Începe Campionatul Mondial din Brazilia. Va fi o lună plină de fotbal în direct, de emisiuni despre fotbal, vom vedea cei mai buni jucători ai momentului, cu unele amendamente, luptîndu-se pentru glorie și pentru recunoașterea valorii lor. Vom vedea cele mai bune echipe naționale ale momentului, iar aici cred că nu prea există loc de discuții, disputîndu-și cel mai rîvnit trofeu rezervat ”naționalelor”.
Am văzut de curînd la TVR o serie de emisiuni despre prezențele României la turneele finale. Habar n-am dacă au fost reluări ori emisiunile au fost realizate special cu această ocazie. Nimic nu m-a putut lămuri în prezentarea lor, bănuiesc totuși că au fost reluări. Nu asta e important. Important e că am revăzut momente plăcute, cînd contam și noi, cînd apăream și noi în grupajele de știri. Vom avea, timp de 30 de zile, timp suficient să dezbatem, căci dezbaterile au devenit sportul nostru național. Cine a fost cel mai bun, cine n-a fost cel mai bun, cine a fost surpriza, cine a produs surpriza neplăcută. Dar vom avea timp să ne gîndim și la o idee, care probabil ne va urmări: oare cum ar fi arătat România la acest turneu final?
Din păcate, în ultimul timp, asta e tot ce ne-a mai rămas, din punct de vedere fotbalistic. Să ne imaginăm. Să-l trezim din somn pe “dacă”, să-l reactivăm pe “parcă”. Şi să-l repunem în drepturi pe “poate”. Şi să ronţăim, la o bere, iluziile.
E posibil ca România să fi putut arăta bine. E posibil să fi fost în stare de o surpriză. E posibil să fi făcut chiar mai multe puncte într-o grupă a morţii față de acum 6 ani, la Euro. Iată, dacă mai aveți chef să vi se aducă aminte, 6 ani au trecut de la ultimul nostru turneu final și 16 ani de la ultimul nostru Mondial. Problema nu e ce ar fi putut şi ce n-ar fi putut. Problema e cum să facem să aflăm lucrul ăsta.
Noi, în general, la turneele finale nu arătăm rău. O să spuneți că la Euro 2008 am arătat rău. Eu n-aş fi chiar atît de sever. A fost totuşi o grupă “a morţii”, în care, cu campioana mondială, cu vicecampioana mondială şi cu Olanda, care nu e oricine în fotbal, am făcut două puncte şi am stat într-un penalty să ne calificăm în “sferturi”. De acord, n-am jucat cel mai estetic fotbal, de acord, n-am atacat, de acord, n-am prea tras la poartă, de acord, n-am dat gol decît din întîmplare. De acord cu toate. Dar trebuie să fim de acord că nici nu mai reprezentăm mare lucru în fotbalul de azi. Dacă am reprezentat odată ceva, a fost graţie unei generaţii de excepţie, a unor conjuncturi, a şansei care ne-a ocrotit şi a lui Hagi. Pe care nu-l mai avem, la fel cum şi şansa a început să ne ocolească, la fel cum şi conjuncturile au început să ne fie defavorabile. Nu sîntem o mare putere în fotbal, nu sîntem nici măcar o mică putere în fotbal şi ar trebui să ne asumăm acest adevăr. O calificare la un turneu final ar trebui privită ca un mare premiu, nu ca o obligaţie de serviciu, aşa cum e pentru Spania, Germania, Franţa, Italia şi celelalte. Îmi amintesc cum irlandezii, acum doi ani la Euro, au putut să se bucure şi să cînte pentru echipa lor, la finalul a trei partide în care au dat un gol şi au încasat 9, au făcut-o pentru că-şi dau seama cine sînt în fotbal şi ce aşteptări trebuie să aibă.
Nu știu alții, dar eu n-am putut să revăd finalul meciului cu Suedia din 1994. În curînd se vor împlini 20 de ani de atunci. N-avem ce sărbători, căci nu prea ai cum să sărbătorești un eșec. Dar ne vom reaminti, vorba unui film care, coincidență a rulat și el zilele astea pe un program, că am fost și noi cîndva fotbaliști și tineri.
P.S.
Despre Mondial vom aveam timp să vorbim în fiecare zi, la Digi Sport Mondial. În fiecare seară, după primul meci al serii și pînă la al doilea, timp de aproape un ceas, vom încerca să vă spunem nu ce s-a întîmplat, căci asta deja o să știți, ci de ce s-a întîmplat.
Eu unul merg, în ordinea asta, pe mîna Braziliei, a Spaniei, a Germaniei și a Argentinei. Fără să exclud din calcule Italia. Mi se pare că Brazilia, ca țară gazdă, cu toate avantajele ce decurg de aici, mai ales în contextul tensionat în care se dispută acest turneu final, pleacă prima pe o ipotetică grilă de start. Chit că în atac nu strălucește ca Argentina, Brazilia are totuși o echipă echilibrată. În mod normal, cele 4 de care vorbeam mai sus ar forma semifinalistele. Surprizele sînt însă și posibile și probabile. Ba chiar, aș zice, și dorite, ca să avem și noi ce discuta.
Nu știu dacă mai există vreo țară în care meciurile amicale să fie atît de mult discutate, analizate, învîrtite pe toate părțile, uneori mai mult decît partidele oficiale. Poate că există, poate că nu există, nu asta e discuția acum. Ideea e că vorbim despre niște meciuri amicale, care exact asta sînt, amicale. Mai ales în cazul echipelor naționale și mai ales acum, cu mai puțin de 100 de zile înainte de startul Campionatului Mondial. Pentru selecționeri, aceste ”amicale” sînt văzute mai degrabă drept o foarte bună posibilitate de a strînge laolaltă grupul de jucători și de a face antrenamente, eventual și anumite experimente. Să tragem prea multe concluzii după aceste meciuri amicale ar fi, cred, o mare greșeală. Eventual, ne putem lega de unele indicii.
N-o să mă refer la echipa României. Cred că nu e cazul în situația actuală de schimbare majoră a fotbalului românesc. Apropo de asta, o mică paranteză, căci oricît de departe m-aș situa eu unul de fotbalul intern, ceea ce se întîmplă în interiorul lui e important și nu are cum să mă lase indiferent. Sper din tot sufletul să mă înșel și să n-am dreptate, nu-s vreun Nostradamus, deși personajul a fost Săgetător ca și mine, dar mie ceea ce se întîmplă la FRF îmi seamănă tare mult cu cele întîmplate, la nivel politic, în România în anul 1996. Poate unii își amintesc de cei ”15.000 de specialiști ai regimului Constantinescu”, venit atunci, ca și noul șef al fotbalului românesc de azi, pe un cal de un alb impecabil și pe un fond de entuziasm ieșit din comun, dar și de felul în care s-a terminat respectivul regim, după 4 ani de convulsii și o lipsă crasă de specialiști, cu readucerea la putere, ca singură viabilă atunci, a vechiului președinte. Nu vreau să fac nici o comparație între situații, e posibil ca după 20 de ani petrecuți în mocirla în care ne scufundaseră Mircea Sandu și gașca lui să nu mai am încredere în nimeni, dar mie mi se pare ușor suspectă coincidența dintre sentințele de marți și alegerile de miercuri, cu investirea unui personaj prea bun ca să fie adevărat. Nu-l cunosc și nici nu-mi doresc neapărat să-l cunosc, sper din tot sufletul să mă înșel și să aibă succes în ceea ce spune că vrea să facă. O însănătoșire, o întoarcere la normalitate a fotbalului românesc ne va ajuta pe toți cei care ne intersectăm cît de cît cu el să progresăm.
Înapoi la meciurile amicale. Spuneam că n-o să mă refer la echipa României, căci nu știu cum naiba se face că noi în ”amicale” sîntem foarte buni, cînd vine însă vorba de partide oficiale începem s-o dăm în bară. Argentina în schimb i-a surprins doar pe cei care credeau că Messi și ceilalți vor veni la București să facă spectacol, să se întrebuințeze, să-și riște eventual integritatea fizică. Să fim corecți cu noi și cu ceea ce reprezentăm, Argentina a venit la București din obligație, pentru că alfel ar fi trebuit să dea înapoi banii pe care i-a primit atunci cînd a fost antamată partida. Situația era alta atunci pentru argentinieni, acum, cu 100 de zile înainte de Mondial s-a schimbat complet. În momentul ăsta, nici un fotbalist important nu riscă absolut nimic, cu atît mai mult într-un meci amical, căci orice accidentare survenită acum, de exemplu o ruptură musculară ce ar necesita 6-8 săptămîni de pauză, ar reprezenta un handicap important. Mai ales pentru Argentina și mai ales pentru Messi, care are în minte, mi se pare evident, acest Mondial de la începutul sezonului.
Problema pentru Argentina, judecînd după datele pe care le avem și după ceea ce am văzut, e că există serioase diferențe între partea ofensivă și partea defensivă a echipei. N-aș zice o prăpastie, însă numele imense din zona de atac (apropo, Tevez nici n-a fost convocat și zău dacă înțeleg de ce) nu prea au corespondent în zona de apărare. Ceea ce s-ar putea să fie o problemă. Și nici în zona de mijloc, căci Argentina nu are în momentul ăsta nici măcar un mijlocaș de creație, așa cum au din plin Spania ori Germania. Chiar și Brazilia stă mai bine, dincolo de faptul că Brazilia propune un cuplu de fundaș centrali, Thiago Silva-David Luiz, pe care nu-l are nici o altă echipă. L-am văzut și la București pe Messi coborînd de multe ori în zona de creație, dar, la fel ca la Barcelona, un Messi în zona aia înseamnă absența lui Messi din atac, acolo unde e cel mai periculos. Mie mi se pare că, în momentul ăsta, Argentina pleacă, de la grila de start, din a patra poziție, după Spania, Germania și Brazilia (ordinea e întîmplătoare).
Apropo de Spania. Am comentat Spania-Italia, un alfel de meci amical totuși, în comparație cu ce s-a jucat la București. Asta și pentru că Italia e și ea o echipă mare, ceea ce noi nu sîntem, și a respectat regulile unor astfel de partide amicale. Ca echipă campioană mondială en-titre și europeană en-titre, Spania pleacă în mod clar din pole-position. Tare mă tem să nu aibă drumul Franței din 2002, care era exact în aceeasi situație, cu amendamentul că Spania are trei turnee finale cîștigate consecutiv, iar Franța atunci avea doar două. Toată lumea a fost curioasă să vadă debutul lui Diego Costa. Și n-a prea avut ce să vadă, căci așa meci slab Diego Costa n-a mai făcut în acest sezon. Avînd de partea sa circumstanțele lipsei de acomodare, Diego Costa ridică însă la fileu întrebările puse atunci cînd s-a aflat de intențiile Spaniei de a-l convoca. Anume dacă se pretează, dacă se mulează pe jocul Spaniei, un altfel de joc decît e el obișnuit. Pe mine, deocamdată, nu m-a convins, dar asta nu înseamnă că n-o va putea face. Înainte să cîștige un atacant, Spania a făcut ca Brazilia să piardă unul. Dacă mai sus vorbeam de Argentina, trebuie să remarc același lucru și la Brazilia, diferențele dintre zona de atac și cea de apărare, căci Brazilia nu are un atacant de nivelul fundașilor centrali, care să se alăture și să termine fazele concepute de Oscar, Neymar, Lucas Moura și ceilalți. Cu Diego Costa în lotul lor, îndrăznesc să spun că brazilienii, mai ales fiind echipă gazdă, erau marii favoriți.
La Spania-Italia am văzut o ușoară schimbare a lui Vicente Del Bosque. O repriză Sergio Busquets, o repriză Xabi Alonso, de unde pînă acum nu se concepea partidă fără ei doi unul lîngă celălalt. Nu știu dacă asta e linia sau dacă a fost doar o încercare, căci pentru asta sînt bune meciurile amicale. Mi s-a părut remarcabil jocul lui Thiago Alcantara, pierderea lui fiind cea mai mare gafă, în opinia mea, a fostului președinte al Barcelonei, Sandro Rosell, mai mare chiar decît zecile de milioane plătite pe Neymar. Și am mai remarcat o echipă a Italiei pe care zău că ar trebui s-o luăm în seamă, căci Italia crește mult și mereu în turneele finale și chiar are jucători pe spatele cărora să încerce o figură frumoasă.
Cam la fel e și situația Franței. Am văzut puțin din Franța-Olanda și chiar nu înțeleg de ce Franța e atît de puțin băgată în seamă. Cît despre Olanda, tinerețea lotului propus de Van Gaal e posibil să fie un handicap, mai ales la un turneu final.
Am văzut puțin și din Germania-Chile. Mi-a plăcut mai mult Chile decît Germania în această partidă, dar asta nu înseamnă nimic. Chile nu va face viață ușoară Spaniei și Olandei în grupa lor, ba eu chiar văd echipa lui Vidal și Alexis capabilă de surprize. Germania mi s-a părut un pic bulversată de forma proastă a lui Mesut Ozil, dar și de absența lui Khedira, cel care asigura echilibrul la centrul terenului și dicta, oarecum, ritmul și poziționarea atunci cînd mingea era la adversar. Rămîne de văzut dacă mijlocașul Realului va putea reveni pînă la Mondial, dar mai ales în ce condiții.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!