prin lentila evenimentelor de azi îmi pun, așa, o întrebare: oare cum l-o fi convins Rosell pe Ronaldinho atunci? Chiar nu mai contează, între timp lucrurile au evoluat, iar Ronaldinho, cum a fost el adus, a reprezentat omul care a ridicat, prin valoare și personalitate, clubul la înălțime. În jurul lui s-a construit echipa din 2006, dar tot în jurul lui s-au pus bazele conceptului de fotbal-marketing, atît de utilizat la Real Madrid. Pînă să vină Messi și restul echipei lui Pep, Ronaldinho s-a opus de unul singur, la nivel de marketing, aparatului pe care-l pusese la punct Real Madrid, cu Beckham, Zidane, Ronaldo, Figo, Raul, Roberto Carlos și ceilalți.
Să ne întoarcem la prezent. Și la Sandro Rosell. Am citit undeva o observație tare interesantă. În 2009, Marca l-a dat jos pe Ramon Calderon de la șefia Madridului în 3 zile. Chit că omul era un personaj destul de anost și trist, e de ajuns să ne amintim circul cu marmeladă făcut la București cu Gigi Becali (îl vede cineva în stare pe Florentino Perez de o asemenea mascaradă?), a fost forțat să demisioneze în 3 zile. În această săptămînă, tot în 3 zile, cotidianul generalist El Mundo l-a dat jos pe Sandro Rosell. Sau l-a făcut să demisioneze, ca să respect într-totul terminologia. Întîmplător sau nu, director la Marca în 2009 era Eduardo Inda, cel care a semnat articolul din El Mundo de luni, în care se dezvăluia că, de fapt, transferul lui Neymar la Barcelona n-a costat 57 de milioane, ci 95, cu tot soiul de comisioane bizare pentru Neymar, pentru tatăl lui Neymar (în fapt pentru societatea N & N pe care o controlează seniorul) și așa mai departe. E greu de înțeles cum Santos ia doar 17 milioane, tatăl lui Neymar primește 8,5 milioane drept comision, jucătorul 10 milioane drept primă de instalare (pînă aici să zicem că cifrele pot fi acceptate), dar, dincolo de astea, societatea N & N mai încasează 40 de milioane. În plus, cel puțin curioase sînt sumele de 9 milioane pentru două meciuri amicale (unul deja s-a jucat), dar și 7,9 milioane pentru blocarea a trei tineri jucători de la Santos. Aceste ultime cifre îmi par a fi o plată mai neagră pentru Santos.
Nu mai insist asupra cifrelor. Le-ați tot văzut probabil. Vreau să mă refer la consecințele demisiei lui Rosell. Din punct de vedere sportiv, în momentul ăsta Barcelona n-are emoții cu privire la vreo penalizare. FIFA, UEFA, Federația Spaniolă și Liga Profesionistă din Spania n-au avut nimic de comentat asupra acestui transfer. Rosell va depune mărturie pentru că a fost reclamat de un socio al clubului, un votant cum ar veni. De profesie farmacist, dacă asta are vreo importanță. Faptul că a demisionat mă face să cred totuși că s-ar putea, în fața judecătorului, să se afle destule elemente care ar putea implica pe FC Barcelona. Deocamdată, nu se știe dacă a făcut sau nu ceva ilegal, asta va urma să decidă judecătorul, însă Rosell va fi nevoit să scoată la lumină toate documentele despre care spunea că sînt confidențiale.
Tot din punct de vedere sportiv însă, eu cred că FC Barcelona n-are cum să nu fie afectată. E un cutremur, pe care-l va resimți și lotul de jucători. În momentul de față, se spune că noul președinte, Josep Maria Bartomeu, vrea să ducă la capăt mandatul, pînă în 2016 cu alte cuvinte, înțelegînd că n-a fost votat Rosell ci o echipă de conducere, care se menține, și, în special, un program. Pe care, zice, îl menține.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Totul se leagă însă de puncte. Și de joc. Dacă Barcelona nu ia campionatul și iese din Champions League încă din martie (cu City e foarte posibil), atunci lucrurile se vor precipita și e posibil să vedem, după un deceniu de pace, din nou batiste albe pe ”Camp Nou”. Implicit, alegeri anticipate. În interiorul lotului, toate aceste cifre, toate aceste milioane aruncate spre Neymar și familia lui n-au cum să pice bine. Fotbalistul e o specie aparte. Între meciuri, drumuri, recuperări, antrenamente și iar meciuri petrece foarte mult timp singur, prin camere de hotel ori cantonamente, și-și construiește în minte scenarii, vede conspirații la adresa lui, se consideră prost tratat față de alții. Messi cred că deja a gîndit mult la aceste scenarii. Iar Tata Martino nu pare capabil, prin personalitatea lui, să țină legat un vestiar populat, cum îi place lui Gică Craioveanu să spună, ”de rechini”.
Barcelona e în fața celui mai greu moment din ultimii 10 ani. Si asta din cauza lui Sandro Rosell, paradoxal, tocmai cel care a făcut posibilă ieșirea din criză.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mi-am dorit să ajung în San Francisco de pe la finalul anilor `80. Mai exact de cînd am văzut filmul ”Locotenentul Bullitt”, cu Steve Mc Queen și Jacqueline Bisset. M-au fascinat atunci filmul, orașul și, dacă tot sîntem la ora amintirilor, Jacqueline Bisset. Eram tînăr liceean pe atunci, la Lazăr în București, și îmi amintesc că am sărit pe paratrăznet în Cișmigiu ca să pot merge la film. Am evitat astfel o oră de chimie, de altfel paratrăznetul cu pricina era chiar în laboratorul de chimie, dacă memoria nu mă păcălește. Cei mai bătrîni, care au terminat și ei același liceu, poate că știu despre ce vorbesc, cei mai tineri probabil că nu înțeleg care e ideea cu paratrăznetul. Ei bine, acea țeavă era singura modalitate de a ieși din liceu, în acea epocă, acum nu mai am habar, în timpul programului, căci altfel portarul de la intrare era suficient de vigilent și greu de înmuiat. Eram și cam mic pe vremea aia, nu înțelegeam noțiunea de ”ciubuc” prea bine. Am văzut așadar filmul la un cinematograf de pe fostul bulevard ”Gheorghe Gheorghiu Dej”, asta ca să mențin linia vremurilor de atunci. M-au fascinat străzile din San Francisco, mi se părea imposibil ca un oraș să se dezvolte astfel. Despre cum o pupa Steve Mc Queen pe Jacqueline, cu altă ocazie.
Pentru cei care au deschis mai tîrziu aparatele (asta era o expresie la rarele meciuri pe care le vedeam la tv în acele timpuri) vă reamintesc că sîntem la episodul 4 al aventurii mele în Statele Unite. Dacă v-au scăpat primele 3 episoade, nu-i o problemă, există rubrica ”dacă doriți să revedeți”, să recitiți în cazul de față. EPISODUL 1 vă descrie cum am obținut viza de intrare în SUA, EPISODUL 2 vă prezintă drumul de 10 ore spre America al unui pasager cu frică de avion, EPISODUL 3 vă invită la o incursiune în Las Vegas.
Apropo de Vegas. Gîndindu-mă la ce am scris, mi-am dat seama că am uitat multe lucruri. Am uitat să vă spun, de exemplu, că în Vegas se poate trage cu arma de-adevăratelea, contra cost, inclusiv cu mitraliere de genul celor pe care le vedem in filme. E o atracție, destul de scumpă, a orașului. Sau se poate închiria un Ferrari. Sau un elicopter, pentru un voiaj de cîteva ore pe deasupra Marelui Canion. Care, am înțeles, chiar merită făcut pentru că nu e foarte scump. Nu și în cazul meu, dacă în avion mă mai urc, în elicopter nu cred c-o voi face prea curînd.
Marele Canion se poate vedea și pe un drum cu mașina, de la Vegas la Los Angeles. Din considerentele de mai sus, am ales să fac un mic ocol și să merg la San Francisco. După 4 zile pline de Las Vegas, m-am despărțit de acest oraș cu promisiunea fermă că, odată și-odată, mă voi întoarce. Mie mi-a plăcut mult, și indiferent ce spun unii, eu sfătuiesc pe toată lumea să încerce să meargă acolo.
Am constat cu ocazia că terminalul zborurilor interne al aeroportului Mc Carran e unul normal pentru America. Adică foarte mare și foarte populat. În America se merge cu avionul cam cum se merge cu trenul la noi. De altfel, trenul e folosit la ei doar pe distanțe scurte, între Vegas și San Francisco sau între San Francisco și Los Angeles nu se gîndește nimeni să ia trenul. M-am interesat eu la plecarea din San Francisco și am aflat că pînă în Los Angeles se fac vreo 6 ore, dar asta pentru că trenul ocolește mult, bifează multe localități pe traseu. Am priceput însă că drumul e foarte frumos, cu peisaje splendide ale Californiei și o porțiune de coastă senzațională. N-am pus mare preț pe informație, însă după ce am admirat în Los Angeles cel mai frumos apus din viața mea mă gîndesc că ar merita încercat. Poate cu altă ocazie.
Biletele de avion nu-s deloc scumpe în America. Iar frecvența zborurilor e extrem de mare, la fel și conexiunile. Am ales să zbor dinspre Vegas spre San Francisco, ca și din San Francisco spre Los Angeles, cu Virgin America. ”Cea mai bună companie din America”, mi-a spus taximetristul care m-a lăsat la aeroport. Nu comentez, pentru că nu le-am încercat pe celelalte. Cert e că am fost surprins să văd cum check-in-ul se poate face încă de afară, cei de la Virgin, ca și alte companii, avînd pupitre chiar acolo unde te lasă taxiurile. Nu știu de ce, pentru că mai există ghișee si înăuntru, pesemne pentru comoditate, spui taximtristului compania cu care pleci, el te lasă exact în aria acestei companii, nu mai tragi de bagaje prin aeroport, faci totul direct acolo.
Făcând parte din grupul ”Virgin”, al celebrului Richard Branson, avioanele ”Virgin America” au un interior în culori pe care eu nu le-am mai întîlnit. Amestecul de mov cu albastru, plus ecranele de pe scaunele din față, care nu se opresc nici pe timpul decolării, nici pe timpul aterizării, și pe care poți vedea ”live” zeci de programe de televiziune, americane evident, dau mai degrabă senzația de cafenea decît de avion. De discotecă.
Asocierea nu e fortuită. Vă invit să priviți mai jos cum se fac ”safety instructions” la bordul ”Virgin America. Eu unul n-am mai văzut așa ceva, mi-amintesc că m-a suprins plăcut un desen animat folosit cu același scop de cei de la ”Czech Airlines”, cînd am fost la Praga, la Supercupa Europei, dar așa ceva n-am mai văzut:
Zborul pînă la San Francisco a fost, după cele 10 ore dintre Londra și Vegas, floare la ureche. O oră și gata, am aterizat, pe un aeroport, înțeleg, destul de complicat pentru această manevră. Cu două piste paralele, pe care se aterizează aproape simultan, (se poate vedea AICI, pentru cei interesați) și care pleacă din ocean, practic apa te însoțește pînă cu cîteva secunde înainte să simți cum roțile iau contact cu solul. În Europa, din ce am fost eu, doar la Nisa e oarecum la fel. Aterizarea la San Francisco n-a fost lipsită de turbulențe, înțeleg că din cauza ceții, fenomen celebru în zonă, care se manifestă inclusiv în zilele de vară.
Am uitat să spun că bagajele se plătesc separat, 25 de dolari pe bucată, la fel și căștile din avion, 3 dolari pe bucată. Serviciul la bord e minim, apă, cafea, ceai și ceva sucuri, restul pe bani. La un zbor atît de scurt nu e o problemă. Contra a 50 de dolari, un taxi m-a lăsat în centrul orașului, zona Union Square, pe care o știam din informările de dinaintea plecării, cea mai bună din toate punctele de vedere.
San Francisco mi s-a părut un oraș foarte ”european”. Parcă nu are acea nebunie a zgîrie norilor pe care am văzut-o în ”Downtown Los Angeles” sau care îmi imaginez că e în New York. Orice oraș care are deschidere la mare (ocean după caz) are după părerea mea un farmec aparte, acea zonă de litoral îi dă un aer ușor boem. San Francisco nu face excepție. Am înțeles că e orașul preferat al intelectualilor americani, iar apropierea de Silicon Valley îi oferă posibilitatea de a găzdui oameni de mare valoare. În Silicon Valley găsești tot ce e important în materie de internet ori social media, Google, Yahoo, Facebook, Microsoft, Apple, Adobe și așa mai departe. Plus zona universitară foarte cunoscută a Californiei aduce beneficiile sale în ceea ce privește doza de libertate sau libertinism a locului.
Pentru că am ajuns destul de devreme, undeva spre prînz (din nou agenția de turism e foarte importantă în astfel de situații) am dat fuga imediat după ce m-am instalat într-un Hyatt cu o cameră pe jumătatea celei pe care am avut-o la Wynn Las Vegas, dar la un preț mai mare, să ”mă dau” cu tramvaiul local, atît de celebrul ”Cable Car”. În drum, pentru că la Vegas n-o făcusem, mi-am mai îndeplinit un vis, anume de a îngurgita un hot-dog american, așa cum o fac toți în filmele lor. 5 dolari costă, înțeleg că acum vreo 10 ani era un doar dolar, dar criza i-a lovit și pe ei, mai exact de la ei a început.
E o experiență de care m-am bucurat ca un copil. Cam scumpă, 6 dolari un drum, dar fiind atracție turistică e coadă mereu. Tramvaiele, pentru că asta sînt în fond, și-au păstrat forma veche, de la începutul secolului trecut, căci asta era și ideea, dar și felul destul de rudimentar pentru zilele noastre de a circula. Există un, să-i zicem vatman, care se opintește destul de serios să întoarcă tramvaiul atunci cînd ajunge la capăt, vezi în imagine, ceea ce mi s-a părut foarte haios. Practic el stă pe o suprafață în formă de cerc, care se întoarce atunci cînd conductorul îl împinge pînă îl sucește spre direcția de mers dorită. Există trei trasee în San Francisco, eu am făcut două dintre ele, m-am dus și m-am întors, la al doilea am stat pe scară, experiență pe care n-o mai trăisem de pe vremea cînd circulam cu tramvaiul prin București în felul ăsta, înainte de 1989.
Am avut ocazia să trec, pe unul dintre trasee, prin Chinatown, zice-se cea mai mare comunitate de chinezi de dinafara Chinei. Obiectiv turistic în sine, inclusiv pentru Touristic Bus, și aici de tipul ”hop on-hop off”, cum aveam să constat a doua zi. Practic se intră în altă țară, brusc toate inscripțiile de pe magazine sînt în chineză, vitrinele restaurantelor abundă în lighioane atîrnate, se spune că restaurantele din zonă sînt foarte căutate. Eu nu le-am căutat, am preferat ceva ce nu găsesc pe acasă, chit că ceea ce se oferă în restaurantele chinezești de la noi diferă sigur de ce găseam acolo. Mi s-a părut amuzant cum locuitorii zonei deveniseră ei înșiși borne turistice, căci toată lumea îi poza de zor. Pesemne că la început i-o fi deranjat chestia asta, între timp s-au obișnuit.
Am mai mers pe Nob Hill, dealul ce apare în multe filme cu San Francisco, distrus în întregime de cutremurul din 1906, dar refăcut. Am bifat și Lombard Street, celebra stradă în zig-zag, cu flori, pe care, am înțeles, poți face și o oră în tentativa de a o coborî cu mașina. Am rămas pentru seară în Fisherman”s Wharf, o zonă cu multe restaurante, și am încercat celebrul crab local, mai ales că înțelesesem că poate fi mîncat proaspăt, fiind perioada de pescuit. 36 de dolari costă unul întreg, dar e suficient chiar pentru un gurmand ca mine.
Am lăsat o zi întreagă pentru Alcatraz, mai ales că am fost făcut pioner la Doftana. Nu știu care e legătura, așa mi-a venit să scriu. Din nou am ascultat agenția de turism și mi-am luat bilete on-line. Dacă n-o făceam, riscam să mă duc degeaba la feribot-ul ce duce spre insulă, căci biletele, mai ales în sezonul de vară, se termină extrem de repede. Pentru că aveam timp pînă la ora feribotului meu, căci nu te poți urca decît la ora pe care ți-ai ales-o, am dat o fugă la ”Pier 39”, ca să văd leii de mare, o altă atracție a orașului. I-am văzut, cred și ei m-au văzut pe mine, pentru că altceva nu prea făceau, stăteau pe acele plute de lemn și probabil că se certau în limba lor, căci gălăgia era destul de mare. Nimeni nu arunca de mîncare, de altfel, nici să fi vrut nu cred că reușeau să convingă animalele să îngurgiteze pufuleți, covrigi ori chips-uri. Cola nici atît. În zare se vedea Alcatraz, prin ceață se vedea celebrul Golden Gate, podul acela celebru care de foarte multe ori e ascuns în nori. Așa cum a fost cînd m-am dus eu, de exemplu. Mai jos, găsiți, dacă doriți, o simfonie a leilor de mare:
Alcatraz e o experiență. Faptul că acolo și-a petrecut niște nefericiți ani Al Capone e doar un aspect, căci numărul condamnaților periculoși a fost mult mai mare. Cînd faci turul primești și căști, la care asculți istoria locului, dar ai la un moment dat ocazia să asculți și zgomotul ușilor de la celule. Ceva înfiorător, dacă stăm să ne gîndim, vorba ghidului, că deținuții ascultau asta zilnic. Pînă la urmă însă nu i-a pus nimeni să ajungă acolo, nu-i așa?
N-am ratat ocazia să mă pozez într-o celulă, dar mi s-a părut interesant și meniul pe care-l primeau deținuții. Destul de bine proporționat caloric, după părerea mea. Cine e curios să vadă și imagini de la Alcatraz, găsește mai jos, cu explicațiile pe care le-am auzit și eu:
M-am despărțit de San Francisco a doua zi, după încă o seară petrecută în San Franciso Bay Area. Mi-a părut rău că am ratat o excursie în Napa Valley, celebra zonă a vinurilor din California. Dar în viață nu le poți avea pe toate, nu-i așa?
Am plecat spre Los Angeles convins că a meritat ocolul prin San Francisco. Și aceasta e o destinație care merită făcută, mai ales că există din Europa destul zboruri directe.
Los Angeles va fi în episodul 5. Pînă atunci, pentru că explicațiile mele poate că au fost interesante, dar un film documentar sigur e mult mai interesant, vă invit să descoperiți, mai jos, San Francisco:
Despre Juan Mata și delicata sa situație de la Chelsea am vorbit de multe ori la Fotbal European. Situație delicată ce a început de la venirea lui Jose Mourinho la Chelsea și poate că se va termina odată ce Mata, campion mondial și european cu ”naționala” Spaniei, cîștigător al Champions League și Europa League cu Chelsea (o nimica toată pentru un băiat de doar 25 de ani, nu-i așa?) s-a muta cu arme și bagaje la Manchester United. Totul e rezolvat, s-a așteptat doar revenirea lui Roman Abramovici la Londra pentru ca operațiunea să fie oficializată, evident după formalitatea vizitei medicale. Suma de transfer variază de la sursă la sursă, dar ea e considerabilă oricum, în jurul a 40-45 de milioane de euro, sensibil mai mult decît plătise Chelsea celor de la Valencia în vara lui 2011, undeva la 25 de milioane.
Bun. Asta ar fi informația. O analiză merită totuși făcută. Plecând de la o intrebare. Cum e totuși posibil ca un fotbalist de valoarea lui Mata, ales cel mai bun jucător al lui Chelsea două sezoane la rînd, să nu-și facă loc în modulul tactic gîndit de Jose Mourinho? Sînt unii care pedalează pe ideea că Mourinho s-a răzbunat pe Mata, care l-ar fi refuzat în vara lui 2011 și s-a dus la Chelsea în loc să vină la Real Madrid. Există date certe despre un astfel de comportament al lui Mourinho la adresa unor jucători. Am citit recent o carte despre Mourinho, în avion, intre Londra și Las Vegas, carte scrisă de un ziaris spaniol de la foarte respectabilul ”El Pais”, în care se vorbește despre astfel de practici și despre legătura ”de afaceri” între Mourinho și Jorge Mendes, cel care avea o putere de neimaginat pentru oamenii de rînd la Real Madrid. Însă mie unul mi-e greu să cred că Mourinho, care poate fi caracterizat oricum, mai puțin prost, și-ar fi dinamitat propria echipă, propriul interes pînă la urmă, dintr-un orgoliu de licean. Orgoliul e pentru proști, iar Mourinho nu e așa ceva.
Dacă stăm să analizăm stilul de joc al lui Mourinho, de-a lungul timpului, găsim cîteva explicații ale marginalizării lui Mata. E de ajuns să ne uităm la Chelsea, prima etapă, Inter și Real Madrid, fără a merge pînă la FC Porto, care a fost totuși un început de carieră, cu multe experimente. La Chelsea, prima etapă, la Inter și la Real, jocul lui Mourinho s-a caracterizat printr-o foarte rapidă tranziție pozitivă. Printr-o reacție imediată la recuperarea balonului, prin declanșarea contraatacului. Lui Mourinho nu-i plac pauzele și acceptă mai degrabă greșeli de pasare decît încetinirea ritmului de contraatac. Amintiți-vă de Robben și Duff, de Eto”o și Pandev, de Cristiano și Di Maria. Jucători care, de fiecare dată când mingea era recuperată, căutau spațiile libere și alergau într-acolo pentru a le fructifica. Alături de ei, în linia de mijloc, nu în cea a închizătorilor, ci puțin mai sus, exista un singur jucător, care rămânea ori cobora pentru a primi și distribui mai departe. Lampard, în primul episod, Sneijder, în al doilea, Ozil, în al treilea.
La Chelsea de azi, acest jucător ”de creație” pare a fi Eden Hazard. Mai degrabă pentru că-i tipul de fotbalist căruia îi convine să primească la picior mingea, nu pe poziții viitoare. E posibil ca lui Mourinho să-i placă mai mult Oscar, însă subiectul acum e Mata, iar el nu prea are loc în acest desen. Și asta pentru că Mata are alt stil, el se asociază, primește, privește, gândește și abia apoi pasează. Pierde astfel secunde prețioase din rapiditatea fazei de contraatac.
Poate să fie asta explicația ”ostracizării” lui Mata din partea lui Mourinho. Ceea ce nu înseamnă că Mata e un jucător slab, nici pe departe. Pur și simplu el nu e aglutinat de sistemul tactic al portughezului. Spre deosebire de predecesorii săi, Mourinho nu prea obișnuiește să-i facă pe plac patronului, dacă asta îi afectează ideile. Și-a cîștigat dreptul ăsta prin performanțe și prin personalitate. Se spune că Roman Abramovici era îndrăgostit, în termen metaforic firește, de tripleta Hazard, Mata, Oscar, pe care o cerea în permanență în primul ”11” la meciurile importante. Mourinho nu pare prea preocupat de sentimentele patronului, asta e posibil să-l coste la un momenta dat, așa cum s-a întîmplat și-n primul său mandat, cînd nu-l băga pe Șevcenko deși știa că e preferatul lui Abramovici.
Mergem mai departe. Așadar Mata la Manchester United. Despre Manchester United, eliminată acum și din Cupa Ligii, e nevoie de un articol separat de analiză. Se va face cât de curând. Am scris de mai multe ori pe acest blog despre problemele lui Moyes. AICI, de exemplu. Atunci cînd am aflat că el e cel chemat să-l înlocuiască pe Sir Alex Ferguson, am scris despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Mi s-a părut de atunci un David cam mic pentru un Manchester așa de mare. Întotdeauna succesiunea la o monarhie de succes, așa cum a fost cea a lui Sir Alex, se realizează cu mare greutate, cu convulsii, uneori se termină cu revoluții. Deocamdată, la United sîntem la stadiul de convulsii. Mă uit cu multă admirație la fanii de pe ”Old Trafford” și la răbdarea pe care o au cu David Moyes. La alte echipe el cred că era înlocuit de mult. La presiunea publicului.
Poate reprezenta Juan Mata piesa care să redreseze mecanismul lui Manchester United? Rămîne de văzut. E cert că Manchester United are nevoie de un jucător de creație în zona de mijloc, iar Mata este așa ceva. Eu unul îl vedeam perfect integrat la FC Barcelona, ca stil, doar că Barcelona n-avea azi de unde plăti 40 de milioane de euro. Nici aici nu pedalez pe ideea că Mourinho nu l-ar fi dat pe Mata la Barcelona, pînă la urmă banii sînt importanți, nu de unde vin ei. Ar fi de făcut totuși o precizare. Dacă a acceptat să-l dea pe Mata la United, înseamnă că Mourinho nu vede în United o contracandidată la titlu în Premier League. Să ne amintim cum l-a blocat pe Demba Ba, care era ca și luat de Arsenal, după ce a aflat că Wenger l-a cumpărat pe Ozil. Și-a dat seama că, avîndu-l pe Ozil în spate, calitățile lui Demba Ba puteau transforma pe Arsenal într-un adversar puternic. Ceea ce, chit că n-a venit decît Ozil, s-a întîmplat oricum.
Fanii lui Manchester United speră ca Mata să devină pentru echipa lor ceea ce a devenit Ozil pentru Arsenal. E un pic mai greu însă. Ozil s-a dus la o echipă ce se mula pe stilul lui, o echipă de posesie, de pase, de construcție, cu coechipieri apți să se asocieze cu el. Nu știu dacă Manchester United e o asemenea echipă pentru Mata. Sînt tare curios în ce poziție va fi repartizat Mata în modulul lui Moyes. United are nevoie de un creator lîngă Carrick și sper ca Mata să nu pățească precum Kagawa, trimis în bandă, unde jocul îi e limitat.
Oricum ar fi, avîndu-i apți pe Mata, Rooney și Van Persie, ultimii doi atît din punct de vedere fizic, cît și din punct de vedere al relației personale cu Moyes, ce nu pare a fi grozavă, poate cu încă un transfer în zona centrală a apărării și cu o regîndire a poziției lui Fellaini, care n-are cum să se fi prostit în așa hal față de perioada Everton, Manchester United ar putea începe să se gîndească la o poziție de Champions League. Care e, după părerea mea, maximum de performanță pentru acest sezon.
P.S. Nu demult scriam că ”Mata n-are cratimă, are valoare”. Nu mi-am schimbat părerea.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!