E întrebarea de o mie de puncte pe care și-o pun, cu siguranță, toți cei care vor merge la stadion sau vor vedea meciul la televizor. Barcelona-PSG din seara asta e o partidă care se poate rezuma în 5 litere: MESSI.
Cu Messi lucrurile sînt limpezi. E aceeași Barcelona, aceeași echipă strînsă în jurul liderului ei, așteptînd de la el să marcheze, să creeze, să terorizeze, să impresioneze. Barcelona cu Messi în formă e o mașinărie multifuncțională și greu de oprit. Pe cît de importanți sînt Xavi, Iniesta, Busquets, Pique, Valdes sau Villa în acest angrenaj, zgomotul motorului sună altfel cu cea mai importantă piesă decît fără ea.
E greu de spus acum dacă va juca. El vrea să joace, pentru că fotbaliștii în general vor să joace, nu le place banca de rezerve și cu atît mai puțin tribuna. Dacă joacă se vor găsi destui care să pună asta pe seama vreunui doping misterios, opinii idioate ale unor habarniști cu iz de atotcunoscători care cred că doping înseamnă recuperare după ruptură musculară, cînd de fapt e cu totul altceva. Messi are o caroserie aparte și vă promit că o să găsiți aici pe blog felul în care e structurat el și motivele pentru care accidentările din perioada Rijkaard nu s-au mai repetat de la venirea lui Guardiola.
Apropo de Rijkaard. Ultima dată cînd Barcelona a avut un nod în gît pe subiectul ”Mesi accidentat” a fost într-un retur cu Cheslea, în sezonul 2005-2006. Messi jucase magistral prima manșă, poate vă amintiți, cîmpul de cartofi pregătit de Mourinho pe ”Stamford Bridge”, eliminarea lui Del Horno, golul lui Eto”o. În retur Messi s-a rupt destul de repede, era perioada sa dubioasă, cu pizza, cola și rupturi musculare. A ieșit și a început să plîngă în brațele lui Rijkaard. Meciul atunci l-a rezolvat Ronaldinho, iar Barcelona, fără Messi, a cîștigat Champions League.
Cine ar putea fi Ronaldinho azi? În caz că lipsește Messi, evident. Cred că răspunsul e unul singur: Andres Iniesta. Don Andres e un geniu în felul său, care își acceptă cu o liniște incredibilă planul secund atunci cînd e Messi, dar care în absența argentinianului poate împrumuta sceptrul acestuia. Șansa Barcelonei e că, în mod normal, Iniesta nu trebuie să joace rolul unui Xavi tamponat imediat de adversar, asta pentru că PSG nu prea face pressingul de întîmpinare foarte sus.
Fără Messi, Tito Vilanova ar putea beneficia de un factor extrem de important, cel al surprizei. Fără Messi e de presupus că va juca Fabregas. Eu unul nu-s foarte convins că Fabregas nu va juca oricum, chiar dacă Messi se va afla în teren. Fabregas în postura de 9 fals e o chestie pe care cei de la PSG nu prea știu de unde s-o apuce, pentru că Fabregas e altceva decît Villa sau un alt 9 în adevăratul sens al cuvîntului.
E posibil să joace Alexis Sanchez. A prins un meci foarte bun cu Mallorca, ceea ce i-a mai atenuat din starea de stres pe care o acumulase. Alexis e un atacant care generează mai mult fotbal decît Villa și aduce alte detalii decît Pedro. Problema lui Alexis sînt ratările, ceea ce aduce o stare de spirit proastă în teren și o energie negativă, aproape isterică, în tribune. Dar cum Pedro e abia ieșit din accidentare, iar Villa a fost discret și cu PSG și cu Franța, căci ”centralii” acestora nu-s, cu tot respectul, Mexes și Zapata, varianta Alexis rămîne în picioare.
Mai rămîne de aflat fundașul central de lîngă Pique. Asumate fiind duelurile aeriene pierdute, cred că va juca Adriano, care se pliază mai bine pe viteza lui Lucas Moura. Song ar fi o soluție, dar cu toate că echipa ar cîștiga în centimetri, mai degrabă ar pierde, căci Song nu e oricum un săritor la cap capabil să se bată cu Ibrahimovici, plus că nu are viteza și simțul de anticipație ale lui Mascherano. Poate fi și Busquets, dar a-l disloca din zona de mijloc e cam riscant.
PSG vine la Barcelona cu o mare absență: Matuidi. Nu-i Messi, e clar, dar e singurul mijlocaș defensiv adevărat de la parizieni. Probabil că intra Chantome, dar e departe de cel pe care mulți îl văd peste Makelele. E un mare avantaj pentru Barcelona, care poate profita și pune în valoare celebrele sale pase ”între linii”, invenție a lui Guardiola, asta pentru cine se mai întreabă ce mai face Pep. Rămîne problema Maxwell, pe care Dani Alves l-a făcut arșice în tur. E posibil să apară Motta, dar fostul barcelonez a arătat mereu probleme psihice atunci cînd s-a întors pe ”Camp Nou”, vezi și episodul Inter. Sînt tare curios dacă Ancelotti nu-l va muta în banda cealaltă pe Lavezzi, căci Pastore, s-a văzut în tur, n-a fost capabil să surprindă cu nimic.
Superioritatea parizienilor e evidentă la jocul aerian. S-a văzut și în tur. Dacă reușesc să trimită cît mai multe baloane utile pentru Zlatan, ar putea provoca surpriza. Ar fi totuși o surpriză ca PSG să elimine Barcelona. În ciuda faptului că lotul lui Ancelotti e plin de staruri de mare calitate, încă noțiunea de echipă e un pic departe. Ceea ce nu e cazul la Barcelona, care din 2006 încoace are 3 trofee cîștigate, plus alte două semifinale jucate. În Champions League e un mare avantaj să știi să joci o calificare.
Unul dintre primele articole de pe acest blog, pe vremea cînd abia învăța să meargă în această lume a internetului sau, ca să mențin limbajul, în blogosferă, s-a numit ”Barcelona cu și fără Messi”. A fost scris imediat după meciul de Ligă al Barcelonei cu Benfica, poate vă amintiți momentul, atunci cînd Messi a fost extrem de aproape de o accidentare foarte foarte gravă. Atunci a avut noroc. La Paris, însă, s-a produs și inevitabilul. E o lege a fotbalului.
A avea în lot cel mai bun fotbalist din lume înseamnă și posibilitatea de a-l vedea accidentîndu-se, căci nu există fotbalist pe planeta asta care să nu fi pățit măcar o dată așa ceva. Lionel Messi nu e un bibelou prețios, pe care să-l pui la vedere și să ai grijă ca pisica să nu-l facă țăndări. El e fotbalist și e supus acelorași legi ale acestui sport. Iar Barcelona, ca echipă ce-l deține pe cel mai bun fotbalist din lume, e și ea supusă acelorași legi. Fotbalul nu se poate opri cît timp Messi e accidentat, el merge mai departe, iar Barcelona de asemenea. Acum e momentul să arate că și poate. Despre asta însă un pic mai jos.
Barcelona cu și fără Messi a fost un scenariu pe care l-am văzut la Paris. O primă repriză cu Messi, o a doua fără el. Inevitabil, o Barcelona în prima parte, o alta în a doua.
Pînă la ieșirea argentinianului s-au produs cîteva evenimente notabile. În primul rînd titularizarea lui Beckham. Cînd a fost adus la PSG spuneam despre că Beckham e un plus de ”glamour” pentru ”Orașul Luminilor”. Nu m-am așteptat atunci, așa cum nu cred că s-ar fi așteptat cineva, să-l văd pe englez titular într-o astfel de partidă, contra unui asemenea adversar. Beckham a fost un fotbalist mare, nu foarte mare și nici măcar genial, dar a fost mare, însă acum vîrsta pe care o are nu poate fi păcălită, iar diversele activități colaterale în care e implicat (cu o săptămînă înainte de meci era în China) nu-l ajută.
Cred că Ancelotti a văzut în Beckham un soi de ”quarterback” din fotbalul american. Capabil să lanseze pasele lungi și precise către Ibrahimovici și să execute, căci la asta e foarte bun, fazele fixe. Paradoxul a făcut ca ambele goluri ale francezilor, unul din fază fixă, celălalt dintr-o astfel de lansare, să se marcheze după ieșirea sa. Orice ar fi gîndit Ancelotti, a fost o greșeală și doar prestația excelentă a lui Matuidi (o mare pierdere pentru PSG suspendarea sa la retur), care a părut decupat din filmul ”Un bărbat multiplicat”, plus meciul slăbuț făcut de Xavi și Iniesta au făcut ca această greșeală să nu fie plătită scump de parizieni.
În avancronică am anticipat că partea stîngă a apărării PSG-ului e zona cea mai debilă a acestei echipe, căci Maxwel, dincolo că n-a fost niciodată foarte feroce, nu mai e nici măcar cel de la Inter sau Ajax, dar și că PSG are un avantaj brutal la jocul aerian. Așa a fost. Deși Alexis a jucat în stînga, Dani Alves n-a avut nici un fel de problemă în a face ce-i trece prin cap pe acea zonă. De unul singur i-a terorizat pe Maxwell și Pastore, plus că i-a trecut prin cap și acea pasă absolut genială de la golul de 0-1. Am avut dreptate și la jocul aerian. PSG a controlat acest aspect, iar Ibrahimovici nu cred că a avut vreun duel pe care să-l fi pierdut.
Ieșirea lui Messi a fost un exercițiu pentru Barcelona. Care a dominat repriza a doua în mare parte, pe fondul unei căderi inexplicabile a francezilor, rămînînd acum doar să ne imagină, ce s-ar fi întîmplat cu Messi pe teren. Atît de multe automatisme există în jocul Barcelonei cu Messi în teren, încît fără el a fost dificil de găsit o modalitate de a ajunge la poartă. Acea pasă de geniu dată de Fabregas iese din context și confirmă ceea ce totuși se știa: Cesc face parte din categoria fotbaliștilor, nu a jucătorilor de fotbal.
Golul lui Ibrahimovici șterge un pic din teoria conspirației lansată de cei care nu suportă Barcelona și succesele acestei echipe. Un asemena ofsaid ca la golul de 1-1 putea vedea și un spectator plasat în postura de arbitru de tușă. Ca să nu mai zic că arbitrul adițional era la doi pași, iar ”centralul” Stark avea și el o bună vizibilitate. Acum teoria conspirației s-a mutat în cealaltă tabără, apropo și de reducerea suspendării lui Ibrahimovici dar și, cum de nu, a naționalității președintelui UEFA, Michel Platini.
Golul lui Matuidi lasă deschisă ușa acestei duble, căci 1-2 era un rezultat foarte greu de întors. Barcelona are cheia în continuare, dar PSG a arătat, în primele 20 de minute ale primei reprize, că posedă suficientă calitate în teren pentru a pune mari probleme catalanilor. Inclusiv pe Camp Nou, mai ales în condițiile în care Barcelona nu prea mai are apărare, după accidentarea lui Mascherano, al cărui sezon pare încheiat.
Returul va fi pentru Barcelona o altă partidă decît returul cu Milan. Atunci au fost avînt, energie, impuls. Miercuri va fi altceva. Cu sau fără Messi.
Pe cît sună el de apetisant pentru coperțile ziarelor de sport, duelul din seara asta de pe ”Parc des Princes” nu este unul dintre Ibrahimovici și Messi. Vorbim totuși de două echipe formate din fotbaliști extraordinari chiar dacă, da, cei doi reprezintă punctele de referință. Dar într-un sport colectiv cum este fotbalul, niciodată rezultatul nu depinde doar de duelul particular dintre două personaje.
Venirea Barcelonei la Paris a stîrnit în ”Orașul luminilor” o frenezie greu de anticipat totuși. Biletele la meci au ajuns la cote de finală de Champions League, nu la cota unui ”sfert”, iar cozile la case au amintit de alte locuri și de alte vremuri. Chit că le-a văzut pe toate, Parisul nu și-a văzut echipa niciodată atît de aproape de glorie. Cu o istorie ce n-are nici măcar jumătate de secol, PSG a cochetat cu fericirea, dar nu atît de preganant ca astăzi. Erau alte competiții, chiar dacă vorbim de finale europene, astăzi dimensiunea globală a acestui șoc fotbalistic o depășește pe cea din 1996.
Apropo de 1996. Se spune că rolul cel mai important în acea finală l-a avut un anume Jose Mourinho. Pe atunci secund al lui Sir Bobby Robson, Mourinho i-a pregătit englezului în cele mai mici detalii informațiile despre adversarul din acel joc de la Rotterdam, făcînd ca totul să fie mai simplu. Atunci Barcelona, cu Gică Popescu titular și căpitan, a cîștigat Cupa Cupelor.
Acum nu e vorba de așa ceva. La mijloc e doar o calificare mai departe, în semifinale, încă un pas așadar în drumul spre finală. Barcelona e favorită certă, iar faptul că revine Tito Vilanova contrastează cu aspectele mai puțin plăcute, absențele lui Puyol și Pedro, precum și lipsa de prospețime a lui Xavi și Jordi Alba, abia reveniți după accidentări. 
Condiționat de aceste absențe, Tito Vilanova n-are cu ce să suprindă în linia de apărare. Alves, Pique, Mascherano și Alba sînt pregătiți să aștepte contraatacurile unei echipe pe care o voi analiza puțin mai jos. Să rămînem deocamdată la Barcelona! Există două curente de opinie în Spania. Unul care merge pe ideea clasicului 4-3-3, cu Alexis si Villa alături de Messi, celălalt pune în discuție oportunitatea vechiului modul adoptat de Tito Vilanova încă din toamnă, cel cu Fabregas prezent alături de Xavi, Iniesta și Messi. În ambele situații vorbim de avantaje și dezavantaje. Fabregas în teren asigură o circulație mai bună, o posesie mai bună, dar cu el Barcelona pirde într-un fel benzile, care cam sînt factorul nevralgic al parizienilor. Cum la PSG nu cred să joace altcineva decît Jallet, în dreapta, și Maxwell în stînga, introducerea lui Cesc limitează jocul Barcelonei pe acele zone. Alexis, în schimb, oferă posibilitatea de intra exploziv pe zona celui mai slab dintre cei doi laterali, Maxwell. Problema e că Alexis, ca și Fabregas de altfel, traversează un moment de formă deloc fericit, chiar dacă în cazul chilianului acest lucru se referă la faza de finalizare și nu la cea de demarcare, pe care o face exemplar. 
Mai e varianta Tello, foarte bun în deplasarea de la Vigo și cu conexiuni surprinzător de coerente cu Messi. Ăsta ar fi un argument puternic în favoarea sa, căci pentru Barcelona ar fi fantastic să-i poată alătura lui Messi doi oameni, Tello și Villa, cu care argentinainul să se înțeleagă foarte bine. Apropo de Villa. Deși în meciul ”naționalelor” de săptămîna trecută, poziția nu i-a convenit, e de presupus că va fi din nou așezat între fundașii centrali adverși. Astfel că, din acest punct de vedere, coabitarea cu Tello, mult mai periculos în banda stîngă, ar fi posibilă. Villa îl poate fixa pe Thiago Silva în preajma sa, brazilianul fiind un fundaș central clasic de marcaj, cu școală bine făcută în Italia, astfel că poate evita prezența lui în zona de mijloc, la construcție.
Ar mai fi un aspect. Barcelona e într-un brutal dezavantaj la fazele fixe. Mai exact la centrările în careul lui Valdes. A cărui prestație azi poate fi decisivă. Revine în poarta Barcelonei și revine la Paris, unde a apărat magnific în Franța-Spania 0-1. Pique și Sergio Busquets sînt singurii capabili să se opună supremației aeriene a parizienilor, ceea ce face ca pentru catalani să fie mai utilă acordarea loviturilor libere perpendiculare decît a celor din lateral.
Să mergem și la PSG. Ancelotti a tot schimbat sistemul în acest sezon. A început cu 4-3-2-1 atît de drag lui la Milan, cu Verratti pe post de Pirlo, Matuidi și Motta (sau Chantome) pe post de Gatusso și Ambrosini, cu Pastore și Lavezzi pe post de Seedorf și Kaka și cu Ibrahimovici pe… postul său. Căci pe Ibrahimovici greu îl poți compara cu altcineva. După venirea lui Lucas Moura, a schimbat în 4-4-2, clasicul italian de acum vreo 20 și ceva de ani.
Azi are problema Lucas Moura. Dacă e apt de joc, trebuie să joace, căci calitățile îl recomandă pentru un astfel de șoc. L”Equipe n-are dubii în privința brazilianului, dar pare a avea în privința celui care-l va însoți pe Thiago Silva în apărare, Alex sau Sakho. Din punctul ăsta de vedere, puține se schimbă. Din punctul de vedere al lui Lucas Moura se pot schimba multe. Să plecăm de la ideea că va juca. Poziția lui e în dreapta, pe zona lui Jordi Alba ce vine după 10 zile de pauză. Însă, dacă joacă Lucas Moura în deapta, rămîne de văzut cine joacă în stînga. Aici apare Pastore, dar mi se pare greu de crezut că Ancelotti nu-i va oferi nici un fel de sprijin lui Maxwell, în condițiile în care, scriam mai sus, Barcelona are acolo un Dani Alves în bună formă, pe faza de atac mai ales. Pastore nu-i un bun jucător pe faza defensivă, mai degrabă n-o prea face, iar asta poate fi o problemă, căci ar fi al doilea, după Ibrahimovici. Mult mai corectă e plasarea acolo a lui Lavezzi, mai dispus la efortul de coborîre, plus mai util pe eventualele zone lăsate libere de Alves și neacoperite de Xavi și Busquets. Dacă există o parte de teren pe care Barcelona s-o lase de obicei liberă, ei bine este exact asta, zona din dreapta, în spatele lui Alves și Xavi.
Eu unul n-aș fi însă deloc mirat să văd din nou un 4-3-2-1. Motta nu e, dar e Chantome, care alături de Verratti și Matuidi poate fi extrem de important. Ancelotti știe ce știe toată lumea. Dacă te aperi bine cu Barcelona și recuperezi mingi ai șanse bune. Matuidi centru-stînga, în zona lui Xavi, așa cum a jucat și la ”națională”, și Chantome centru-dreapta, în zona lui Iniesta, plus Verratti în mijloc, iată o formulă pe care eu o văd posibilă. Cu Lucas Moura în dreapta și Lavezzi în stînga.
Iar în față Ibrahimovici. Nu se poate o avancronică a acestui meci fără a se vorbi despre el. În lipsa lui Puyol, în apărarea Barcelonei va fi Mascherano, iar jocul direct pe vîrf e un aspect ce nu-i convine deloc lui ”El Jefecito”, a cărui intuiție e mai importantă decît prezența fizică. Probabil că aici va fi rolul lui Busquets, căci Sergio se poate bate și fizic cu Zlatan. Cu suedezul în teren, are și Ancelotti o problemă. În primul rînd nu face pressing, ceea ce înseamnă o primă zonă de presiune depășită de catalani. În al doilea rînd, e limpede predilecția sa către jocul direct pe el, iar Barcelona are mari probleme întotdeauna cu rivali care, după ce recuperează mingea, construiesc cotraatacul din pase rapide, la firul ierbii, nu pe sus. Ibrahimovici e cel mai bun din campionatul Franței, dar nu e pe deplin fericit, căci Ligue 1 l-a obișnuit în multe meciuri cu un ritm lent, ceea ce cu Barcelona nu-i profitabil.
Fiind meci în două manșe, e posibil să nu avem azi acel duel electric pe care-l dorim. Deja sîntem în ”sferturi”, orice eroare lasă urme vizibile, iar strategia e tot mai prezentă. Nu va fi însă nici un meci oarecare. E prea multă calitate în teren pentru o partidă mediocră.
M-am numărat printre cei care credeau că PSG nu va avea un meci ușor la Valencia. Am și scris-o, tot aici, pe acest blog Mizam pe ”Mestalla”, pe capacitatea de luptă a Valenciei pe care am văzut-o cu Barcelona, pe absența lui Thiago Silva din apărarea parizienilor, dar și pe eventuale carențe pe faza defensivă ale echipei lui Ancelotti, plină de fotbaliști ofensivi.
În general mi-a ieșit avancronica. Un singur aspect mi-a scăpat. Nu m-am gîndit că Ancelotti va forța cu tripleta Pastore-Lavezzi-Lucas Moura de la început, toți 3 împreună. Mă gîndeam că Menez nu trebuie să lipsească, pentru că era într-o formă deosebită. Ei bine, uite că a lipsit. Iar lui Ancelotti i-a ieșit perfect. Cei trei de care vorbeam au făcut o partidă fenomenală, au destabilizat continuu o apărare greoaie, mult mai imobilă decît cea a francezilor, de la care se aștepta această caracteristică, mai ales că lipsea Thiago Silva.
Valencia a avut mingea în acest meci. A se citi posesia. Dar asta nu garantează rezultatul positiv. PSG-ul a avut spațiile oferite de adversar. Cu generozitate, căci deplasarea în teren a băieților lui Valverde a fost lentă și, în unele momente, greu de înțeles. Valencia a avut și posesie, dar a și alergat mai mult. PSG a avut mai puțin mingea, a alergat mai puțin, dar a făcut-o cu mult folos.
Rezultatul e, la cum s-a jucat, bun pentru Valencia. Și asta pentru că, la pauză, Valverde l-a scos pe Banega, cel mai slab de pe tern în prima parte. L-a mai scos și pe Jonas, care n-a produs nici el mai nimic și a schimbat sistemul. Valdez lîngă Soldado și Canales pe zona lui Lucas Moura. Ancelotti a înțeles mișcarea și a mutat la rîndu-i cu Chantome în locul lui Moura, ca să echilibreze terenul.
Ibrahimovici și-a făcut numărul. E un fotbalist colosal. Are însă carențe evidente la nivel disciplinar. Aș îndrăzni să spun că are carențe la nivel de educație, o educație cam precară primită, după cum chiar el a recunoscut, în copilărie. E absolut anormal să faci ceea ce a făcut el, într-un moment în care nervii nu-și aveau justificare. Va lipsi la retur, dar mai rău pentru PSG e că va lipsi și Verratti. A jucat iar senzațional și este un jucător de care vom mai auzi. PSG-ul a pus mîna pe o bijuterie și a plătit destul de puțin pentru ea. Juventus l-a vrut, Conte a fost convins că va semna și, se spune, s-a enervat teribil cînd a auzit că pleacă la Paris. Fără Verratti și fără Ibra, cu acest 1-2 final, meciul retur oferă o oarecare doză de neprevăzut.
Pe care, de exemplu, nu o oferă celălalt joc. Juventus a bătut cu 3-0 la Glasgow, așa că returul e doar un fel de obligație de serviciu. E o diferență prea mare între cele două echipe, dar mai ales între cele două campionate! Rămași fără rivalul de la Rangers (acum federația scoțiană studiază posibilitatea de a o reprimi pe Rangers în prima ligă, tocmai pentru că și-a dat seama că a distrus o competiție ce se menținea doar grație acestui duel) cei de la Celtic n-au obișnuința torinezilor de a juca la nivel înalt de concentrare aproape meci de meci. Și nici n-au lotul lui Juve.
S-a văzut de altfel din modul în care a fost făcut primul ”11” la unii și la ceilalți. La Celtic a jucat Ambrose, deși venise de cîteva ore de la Cupa Africii, la Juve n-a jucat Asamoah, deși el venise un pic mai devreme. În rest, cum anticipam și în avancronică, Juve și-a impus plusul de viteză pe benzi și în zona greoilor fundași centrali scoțieni, dar și știința jocului pe care o oferă o linie de mijloc foarte bună, Pirlo-Vidal-Marchisio.
Nici măcar atmosfera, extrem de frumoasă, ca de obicei pe ”Celtic Park” n-a mai contat.
P.S. A fost și Beckham la meci. Ceea ce a stîrnit o întreagă nebunie la Valencia. Cred că Beckham foloseste mai mult în afara terenului decît pe teren.
După o toamnă lipsită un pic de protagonism, căci grupa de Liga Campionilor în care a fost repartizată a avut prea puțin ”glamour”, PSG are prim-plan-ul la momentul revenirii Champions League. V-am spus deja, în opinia mea, Liga Campionilor se ține din septembrie pînă în decembrie, iar din februarie pînă în mai avem Champions League. Valencia-PSG e meciul zilei, Celtic-Juve vine imediat după.
Se joacă pe ”Mestalla”. Teren greu pentru orice echipă oaspete. Tribune apropiate, public cald, presiune. PSG nu-i totuși o echipă oarecare. E o colecție de staruri pentru care pare să fi venit momentul adevărului. În Ligue 1, deocamdată, lucrurile s-au mai liniștit, căci Lyon a făcut doi pași greșiți consecutiv și a dat Parisului șansa de a aborda cu mai multe liniște dubla cu Valencia.
Carlo Ancelotti pare, într-un fel, în situația lui Mancini de la City. Bani mulți cheltuiți, așteptări onorate parțial. Șansa lui Mancini a fost că-n Anglia mentalitatea e alta, proiectele se fac pe termen mai lung, astfel că el a reușit să cîștige un titlu. În Franța e un pic altfel, chiar dacă nu la fel ca-n Italia, unde ”Carletto” era dat afară de mult la lotul ce i-a fost confecționat. După multe încercări a găsit formula de joc. Un 4-4-2, derivat din Milan-ul lui Sacchi, cu el jucător, nu din Milan-ul său de antrenor, cu acel 4-3-2-1, bradul de Crăciun ce a ucis cu sînge rece pe Manchester United, într-o semifinală în care Kaka a fost magistral în ploaie.
Sînt cîteva semne de întrebare, dar și o certitudine. Una nefericită pentru Ancelotti, absența lui Thiago Silva. În Italia devenise cel mai bun fundaș central din lume, dorit de Barcelona pentru capacitatea de a da pase calitative, dorit de Manchester United și City pentru contondență în marcaj. Fără brazilian, Ancelotti va desena apărarea pentru Sakho și Alex, foate buni pe plan fizic, puternici ca doi luptători, dar greoi și imobili la acțiuni rapide. Avantaj Soldado, dar și Jonas sau Banega, al cărui joc excelent cu Barcelona, după o noapte febrilă de discotecă, reprezintă un punct de referință. Banega e omul cu pasele filtrante, iar insinuările lui Jonas, din linia a doua, pot provoca destule daune.
La mijloc e limpede că ar trebui să joace Verratti. E o bijuterie în formare și cred că lui Antonio Conte nu i-au trecut nici acum nervii pentru ratarea achiziționării sale. E însă o problemă la el, căci a făcut cam repede saltul din liga a doua către glorie, iar asta obosește psihicul și, pe cale de consecință, fizicul. N-ar fi exclus ca, ținînd cont de condițiile meciului, Ancelotti să-l țină la început pe bancă. Probabilitatea e mică, dar există. Cine nu cred că va lipsi e Matuidi. De fapt, n-are cum să lipsească. E într-un moment de formă excelent, face faza defensivă perfect, acoperă bine și gîndește repede în timp și spațiu în situații de urgență. Care, pentru un mijlocaș închizător, sînt baloanele pierdute de cei din față.
Și acum ajungem la cei din față. Ibrahimovici e de neclintit. E omul care face diferența. De lîngă el nu cred că poate lipsi Menez, aflat și el într-o formă foarte bună. El e generatorul acțiunilor pentru Ibra, are un unu contra unu devastator în regim de viteză și mai dă și goluri, căci e primul care profită de ieșirile lui Zlatan din zona careului. Mai avem două locuri și 3 posibilități. Lavezzi, Pastore, Lucas Moura. Împreună, pesta suta de milioane de euro. Cred că Lavezzi va fi, dar depinde pe ce bandă va juca. În stînga, pe picior schimbat, înseamnă diagonale, contraatacuri devastatoare, șuturi. Și logic ar fi să apară Moura pe dreapta, într-o asociere bestială cu Menez. Dacă joacă Pastore, atunci Lavezzi trece în dreapta, căci Pastore e un jucător care se asociază mai ușor cu Ibrahimovici, pentru că e mai combinativ, în vreme ce Lavezzi e mai direct.
Problema celor trei și, deci, a lui Ancelotti e slaba participare la fazele defensive. E de presupus că Valencia va încerca să atace benzile, undeva în spatele acestor mijlocași, pe încercări de superioritate doi contra unu la lateralii parizienilor, Jallet, probabil, sau Van der Wiel și, dincolo, Maxwell. Ernesto Valverde are la dispoziție ambii fundași laterali, Joao Perreira și Guardado, a revenit și Feghouli, deci e un front deschis acolo.
Sîntem în faza optimilor, mai e deci și un meci retur, nu vă așteptați ca toate gloanețele să fie trase din această seară.
Acum cîteva zile, butonînd telecomanda, am dat peste un film pe care-l mai văzusem, ”Being John Malkovich”. L-am mai văzut o dată. Nu, nu vă speriați! N-o să fac aici cronică de film. Dar mi-ar plăcea să văd un film cu titlul: ”Being Roman Abramovici”.
”În mintea lui Roman Abramovici”. Cam așa l-aș traduce, pentru piața din România. Eu unul aș vrea să știu ce e în mintea lui Roman Abramovici. Firește, aș vrea și să fiu Roman Abramovici, dar asta e puțin mai greu. Dar măcar să știu ce gîndește tot aș vrea. Ce gîndește în legătură cu fotbalul, e limpede, deși dacă tot m-aș infiltra în creierul său aș verifica și ce s-a petrecut acolo atunci cînd i-a dat 6 miliarde de euro fostei soții ca să divorțeze. Deși mi-e teamă că subiectul ar stîrni reacția neuronilor bodyguarzi ai neuronilor magnatului de la Chelsea.
Hai să ne întoarcem la Chelsea, nu vreți? Știu, vorbesc mult, așa fac și pe la emisiuni, dar e mai bine să vorbești mult decît să taci mult. Sincer nu știu ce poate fi în mintea lui Abramovici acum. Deja e aproape cert, Rafa Benitez, în care eu unul am avut mare încredere la momentul numirii, își va face bagajele. Asta n-ar fi o problemă, căci nu e nici primul, nici ultimul în situația asta. Problema apare abia după ce Rafa va pleca. Oare cine ar putea veni în locul lui?
Acum, în momentul ăsta, aș vrea să intru în mintea lui Abramovici, pentru că refuz să cred că el nu știe, astăzi, acest lucru. Dar dacă nu știe?
E de presupus că nu i-a picat deloc bine cînd a aflat că Guardiola se duce la Bayern Munchen. Pep era antrenorul ideal pentru el. Pe lîngă multele calități, Guardiola mai avea una: era liber de contract. Plus că nu mai lucrase niciodată cu Abramovici. Pentru magnatul rus există două tipuri de atrenori: cei pe care i-a dat afară și cei pe care urmează să-i dea afară. Ar mai fi un tip, cei pe care nu poate să-i dea afară, motiv pentru care nici nu-i va angaja. Roman Abramovici e o figură aparte în fotbalul englez tocmai pentru că se desparte de antrenori foarte ușor. Foarte ușor pentru Anglia, să ne înțelegem!, unde răbdarea și noțiunea de ”proiect pe termen lung” sînt mereu la modă. Dar ușor necunoscute pentru Abramovici.
Roman Abramovici e singurul care l-a dat afară pe Jose Mourinho. Mourinho cel de azi, nu cel de la începutul carierei, de la Benfica. Dar o să ne întoarcem, peste cîteva rînduri, la portughez. Printre cei ”executați” de Abramovici ar mai fi Ranieri, Ancelotti, Felipe Scolari, Avram Grant, Ten Cate, Vilas Boas, Di Matteo, chiar și Hiddink, deși situația celui din urmă nu-i chiar la fel cu a celorlalți. Și se pregătește Benitez. O listă cam mare totuși.
Chelsea de azi nu se poate orienta decît spre un antrenor cu succes. Cine sînt antrenorii de succes astăzi? Cam puțini. Jurgen Klopp, Diego Simeone, Antonio Conte, Frank de Boer, poate Deschamps, poate Low. În Anglia se vorbește și de David Moyes, care după atîția ani la Everton poate ar vrea să schimbe ceva în viața lui. Toți cei pomeniți mai sus ar avea CV-ul necesar pentru a pregăti pe Chelsea.
Să ne înțelegem bine! Chelsea e o echipă foarte bună, are un lot excelent, cu posibilități de extindere considerabile, căci Abramovici are bani. N-are însă altceva, răbdare și o politică de conducere suficient de coerentă. Ar vrea prestigiul lui Manchester United, performanțele Realului, fotbalul Barcelonei, seriozitatea lui Bayern, stilul lui Arsenal și suporterii lui Liverpool. Toate la un loc, dacă s-ar putea. Ceea ce e imposibil, căci îi lipsește acea politică managerială de care vorbeam și pe care toate celelalte, inclusiv Liverpool, o au. Ultimul exemplu e Lampard, căruia ba i se prelungește, ba nu i se prelungește contractul. Nu discut aici despre meritele lui Lampard, care sînt incontestabile, dar cred că și el ar vrea să știe pe ce se bazează, dincolo de dragostea pe care o are față de club.
Antrenorii pe care Abramovici nu i-ar putea da afară nu vor lucra niciodată la Chelsea. Ei sînt Sir Alex Ferguson și Arsene Wenger.
Dar Jose Mourinho? Observați, e o întrebare, nu o constatare.
Jose Mourinho e o categorie aparte. Nu mai e cel demis în 2007. A mai pus ceva în CV-ul său, e un idol pe Stamford Bridge și încă nu a ajuns la categoria antrenorilor pe care Abramovici să nu-i poată da afară. Încă. Mourinho mai are un avantaj. E în foarte bune relații cu Marina Granovskaia.
E un nume nou, de care n-ați auzit, nu-i așa? Ei bine, Marina Granovskaia e persoana de încredere a lui Abramovici la Chelsea. Toată lumea la club știe că dacă vrei să vorbești cu Abramovici trebuie să treci mai întîi pe la biroul Marinei Granovskaia. Imaginea ei a crescut proporțional cu puterea, în special după ce Frank Arnesen a abandonat corabia albastră în 2010. Deși în ierarhia oficială e abia a patra, după președintele Bruce Buck, un avocat de 66 de ani, după directorul executiv, Ron Gourlay, și după directorul sportiv, nigerianul Michael Emenalo, Marina Granovskaia are din partea lui Abramovici puteri depline. Ea e cea care l-a anunțat pe Di Matteo că e demis, la ora două noaptea, pe aeroportul Gatwick, ea e cea care i-a dat un sms lui Benitez, care era la Abu Dhabi, și apoi l-a sunat. E prezentă la negocieri și are ultimul cuvînt. Sau, în fine, penultimul, căci ultimul cuvînt îl are, evident, Abramovici. Care însă are mare încredere în colaboratoarea sa și în instinctele ei.
Care instincte, se pare, duc spre Jose Mourinho. Se zice că a discutat deja cu Jorge Mendes, se zice că a fost pus pe masă inclusiv transferul lui Radamel Falcao, se zice că tocmai din această cauză s-a schimbat situația lui Lampard și nu se mai discută cea a lui Terry. Se zice că Marina Granovskaia e dispusă să plătească și cei 5 milioane de euro daune către Real Madrid dacă Mourinho demisionează.
Eu unul mai am o întrebare: și cu Manchester City, cum facem?
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!