Ce de probleme are Borussia Dortmund înaintea acestui meci cu Napoli! Și ce fluctuant e fotbalul în zilele noastre. Cînd a bătut pe Arsenal, chiar la Londra, Borussia era pe cai mari, chiar foarte mari. Se vorbea din nou de posibilitatea cîștigării Champions League, se vorbea de Bundesliga. Lucrurile în campionat mergeau bine, Bayern părea un zid ce poate fi escaladat. Era 22 octombrie și destul de cald afară.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum e frig, e umezeală și e multă preocupare în aer în Dortmund. 3 eșecuri au contribuit la această răcire a stării de spirit, sub granițele normalului pentru această perioadă a anului. Un soi de cod galben pentru Borussia, o coincidență cu culorile tricourilor din meciul cu Napoli. Eșec cu Arsenal, eșec cu Wolfsburg, eșec cu Bayern. O succesiune de rezultate negative ce a făcut ca în Bundesliga să se creeze o breșă de 7 puncte față de Bayern (ba chiar și pierderea locului secund, pe care stă acum Leverkusen), iar în Champions League să se joace un meci cu Napoli în condiții de maximă presiune atmosferică.
Să privim clasamentul!: Cu 6 puncte, Borussia e obligată să cîștige. În mod normal, Arsenal va bate pe Marseille, așa cum au făcut-o toate celelalte pînă acum. Și va face 12 puncte. Va avea deplasare la Napoli în ultima etapă, un meci ce poate fi infernal. Napoli are 9 puncte în momentul ăsta, 3 mai mult decît Borussia, așa că orice rezultat în afara eșecului o avantajează. Iar eșecul, spre deosebire de Borusia, n-o scoate definitiv din cărți. Dacă Napoli bate, totul e clar, Borussia e eliminată. Dacă se termină egal, situația nu se prea relaxează, mai ales în condițile în care Arsenal bate pe OM, căci în ultima etapă, Napoli și Arsenal ar avea varianta unei remize pentru a merge amîndouă mai departe. Rezultatele directe, după victoria lui Napoli din primul meci, avantajează echipa lui rafa Benitez. Și, oricît de multe bezele și-ar fi trimis pînă acum Wenger și Klopp, realitatea din teren se cam schimbă în astfel de condiții.
Iată așadar cam care e scenariul după care trebuie să joace Borussia cu Napoli. Și mai adăugăm aici alte aspecte negative. Accidentările s-au adunat ca un blestem peste Jurgen Klopp, n-are apărare, iar omul esențial de la mijlocul terenului, Gundogan, se lasă așteptat. Iar adversar este Rafa Benitez, un antrenor căruia îi plac tare mult astfel de meciuri cînd echipa sa nu trebuie să piardă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Problema lui Klopp vine și din meciul cu Arsenal, pierdut acasă. Arsenal, o echipă predominant ofensivă și cu o estetică atrăgătoare, a jucat atunci cel mai pragmatic meci pe care eu mi-l amintesc în epoca Arsene Wenger. Iar dacă Wenger a putut, cu echipa sa, Benitez va încerca și el, mai ales că vorbim de o filozofie ce-i este mult mai aproape. Borussia este o echipă ce nu e prea bucuroasă să atace pozițional. Preferă contraatacurile. Guardiola spunea după meciul cîltigat de Bayermn, în week-end, că e echipa cu cel mai bun contraatac din lume. Unii s-ar grăbi să o asemene cu Realul lui Mourinho, dar eu nu m-aș grăbi. Echipe reactive, ambele, se deosebesc prin traseele pe care le adoptă în cazul unei intercepții. Iar atunci cînd vorbim de Borussia, absența lui Gundogan e fundamentală în acest aspect. Nu mai vorbesc aici de absența fundașilor centrali, pentru că deja e prea mult, prea multe probleme. Linia de pase Hummels-Gundogan, de la care pleca acea formidabilă deplasare a celorlalți pe spațiile lăsate libere de adversar, de data asta nu este. Nuri Sahin e lent și mai e și stîngaci, ceea ce crează o problemă de poziționare în plus. Iar Sokratis nu e Hummels din punct de vedere al controlului la minge și mi se pare că nu e nici Subotici din punct de vedere al marcajului.
Cu toate astea, grecul rămîne unica soluție viabilă. Cu Bayern, lîngă el a jucat Manuel Friederich. S-a descurcat cu Mandzukic, cît de cît, dar după ce a intrat Gotze s-a rupt filmul. El nu poate intra însă în Liga Campionilor, așa că Jurgen Klopp va trebui clar să improvizeze. Cu Bender sau Sebastian Kehl. Eu cred că primul, astfel că veteranul Kehl va fi folosit la mijloc. În loc de Bender-Gundogan avem Kehl-Sahin.
Dincolo, la Napoli, n-aș fi foarte mirat dacă ar apărea și al treilea închizător, alături de Inler și Behrami. Mai ales în condițiile în care Hamsik nu poate juca. În primul duel dintre cele două, la Napoli, Benitez a surprns cu o așezare 4-4-1-1, foarte retrasă, mult spre propriul careu, cu care a închis toate posibilitățile celor de la Dortmund. Borussia a avut atunci ocazii, chiar și în 10 oameni, căci are calitate, dar n-a reușit să-și impună jocul. Acum va trebui din nou să atace, căci Napoli sigur n-o va face. Dacă și Bayern, avîndu-l pe Guardiola pentru care orice schimbare de stil e nenegociabilă, a atacat cu multă precauție, de la Rafa Benitez nu mă aștept s-o facă. Singura problemă a lui Napoli e apărarea pe zonă centrală, acolo unde Lewandovski poate aduce multe daune cuplului Albiol-Britos.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Se tot vorbește în zilele astea despre Balonul de Aur. E inevitabil, finalurile de an aduc după sine astfel de premii și astfel de dezbateri. Vreau să vă invit în cele ce urmează să ne întoarcem puțin în timp și să revedem cîteva momente din cariera unui Balon de Aur, unul dintre cei mai mari fotbaliști ai lumii: Zinedine Zidane.
Am promis acum ceva vreme că voi posta pe acest blog ceva despre Zidane. A fost unul dintre jucătorii mei preferați. Ceea ce făcea el pe teren mi se părea magic, felul în care atingea mingea, mîngîind-o ca pe o fată frumoasă, felul în care se mișca pe teren, parcă dansînd, felul elegant în care dădea golurile. Totul era special la Zidane. Posesor al unui fizic privilegiat, al unei tehnici desăvîrșite, al unei clarviziuni depline în joc, Zidane face parte din categoria marilor fotbaliști ai planetei.
Din păcate pentru el, n-a avut parte de retragerea pe care poate o merita. Acea finală a Mondialului din 2006, acel incident în urma căruia a fost eliminat, incident care, veți găsi mai jos, are un film documentar dedicat, acel incident așadar a făcut ca ieșirea lui Zizou de pe scena fotbalului să nu primească ovațiile pe care le-ar fi meritat.
Se spune că ultima impresie contează. E foarte adevărat, știm cu toții asta. Cred însă că la Zidane nu se aplică. Cred că la Zidane contează mai mult tot ceea ce a făcut pe teren de-a lungul carierei decît acea lovitură aplicată lui Materazzi. Între voleul din finala Ligii Campionilor din 2002 și capul dat în pieptul lui Materazzi, eu rămîn cu prima execuție.
Hai să lăsăm imaginile să vorbească! Vă propun nu unul ci doua filme documentare despre Zinedine Zidane. Poate vi se par multe, dar eu zic că merită să le vedeți pe toate. Chiar să treceți peste eventualul handicap al lipsei unei traduceri. Filmele sînt în franceză, dar imaginile n-au nevoie, în cea mai mare parte, de traducere. Ele sînt cele care contează.
Vizionare plăcută!
Pentru început, filmul carierei sale:
Al doilea film, de care vorbeam și mai sus, e un documentar realizat de postul M6 exclusiv despre incidentul cu Materazzi. Studiat din toate unghiurile și cu toate mărturiile posibile, filmul ne oferă o altă perspectivă a cazului
A fost meciul unei națiuni. Chiar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decît frustrați.
Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora, grecii mai exact, și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că stăm acasă, iar ăn locul nostru vor merge ei, grecii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.
Cineva, prin tribuna în care am stat eu, a spus la un moment dat că singurul mod prin care puteam să-i facem pe greci să se le fie frică de noi în această dublă mansă era să-i amenințăm că nu mai mergem la ei la vară, la mare. Că-i boicotăm și că, în locul lor, îi alegem pe turci. Atunci poate că ar fi pus un pic în balanță dacă merită să meargă la un campionat mondial tocmai în Brazilia, cu mari sacrificii financiare, sau să-și crească puțin PIB-ul pe spinarea românilor care-și cheltuie economiile într-o săptămînă prin insulele lor (nu că ar avea de ales, căci o săptămînă la mare în Grecia poate fi mai avantajoasă decît un week-end la Mamaia, dar asta e cu totul altă poveste).
Nu cred că grecii au tremurat vreun pic în meciurile cu noi. Un gol din fază fixă și un autogol, cu asta am vrut noi să ne calificăm la un Mondial. Puțin, foarte puțin, vorba filmului.
Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar cînd e să moară, tot moare. A noastră a murit la golul lui Mitroglou, pe care lumea îl botezase pe stadion ”Milogu”. Milog, milog, dar ne-a dat de ne-a julit, asta ca să mențin limbajul tribunei. Mi-am amintit brusc cum rîdeam în 2001 de Rudonja, care nu dăduse nici un gol în echipa națională a Sloveniei. ”Turbo Rudonja” îl persiflam noi pe Ghencea, pînă ne-a dat și el o bucată, că trebuia undeva să dea primul gol din carieră, nu? Ne-a găsit pe noi mai miloși. Așa și cu Mitroglou. Noi am rîs de el, el a rîs de noi, rîsul lui e însă cel mai sănătos, al nostru sună a pagubă.
Mai multe nu vreau să spun. Părerea mea despre Pițurcă o știți. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la cîini. E o expresie ce se vîntură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Pițurcă și să vină altul. Cine, nu mai contează, important e să plece Pițurcă. Așa cum a fost important s- plece și data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa sîntem noi, miloși, vă amintiți.
Normal ar fi să plece. Moral. Sincer nu-l văd însă în stare de acte morale. Așa că dacă va fi să plece, va pleca bine garnisit în buzunare. Sau, mă rog, conturi, că nu se mai poartă banii la sacoșă. În fond, el are dreptate, obiectivul lui e Euro 2016. Sau 2020, cine mai știe. Poți să-i reproșezi ceva din acest punct de vedere? E în grafic, șansele de calificare la Euro 2016 sînt intacte. Ajungem la fondul problemei. Cine ar trebui de fapt să plece? Răspunsul îl știm, dar ce folos. Cei care au guvernat haosul din fotbalul românesc, care n-au fost în stare să profite de emulația colosală creată după 1994, după 1998, chiar și după 2000. Sau dacă au făcut-o, au făcut-o în interes propriu. Poate că ar fi cazul să se retragă. În poziții onorifice, ca să fie toată lumea mulțumită.
Altfel, să fim noi sănătoși. O să vină Sărbătorile, apoi Paștele, apoi vara.Vom vedea Mondialul la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfîrșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer, eventual cu un alt șef la FRF. Foarte bine. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni.
Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.
Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi. Cînd se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.
Nu știu dacă o să ne calificăm. Nu știu dacă o să jucăm bine. Nu știu dacă vom reuși să ne depășim condiția. Nu știu dacă nu cumva și Mondialul ăsta va trece fără ca noi să fim prezenți. Nu știu dacă nu cumva o să avem o nouă deziluzie. Nu știu cine știe. Sau știu, dar cred că va trebui să nu ne lăsm în grija LUI și să încercăm.
De fapt, asta știu sigur. Știu că trebuie să încercăm. Știu că nu trebuie să ne pierdem speranța. Știu că trebuie să conștientizăm ce important e acest moment pentru fptbalul românesc. Știu că trebuie, noi cei care vom merge la meci dar nu vom intra pe teren, să fim alături de cei care vor fi aleși s-o facă. Știu că trebuie să facem asta necondiționat, fără să avem orgolii prostești, fără să avem idei preconcepute, fără să avem antipatii sau simpatii. Ceva trebuie să avem: încredere!
Habar n-am dacă fotbaliștii echipei naționale sînt conștienți ce moment important au în față. Probabil că unii da, alții nu. E momentul în care fotbalul românesc se poate întoarce la marea întîlnire a celor puternici. Un Mondial poate reprezenta un moment unic în cariera unui fotbalist român, care are puține oportunități de a cîștiga un trofeu european ori unul individual. Simpla enumerare a celor care pe care-i vom regăsi la vară în Brazilia ar trebui să crească dorința ”tricolorilor” de a se alătura acestei liste. Să te așezi lîngă marile nume ale fotbalului mondial e un cîștig imens, nu mai spun să joci împotriva lor.
Nu știu dacă oamenii care vor merge la stadion înțeleg importanța acestui moment. Nu știu dacă înțeleg cît de importantă e răbdarea. Nu știu dacă înțeleg ce important e pentru un fotbalist, indiferent cine e, să-și simtă publicul aproape. Publicul propriu, cel care e chemat să-i fie alături. Ostilitatea publicului advers te motivează, neîncrederea propriului public te trage în jos. Indiferent cine e acest fotbalist, el merită încurajat, de la început pînă la sfîrșit, chiar dacă uneori mai și greșește. În fond, el nu are nici o vină că se află pe teren, el e trimis acolo de un antrenor care așa a gîndit strategia. Să ne gîndim la ceea ce face fiecare dintre noi la locul lui de muncă. Fiecare dintre noi am greșit, la un moment dat, fiecare dintre noi am vrut să facem lucrurile bine, dar poate nu ne-a ieșit. Dacă am fi fost permanent bruftuluiți de cineva de pe margine nu cred că am fi reușit să ne reparăm greșeala. Fotbaliștii sînt oameni, pot și ei greși. Să le înțelegem greșeala și să-i ajutăm s-o repare!
Nu intru în detalii tehnice. Și-așa nu contează. Sîntem 20 de milioane de selecționeri, fiecare crede despre el că ar fi făcut o echipă mai bună decît selecționerul în funcție. Îi rog doar pe cei care n-au încredere, care gîndesc negativ și care vor doar să înjure să stea acasă! Îi rog pe cei care au fost în stradă în vara lui 1994 să-și aducă aminte cît de frumos a fost după ce am bătut Columbia, SUA ori Argentina, cît de rău ne-am simțit cînd ne-a eliminat Suedia. Și-i mai rog să le povestească asta și celor mai tineri, care n-au apucat aceste vremuri. Sau pe cele din 1998. Sau pe cele din 2000. Atunci am ajuns la turnee finale și pentru că suporterii credeau că se poate și aveau încredere.
Mi-amintesc meciul cu Danemarca, de la București, din 1989. Un noiembrie cenușiu, friguros, ca vremurile de atunci. Pierdusem la Copenhaga, pierdusem cam la fel de rău ca la Atena. Trebuia să batem ca să ne calificăm. Nu mai fusesem la un Mondial din 1970, din Mexic. Mi-amintesc că Jenei a făcut o echipă ce părea bizară atunci, cu Lupu titular, cu Balint vîrf de atac, cu Andone și Gică Popescu în teren, deși relațiile lor cu ”stăpînul” fotbalului românesc de atunci nu erau prea bune. Mi-amintesc ce echipă aveau danezii, mi-amintesc că am luat gol repede. Și mi-amintesc că am întors și am cîștigat cu 3-1. Mi-amintesc că Sabău a fost fenomenal, mi-amintesc că Gabi Balint s-a reinventat atunci ca atacant, mi-amintesc că Hagi a făcut un meci destul de slab, ba a și fost eliminat, ca dovadă că și zeii au zilele lor mai proaste. Dar îmi amintesc că nici la 0-1 lumea n-a încetat să spere că putem întoarce un rezultat potrivnic. Ceea ce s-a și întîmplat. Vă invit să revedeți mai jos acele momente.
Să credem și de data asta în șansa noastră. Să credem că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică.
Să credem că toți cei 11 ”tricolori” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba. Pe acești oameni îi rog să ridice vocea și să încurajeze echipa națională.
Poate că această echipă națională îi va reprezenta pe ei astăzi. Și poate că va învinge, se va califica și va merge la Mondial. Nimic nu e pierdut pînă ce nu e pierdut definitiv. Nici măcar în România.
Iar celor pesimiști, neîncrezători, negativiști le spun un singur lucru: Lăsați viața să vă surprindă! Poate cîteodată o să vă surprindă și plăcut.
P.S.
Iată meciul de care vorbeam, cel cu Danemarca din 1989, cu comentariul lui Dumitru Graur.
P.S. 2
Dacă tot sîntem la ora amintirilor, vă propun să revedem și imagini din meciul de la Cardiff, care a făcut posibil Mondialul din 1994 pentru noi
Da, ați citit bine! Știu că, poate, ați fi așteptat de la mine ceva despre fotbal. Dar nu. Acest articol nu este despre fotbal. Există viață și fără fotbal. Totuși.
Ei bine, despre viață aș vrea să vă vorbesc. Un alt fel de viață. Pentru că acest text este despre un copac. Nu căutați nici o metaforă, nici o comparație cu copacii ce mai populează terenurile de fotbal, nici o metodă inedită de a scrie despre ceva, folosind ca mesaj subliminal altceva. Este pur și simplu un text despre un copac, un copac ca oricare altul. Ca miile de copaci din țara asta. Dar un copac care a fost ciuntit. Ca alte mii de copaci din țara asta.
Aveam fix în fața geamurilor un tei foarte frumos, bine structurat, care-și aștepta timpul pentru a înflori. Un soi de binecuvîntare pentru stradă, dar și pentru casă, căci vreme de cîteva săptămîni mirosea a tei, un parfum natural, o esență deloc artificială ce mai curăța din aerul îmbâcsit pe care suntem obligați să-l respirăm. Abia așteptam ca primăvara să vină, pentru ca teiul să înflorească. Și să conducă peisajul. Pentru că, da, era șeful copacilor de pe strada mea. Făcea din șederea pe balcon o mică plăcere, pe care cu greu reușești s-o atingi în acest București plin de praf, un praf pe care-l respirăm, pe care-l găsim pe mașini, în case, în haine sau pe pantofi. Nu cred că există oraș în Europa în care mașinile și pantofii oamenilor să fie atât de murdari.
În primăvara viitoare nu voi mai avea acest privilegiu. Teiul din fața casei mele nu va mai apuca să înflorească la fel. Pentru că a fost tăiat. De fapt, nu tăiat, ciuntit. I s-au tăiat mare parte din crengi, a rămas un schelet. Seamănă cu un soldat întors de pe front, dintr-un război ce nu era al lui, fără mâini și fără picioare. Au scăpat cîteva ramuri de furia fierăstrăului, dar nu va mai fi la fel.
M-am trezit dis de dimineață într-un zgomot infernal. Inițial am crezut că se asfaltează iar strada, ce fusese asfaltată în vara trecută. În aproape două luni. Două luni pentru vreo două sute și ceva de metri. Nemții făceau o autostradă în timpul, ăsta. Nu, nu se asfalta. Apoi am crezut că se lucrează din nou la blocul ce se ridică fix lîngă al meu. Un bloc la care se muncește de vreo 3 ani. Nu, nu e un zgârie nori, e un bloc de 4 etaje. Nemții făceau un cartier în timpul ăsta. Dar nemții nu cred că i-ar fi dat niciodată aprobare de construcție unui personaj, care ar cîștiga cu siguranță orice casting pentru un rol negativ în filmele indiene, iar aici ma refer doar la felul cum arată, căci dacă are sau nu talent habar n-am, și care personaj, imediat după ce a turnat fundația clădirii, a pierdut toți banii la cazino. Așa că blocul de lângă al meu e un fel de Sagrada Familia, la care se lucrează când se mai cîștigă bani, probabil tot din aceeași sursă de finanțare, în general sâmbăta și duminica, în general dimineața, în general cînd toată lumea doarme, în general cînd nu prea e voie, dar ce mai contează, în general pe cine interesează asta. Vreți să vă povestesc cum a fost cînd a pus acoperișul? Sau cînd a izolat pereții exteriori, de-am vrut să chem televiziunile să filmeze cum ninge în plină vară, în așa hal era plină strada de chestia aia albă, care face un zgomot enervant cînd o atingi și care se folosește la izolat clădiri. Ori poate vreți să descriu cum erau turnați stîlpii de rezistență, pe principiul atît de românesc ”lasă mă că merge și așa, trage și tu de ei un pic”. Nu cred că vreți, însă dacă vreți să vă cumpărați un apartament într-un bloc nou căutați cumva să-l vedeți la față pe dezvoltator. Mai ales că se aude că nu scăpăm de cutremurul ăla mare.
M-am lungit și am deviat de la subiect. Să-mi fie cu iertare! De fapt, zgomotul de care vorbeam era de la copac. Nu, nu era un fenomen misterios, era unul cât se poate de românesc. Copacului i se tăiau crengile. Am întrebat și eu, ca tot omul, pe cel care solicitase și, pesemne, plătise această operație, care-i ideea. Răspunsul a fost atît de tipic pentru vremurile pe care le străbatem. ”Pentru că așa am vrut eu. E vreo problemă?”. Poate că avea un motiv, ar fi putut să-mi spună. N-am mai insistat, căci cu personaje de genul ăsta e mai bine să nu-ți bați capul, ca să nu riști să-ți iei una-n cap. Rezultatul ar fi oricum același.
Între timp, intervenția a luat sfîrșit. Pacientul nu e mort, dar nici viu nu mai este. Acum e umbră. Umbra unui copac ce altădată înverzea strada și schimba aerul. Fix ca orașul ăsta, o umbră a orașului frumos, ce altădată bucura ochii celor care-l vizitau. Poate că dacă ar fi putut, copacul s-ar fi plâns de nedreptatea ce i se face, ar fi încercat să se opună, ar fi încercat să explice care-i importanța lor, a copacilor, în viața noastră. Oricum cred că n-ar fi reușit. Ar fi cedat într-un final, pentru că, nu-i așa, cel mai destept cedează întotdeauna.
Între acel copac și cel care l-a făcut să arate precum un ciot, precum o artă contemporană creată de un artist nevrotic, sunt din ce în ce mai convins că inteligența e de partea copacului.
P.S.
Acest text a apărut in numărul de noiembrie al revistei ”Etiquette Magazine”.
P.S.2
La sugestia unui bun prieten, adaug o completare ”muzicală”. O piesă pe care eu mi-o amintesc din copilărie
Finalurile de an calendaristic, nu fotbalistic, căci în fotbal anul începe în iunie și se termină în mai, aduce după sine decernarea premiilor. Superlativele anului își primesc trofeele și, implicit, recompensa. Care e cu dublă direcție, de simpatie și antipatie. Niciodată decernarea unui premiu nu poate mulțumi pe toată lumea, de fiecare dată există suporteri ai celorlalte tabere, cele perdante, care vor considera că sînt nedreptățiți. Balonul de Aur e cel mai important trofeu fotbalistic la nivel personal, iar în ultimii ani discuțiile legate de el au stîrnit polemici aprinse. Mai ales că în ultimii ani disputa a fost între Messi și Cristiano Ronaldo, între FC Barcelona și Real Madrid așadar, cluburi cu largă reprezentare afectivă la nivel global.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Acum cîteva luni, prin vară, cînd afară era cald și bine, mă întrebam tot aici pe blog cine va lua Balonul de Aur. Spunram atunci că e logic să te gîndești la un fotbalist de la Bayern. Eu mă gîndeam în acele zile la Robben, între tim a apărut numele lui Ribbery, care a și cîștigat de alfel un trofeu personal nu demult. Încercam în acest articol să explic din nou criteriile pe baza cărora se acordă acest Balon de Aur. Acest nou Balon de Aur, căci de cînd FIFA s-a amestacat în tradiționla anchetă a celor de la France Football, criteriile s-au mai schimbat. Înainte era clar, votau corespondenții L`Equipe-France Football, căci era premiul revistei. Era o mînă de oameni, căci oricît de prestigios ar fi grupul de presă nu putea acoperi toate continentele. Cu ajutorul FIFA, votul a devenit universal, pătrunzînd în cele mai îndepărtate colțuri.
Am spus mai sus că am încercat să explic din nou. O mai făcusem la începutul anului, imediat după ce Messi a primit al patrulea Balon consecutiv. Am încercat atunci sa explic de ce întotdeauna Messi. O să reiau cîteva din explicații. În primul rînd, s-au dus vremurile cînd doar trofeele contau. S-au dus așadar vremurile cînd un fundaș precum Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul unei campioane mondiale ce avea în lot mai mulți potențiali cîștigători decît el, dacă e să vorbim de valoare. Trofeele cîștigate reprezintă o parte din motivația celor care votează.
A doua motivație e dată de parcursul pe întregul an. În general însă ultima impresie contează, așa e întotdeauna. Consistența pe tot parcursul anului reprezintă un criteriu foarte important.
Și ar mai fi vorba de imagine. Cei care votează aînt și ei oameni ca noi toți, chit că acum sînt alături de ziariști și selecționeri ori căpitani de echipă. Au și ei preferații lor, simpatiile ori antipatiile lor. Eventual frustrările lor, eventual invidiile lor. Din acest punct de vedere, Messi pleca întotdeauna în avantaj, imaginea sa, plecată de la felul lui de a fi, dar și șlefuită, e limpede, de o echipă întreagă de profesioniști în PR și comunicare, fiind mai bună decît a lui Cristiano, pe care, paradoxal, nu-l avantaja prea tare faptul că arată precum un star de cinema și are alături de el una dintre cele mai frumoase și dorite femei din lume. Și tot din acest punct de vedere, mediatizarea lui Messi și Cristiano, excesivă pe alocuri, îi ajută și în această competiție pentru Balonul de Aur. Fanii lui Real Madrid sînt identificați cu Cristiano, cei ai Barcelonei cu Messi, dar cei ai lui Bayern nu cred că sînt unanim alături de Ribery. Unii cred că l-ar prefera pe Robben, ca să nu mai spun că nemții ar merge mai degrabă alături de unul de-al lor. E un criteriu să știți, degeaba strîmbă din nas unii citind aceste rînduri.
Impactul mediatic pe care-l are Bundesliga la nivel global a crescut mult, foarte mult și de cînd a venit Guardiola la Bayern, căci s-a creat un curent de interes fantastic plecat de la admiratorii lui Pep, printre care mă număr, care au început să studieze mai atent ce și cum face el la Bayern. Însă Bundesliga nu are impactul mediatic de care beneficiază Barcelona, din inerția creată tot de acea echipă a lui Pep, ori Real Madrid sau Manchester United sau Arsenal sau Liverpool sau AC Milan sau Juventus. Asta e situația, Bayern nu se numără printre primele 5 echipe iubite în alte țări decît Germania, chit că a luat Liga Campionilor. Faceți un exercițiu simplu! Cîți dintre prietenii pe care-i aveți simpatizează pe Bayern? Și cîți pe Barcelona, Madrid, United sau celelalte? Cam așa e și la nivel global.
Înainte să se repeadă asupra mea cei care au devenit peste noapte admiratori ai campionatului german, îi rog să-și reamintească, să revadă, cum a fost a doua zi de după finala germană a Ligii Campionilor. În duminica respectivă, știrile cu și despre Bayern campioană a Europei au fost, în multe locuri ale lumii, depășite ca impact emoțional de informația, lansată în primele ore ale dimineții chiar pe site-ul oficial al clubului catalan, Neymar la Barcelona.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Bun. Să revenim la prezent și la întrebarea care ne macină: cine? Cred că putem exclude din start numele lui Messi. A cîștigat campionatul cu Barcelona, dar a avut un an oribil la nivel personal. Din aprilie încoace sare dintr-o leziune musculară în alta. Cine pune însă în discuție cele 4 Baloane precedente cîștigate de el fie greșește, fie e orbit de antipatie. Ar mai fi Cristiano, grupul celor de la Bayern, Ibrahimovici și, ca de obicei în ultimii ani, Xavi și Iniesta, care probabil nu vor cîștiga prea curînd.
Multă lume a sărit la beregata lui Sepp Blatter pentru declarațiile făcute la adresa lui Cristiano și Messi. Chit că ele n-au fost atît grave, e clar că președintele FIFA nu era cazul să se pronunțe față de un premiu pe care-l ofera. E posibil însă ca prin aceste declarații să-i fi făcut un mare serviciu lui Cristiano Ronaldo. A creat un curent de opinie conform căruia FIFA are ceva cu Cristiano și, în speță, cu Real Madrid. Curent speculat prompt de aparatul de PR și relații publice din spatele lui Cristiano și din spatele Realului. E posibil ca acest curent, care se adaugă unei forme excepționale pe care o traversează Cristiano, să ajute la momentul votului. În momentul ăsta, Cristiano e cel mai bun din lume, indiferent de ce vor spune simpatizanții altor fotbaliști.
În dreptul lui Ribery stau trofeele și golurile marcate pentru Bayern. Parcursul ireproșabil al campioanei Europei în Bundesliga și Champions League nu-l ajută însă pe francez. Cristiano salvează Madridul cu golurile sale în majoritatea partidelor, mai nou o face și cu Portugalia, pe care a dus-o aproape de unul singur la Mondiale, Ribery nu prea, căci Bayern n-are nevoie de asta. Dacă am spus despre Cristiano că e cel mai bun din lume la această oră, la fel trebuie să spun despre Bayern, e cea mai puternică echipă din lume în acest moment. Însă e o echipă, un conglomerat de valori, care funcționează ca atare. Cînd Barcelona era cea mai puternică echipă din lume, era Barcelona lui Messi, care dădea o tonă de goluri, Bayern-ul de azi nu e al lui Ribery. Eu așa cred. În schimb, Madridul e al lui Cristiano, la fel și Portugalia.
Pînă la decernare, mai avem timp. Mai sînt meciuri de Liga Campionilor, etape din campionate. Să ne bucurăm, așa cum am mai spus-o în multe ocazii, că putem fi contemporani cu aceste valori. Că le putem vedea și admira fiecare mișcare. La vremea lor, Platini și Maradona împărțeau același campionat, dar imaginile pe care le avem în memorie despre ei sînt destul de puține. Pentru că așa erau vremurile, pentru că Serie A, chit că era cel mai tare campionat din lume, nu se vedea decît în Italia. Acum, grație televiziunii, știm tot.
P.S.
Updatez acest text cu ultima ”ispravă” a lui Cristiano Ronaldo, cele 3 goluri marcate Suediei lui Ibrahimovici, în returul barajului. Reacția comentatorului e genială:
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!