BALOANELE LUI XAVI ȘI LACRIMILE FOTBALIȘTILOR

BALOANELE LUI XAVI ȘI LACRIMILE FOTBALIȘTILOR

Mărturisesc că de fiecare dată cînd văd cum un fotbalist își termină cariera mă încearcă emoțiile. Mai ales atunci cînd e vorba de nume mari, cu care am fost într-un fel contemporan, pe care i-am admirat ani de-a rîndul. E pe undeva și un soi de ciudă pe anii care se scurg, un regret că timpul nu mai poate fi întors, o amară constatare că totul în viață trece atît de repede. Mereu am un nod în gît văzînd cum unii dintre acești mari fotbaliști nu reușesc să-și stăpânească lacrimile cînd vine momentul să iasă de pe teren, de regulă undeva înainte de finalul partidei, un gest devenit tradiție din partea antrenorilor, menit să asigure celui în cauză un meritat ”standing ovations”, dar și o doză de emoție suplimentară. Mă gîndesc mereu, văzîndu-le lacrimile ori tentativele de a și le stăpîni, că acești băieți deveniți între timp bărbați chiar au iubit profund ceea ce au făcut, chiar au jucat fotbal mai întîi din plăcere și abia apoi pentru bani, căci altfel nu s-ar explica aceste lacrimi din partea unor oameni care au suficient de mulți bani încât să nu aibă, ei și familia lor, grija zilei de mîine. Cred că în acele lacrimi stă și cheia succesului lor. Atunci cînd îți pare rău că nu mai poți face un lucru, înseamnă că ai iubit profund acea activitate. Iar atunci cînd iubești ceea ce faci, dincolo de banii cîștigați, mulțumirea e mult mai mare.

În acest week-end, cîțiva mari fotbaliști au ieșit din prim-plan. Nu vreau să spun că s-au retras definitiv, dar într-un fel tot o retragere este, căci adevăratul fotbal este aici, în Europa, nu în America ori în zona petro-dolarilor. Gerrard, Lampard, Drogba și Xavi, toți 4 fotbaliști uriași. Fiecare dintre ei a reprezentat ceva pentru acest sport și cred că vor avea locul lor în ierarhiile all-time. Unii mai sus, alții mai ceva mai jos. Fiecare dintre cei 4 are milioane de fani și reprezintă o bucățică din istoria fiecărui club în parte. Liverpool, Chelsea și Barcelona au acum un model în plus pentru cei care vor alege să le îmbrace tricoul peste ani. Fiecare dintre cei 4 a cîștigat trofeul rîvnit de toți, Champions League și fiecare, la momentul respectiv, a avut o contribuție la obținerea acestei performanțe. Fiecare dintre cei 4 ar fi meritat Balonul de Aur, niciunul însă n-a reușit să-l cîștige. Cred cu tărie că FIFA, dacă tot s-a insinuat în organizator și a transformat o anchetă jurnalistică de prestigiu, așa cum era Balonul de Aur pe vremea cînd era decernat doar de France Football-L`Equipe, într-un soi de afacere, cred așadar că ar trebui să ia în calcul și un premiu destinat întregii cariere. Sînt mulți care astfel ar primi un fel de reparație, căci Balonul e unul singur, dar fotbaliști uriași au fost mai mulți. Dacă tot avem premii pentru cel mai frumos gol ori pentru fotbalul feminin, de ce nu s-ar putea găsi timp și spațiu în ceremonie și pentru celebrarea unei întregi cariere. Ca la Oscar-uri.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Dintre cei 4 mai sus amintiți, ca palmares și importanță în fotbal, cred că Xavi ar trebui să fie cel mai frustrat că Balonul de Aur nu odihnește în vitrina sa de trofee, alături de celelalte medalii. A avut însă ghinionul ca perioada cea mai bună a carierei sale, cea mai prolifică, să se intersecteze cu acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi. Xavi nu și-a făcut însă un scop al carierei să cîștige trofee individuale, el a fost un om al echipei, poate și din pricina poziției pe care o ocupa în teren. El doar își făcea treaba și ajuta. Echipa în care juca, FC Barcelona sau Spania, să cucerească titluri ori pe colegul de echipă, Messi, să cîștige trofee. N-o să marșez pe ideea unora că Messi n-ar fi existat fără Xavi și Iniesta, pentru că mi se pare deplasată. Se încadrează în categoria inepțiilor spuse despre Messi, iar cea mai bună dovadă e sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem, în care Messi a fost același, fără suportul lui Xavi ori Iniesta.

Dar nu Messi e destinatarul acestor rînduri. Ci Xavi. Dacă Messi e furtuna aducătoare de aplauze, Xavi a fost liniştea care genera această furtună. E cel care a creat contextul, e doctorul care a vindecat orice stare de anxietate, e mintea care a inspirat operele de artă ale geniului, e cel fără de care Messi s-ar fi simţit mult mai singur în toți acești ani, cînd n-atinsese maturitatea de azi. Xavi nu a fost fotbalistul fazelor de generic, nu a fost un geniu al dezechilibrului în acţiuni unu contra unu. Nu a fost bucătarul ce primeşte stele Michelin, acesta e Messi, dar a fost cel care i-a adunat ingredientele şi i-a preparat sosurile. Apoi a stat și a privit pe geamul mic al bucătăriei, cu un zîmbet larg pe chip, cum premiantul primeşte elogiile clienţilor din restaurant. Xavi nu a fost chirurgul care operează complicat, pe cord deschis sau pe creier, ci medicul generalist care te consultă şi-ţi depistează problema, cu stetoscopul atîrnat de gît.

Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur. Acesta a fost Xavi în joc. Nu l-ați văzut niciodată cu capul în pămînt, privirea sa a fost mereu sus, căutînd soluţii, teritorii neocupate, ca un Columb al timpurilor moderne. A fost cel care a dat sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute.

Xavi a fost demn reprezentant al acelei categorii a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său. Puţine exemple de fotbalişti precum Xavi găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.

Messi îi datorează multe, FC Barcelona îi datorează multe, Spania îi datorează multe. Luis Aragones a înțeles care e rolul lui Xavi și i-a oferit, la Euro 2008, un spațiu mai mare, ca să poată pasa. Toți fotbaliștii știu să dea o pasă, chiar și cei care joacă fotbal doar în parcuri știu, dar foarte puțini sînt cei care știu s-o dea acolo unde trebuie și cînd trebuie. Sînt cei însemnați. Iar Xavi a fost unul dintre ei. E cel mai important fotbalist din istoria Spaniei și nu doar datorită trofeelor. Pasele sale ”între linii” au scos naționala Spaniei dintre liniile pierzătoare în care se scufundase.

Pe undeva, poate că mai bine că Xavi n-a primit niciodată Balonul de Aur. I l-ar fi pasat imediat lui Messi, că să rezolve faza.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

P.S 1

Cineva mi-a scris azi pe facebook că n-a mai plîns de la nașterea ficei sale ca la retragerea lui Xavi. Îi respect sentimentele, chit că mi se pare cam mult. Xavi e totuși un catalan, nu un român. Ori poate că am devenit eu mai insensibil, odată cu trecerea anilor. M-a încercat o asemenea stare la retragerea lui Hagi. Cred că aș fi plîns și atunci, așa cum am făcut-o în 1994, cînd cu Suedia, dacă n-aș fi avut de scris, dacă n-aș fi fost cu treabă la acel meci de retragere al lui Hagi.

P.S 2

Fotbalul ne-a mai oferit în acest week-end un motiv de emoție. Un prilej de a vedea latura optimistă a vieții, de a crede că nimic nu e imposibil atunci cînd crezi cu tărie. În 2014, Jonas Gutierrez anunța că e bolnav de cancer și că este sub tratament. Chimioterapie și citostatice. Un coșmar. Pe care însă argentinianul l-a învins. În aprilie 2015 revenea pe teren, cu ceva mai puțin păr din cauza tratamentului, dar cu aceeași energie și pasiune. În week-end a devenit eroul lui Newcastle, după ce a dat un gol și o pasă de gol în meciul decisiv al echipei sale pentru rămînerea în Premier League. Și el ar merita un Balon de Aur, pentru că a cîștigat cel mai important meci din viața sa.

P.S. 3

Vorbeam mai sus despre emoțiile pe care le au marii fotbaliști atunci cînd se retrag. Am descoperit întîmplător un filmuleț cu ultimele 5 minute pe care David Beckham le-a petrecut pe teren. Sînt imagini colosale, pe care vă învit să le vedeți și să le savurați. Cei care cred că David Beckham, ca și Xavi sau Gerrard, avea în cap doar bani poate că ar trebui să se mai gîndească, privind emoțiile ce copleșeau un barbat în toată firea. Dacă veți avea un nod în gît, nu-i nimic. Emoțiile fac parte din viața noastră.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:


 

CANDIDAȚII PEP ȘI MOU

CANDIDAȚII PEP ȘI MOU

De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.

La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.

Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.

Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.

Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.

Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.

Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.

PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.

PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

FINALUL LUI ”STEVE G”

FINALUL LUI ”STEVE G”

Un ”Wembley” pentru Steven Gerrard. Asta cereau fanii lui Liverpool la turul semifinalei de Cupa Ligii cu Chelsea, de pe ”Anfield”. Era o solicitare legitimă a unor oameni care cred că încă nu s-au obișnuit cu ideea că din sezonul viitor nu-l vor mai putea vedea pe Gerrard în tricoul roșu al ”cormoranilor”. Și asta pentru că între Steven Gerrard și cei care nu lipsesc de la nici un meci pe ”Anfield”, indiferent de vreme, situație, adversar sau context, există cea mai strînsă legătură posibilă în fotbalul de azi. Poate doar Totti să reprezinte pentru Roma ceea ce reprezintă Steve G pentru Liverpool, deși am ceva rezerve aici, venite din felul de a fi al italienilor și modul în care înțeleg ei, tradițional vorbind, legăturile interumane.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Steven Gerrard e fix omul care vine în peluză. Originile sale sînt aceleași, de aceea oamenii de acolo se simt reprezentați de el și-l văd ca un model. Un băiat care a luat-o de jos și care a ajuns sus. Un fotbalist puternic, ”big and fucking hard” spune cîntecul ce-i este dedicat, care în primul rînd s-a sacrificat pentru grup și abia apoi pentru el. Aș fi tentat să spun că o face și acum, părăsind un colectiv al cărui simbol este pentru a nu-i periclita dezvoltarea, creșterea.

Am zis că aș fi tentat să spun că face asta. Sînt tentat, dar nu sînt convins că despărțirea se face din voința lui. Ceva mă face să cred că mai mult a fost îndemnat s-o facă, a fost împins. Cîteodată copacii prea înalți trebuie sacrificați, căci la umbra lor vlăstarele tinere și pline de viață nu se pot dezvolta așa cum trebuie. Ceva de genul ăsta i s-a întîmplat lui Lampard, dar diferența dintre Gerrard și Lampard e că pe Steve G nu cred că-l vom vedea îmbrăcînd tricoul unei alte echipe din Premier League, jucînd împotriva lui Liverpool și, eventual, marcînd împotriva lui Liverpool. Și asta datorită legăturii de care am vorbit mai sus. Am scris ”nu cred”, recunosc că mi-am luat măsuri de precauție, căci în fotbalul de azi s-au văzut atîtea. Mi-ar părea însă rău să se întîmple.

M-am tot întrebat în această perioadă scursă de cînd Gerrard a anunțat că va pleca de la Liverpool ce s-ar fi întîmplat dacă el nu aluneca la acel meci cu Chelsea, din finalul sezonului trecut. Proabil că meciul s-ar fi terminat 0-0, rezultat suficient pentru Liverpool, căci nu cred că în acea situație și cu starea de spirit data de apropierea unui final așteptat de atîția ani ”cormoranii” s-ar mai fi împiedicat, cum au făcut-o, pe terenul lui Crystal Palace. Probabil că Liverpool ar fi cîștigat campionatul și, probabil, multe din cele întîmplate ulterior nu s-ar mai fi petrecut. Probabil că Luis Suarez nu a mai fi plecat, probabil că și campania de transferuri ar fi fost alta și numele aduse pentru completarea lotului ar fi fost altele. Și, probabil, Steven Gerrard n-ar fi anunțat, la 6 luni după titlu, că pleacă de la echipa vieții sale.

Pe ”probabil” nu se prea pot face analize. Sau pe ”ce-ar fi fost dacă”. Analizele se fac doar pe ce există, pe ce se vede. Contra lui Chelsea, s-a văzut un Liverpool cu un potențial de creștere pe care nu-l prea sesizam acum vreo două luni, atunci cînd Real Madrid mătura cu echipa lui Brendan Rodgers chiar pe ”Anfield”. Antrenorul, al cărui post începuse să fie pus sub semnul întrebării, a arătat că are curaj și a schimbat un sistem care dădea rateuri. A schimbat inclusiv poziția lui Gerrard, așa cum el însuși a recunoscut la sfîrșitul lui octombrie, în Daily Mail. L-a transformat din clasicul mijlocaș englez într-un număr 10, ceea ce i-a permis lui Gerrard să scape de marcajul fix și feroce pe care mulți adversari îl propuneau ca tactică pentru el. Un marcaj care, după cum cum a spus chiar el, îl ”asfixia”. La 35 de ani nu-i simplu să suporți așa ceva și nu-i deloc o coincidență faptul că Gerrard a avut în 2013-2014 un sezon remarcabil, căci atunci echipa n-a participat în cupele europene, iar perioada de refacere era un pic mai mare.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Deși Liverpool n-a putut trece de Chelsea, speranțele pentru un viitor care să semene cu trecutul apropiat există și-s din ce în ce mai mari. Problema pe care mi-o pun eu azi este dacă nu cumva acest nou proiect Liverpool, care pare să se contureze, n-ar fi avut nevoie și de Steven Gerrard. De o legătură între vestiar și tribună, de un cîștigător al acelei finale mitice de Champions League, ca un fel de garanție că astfel de miracole se pot întîmpla. Și întreb asta bazîndu-mă pe ultimele evoluții ale sale, căci nu mi-a dat senzația că ar fi un fotbalist terminat și nici că ar pune ego-ul său înaintea intereselor clubului. Cum face cîteodată Totti, că tot am făcut o paralelă între ei. E doar o întrebare, nu un verdict. Poate că răspunsul e altul, poate că e mai bine cum procedează cei de la Liverpool, poate că în fotbal sentimentele mai trebuie și parcate. Eu totuși cred că o echipă tînără are nevoie de un idol în vestiar, nu în afișe.

 

 

LIVERPOOL ȘI GRANIȚA SUBȚIRE DINTRE FERICIRE ȘI NEFERICIRE

LIVERPOOL ȘI GRANIȚA SUBȚIRE DINTRE FERICIRE ȘI NEFERICIRE

În vară, l-am avut invitat la o ediție specială Fotbal European pe Enrique Cerezo, președintele lui Atletico Madrid. L-am întrebat atunci, printre altele, cît de subțire poate fi granița dintre fericire și nefericire, dintre agonie și extaz. Mi-a răspuns: ”un minut”. Așa a fost pentru el, pentru Atletico, în finala Champions League cu Real Madrid. Un minut, intervalul dintre fericire și dramă, minutul în care Ramos a marcat golul egalizator, minutul ce mai rămăsese de jucat, cu Atletico în avantaj fiind.

Mi-aș dori să-l pot întreba același lucru și pe Brendan Rodgers. Sînt aproape sigur că antrenorul lui Liverpool mi-ar răspunde: ”O brazdă”. Acea brazdă care l-a făcut pe Steven Gerrard să alunece, tocmai pe el, în acel meci cu Chelsea din finalul lui aprilie, în care toată lumea aștepta o victorie a lui Liverpool pentru a sărbători un titlu în Premier League visat ani de-a rîndul de fanii ”cormoranilor”. Acea brazdă s-a dovedit atunci granița dintre agonie și extaz, o bucată de pămînt ieșită, crud aș zice, în calea fericirii lui Steven Gerrard, care poate ar fi meritat mai mult decît oricine acel titlu.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Astăzi, la 7 luni de la acel meci, Liverpool e departe de echipa pe care doar un teribil ghinion o îndepărtase de cîștigarea trofeului într-unul dintre cele mai tari campionate din lume. Astăzi, Liverpool n-a putut ieși dintr-o grupă de Champions League cu Basel și Ludogoreț (presupunînd că Real Madrid era de neatins) și a redevenit echipa crizelor de nervi de dinainte. O calificare în primăvara Champions League ar fi reprezentat un medicament de alinare a durerii ce încă persistă în inimile suporterilor, poate și un doping moral excelent pentru Rodgers și ai săi în condițiile în care locul ocupat acum în clasamentul Premier League nu invită la prea mult optimism. Din păcate, mai mult decît acest loc 9, jocul arătat în ultima vreme invită mai degrabă la pesimism. Cu Basel, o echipă bună, nimic de zis, care a mai pus probleme englezilor în cupele europene (vezi Manchester United sau Tottenham, chiar și Chelsea), dar nu de nivelul lui Liverpool ca valoare individuală a jucătorilor, prestația a fost bizară dela început pînă la final. De la echipa de start, mai exact felul în care a fost abordat din punct de vedere tactic începutul unui meci ce trebuia cîștigat, pînă la sfîrșit, cînd Skrtel ajunsese referința ofensivă.

A fost un meci prost dintr-o serie de meciuri proaste. Întrebarea pe care mi-o pun, cu siguranță nu mi-o pun doar eu, e logică: Oare cum e posibil ca o echipă să cadă în asemenea hal în cîteva luni? Imediat vine a doua întrebare: Chiar atît de important era Luis Suarez în angrenajul lui Liverpool astfel încît plecarea uruguayanului să aducă după sine astfel de consecințe? Mă tem că răspunsul la a doua întrebare e un DA apăsat. Da, Luis Suarez era cel mai important om al echipei, chiar mai important decît Gerrard. Gerrard reprezenta și reprezintă simbolul, sufletul, dar Suarez reprezenta golurile. Adică victoriile. Adică punctele. Adică starea de spirit.

Am tot spus-o și o s-o repet, fotbalul e o stare de spirit. Victoriile aduc victorii atunci cînd starea de spirit e pozitivă. Cînd nu mai e, se intră într-o spirală negativă greu de controlat. Iar pentru Liverpool vine și marele duel cu Manchester United, în cel mai prost moment posibil. Iar la United nu cred că s-a uitat acel 0-3 din sezonul trecut.

În martie, scriam pe acest blog că ”Liverpool s-a întors și visează”. Salutam atunci revenirea lui Liverpool în elita fotbalului britanic, îmi manifestam rezervele față de posibila cîștigare a campionatului, dar ma gîndeam că sezonul care urmează ar putea fi al ”cormoranilor”. Puneam atunci o simplă condiție: ”De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.”.

Păstrarea lui Suarez a fost într-adevăr un demers complicat. Poate că dacă acea brazdă nu-i ieșea în cale lui Gerrard și Liverpool lua titlul în Anglia, Suarez nu pleca. Nu-s foarte convins, căci banii n-au miros și nici tentația de a juca alături de Messi nu-i mică, dar am zis că POATE nu pleca. Dar a plecat, iar a doua condiție pe care o pusesem, vara activă în mercato, nu s-a îndeplinit. Activă a fost, vezi lista achizițiilor, dar cred că strategia a fost greșită. Spuneam în același text de mai sus că lui Gerrard îi trebuie lîngă el un jucător de mare valoare, căci în doi visele devin mai lesne realitate. Suarez era, dar dacă a plecat trebuia înlocuit de cineva cu aceleași caracteristici, cu valoarea și personalitatea uruguayanului. Eu cred că aici e problema. Liverpool s-a trezit fără Suarez și cu o grămadă de bani în cont. Exact cum a pățit Tottenham în 2013 cu Gareth Bale. În paranteză fie spus, cred că dacă Tottenham îl păstra atunci pe Bale și mai aducea unul sau doi fotbaliști de mare valoare putea intra în lupta pentru titlu.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Brendan Rodgers, căci nu putem avea discuția asta fără să pomenim numele lui, n-a înțeles mare lucru din ce i s-a întîmplat lui Villas Boas în vara lui 2013. A adus o droaie de fotbaliști, mulți dintre ei de viitor, dar nici un nume consacrat, nici o personalitate care să stea alături de cea a lui Steve G. În plus, banii plătiți pe majoritatea dintre cei aduși au fost mulți și, aș zice, fără justificare. Am mai spus-o în emisiuni, să dai pe Lallana, pe Markovici ori pe Lovren aceeași bani pe care i-a dat Real Madrid pe Kroos mi se pare o barbarie. Iar să-l aduci pe Balotelli ca înlocuitor pentru Suarez mi se pare o nebunie mai mare decît nebunia lui Balotelli. Sînt multe nume de jucători ce puteau fi aduși și s-ar fi încadrat în conceptul de ”valoare și personalitate”. Fiecare își poate face propria listă aici, privind la tabelul transferurilor efectuate în vară, problema e că lista cîștigătoare a fost a lui Brendan Rodgers. Sîntem în Anglia, unde antrenorul e și manager, are un cuvînt mult mai mare în politica de transferuri decît în Europa. De aceea nu pot fi în totalitate de acord cu cei care-l absolvă pe Rodgers de orice vină, bazîndu-se doar pe sezonul trecut, pe acea linie subțire dintre vis și realitate.

Pentru Brendan Rodgers e un moment delicat. Deja se vorbește de Rafa Benitez, care nu se simte bine la Napoli și care face tot mai dese apropo-uri, amintindu-și de cît de bine s-au simțit el și familia lui la Liverpool. Aici aș avea unele dubii că e sincer, mai ales în ceea ce privește familia, căci a compara Liverpool cu regiunea Napoli și coasta Amalfitană ca locuri unde să te simți bine e ca și cum ai spune că vremea din ultima lună din București a fost ideală.

În aprilie, Liverpool pierdea titlul în Premier League, dar o făcea cu demnitate. Se poate întîmpla ca în ziua cea mai importantă să nu-ți iasă lucrurile așa cum ai vrea. Sau să iasă o brazdă din gazon și totul să se năruie. Dar atitudinea trebuie să rămînă. Impotența din meciul cu Basel, dar și din dubla cu Real Madrid de exemplu, doare mai mult decît acel ghinion. Una e sa ai ghinion, alta e ca nici măcar ghinionul să nu mai răspundă la provocări.

 

CHELSEA ȘI SEZONUL DOI AL LUI MOURINHO

CHELSEA ȘI SEZONUL DOI AL LUI MOURINHO

Sînt mai bine de 10 ani deja de cînd Jose Mourinho a intrat, fără să bată prea mult la ușă, mai degrabă spărgînd-o, în lumea bună a fotbalului european. În această decadă, dincolo de rezultatele în sine, de polemici, de stil ori de calitatea sa umană, un element a făcut mereu legătura între mandatele tehnicianului portughez: fiecare al doilea sezon la echipa pe care o pregătește. Nu intru în detalii statistice, dar e destul de simplu de verificat. Al doilea sezon al lui Mourinho a fost mereu cel mai bun, indiferent de numele clubului ce-l angajase, deloc pe un salariu mic, plus cheltuielile aferente, colaterale, pe care le implică o colaborare cu portughezul și, foarte important, impresarul care-l reprezintă, Jorge Mendes. Legătura dintre cei doi ar merita și ea un studiu de caz, felul în care ei s-au ajutat unul pe altul și au crescut enorm prin această colaborare.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Al doilea mandat al lui Jose Mourinho la Chelsea a intrat de săptămîni bune în sezonul cu numărul doi. Iar Chelsea domină de manieră categorică Premier League. Distanțîndu-se în fruntea clasamentului și aducîndu-l pe Arsene Wenger, un ”inamic” cunoscut al lui Mourinho să spună că acest campionat nu poate fi cîștigat de altcineva decît de Chelsea. Evident, să vorbești de o viitoare campioană în luna noiembrie pare un pic demagogic. Avem totuși în minte cele întîmplate nu demult, cînd City și United au avut fiecare cîte 8 puncte avans una față de cealaltă și toată lumea știe cum s-a terminat acea ediție. Problema este însă că atunci existau City și United, acum Chelsea nu pare a avea adversar capabil să se țină după ea. Southampton e acum a doua clasată, dar echipa lui Koeman, cu toată impresia foarte bună pe care a lăsat-o pînă acum nu cred că e pregătită pentru o asemenea luptă. City a intrat într-o dinamică destul de ciudată și deloc productivă, cu antrenorul pus constant sub semnul întrebării și ale cărui relații cu vestiarul și conducerea par a fi din ce în ce mai proaste. Arsenal repetă istoria ultimilor ani, va lupta din răsputeri în primăvară pentru un loc de Champions League. Liverpool a pierdut odată cu Suarez parcă toți dinții pe care-i avea în sezonul trecut. United și-a adus nume, dar nu are încă echipă. Informația că va încerca în iarnă să-l readucă pe Vidic, dacă o fi adevărată, îmi pare o glumă destul de proastă, iar în aceste condiții e greu s-o incluzi pe United în vreun calcul.

Mai rămîne Chelsea. Care nu are nici o înfrîngere în acest sezon. Care are 29 de puncte din 33 posibile. Care are doar două egaluri, ambele la Manchester, cu City și United. Care sîmbătă a cîștigat pe Anfield jucînd destul de prost. Care, generalizînd, în ultima lună a adunat puncte jucînd destul de prost. Acest ultim aspect însă îmi întărește ideea că nu are cu cine se lupta în acest sezon. Titlul se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierde în cele cu echipele mici.

Dincolo de rivalele de care aminteam mai sus, ar fi nedrept să punem avansul pe care Chelsea îl are acum față de City, 8 puncte, față de Arsenal, 12 puncte, față de United, 13 puncte, față de Liverpool și Tottenham, 15 puncte, doar pe seama prestațiilor anoste ale acestor echipe. Chelsea a arătat în toată această perioadă o forță și un echilibru pe care Mourinho și le dorea în sezonul trecut, dar nu prea le găsea. El a tot spus că acest prim sezon al lui e unul de tranziție și că al doilea va fi cel în care se va vedea adevărata față a lui Chelsea. Și a avut dreptate. S-a plîns în tot sezonul de lipsa atacanților, deși avea, în teorie, trei, astfel că l-a transferat pe Diego Costa, căruia i-a adus și un back-up în persoana lui Drogba. L-a adus încă din iarnă pe Matic, pe o sumă mare, ca să-l acomodeze pentru ceea ce va urma. L-a adus pe Filipe Luis, pe care se poate baza în anumite meciuri. Și, cred în primul rînd, l-a adus pe Cesc Fabregas.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Am scris pe acest blog despre greșeala pe care Barcelona a făcut-o lăsîndu-l să plece pe Fabregas. Nu știu dacă existau discuții între el și Mourinho mai demult. Cert e că a surprins pe toată lumea rapiditatea cu care s-a făcut transferul, fără să se vorbească prea multe prin ziare despre el. Astfel că e posibil ca Mourinho să-i fi explicat lui Fabregas ce rol îi pregătește și să fi reușit să-l convingă astfel să lase Barcelona cu tot ceea ce reprezenta ea pentru Fabregas. Mourinho a explicat ulterior foarte clar că Fabregas nu era folosit la Barcelona pe o poziție care să-i convină. Multă lume a crezut atunci că sînt doar niște săgeți aruncate de portughez spre fostul adversar din Primera, dar acum se dovedelte că a avut dreptate.

La Chelsea, Fabregas se apropie de cel care era la Arsenal. Joacă la mijloc, alături de Matic și e un amestec de număr 10 cu număr 8. Asigură permanent prin știința de a se plasa prima linie de pasă, pentru Matic sau pentru cei din apărare, asigură apoi o fluidizare a jocului pe care Mata, de exemplu, n-o putea oferi. Acum ne lămurim de ce Mourinho i-a dat drumul lui Mata așa ușor. Marea calitate a lui Fabregas e că interpretează perfect jocul, știe cînd să-l accelereze sau, dimpotrivă, să-l încetinească. E cel mai bun aliat al lui Hazard pentru că știe că belgianul preferă mingea la picior, e la fel de bun aliat pentru Diego Costa, pentru că știe să-i paseze pe spații, dar și al lui Oscar, căruia îi place să primească între linii. La picior, pe spați, între linii. Astea sînt cerințele fotbalului modern și e greu de găsit un jucător care să poată gîndi repede astfel de pase. Și care, la o adică, să apară și la finalizare. Iar Fabregas este unul dintre ei, iar faptul că Luis Enrique nici măcar n-a încercat să-l convingă să rămînă la Barcelona mi se pare inexplicabil. Morinho s-a mișcat extrem de repede, căci eu cred că și Guardiola l-ar fi vrut.

Sezonul doi al lui Mourinho e în general victorios. La cum se arată lucrurile, va fi și acesta. În campionat deocamdată. Rămîne de văzut ce va face în Champions League. La Porto și Inter i-a ieșit, cu Chelsea, în primul mandat, s-a oprit în fața Barcelonei lui Ronaldinho cînd toată lumea l-a descoperit pe Messi, iar la Real Madrid s-a oprit în semifinala cu Bayern. În Champions League lucrurile merg mai împiedicat decît în campionat, dar asta și pentru că grupa nu oferă motive de maxime concentrare pentru jucători. Pentru Chelsea, bătălia va începe pe acest front în februarie, iar eu unul sînt nerăbdător.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

CINE E CAMPIOANA VERII?

CINE E CAMPIOANA VERII?

În fotbal se spune, nu fără temei, că titlurile se cîștigă în mai, dar se pregătesc cu multe luni înainte, în iulie și august. În iulie și august nu se joacă pe teren ci în birourile președinților de club și la sediile firmelor de impresariat. Întîlnirile au loc, de regulă, la restaurante de lux, unde nu intră oricine și nu te poate vedea oricine, iar schimburile de mailuri ulterioare țin loc de digestiv. Transferurile reprezintă subiecte de lux pentru mass-media, practic articolele pe această temă nu se opresc niciodată, căci lumea adoră astfel de informații, toți vor să știe cine vine sau cine pleacă de la echipa favorită ori cine vine sau cine pleacă de la echipele rivale. Strategiile de mercato sînt multe, manipulările cu ajutorul presei sînt la ordinea zilei, iar aceste manipulări pot fi repede probate la finalul perioadei, atunci cînd se trage linia și se vede care din informațiile vehiculate au fost adevărate și care false. De regulă, procentajul de adevăr e sub 25 la sută, dar ce ne-am face în această perioadă dacă n-am avea astfel de articole și știri.

Sînt convins că fiecare dintre transferurile importante oficializate pînă acum ar merita o analiză separată, dar pentru început, ca revenire din vacanță spre actualitate, o să încerc o privire de ansamblu asupra ceor întîmplate pînă acum în mercato. E destul timp apoi pentru analize detaliate.



Mi se pare că, pînă la acest moment, Chelsea și Real Madrid se luptă pentru titlul de campioană a verii. Ambele au transferat mult și bine. Cu un plus, după părerea mea, pentru Chelsea. Jose Mourinho avea oricum la dispoziție un lot extrem de valoros, dar a reușit să-l completeze numai cu fotbaliști de super-clasă. Practic în fiecare compartiment Mourinho a adus un star, iar concurența pe posturi devine feroce. Courtois, Filipe Luis, Fabregas, Diego Costa, chiar și Drogba la anii săi, sînt nume ce transformă pe Chelsea în principala candidată la cîștigarea Premier League și o mare favorită la Champions League. Mourinho a știut perfect ce să aducă, iar acum poate alcătui simplu două echipe competitive cu ce are la dispoziție. Fabregas, am mai spus-o și cred că se va vedea, e un mare cîștig și, automat, o mare greșeală a Barcelonei care, se va vedea, l-a lăsat prea ușor să plece. Diego Costa e o garanție a golurilor, Courtois e deja o valoare confirmată, iar Filipe Luis e un mare plus în comparație cu Ashley Cole. Cred totuși că Mourinho mai are în cap ceva mutări pînă pe 31 august, așa că mare atenție la zona fundașilor centrali, dar și la proaspătul campion mondial Khedira.

Real Madrid a transferat mult, dar mi se pare că achizițiile au fost făcute mai degrabă ca impulsuri de moment, cazurile lui James Rodriguez și Keylor Navas, ori ca oportunități de mercato, cazul lui Kroos. Ancelotti are și el la dispoziție un lot colosal, ce merită analizat pe larg și va fi analizat aici în zilele următoare. Nu știu însă cîtă nevoie avea de fiecare dintre cei trei. De ce să-l iei pe James Rodriguez, la banii ăștia, cînd îl ai pe Di Maria, de care acum trebuie să scapi? Diferența dintre James Rodriguez și Di Maria e cea dintre o promisiune și o certitudine. Columbianul a făcut un Mondial excelent, dar argentinianul vine după un sezon fabulos, mai ales în condițiile în care Ancelotti i-a schimbat de multe ori poziția. N-am să înțeleg, de asemenea, de ce era mai era nevoie și de Navas, cu Casillas și Diego Lopez deja implicați într-o situație bizară.

Toni Kroos era o oportunitate de mercato. În conflict cu Rummenigge pe motiv de salariu (mai exact pe motiv de salariu mare pentru Gotze în raport cu el), Kroos trebuia vîndut de Bayern, pentru a nu fi cedat gratis în vara viitoare. 25 de milioane în situația asta sînt bani buni. Înțeleg că Guardiola s-a opus cît a putut, solicitînd inclusiv să fie păstrat pînă-n vara viitoare cu amenințarea de care vorbeam, dar Rummenigge e cel cu calculele. Pentru Pep e o pierdere mare, rămîne de văzut cît de mare va fi cîștigul pentru Real Madrid și pentru jucător. Eu unul l-aș fi văzut mai degrabă încadrat în stilul și sistemul de joc de la Barcelona decît la Real Madrid, la fel cum l-aș fi văzut mai repede pe Rakitici la Real decît la Barcelona. Se spune că Luis Enrique a avut de ales între Kroos și Rakitici și l-a ales pe croat, rămîne de văzut dacă a avut dreptate. Revenind la Kroos, e o mare problemă pentru Ancelotti găsirea unui loc într-un prim ”11” în care Bale și Cristiano trebuie să joace, iar James Rodriguez, la ce bani s-au plătit pe el, de asemenea. Mă refer aici la un prim ”11” în meciuri importante, în condiții în care n-ar exista accidentări sau suspendări. Să joace contra lui Getafe și Malaga, dar să fie rezervă în El Clasico nu cred că-i va conveni lui Kroos. Cea mai mare eroare mi se pare plasarea din partea unora a lui Kroos în linia mijlocașilor defensivi, în locul lui Xavi Alonso. Chit că a mai jucat acolo la Bayern, nu e postul lui acela. Să ai în fața apărării un modul Modric, Kroos-Bale, James, Cristiano-Benzema (sau Falcao) sună bine, dar la jocurile pe calculator, nu în fotbalul de azi, unde faza de recuperare e la fel de importantă precum cea de construcție.



Mă întorc în Anglia. Manchester United s-a întărit bine, dar va trece un timp pînă ce ideile lui Van Gaal și preconizata schimbare de sistem defensiv vor fi aglutinate de jucători. Avantajul lui United e că nu e în cupele europene, iar Van Gaal are la dispoziție mai multe zile de antrenament tactic, neavînd mijlocul de săptămînă aproape în permanență ocupat. Arsenal s-a întărit și cred că echipa lui Wenger va avea o implicare mai mare în lupta pentru titlu. Nu sînt convins că la fel vor sta lucrurile cu Liverpool, care și-a pierdut cel mai important jucător, și încă aștept mișcări de trupe la Manchester City, destul de cuminte pînă acum pe piața transferurilor.

Bayern l-a adus pe Lewandowski, dar bilanțul nu e pe un foarte mare plus, căci l-a pierdut pe Kroos. Înțeleg că Guardiola ar gîndi să-l așeze în poziția lui Kroos pe Alaba, ca la ”naționala” Austriei, dar și că meditează la o definitivă schimbare de sistem, cu o linie de 3 fundași.

Coincidență sau nu, la asta se gîndește și Luis Enrique la Barcelona. Și catalanii mi se pare că au acționat după impulsurile de moment. Nu știu cîtă nevoie aveau de Luis Suarez, mai ales la banii dați pe el și la problemele uruguayanului. În continuare Barcelona nu e în stare să aducă un fundaș central care să-l înlocuiască pe Puyol, francezul Mathieu fiind un jucător bun, dar în nici un caz unul pecare să dai 20 de milioane de euro. Totuși are 31 de ani! Felul în care vor conviețui pe teren și-n vestiar Messi, Neymar și Suarez e o mare necunoscută, dar și o mare problemă pentru Luis Enrique. Marele său cîștig rămîne păstrarea lui Xavi, un fotbalist extrem de important în joc și-n vestiar, dar și a lui Mascherano. Formula cu 3 fundași centrali, Pique, Mascherano, Mathieu e un soi de revoluție la o echipă obișnuită să joace într-un 4-3-3 devenit un soi de literă de lege. Înțeleg că Luis Enrique gîndește un soi 3-1-3-1-2, cu Messi în spatele lui Neymar și Suarez, dar ca formula de pe hîrtie să meargă și pe teren e nevoie de multă practică.

Atletico Madrid mi se pare că a rămas pe aceeași linie. A plecat Diego Costa, dar a venit Mandzukic. A plecat Villa, a venit Griezman. Au rămas greii Koke, Miranda și Godin, a rămas în cele din urmă și Thiago, poate doar plecare lui Courtois să lase o ușoară problemă în poartă.



În Italia, Roma mi se pare că s-a întărit serios și e o candidată serioasă la titlu. Mai ales după dezertarea lui Conte de la Juventus. Napoli nu mi se pare ca s-a întărit, dar mai e timp. Inter s-a mișcat interesant, dar nu-mi pare o candidată pregătită pentru titlu, în vreme ce Milan pare să nu poate ieși dintr-o zonă crepusculară în care a intrat de ceva vreme.

PSG mi se pare că n-are o strategie prea coerentă. De ce să dai o căruță de bani pe un fundaș central? N-am să înțeleg. Dacă vor găsi portița prin care să-l ia pe Di Maria, parizienii vor ieși în cîștig, dar și la ei e o aglomerație de valori și caractere ce pot face irespirabil aerul din vestiar.

Cele de mai sus sînt doar o părere, rapidă, asupra transferurilor făcute pînă acum. Nu înseamnă că e și cea mai bună și aștept să fiu contrazis, dar cu argumente. În materie de transferuri, fiecare poate avea propria părere.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă