Parcă nu era normal ca Manchester United să lipsească de la acest turnir colosal ce se anunță în sferturile de finală ale Champions League! Era păcat ca o echipă cu o asmenea istorie, o asemenea tradiție, un asemenea stadion și un asemenea public să nu se regăsească pe lista celor 8, unde, pentru prima dată cred în istoria competiției, vor fi doar cîștigătoare de cupe europene. Observați că n-am amintit, în alăturarea motivelor de mai sus, un termen: fotbal. Deocamdată, la acest capitol, Manchester United are multe restanțe, care nu știu cît de mult vor putea fi șterse cu această calificare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Anul trecut pe vremea asta scriam același lucru despre Barcelona, după ce reușise să refacă un 0-2 în tur. A fost o noapte care le-a lipsit celor de la United. Echipă și fani, care, încă o dată, au format un tot unitar demn de zile mai bune. Atmosfera a fost fantastică miercuri seară, publicul a simțit pericolul ca, în caz de eliminare, sezonul să se termine practic în martie, căci e și sezonul lor, nu doar al vestiarului. Una e să aștepți un meci de Champions League, cu un adversar important, alta e ca orizontul de așteptare să se limiteze doar la finalul unui campionat agonizant care, în mod normal, va trage după sine o absență din Liga Campionilor în stagiunea viitoare, ceva la care fanii de pe Old Trafford nu cred să se fi gîndit acum cîteva luni.
Manchester United a trecut de Olympiakos și a depășit handicapul unui 2-0 ce se întoarce foarte greu în cupele europene. Le lipsea fotbaliștilor lui David Moyes o noapte ca asta, o noapte în care să se simtă din nou eroi. Lui Moyes îi lipsea cel mai mult o noapte ca asta, căci el nu știu să se fi întîlnit pînă acum cu asemenea senzații. L-am văzut la începutul meciului, crispat, un pic cocoșat de presiunea partidei, resemnat oricum cu criticile pe care le-a primit și, sînt convins, le va mai primi. Nu știu dacă o seară ca asta salvează sezonul lui Moyes, dar eu m-am bucurat pentru el, căci imaginea de la început mi-a creat un sentiment de compasiune. Pare mai degrabă un dresor neexperimentat aruncat într-o cușcă plină de lei, tigrii și pantere gata să se devoreze reciproc, nu înainte de a-l devora, ca aperitiv, pe el. Nu știu dacă această calificare salvează sezonul lui United, mai degrabă nu, însă Moyes le-a făcut cadou fanilor, ce i-au fost alături într-un mod de-a dreptul miraculos în toată acestă spirală a eșecurilor, o noapte frumoasă, epică, de gustul căreia le era dor. A visa nu e interzis, ba chiar, susțin unii, e recomandat, căci cine nu are vise nu are nici aspirații. De ziua internațională a fericirii, fanii lui United pot trăi din nou acest sentiment.
Înainte de meci, Phil Neville, unul dintre secunzii lui Moyes, a făcut o ședință de cîteva minute cu copii de mingi, explicîndu-le cum trebuie retrimise în teren baloanele ce ies afară, la ce înălțime, cu ce viteză. Nimic n-a fost, iată, lăsat la voia întîmplării, așa procedează un club mare, categorie din care Manchester United face parte. Un alt secund al lui Moyes, Ryan Giggs, a fost trimis în teren, o măsură a la SirAlex Ferguson, care îi prefera mereu pe veterani în partide cheie. Giggs, despre care s-a speculat că a avut un dialog mai puțin elegant cu Moyes la un antrenament, și-a făcut treaba cum a putut. Are 40 de ani, și vreo 100 de zile pe deasupra, nu mai are rapiditatea în mișcări și prospețimea de altădată, dar are acea capacitate de a intimida o echipă adversă de tipul Olympiakos, cu fotbaliști care-l vedeau pe Giggs la televizor acum cîțiva ani, poate chiar era idolul lor, iar acum s-au trezit cu el în față. Și cum din piciorul lui Giggs au plecat primele două goluri putem trage vechea concluzie: fotbalul nu se uită îndiferent de vîrstă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
La 3-0, United a revenit la imaginea de echipă cu mari probleme. Grecii au dominat finalul și puteau marca golul agoniei englezilor, la fel cum o puteau face și la 1-0 și la 2-0. Olympiakos a avut ocazii, fără să fie o mare echipă, iar asta mă face să mă întreb ce se va întîmpla cînd adversar va fi, într-adevăr, o mare echipă. În momentul ăsta, înaintea tragerii la sorți, Manchester United îmi pare ultima pe lista favoritelor. Poate părea dur, dar e Olympiakos-ul acestei trageri la sorți, așa cum grecii erau adversarul dorit de toți în decembrie, tot așa cred că United ar fi acum rivalul preferat de celelalte 7.
Apropo de ”sferturi”. Vor fi 4 duble manșe splendide, cel puțin din punct de vedere al afișului, 4 posibile finale. Am spus la Euro Fotbal că nu mi-aș dori confruntări între echipe din aceeași țară, din același campionat. Ar fi păcat, sînt meciuri pe care oricum le vedem, parcă mult mai apetisante ar fi duelurile cu combatante din țări diferite, ar fi mai în spiritul Champions League. Nu mi-aș dori așadar un Clasico, nici un duel englez sau german, aș prefera, de exemplu, așa cum am spus, un Bayern-Atletico, ca să văd cum se descurcă Bayern în fața unei apărări ca a lui Atletico, dar și Simeone în fața atacurilor lui Guardiola. Mi-ar mai plăcea un Chelsea-Real Madrid, pentru implicațiile oferite, întoarcerea lui Mourinho pe ”Bernabeu” și, mai ales, duelul lui Casillas, Cristiano, Ramos, Pepe cu el. Aș mai vrea un Barcelona-Dortmund, pentru că mi se pare că ar fi un superduel din punct de vedere estetic și ar mai rămîne, în consecință, un PSG-Man United, care sună și el la fel de bine.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
”Last call” e acel mesaj pe care-l auzim deseori în aeroporturi, atunci cînd un pasager împrăștiat nu se prezintă la poarta de îmbarcare, deși a făcut check-in-ul mult mai devreme. Un avion întreg stă după el, ceilalți pasageri se enervează, piloții la fel, căci culoarele aeriene nu așteaptă după nimeni și trebuie ocupate conform planului inițial, altfel cine știe cît ar mai dura întîrzierea. ”Last call”-ul se tot repetă, nu e chiar ”last”, dar în cele din urmă avionul va decola fără cel în cauză, nu înainte ca bagajele lui să fie reperate și scoase din aeronavă.
David Moyes e oarecum în această situație. Sau, poate, ar trebui să fie. Check in a făcut, de mult timp, a primit loc bun și toate facilitățile date de o companie de prestigiu, precum cea pe care o alesese. Sau, ca să fiu mai exact, cea care-l alesese, de fapt, pe el. David Moyes e în situația pasagerului care întîrzie la îmbarcare și face ca avionul să nu poată decola. Avionul e Manchester United, iar decolarea întîrzie de cîteva luni. Returul cu Olympiakos poate face ca bagajele sale să fie date jos și avionul să decoleze fără el. Deși mai probabil e să rămînă la sol, iar zborul să se anuleze.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
Anul trecut pe vremea asta, dacă Manchester United ar fi avut de recuperat un asemenea handicap, în fața unui asemenea adversar, puțini ar fi pariat pe un eșec. Astăzi, puțini au curaj să parieze pe un succes, echivalent cu o calificare. Și asta pentru că, deși la nivelul lotului nu au apărut mutații semnificative, Manchester United a încetat, de la o vreme, să mai fie Manchester United, acea echipă care își obișnuise fanii cu întoarceri de rezultat pe durata unui meci, nu doar a unei duble manșe. Cred că problema lui Manchester United, despre care nu se poate spune sub nici o formă că nu dispune de anumiți fotbaliști de mare valoare, stă în acest blocaj mental. Jucătorii nu mai cred în ei înșiși, după ce, cred, au încetat să mai creadă în antrenorul lor. Pe vremea lui Sir Alex Ferguson, lucrurile astea nu se întîmplau. Sigur, veți spune că anul trecut pe vremea asta Manchester United era eliminată de asemenea din competiție, e corect, dar să nu uităm cine o elimina și în ce mod. Sigur, ați putea spune și că acum doi ani echipa nu ieșea din grupe, și asta e corect, dar nici atunci impresia lăsată nu era cea de azi.
Diferența dintre Manchester United cu Sir Alex Ferguson și Manchester United cu David Moyes poate fi căutată în reacțiile acestora de după eșecuri. Acum 3 săptămîni, la Atena, după ce pierdea fără drept de apel în fața unui adversar pe care și-l dorise, Moyes nu spunea absolut nimic despre viitor, nu pomenea nimic despre felul în care echipa va încerca să recupereze handicapul. Spunea doar că e cel mai prost meci pe care Manchester United l-a jucat în Europa. Cu aproape 3 ani în urmă, la Londra, după o finală a Ligii în care Barcelona dădea o demonstrație de fotbal, a rămas în mintea tuturor acea imagine cu mîinile lui Sir Alex Ferguson tremurînd necontrolat, o criză de nervi derivată din impotența pe care el o simțea, de pe bancă, față de jocul elevilor săi, chit că adversarul era cea mai bună echipă din lume în acel moment. Cum-necum, SirAlex a scos-o la capăt atunci, a readus corabia pe linia de plutire, deși a pierdut campionatul următor în ultima etapă, l-a cîștigat pe celălalt.
Pentru Manchester United, a părăsi Champions League azi ar fi echivalent cu un la revedere spus acestei competiții pentru o perioadă mai lungă. Cel puțin pînă în septembrie 2015, dar nici asta nu-i sigur căci, uitați-vă la Liverpool, o prăbușire nu-i așa ușor de reparat, căci rivalele nu stau pe loc nici ele, se întăresc și vor să se mențină cu orice preț acolo. Chit că pentru United chiar o calificare mai departe nu înseamnă o ieșire din criză, ar fi totuși un semnal cît de cît pozitiv, ar reprezenta o amînare a dezastrului ce se profilează la finalul campionatului și, poate, un semnal că mai există speranțe. Dacă United nu se califică înseamnă că sezonul s-a terminat în luna martie, căci echipa nu ar mai avea pentru ce să lupte.
Despre David Moyes am mai scris pe acest blog și sînt convins că o voi mai face. Coincidența, ce mi-a fost semnalată de cineva, cu parcursul lui Everton de anul trecut mi se pare fascinantă: 29 de meciuri, 48 de puncte, 46 de goluri marcate, 34 primite are United, în vreme ce Everton, fosta echipă a lui Moyes, avea 29 de partide, 48 de puncte, 46 de goluri marcate și 35 primite. Răutăcioșii ar spune că e un mic pas înainte, acel gol mai puțin încasat de United față de Everton. Alții ar fi de părere că astea sînt limitele lui Moyes.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să ne concentrăm puțin la meciul cu Olympiakos. Grecii vin pe ”Old Trafford” deja campioni, al 9 titlu în ultimii 10 ani, dar mai ales cu o imagine excelentă lăsată în partida tur. Moyes nu-l are pe Mata și se speculează pe folosirea lui Januzaj pe poziția spaniolului. Poate de data asta ar fi mai utilă folosirea lui Kagawa, care e totuși ceva mai experimentat decît tînărul belgian și poate suporta mai bine presiunea. Probabil că greul meciului va sta tot pe umerii lui Rooney, de la care se așteaptă miracole, la fel cum se așteaptă de la Van Persie să uite pentru 90 de minute de conflictele pe care le are în vestiar și să-și reîntîlnească vechiul amic, golul. Sau golurile, căci Manchester United are nevoie de cel puțin două, în condițiile în care apărarea, cu Vidici punct fix și, probabil, Phil Jones, va căuta să nu-și arate și cu această ocazie vulnerabilitatea
Oricare ar fi rezultatul final al calificării, senzația mea e că Manchester United sau Olympiakos reprezintă adversarul pe care toate celelalte 7 echipe deja calificate și-l doresc la tragerea la sorți de vineri. Am inclus pe această listă și pe Borussia Dortmund, căci nu cred că se gîndește cineva că Zenit fără antrenor poate face surpriza. Pentru frumusețea competiției, pentru afișul ”sferturilor”, ar fi de preferat ca Manchester United să se califice. Am avea 4 meciuri foarte frumoase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu știu dacă Liverpool va reuși să cîștige în acest an titlul în Premier League. Mai degrabă nu prea cred, căci în ciuda locului ocupat în acest moment în clasament, al doilea după Chelsea, la 4 puncte de echipa lui Mourinho, Liverpool nu pare incă pregătită pentru acest demers. În schimb nimic nu-i oprește pe ”cormorani” să viseze. Prin ”cormorani” înțelegînd echipă și suporteri, un tot unitar care a funcționat în anii cînd pe Anfield se dădea legea în fotbalul englez, dar și-n perioada mai puțin fericită cînd nimic nu părea să poată opri o spirală negativă în care intrase echipa.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Au toate motivele cei de la Liverpool să viseze. Căci în fotbal nu se știe niciodată. Nu de mult mă întrebam dacă Liverpool va intra în lupta pentru titlu sau doar o va arbitra. Am spus mai sus că Liverpool nu pare pregătită pentru cîștigarea campionatului. În momentul ăsta, clasamentul arată un oarecare avantaj pentru Manchester City, care are 6 puncte mai puțin decît Chelsea, dar și 3 partide mai puțin, două mai puțin față de Liverpool. Din punctul ăsta de vedere e un pic de dezordine, o entropie tipică fotbalului englez, cu ale sale competiții colaterale campionatului, căci e oarecum ilogic ca la acest stadiu al sezonului să nu știm exact cum stăm, pentru că, de exemplu, Chelsea are 30 de meciuri, Liverpool are 29, City are 27, iar Arsenal tot 29.
Să ne întoarcem la Liverpool și întoarcerea sa în zona nobilă a fotbalului britanic, ce trebuie salutată ca atare. Mie unul mi-a lipsit Liverpool în serile de Champions League, mi-a lipsit acel ”you never walk alone” lipit de imnul magic al celei mai importante competiții intercluburi din lume. Liverpool a fost într-o călătorie de penitență prin zona de mijloc a Premier League, o călătorie antamată de anumite măsuri discutabile luate de conducători, atît la nivel de antrenor, cît mai ales la nivel de jucători. Acest din urmă aspect, cel al jucătorilor, mă face pe mine să cred că Liverpool nu pare pregătită pentru a cîștiga campionatul în acest sezon. Asta nu înseamnă că nu o poate face, căci logica în fotbal e de multe ori încălcată, iar proverbul cu doi se ceartă și cîștigă al treilea poate fi aplicat destul de lesne. În paranteză fie spus, în aceeași situație e și Arsenal, care e fix pe aceeași linie de clasament cu Liverpool, dar din punctul ăsta de vedere Liverpool mi se pare o idee mai sus, pentru că, spre deosebire de Wenger, Rodgers a reușit să construiască o echipă fără să aibă, cu unele excepții evident, jucători exponențiali în lot. Fotbalul e al fotbaliștilor, dar și al antrenorilor, de regulă echipele cu fotbaliști mai buni reușesc în cele din urmă să cîștige ce și-au propus atunci cînd au investit.
Acest text vine ca urmare a reprezentației pe care Liverpool a dat-o pe Old Trafford. Mulți ani au trecut de cînd Liverpool nu a simțit o asemenea senzație de superioaritate în fața eternului rival. A circulat imaginea lui Steven Gerrard celebrînd golul doi marcat, din penalty. N-a fost întîmplător felul în care Steve G a ales să sărbătorească. A făcut-o la fel în 2009, cînd Liverpool se impunea pe Old Trafford cu 4-1. Era propabil cea mai bună echipă a ”cormoranilor” de la apariția conceptului de Premier League. Jucau împreună Gerrard, Torres, Xabi Alonso, Mascherano, iar pe bancă era Rafa Benitez. În ciuda acelui rezultat și a presiunii puse de Liverpool, United a cîștigat acel campionat, căci și Sir Alex avea pe cine să se bazeze, Cristiano Ronaldo, Tevez și Roney jucînd pe atunci cu toții alături de mai tinerii Giggs, Vidici, Rio Ferdinand, Scholes. De atunci așteaptă fanii lui Liverpool un semn de superioritate față de Manchester United. Iar acest semn a venit duminică, Liverpool cîștigînd mult mai clar decît rezultatul de 3-0 final și de eventuala senzație lăsată unora care nu vor să vadă realitatea de cele 3 penaltyuri dictate împotriva lui United, pentru prima dată în istorie pe Old Trafford.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Brendan Rodgers pare să fi găsit în acest 4-3-1-2, cu Sterling ca număr 10 și Gerrard ca număr 5 (am folosit numerele de pe tricou ca semnificație arhicunoscută a poziției din teren) formula cîștigătoare. A mai folosit-o, a mai și schimbat-o pe alocuri, însă contra lui United ea a funcționat, echipa lui David Moyes fiind cu adevărat impotentă la momentul construcției. Despre Manchester United cu altă ocazie, căci nimic nu e nou sub soare aici, dezastrul fiind extrem de aproape. Liverpool merită în întregime acest text. De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.
Două vorbe și despre Gerrad, dacă tot am pomenit de el. faptul că Steve G nu are în palmares un titlu de campion al Angliei e un mare paradox al fotbalului și, poate, o mare nedreptate. La 34 de ani, Gerrard pare a fi atins maturitatea deplină. Știe cît și cum să alerge, cum și unde să deposedeze, unde și cum să paseze. Nu mai e acel Gerrard care alerga dintr-o parte în alta a terenului ca un posedat. Rafa Benitez își amintea, într-un interviu de acum cîțiva ani, de jucătorul său favorit la Liverpool și povestea cum de multe ori era obligat să-l schimbe pentru că punea atît de mult suflet în tot ceea ce făcea încît, alergînd prea mult, își pierdea energia. Problema lui Gerrard la Liverpool în toți acești ani a fost că nu mai avea în echipă un coleg la fel de bun ca el. Acum îl are pe Luis Suarez, iar în doi visele se pot transforma mult mai lesne în realitate
Barcelona a rezolvat dubla manșă cu Manchester City mult mai clar decît se așteptau mulți la momentul tragerii la sorți. Mă număr printre cei care credeau că City avea șanse considerabile să elimine o Barcelona ce se află destul de departe de zona de garanții de acum 3-4 ani. Credeam, cred și acum, că Manchester City are cel mai bun lot din Premier League, jucător cu jucător, luați la bucată, ca la piață, credeam, cred și a cum, că Manchester City are un bun antrenor capabil de performanțe, pe care le realizase oarecum în trecut.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se pare însă că nu-i suficient. Se pare că nu-i suficient să ai un lot de multe sute de milioane, cu fotbaliști de mare valoare, pentru a elimina pe FC Barcelona, care mi se pare în continuare, și-n ciuda calificării, departe de vremurile de altădată, vremuri care e foarte posibil să nu se mai repete. Dar despre Barcelona, ceva mai jos. Se pare că Manchester City are un antrenor bun, dar nu unul foarte bun. Se pare că Manuel Pellegrini confirmă cele spuse despre el în momentul în care Txiki Beguiristain s-a decis să-l contracteze, anume că e un excelent antrenor de echipe normale, dar e un antrenor prea normal pentru echipe excelente.
L-am criticat pe Pellegrini pentru tactica abordată în partida tur. Inclusiv după returul de pe ”Camp Nou” am considerat că, de fapt, City a pierdut calificarea pe terenul său. Pe de altă parte, văzînd cum s-a jucat la Barcelona, parcă parcă i-aș da dreptate chilianului, în sensul că, plecînd de la stilul pe care l-a impus la echipa sa și la jucătorii pe care-i are, a aborda un meci cu Barcelona, chiar și acasă fiind, pe cartea ofensivă e mult prea riscant. S-a văzut asta foarte bine pe ”Camp Nou”, în repriza a doua, la începutul ei mai bine zis, în singura perioadă în care City a dominat și a pus realmente în pericol apărarea firavă a catalanilor. Ei bine, fix în această perioadă a venit golul lui Messi. Și, dacă stăm să analizăm și alte tronsoane ale partidei, Barcelona și-a creat marile ocazii plecînd din atacuri ale lui City, reacționînd la mingi pierdute de oamenii chilianului. De aceea înclin să cred acum că Pellegrini n-a gîndit chiar rău meciul tur, îndreptîndu-l spre un 0-0, cu perspective de a decide calificarea în retur, la care Barcelona trebuia să atace ca să dea gol. N-a gîndit posibilitatea eliminării lui Demichelis, n-a avut un plan de rezervă, de altfel a reacționat foarte tîrziu și destul de bizar după ce echipa a rămas în inferioritate. Scriam după Arsenal-Bayern, de la Londra, că Guardiola n-are un singur plan măreț pentru o partidă, ci mai multe planuri mici, ce pot fi aplicate în funcție de situație. Diferența dintre un antrenor bun și unul foarte bun aici stă, în fotbalul de azi unde strategia e la fel de importantă ca pasa de gol. Pellegrini e un antrenor bun, dar în categoria antrenorilor foarte buni deocamdată nu intră, acest etaj e rezervat altora.
Unde nu l-am înțeles pe chilian e la momentul schimbărilor de la pauză. La 0-0 și cu doar 45 de minute în față, pentru ce faci schimbare post pe post, obligată se pare de accidentarea lui Aguero? De ce nu încerci să riști, eventual cu încă un jucător ofensiv lîngă Dzeko, poate Navas, poate Negredo, dar mai ales de ce nu încerci să-l urci pe Toure Yaya un pic mai sus, în zona de unde, folosindu-și fizicul, dar și virtuțile tehnico-tactice, a rezolvat finala cu Suderland? Poate că, în această situație, Barcelona i-ar fi prins și mai des pe contre pe ”cetățeni”, dar poate că exista și varianta unor atacuri mai concrete, care să destabilizeze o apărare, o spun încă o dată, fragilă. N-o să aflăm niciodată, ne găsim pe teritoriul lui „dacă” și pe cel al lui ”parcă”. Pentru City rămîne acum varianta luptei pentru titlu, fără alt stres colateral venit din confruntări internaționale. Îl poate obține, pentru că Premier League oferă alte cîmpuri de bătălie decît Champions League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Despre Barcelona acum. Am auzit, obsedant aproape, după meci ideea de ”recuperar sensaciones”. A spus-o Xavi la Euro Fotbal, a spus-o Messi, a spus-o Valdes, a spus-o Mascherano. Mai corect ar fi să spunem că Barcelona a recuperat unele senzații. Cine spune că Barcelona a făcut un meci mare cu City e într-o clară eroare. A făcut un meci bun, care-i permite să fie din nou în ”sferturi” și să arate că e o echipă care contează încă. Scriam în avancronica partidei de pe ”Camp Nou” că Barcelona are nevoie de un pumn în masă cu care să arate că e vie în această luptă infernală din Champions League. A dat acest pumn în masă, a arătat că e vie, dar nu mai mult.
Tata Martino a ales să trimită în teren cei mai buni jucători pe care-i are de la apărare în sus. Inclusiv Neymar, căruia i-a găsit o poziție prin care să-l apropie mai mult de Messi, dar și cu care să-i lase lui Iniesta în stăpînire banda stîngă. I-a ieșit și trebuie să-i acordăm merite pentru asta, așa cum l-am criticat pentru lipsa de idei în alte situații. Chit că se vedea că nu e obișnuit cu acestă zonă, Neymar s-a descurcat onorabil și are o certă marjă de progres dacă se va continua pe același sistem în meciurile importante și nu văd de ce nu s-ar continua. Primul prilej ar fi duminica viitoare, în Clasico, și chiar va fi interesant să vedem în acea zonă cum se vor lupta Dani Alves și Neymar cu Di Maria și Marcelo.
Problemele pentru Barcelona sînt destule. Mi se pare că a experimentat pe durata dublei cu City mai multe stiluri de meci. Combinativ, de contraatac, de apărare aglomerată, fără a impune nici unul dintre ele. Mi s-a părut că apărarea are în continuare probleme și nu știu cum s-ar fi descurcat Pique și Mascherano dacă Aguero și Dzeko, sau Negredo, ar fi jucat măcar un minut împreună. Și nu știu cum Barcelona ar fi rezolvat calificarea dacă în tur se termina 0-0. Poate că ar fi rezolvat-o, căci îl are pe Messi. Care e în aceeași situație, destul de departe de acel Messi care lua meciul în spate și-l rezolva. Mi se pare că, din punct de vedere fizic, poate și psihic, Messi e chiar sub cel din returul cu Milan de anul trecut.
Există însă și-n cazul lui Messi și-n cazul Barcelonei destule posibilități de creștere. Messi continuă să fie decisiv, dar are nevoie de data asta și de o echipă care să-l susțină mai mult decît pînă acum. Nu e puțin lucru să elimini, cu două victorii, o forță precum City, singura care a cîștigat în acest sezon la Munchen, dar nu știu dacă e suficient. Senzația e că Barcelona de azi poate cîștiga Champions League doar printr-o tragere la sorți favorabilă în ”sferturi” și o conjunctură fericită în semifinale.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Barcelona-Manchester City începe de la 2-0 pentru Barcelona. Un rezultat care, înregistrat în prima manșă, în deplasare, niciodată n-a putut fi întors în Champions League. Ar trebui așadar să fie o misiune ușoară pentru catalani. Dar oare va fi? Golul lui Dani Alves de la Manchester e foarte important în acest context, căci dacă atunci s-ar fi terminat doar 1-0 echilibrul ar fi fost astăzi mult mai prezent, incertitudinea de asemenea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Mi-amintesc că-n tur, la Euro Fotbal ne-am manifestat cu totii mirarea că Barcelona, cu avantaj pe tabelă și om mai mult pe teren nu forța marcarea golului doi, eventual și a golului trei, care să rezolve problema calificării. El a venit în cele din urmă, dar și cu o mînă de ajutor din partea lui Manuel Pellegrini, care l-a scos pe Kolarov și a eliberat toată banda pentru Dani Alves, dar senzația a fost că Barcelona era mulțumită și cu 1-0. Și, văzînd cum stau lucrurile la echipă în aceste zile, zău dacă la 1-0 meciul de azi nu era deschis oricărui rezultat.
Am văzut la Bayern-Arsenal marți, am văzut și anul trecut, am văzut la Bayern-City în acest sezon, în faza grupelor, o diferență de două goluri în tur se transformă, în retur, într-un cadou cu care nu prea înțelegi ce să faci. Pare că totul e cîștigat, deși nimic nu e cîștigat. Bayern-ul lui Pep a înțeles lucrul ăsta și a controlat partida cu Arsenal, de unde și senzația de plictiseală a unora, care nu pricep și pace că fotbalul de azi e foarte multă strategie.
Din acest punct de vedere, City are modelul din meciul acela cu Bayern, de care pomeneam mai sus. Cînd a fost foarte aproape de surpriză. Diferența e că azi, acest ”foarte aproape” nu funcționează, azi se merge pe principiul ”ești sau nu ești”. City trebuie să dea 3 goluri ca să se califice, două ca să ducă meciul în prelungiri, eventual la penaltyuri. Și nu trebuie să primească, aspect foarte important, căci vorbim totuși de Barcelona și de Camp Nou, unde contextul e un pic diferit. Desfășurătorul perfect pentru City ar fi să dea un gol și să sporească astfel nervozitatea gazdelor, înțelegînd aici echipă și public, căci Barcelona e, istoric vorbind, un loc predispus crizelor de nervi.
Problema e cum va putea Pellegrini să facă asta. În tur n-a izbutit să ia mingea Barcelonei decît în foarte puține ocazii. Dacă se repetă scenariul și azi, City e condamnată, căci fără să ai mingea nu prea ai cum să dai gol. Revine Kun Aguero, iar asta e o veste excelentă pentru Pellegrini. Kun e letal în zona careului advers, dar revin la fraza de mai sus, trebuie să i se livreze mingea acolo. Pe vremea cînd Kun juca la Atletico, Barcelona lui Guardiola se apăra aproape de centrul terenului în meciurile contra lui pe teren propriu. Barcelona de azi nu prea mai dă această senzație de siguranță defensivă, dimpotrivă. Presupun că Pellegrini va mai alinia un atacant alături de Kun, probabil Negredo, așa ar fi logic, astfel încît Negredo să-l țină ocupat pe Pique, căci ar exista și varianta paselor lungi, direct pe el, iar Kun să caute duelurile cu Mascherano în viteză, ceea ce pe ”El Jefecito” nu-l avantajează, calitatea lui de bază fiind anticipația.
Pare simplu, nu-i așa? Problema e că o astfel de tactică poate fi nu doar riscantă ci și contraproductivă, căci obligă introducerea în teren a unor fotbaliști care știu cu mingea, dar nu prea știu s-o recupereze, atunci cînd o are adversarul. Dacă va juca Fernandinho alături de Toure Yaya, cu atît mai mult. Să presupunem că Fernandinho, Yaya sau chiar Silva pierd mingea, iar Barcelona declanșează contra. Fără Demichelis, care l-a anticipat destul de bine pe Messi cît a jucat, avem o problemă, căci Lescott nu e capabil de așa ceva, el are alte calități. Eu l-aș forța alături de Kompany pe Javi Garcia, pentru a se evita această problemă. În plus aș mai forța prin toate mijloacele fazele fixe.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
E foarte greu pentru City să poată să impună acest joc pe Camp Nou. Arsene Wenger a încercat lucrul ăsta marți, la Munchen, dar n-a putut, deși a jucat mai ofensiv decît altădată. Bayern însă e, astăzi, o echipă perfect stăpînă pe forțele sale, la care relația antrenor-jucători e foate bună. La Barcelona am dubii că e așa. Tata Martino nu cred că are altă soluție decît să repete tactica din tur, cu Busquets-Xavi-Iniesta-Fabregas împreună în teren. Iniesta revine, iar încurajările publicului îl vor ajuta să treacă peste mica dramă trăită și-l vor motiva. Ar mai fi Messi, care acasă se transformă. Și ar mai fi loc de un jucător. Aici, pentru această ultimă poziție, cea de coleg al lui Messi, sînt foarte curios dacă Tata Martino va intra sau nu cu Neymar. Parcă pentru acest meci e nevoie de un jucător cu viteză, care să știe să profite de posibilele spații, dar care să se și implice activ în momentul cînd mingea ar fi la adversar. Mi se pare că Pedro răspunde unor astfel de cerințe, chiar și Alexis Sanchez, însă Neymar nu prea.
Lucrurile sînt oricum mai simple pentru Tata Martino decît pentru Pellegrini. Are totuși 2-0 și-l are pe Xavi capabil să impună ritmul convenabil unui astfel de meci. Pentru Barcelona ar fi momentul unui pumn în masă, ceva de genul celui dat anul trecut cu Milan, un pumn în masă al cărui zgomot să avertizeze lumea fotbalului că această echipă nu e terminată. Și așa în ”sferturi” apar numai adversari complicați, dar asta e ceea ce ar urma. Dacă Barcelona ratează această calificare, și chiar există variante să se întîmple asta, căci City are destulă forță, prăpastia e cea mai apropiată oprire.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Pe 6 martie, clubul Real Madrid a sărbătorit 112 de existență. 112 ani în care Real Madrid a reprezentat mai mult decît un club de fotbal, a reprezentat o stare de spirit. Am primit de la cineva, cu această ocazie, un film, pe care nu-l văzusem pînă acum. E un pic mai vechi, e produs în 2005, dar e realizat atunci cînd Real Madrid avea poate cea mai frumoasă echipă din istoria sa, cea a ”galacticilor”. Cu atît mai mult merită urmărit.
Fotbalul se amestecă în această peliculă cu ficțiunea, personajele reale, cele de pe gazon, joacă alături de altle imaginare. Un profesor din Madrid, o tînără din New York, o adolescentă din Tokyo, un copil din Caracas, mai multe istorii are unor oameni care au în comun pasiunea pentru acest club.
E singurul film artistic realizat despre Real Madrid, o oportunitate de a intra în intimitatea celui mai important club al secolului 20 și, poate, al momentului.
Și pentru că se apropie El Clasico, în două episoade deocamdată, dacă nu cumva Champions League ne va rezerva dreptul altor dueluri, vă propun și un film despre FC Barcelona. Se numește ”FC Barcelona Confidential”, un film e care vi l-am mai oferit, acum mai bine de un an, pe acest blog. Îl găsiți sau regăsiți AICI.
Vizionare plăcută!
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!