CINE E CAMPIOANA VERII?

CINE E CAMPIOANA VERII?

În fotbal se spune, nu fără temei, că titlurile se cîștigă în mai, dar se pregătesc cu multe luni înainte, în iulie și august. În iulie și august nu se joacă pe teren ci în birourile președinților de club și la sediile firmelor de impresariat. Întîlnirile au loc, de regulă, la restaurante de lux, unde nu intră oricine și nu te poate vedea oricine, iar schimburile de mailuri ulterioare țin loc de digestiv. Transferurile reprezintă subiecte de lux pentru mass-media, practic articolele pe această temă nu se opresc niciodată, căci lumea adoră astfel de informații, toți vor să știe cine vine sau cine pleacă de la echipa favorită ori cine vine sau cine pleacă de la echipele rivale. Strategiile de mercato sînt multe, manipulările cu ajutorul presei sînt la ordinea zilei, iar aceste manipulări pot fi repede probate la finalul perioadei, atunci cînd se trage linia și se vede care din informațiile vehiculate au fost adevărate și care false. De regulă, procentajul de adevăr e sub 25 la sută, dar ce ne-am face în această perioadă dacă n-am avea astfel de articole și știri.

Sînt convins că fiecare dintre transferurile importante oficializate pînă acum ar merita o analiză separată, dar pentru început, ca revenire din vacanță spre actualitate, o să încerc o privire de ansamblu asupra ceor întîmplate pînă acum în mercato. E destul timp apoi pentru analize detaliate.



Mi se pare că, pînă la acest moment, Chelsea și Real Madrid se luptă pentru titlul de campioană a verii. Ambele au transferat mult și bine. Cu un plus, după părerea mea, pentru Chelsea. Jose Mourinho avea oricum la dispoziție un lot extrem de valoros, dar a reușit să-l completeze numai cu fotbaliști de super-clasă. Practic în fiecare compartiment Mourinho a adus un star, iar concurența pe posturi devine feroce. Courtois, Filipe Luis, Fabregas, Diego Costa, chiar și Drogba la anii săi, sînt nume ce transformă pe Chelsea în principala candidată la cîștigarea Premier League și o mare favorită la Champions League. Mourinho a știut perfect ce să aducă, iar acum poate alcătui simplu două echipe competitive cu ce are la dispoziție. Fabregas, am mai spus-o și cred că se va vedea, e un mare cîștig și, automat, o mare greșeală a Barcelonei care, se va vedea, l-a lăsat prea ușor să plece. Diego Costa e o garanție a golurilor, Courtois e deja o valoare confirmată, iar Filipe Luis e un mare plus în comparație cu Ashley Cole. Cred totuși că Mourinho mai are în cap ceva mutări pînă pe 31 august, așa că mare atenție la zona fundașilor centrali, dar și la proaspătul campion mondial Khedira.

Real Madrid a transferat mult, dar mi se pare că achizițiile au fost făcute mai degrabă ca impulsuri de moment, cazurile lui James Rodriguez și Keylor Navas, ori ca oportunități de mercato, cazul lui Kroos. Ancelotti are și el la dispoziție un lot colosal, ce merită analizat pe larg și va fi analizat aici în zilele următoare. Nu știu însă cîtă nevoie avea de fiecare dintre cei trei. De ce să-l iei pe James Rodriguez, la banii ăștia, cînd îl ai pe Di Maria, de care acum trebuie să scapi? Diferența dintre James Rodriguez și Di Maria e cea dintre o promisiune și o certitudine. Columbianul a făcut un Mondial excelent, dar argentinianul vine după un sezon fabulos, mai ales în condițiile în care Ancelotti i-a schimbat de multe ori poziția. N-am să înțeleg, de asemenea, de ce era mai era nevoie și de Navas, cu Casillas și Diego Lopez deja implicați într-o situație bizară.

Toni Kroos era o oportunitate de mercato. În conflict cu Rummenigge pe motiv de salariu (mai exact pe motiv de salariu mare pentru Gotze în raport cu el), Kroos trebuia vîndut de Bayern, pentru a nu fi cedat gratis în vara viitoare. 25 de milioane în situația asta sînt bani buni. Înțeleg că Guardiola s-a opus cît a putut, solicitînd inclusiv să fie păstrat pînă-n vara viitoare cu amenințarea de care vorbeam, dar Rummenigge e cel cu calculele. Pentru Pep e o pierdere mare, rămîne de văzut cît de mare va fi cîștigul pentru Real Madrid și pentru jucător. Eu unul l-aș fi văzut mai degrabă încadrat în stilul și sistemul de joc de la Barcelona decît la Real Madrid, la fel cum l-aș fi văzut mai repede pe Rakitici la Real decît la Barcelona. Se spune că Luis Enrique a avut de ales între Kroos și Rakitici și l-a ales pe croat, rămîne de văzut dacă a avut dreptate. Revenind la Kroos, e o mare problemă pentru Ancelotti găsirea unui loc într-un prim ”11” în care Bale și Cristiano trebuie să joace, iar James Rodriguez, la ce bani s-au plătit pe el, de asemenea. Mă refer aici la un prim ”11” în meciuri importante, în condiții în care n-ar exista accidentări sau suspendări. Să joace contra lui Getafe și Malaga, dar să fie rezervă în El Clasico nu cred că-i va conveni lui Kroos. Cea mai mare eroare mi se pare plasarea din partea unora a lui Kroos în linia mijlocașilor defensivi, în locul lui Xavi Alonso. Chit că a mai jucat acolo la Bayern, nu e postul lui acela. Să ai în fața apărării un modul Modric, Kroos-Bale, James, Cristiano-Benzema (sau Falcao) sună bine, dar la jocurile pe calculator, nu în fotbalul de azi, unde faza de recuperare e la fel de importantă precum cea de construcție.



Mă întorc în Anglia. Manchester United s-a întărit bine, dar va trece un timp pînă ce ideile lui Van Gaal și preconizata schimbare de sistem defensiv vor fi aglutinate de jucători. Avantajul lui United e că nu e în cupele europene, iar Van Gaal are la dispoziție mai multe zile de antrenament tactic, neavînd mijlocul de săptămînă aproape în permanență ocupat. Arsenal s-a întărit și cred că echipa lui Wenger va avea o implicare mai mare în lupta pentru titlu. Nu sînt convins că la fel vor sta lucrurile cu Liverpool, care și-a pierdut cel mai important jucător, și încă aștept mișcări de trupe la Manchester City, destul de cuminte pînă acum pe piața transferurilor.

Bayern l-a adus pe Lewandowski, dar bilanțul nu e pe un foarte mare plus, căci l-a pierdut pe Kroos. Înțeleg că Guardiola ar gîndi să-l așeze în poziția lui Kroos pe Alaba, ca la ”naționala” Austriei, dar și că meditează la o definitivă schimbare de sistem, cu o linie de 3 fundași.

Coincidență sau nu, la asta se gîndește și Luis Enrique la Barcelona. Și catalanii mi se pare că au acționat după impulsurile de moment. Nu știu cîtă nevoie aveau de Luis Suarez, mai ales la banii dați pe el și la problemele uruguayanului. În continuare Barcelona nu e în stare să aducă un fundaș central care să-l înlocuiască pe Puyol, francezul Mathieu fiind un jucător bun, dar în nici un caz unul pecare să dai 20 de milioane de euro. Totuși are 31 de ani! Felul în care vor conviețui pe teren și-n vestiar Messi, Neymar și Suarez e o mare necunoscută, dar și o mare problemă pentru Luis Enrique. Marele său cîștig rămîne păstrarea lui Xavi, un fotbalist extrem de important în joc și-n vestiar, dar și a lui Mascherano. Formula cu 3 fundași centrali, Pique, Mascherano, Mathieu e un soi de revoluție la o echipă obișnuită să joace într-un 4-3-3 devenit un soi de literă de lege. Înțeleg că Luis Enrique gîndește un soi 3-1-3-1-2, cu Messi în spatele lui Neymar și Suarez, dar ca formula de pe hîrtie să meargă și pe teren e nevoie de multă practică.

Atletico Madrid mi se pare că a rămas pe aceeași linie. A plecat Diego Costa, dar a venit Mandzukic. A plecat Villa, a venit Griezman. Au rămas greii Koke, Miranda și Godin, a rămas în cele din urmă și Thiago, poate doar plecare lui Courtois să lase o ușoară problemă în poartă.



În Italia, Roma mi se pare că s-a întărit serios și e o candidată serioasă la titlu. Mai ales după dezertarea lui Conte de la Juventus. Napoli nu mi se pare ca s-a întărit, dar mai e timp. Inter s-a mișcat interesant, dar nu-mi pare o candidată pregătită pentru titlu, în vreme ce Milan pare să nu poate ieși dintr-o zonă crepusculară în care a intrat de ceva vreme.

PSG mi se pare că n-are o strategie prea coerentă. De ce să dai o căruță de bani pe un fundaș central? N-am să înțeleg. Dacă vor găsi portița prin care să-l ia pe Di Maria, parizienii vor ieși în cîștig, dar și la ei e o aglomerație de valori și caractere ce pot face irespirabil aerul din vestiar.

Cele de mai sus sînt doar o părere, rapidă, asupra transferurilor făcute pînă acum. Nu înseamnă că e și cea mai bună și aștept să fiu contrazis, dar cu argumente. În materie de transferuri, fiecare poate avea propria părere.

HEYSEL 1985, UN EPISOD CE N-AR TREBUI UITAT

HEYSEL 1985, UN EPISOD CE N-AR TREBUI UITAT

La fel cum se întîmplă astăzi cu finalele Champions League, în anii `80 finalele Cupei Campionilor Europeni reprezentau un punct major de interes pentru cei care iubeau fotbalul. Anul 1985 n-a făcut excepție. Se întîlneau în ultimul act, pe 29 mai, Juventus și Liverpool și trebuia să fie o ciocnire între două stiluri de fotbal care-și disputau supremația pe plan continental, stilul englez, ce deținea, prin Liverpool trofeul, și stilul italian, campion mondial în 1982. Din păcate, ceea ce trebuia să fie un meci pentru istoria fotbalulului s-a transformat într-o palmă pe obrazul acestui sport atît de iubit. A fost o ciocnire, dar nu cea de stiluri pe care o așteptau toți, ci una adevărată, fizică, terminată cu morți, răniți, traume și cu o amintire ce ar trebui să rămînă mereu în mintea noastră, ca un exemplu că lucrurile de genul ăsta, privite simplist, dar scăpate apoi de sub control, pot avea urmări dintre cele mai tragice.

O să revin la acest aspect ceva mai încolo.

Îmi amintesc destul de puțin despre acest joc. Erau vremurile în care în România nu conta nimic în afara ”mărețului conducător”. Cred că am văzut meciul la bulgari, așa era moda în Bucureștiul acelor ani, și mi se pare că televiziunea bulgară n-a întrerupt transmisiunea, în ciuda evenimentelor sîngeroase ce se cam contrapuneau doctrinei acelei epoci. E posibil să mă înșel, așa că-i rog pe care-și amintesc mai bine decît mine să mă corecteze dacă e cazul. Cam 90 de minute au durat nefericitele imagini, din care pricepeam destul de greu, căci limba bulgară nu e tocmai apropiată de a nosatră. Știu că după aceea au urmat alte 90 de minute, de ”așa zis” fotbal, căci nimeni nu mai avea chef de așa ceva. De la Platini la Rush, jucătorii celor două echipe au mărturisit că abia ateptau să se termine coșmarul, să ajungă acasă și sa vadă dacă totul e în regulă cu familiile lor. Poate părea ciudat, însă trebuie reamintit că pe vremea aia un telefon internațional nu era așa ușor de dat. Îmi amintesc însă faza golului. Pasa lui Platini către Boniek, intervenția lui Gillespie asupra polonezului extram de clar petrecută în afara careului și penaltyul dictat de arbitru, un elvețian, care cred că a avut în minte un singur lucru: dacă după toate cele întîmplate în tribune, Liverpool cîștigă trofeul, nimic nu ne mai scapă de furia suporterilor italieni.



Erau cîte 30.000 de fani de fiecare tabără. Pe vremea aia, UEFA nu funcționa la parametri de azi. Spre comparație, la finala de la Lisabona de sîmbăta trecută, disputată pe un stadion de dimensiuni oarecum asemănătoare cu ”Heysel”, devenit între timp ”Roi Baudouin”, finalistele au primit doar cîte 17.000 de bilete, din care la suporterii normali au ajuns undeva spre 12.000, căci, nu-i așa, și cluburile au astăzi alte dimensiuni. Erau atunci vremuri tulburi din punct de vedere al publicului, în special Anglia oferea exemple nenumărate. Erau la modă celebrii ”hooligans”, pe care mulți îi idolatrizează și astăzi dintr-un idiot exces de admirație față de anumite manifestări de-a dreptul scelerate. Cu un an înainte, la Roma, italienii și englezii se bătuseră serios pe străzile capitalei italiene, la finala C1 cîștigată de Liverpool pe ”Olimpico” în fața echipei gazdă. Iar englezii, mai puțini decît italienii, o cam încasaseră, așa că promiteau revanșa, în felul lor, la Bruxelles. N-a mai contat că Juventus nu era Roma, pentru ”hooligans” orice vorbitor de limbă italiană devenise o țintă. Merită amintit și faptul că Anglia era condusă atunci de Margareth Thatcher, a cărei popularitate era în scădere din pricina taxelor pe care le impusese și care ezita, tocmai din aceste considerente, să ia măsuri ferme împotriva acestor ”hooligans”. A fost nevoie de încă o tragedie, cea de la Hillsborough, din 1989 pentru ca ”Doamna de Fier” să ia decizia ștergerii cuvîntului ”hooligans” din dicționarul fotbalului.

Multe s-au schimbat de atunci, nu doar în Anglia, trezită poate la realitate și de drastica suspendare primită de la UEFA după acele incidente, ci și în restul Europei. Stadioanele au devenit mai sigure, iar măsurile de securitate s-au înmulțit. Există însă destule categorii de oameni, de tineri mai degrabă, care continuă să suspine la vremurile în care acei ”hooligans” făceau legea. E de ajuns să ne amintim ce s-a întămplat recent în finala Cupei Italiei, pentru a ne da seama că pericolul încă există. Paradoxal, victimele din 1986, italienii, au devenit astăzi un reper în ceea de privește violența. Lor li se adaugă țările din sud-estul Europei, unde noțiunile de democrație și libertate se amestecă în mintea, de multă ori puțină, a unora care cred că stadioanele sînt ale lor, la fel și cluburile, iar fotbaliștii sînt datori să execute ceea ce li se cere din peluză. E frumos să fii suporter, e frumos să iubești o echipă, însă o iubire ce se transformă în constrîngere nu mai are același gust.



De curînd, eram la Lisabona, la finala Champions League, și postam ceva pe Facebook despre frumoasa atmosferă pe care au creat-o spaniolii, în ciuda rivalității existente între Real și Atletico nefiind semnalat nici cel mai mic incident. Cineva, într-un comentariu, nu era de acord cu cuvîntul ”atmosferă” folosit de mine și mă îndemna să văd ce înseamnă atmosferă cu adevărat la un Steaua Roșie-Partizan, la un Palermo-Catania ori la mai știu eu ce meci din Grecia sau Croația. I-am răspuns, la fel cum o fac și acum, că după părerea mea ”atmosferă” la un meci de fotbal nu înseamnă stadion incendiat, bătăi cu forțele de ordine ori măscări strigate în fiecare minut. Înseamnă coregrafii frumoase, dar și capacitatea de a-ți aplauda rivalul atunci cînd acesta cîștigă. Poate că am îmbătrînit eu, dar mi se pare că un meci de fotbal e un spectacol, la care poți merge liniștit cu soția sau logodnica, ori chiar neliniștit cu amanta, dar din alte cauze, nu din cele legate de manifestările unor grupuri de oameni lipsiți de discernămînt.

Astăzi, un ”Heysel” e mai greu de repetat. Din fericire. În interiorul stadioanelor nu prea se mai pot întîmpla astfel de tragedii. În afara lor însă e posibil, iar pericolul e la fel de mare. Fotbalul e un joc pe viață și pe moarte, dar în nici un caz nu trebuie să decidă moartea sau viața celor care vin la stadioane.

Priviți imaginea de mai jos! Vi se pare potrivită cu un meci de fotbal? Vi se pare că disperarea din ochii acelui bărbat și suferința celui pe care-l cară în brațe merită alăturate iubirii față de un club? Eu unul nu cred.

 

 

 

 

 

 

 

Pentru final, vă invit sa vedeți un documentar de excepție, marca BBC, despre acest episod nefericit din istoria fotbalului. Veți vedea mărturii și imagini inedite, care vor readuce în memorie tragedia petrecută la Bruxelles

Și vă mai invit să urmăriți, dacă aveți răbdare, filmul acelei finale. E transmisia integrală a celor de la RAI, cu incidentele de dinaintea partidei si meciul în sine.

CONSTRUCȚIA INGINERULUI PELLEGRINI

CONSTRUCȚIA INGINERULUI PELLEGRINI

S-a terminat una dintre cele mai interesante și pline de neprevăzut ediții din Premier League. A cîștigat Manchester City, așa cum mulți, printre care mă număr și eu, au preconizat la începutul sezonului. Manchester City are, de departe cel mai bun lot din Anglia, iar aducerea lui Manuel Pellegrini s-a dovedit a fi mutarea cîștigătoare a conducerii spaniole a clubului. Txiki Beguiristain și Ferran Soriano s-au orientat spre chilianul cu care n-au lucrat niciodată înainte, dar pe care-l cunoșteau din Primera Division, atunci cînd s-au lămurit că pista Guardiola, pe care doreau să se înscrie, e închisă pentru ei din motive de Bayern Munchen. Contactele dintre Pellegrini și City s-au produs în paralel cu remarcabila campanie europeană a celor de la Malaga, iar acceptul chilianului a venit, așa cum e poate firesc de la un om de caracter cum pare să fie el, imediat după eșecul celor de la Malaga în fața Borussiei Dortmund.



”Inginerul” Pellegrini (ghilimelele nu prea își au rostul, căci el chiar este inginer, absolvent și licențiat în 1979 al Universității Catolice din Santiago de Chile, secția inginerie civilă) s-a dovedit cea mai bună soluție pentru șantierul celor de la Manchester City. Un șantier de lux, cu utilaje de lux, aduse pe bani grei datorită dopingului cu petrodolari asigurat, de ani buni, dinspre Abu Dhabi. Dar pe care se cam pusese praful, căci fostul șef, italianul Mancini avea alt stil, altă gîndire, altă mentalitate, alt mod de a cîștiga partidele. Obișnuiți cu Spania, Beguiristain și Soriano au intuit că Pellegrini poate aduce acel element care să transforme o echipă de multe ori cenușie și rece, inclusiv atunci cînd cîștiga trofee, într-una mai spectaculoasă. Și au intuit bine.

Faptul că City a dat peste 100 de gluri în Premier League vine din schimbul de filozofie propus de Pellegrini. City și-a construit un stil propriu în acest sezon, de la care nu s-a abătutu decît o singură dată, în Champions League cu Barcelona. Echipa a mai pierdut și-n campionat, a mai făcut meciuri proaste, dar și-a păstrat în general stilul. Iar asta merită consemnat. La fel cum merită consemnate rezultatele obținute de City în dueluri cu numele importante din Anglia.

Pellegrini e un tip tăcut, nu face gălăgie, nu se agită pe margine, nu dă indicații, nu aleargă ca un apucat atunci cînd echipa sa dă gol, nu cîntă cu fanii, dar nici nu se înjură cu adversarii. El construieşte, cu pasiune, cel mai bine în spatele ușilor închise, dar și în cel mai pur stil darwinist: supravieţuieşte cine se adaptează la mediul înconjurător. Căci cine visează la cai verzi pe pereţi e în mare pericol să cadă fără să apuce să-i vadă.

Chilianul a făcut, din nimic, echipă la Malaga la fel cum făcuse din Villarreal. Poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte ce aproape a fost Villarreal de finala Ligii, în 2006, cînd cu penaltyul ratat de Riquelme cu Arsenal. La fel, poate că nu mulţi îşi mai aduc aminte că în sezonul 2009-2010, cînd a antrenat pe Real Madrid, a făcut 96 de puncte, mai multe ca în primul an al lui Mourinho la Real şi doar cu 4 mai puţine decît în al doilea, cel cîştigător, al portughezului. Acest titlu cîștigat cu City șterge puțin din ștampila pusă asupra chilianului, cea de băiat bun, extrem de priceput, dar care are mari dificultăți în a lucra cu vedete consacrate, cu caractere puternice. Deja nu mai e cazul să spunem asta.

Vă amintiți acea declarație răutăcioasă, în stilu-i caracteristic, fîcută de Jose Mourinho acum vreo doi ani? ”Eu dacă aș pleca de la Real Madrid n-aș ajunge niciodată la Malaga”, parcă așa era. Pellegrini n-a zis nimic atunci, dar roata s-a întors acum. Pellegrini a cîștigat cu City un campionat pe care tare mult și-l dorea Mourinho, iar portughezul, cu acea victorie pe ”Anfield” practic i l-a făcut cadou. Viața îți dă înapoi palmele pe care tu le-ai dat, în trecut, altora.

Nu i-a fost ușor lui Pellegrini însă. Adaptarea echipei la stilul său s-a produs destul de lent. Aguero și David Silva, oamenii săi de bază, au avut multe probleme fizice. Negredo a început puternic dar s-a stins pe parcurs și a fost de nerecunoscut la finalul sezonului. Marea inovație a ”inginerului” s-a numit însă Toure Yaya, pe care l-a eliberat de povara postului de mijlocaș închizător acordîndu-i libertate de mișcare și transformîndu-l într-o adevărată bestie ”box to box”. Atunci cînd a putut să-i alinieze împreună pe Silva, Aguero, Nasri și Yaya, City a fost o frenezie ofensivă, iar rezultatele o dovedesc.



Se spune că, la final, clasamentul nu minte. Și cine termină primul înseamnă că a meritat. Nu puțini sînt cei care vorbesc despre Liverpool ca fiind ”campioana morală”. Așa ceva nu există. Campioana e una, iar aceasta e City. Morala în fotbal spune altceva, și anume că locul doi nu se premiază și nu prea se sărbătorește. Liverpool sărbătorește, dar nu locul doi, căci ar fi totuși sub demnitatea unui asemenea club, ci reîntoarcerea în lumea bună. Poate că pentru fotbalul englez, pentru dinamica și istoria sa, ar fi fost bine ca Liverpool să ia titlul. Doar că nu așa se judecă, se judecă după puncte, după ce se trage linia. Brendan Rodgers e o revelație din toate punctele de vedere, căci ceea ce a reușit el cu Liverpool, cu lotul lui Liverpool mai exact, e aproape un miracol. Comparați lotul lui Liverpool cu cel al lui City și spuneți-mi ce jucător de la Liverpool, cu excepția lui Suarez și, eventual, Gerrard (dar ce facem atunci cu Toure?) ar fi titular la City! Liverpool s-a întors printre cei mari, dar tare mă tem să nu cumva aceasta să fi fost marea șansă a ”cormoranilor”. În sezonul viitor va fi mult mai greu. Va fi Champions League, poate va pleca și Luis Suarez, nu știu dacă nu cumva sentimentul de maximă dezamăgire după acest final de campionat cînd au fost atît de aproape de un titlu visat de două decenii să nu apară ca o factură ce va trebui decontată în campionatul viitor.

„BECAUSE WE LOVE IT”. LUI MOURINHO ÎI PLAC PROVOCĂRILE

„BECAUSE WE LOVE IT”. LUI MOURINHO ÎI PLAC PROVOCĂRILE

„Because we love it”. Așa a răspuns Jose Mourinho, la conferința de presă de după meciul cu Manchester City, atunci cînd a fost întrebat cum se face că echipa sa joacă foarte bine meciurile importante, cele în care întîlnește adversari puternici ori rivale la titlu. Victoria de pe terenul lui Manchester City s-a adunat la palmaresul foarte bun înregistrat de Chelsea pînă acum, egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United. Fiind însă vorba de o victorie și încă de una pe terenul unei contracandidate la titlu, e cu atît mai importantă.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:

În avancronica partidei, scriam că ”dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho”. Și așa a fost. Sigur, dincolo de acest ”because we love it” există și cealaltă zicală atît de demonstrată în fotbal, cum că titlurile se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierd în cele cu echipe mici. Aici mai are de lucrat Mourinho, vezi partida cu West Ham United din etapa precedentă, care i-a smuls un atac furios la adresa stilului de joc pe care West Ham a înțeles să-l practice pe ”Stamford Bridge”. Un atac ce poate părea bizar venind din partea lui Mourinho, care nu se dă în lături să folosească orice mijloc pentru a-și învinge adversarii.

Spre exemplu, ideea cu tactica ultradefensivă. Înainte de meciul de pe ”Etihad”, portughezul arunca oarecum nada spre partea adversă atunci cînd  declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și anunța apoi că vrea să atace. Iar apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Lumea a luat-o ca atare, ceva de genul ”da da, s-o creadă el că ne păcălește!”, toți erau convinși că vor vedea o Chelsea apărîndu-se feroce. E posibil ca și Manuel Pellegrini să fi căzut în această capcană, iar modulul foarte ofensiv pe care l-a alcătuit să fie rodul mesajului subliminal indus de Mourinho. Inclusiv folosirea lui Demichelis ca mijlocaș închizător, în locul lui Fernandinho, accidentat în ultimul moment. Cum lipsea și Javi Garcia și cum Jack Rodwell n-a jucat deloc în acest sezon, soluția Demichelis pare a fi explicabilă. Mai ales că argentinianul a mai jucat în această poziție și la Bayern (Ottmar Hitzfeld l-a transformat în fundaș central), pînă cînd a fost forțat să plece din Munchen în urma unei aventuri amoroase cu o parteneră prost aleasă. Demichelis însă, cu toate calitățile sale, are 33 de ani, iar poziția de mijlocaș implică mult mai mult efort și concentrare decît cea de fundaș central. Eu unul nu pricep de ce Pellegrini nu l-a folosit aici pe Vincent Kompany, care, ca și Demichelis, a jucat mult pe această poziție, dar spre difrerență de argentinian, e mult mai tînăr și mai în putere. Poate că belgianul n-ar fi fost atît de ușor depășit de conaționalul său, Eden Hazard, nu neapărat la faza golului, plecată de la Hazard, ci în general. Eden Hazard care a fost, în opinia tuturor, omul meciului. Am explicat nu demult motivele pentru are Mourinho l-a lăsat pe Mata să plece. S-a văzut și pe ”Etihad”, Mata și hazard nu pot juca împreună sub comanda lui Mourinho.

Sînt însă decizii și decizii. Mourinho a surprins inclusiv cu modulul tactic ales. N-a fost deloc 4-3-3, cum mă așteptam eu și cum se așteptau mulți, ci un clasic 4-2-3-1. Fără Oscar, rezervă și cu Arsenal, cu Ramires în locul lui, dar avansat, în linie cu Hazard și Willian. Marele cîștig al acestui meci pentru Chelsea, dincolo de rezultat și de clasament, e Matic. Nu degeaba a fost adus el de Mourinho, chit că se găsesc destui care să speculeze pe seama transferurilor pe care portughezul le tot face, via Jorge Mendes, de la Benfica. Ca și în situația lui Coentrao, ca și la David Luiz, și la Matic jumătate din banii încasați de Benfica merge la un fond de investiții numit ”Benfica Stras”, gestionat de banca ”Espirito Santo” (e o banca, și încă una importantă n Prtugalia, deși numele v-ar putea duce cu gîndul la altceva), fond de investiții în spatele căruia, se spune, s-ar afla Jorge Mendes. Nemanja Matic a făcut însă un meci memorabil. A avut nevoie de cîteva minute pentru a-și intra în ritm și pentru a se înțelege cu David Luiz, însă perechea pe care au făcut-o cei doi mă face să cred că Mourinho și-a găsit mijlocașii defensivi pentru meciurile importante.

La Chelsea a existat o singură problemă. Și mă tem că Mourinho nu mai are cu s-o rezolve în acest sezon. Atacul. În fața porții, Chelsea n-a fost atît de concretă precum ar fi trebuit, n-a reușit să profite de ocaziile pe care și le-a creat. În mod normal, asta nu trebuie să se întîmple. Dacă e ceva care lipsește la Chelsea e un atacant de careu, dar sînt convins că la vară Mourinho va rezolva problema asta.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:

Manchester City a jucat excepțional un sfert de ceas. Primul. Perioadă în care toți cei care au văzut meciul ar fi pariat pe încă o victorie clară a echipei lui Pellegrini. Cînd Matic și David Luiz și-au făcut însă rodajul, Toure Yaya și David Silva s-au stins și, în consecință, City s-a stins. Negredo a jucat slab, dar Dzeko a fost și mai slab. Absența lui Kun Aguero a părut un element imposibil de acoperit. Kun poate că ar fi găsit o cale de a marca în aceste 15 minute și totul ar fi decurs altfel.

În perspectiva meciului cu Barcelona, absența lui Aguero trebuie că-l îngrijorează tare mult pe Pellegrini. Într-atît de mult încît eu cred că-l va forța pe Aguero în meciul de pe ”Etihad”. E posibil ca luna de absență pe care o anunța Pellegrini la momentul accidentării argentinianului, meciul cu Tottenham de pe ”White Hart Lane”, să fie doar o strategie. Săptămîna trecută, cînd Aguero a fost supus la noi examene, deja se vorbea de 20 de zile de absență. Fix 20 de zile vor fi marți 18 februarie. Vom vedea.

Nu-s convins că formula cu Negredo și Dzeko împreună va fi prea curînd aplicată din nou de pellegrini. cel puțin nu la meciurile importante. Și-a revenit Jovetic, își va reveni Nasri, cred că 4-4-2 nu e cel mai fericit modul pentru City, chit că la Malaga era foarte des folosit de Pellegrini, un soi de 4-4-1-1 totuși, care aici, cu Negredo mai retras, nu dă rezultate.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Premier League s-a echilibrat la vîrf. Arsenal are 55, City și Chelsea au cîte 53. Dacă bătea City, se ducea la 56, iar Chelsea rămînea la 50 și se deschidea un soi de breșă acolo, mai ales că nu mai sînem în toamnă. Pe 4 e Liverpool, la 8 puncte de Arsenal și 6 de celelalte două. Sîmbătă, pe ”Anfield”, se joacă Liverpool-Arsenal. Dacă Liverpool nu bate, cred că iese complet din lupta pentru titlu și va avea bătălia sa pentru locul 4, cu Tottenham și Manchester United. Interesantă și ea prin numele echipelor implicate.

CE S-A SCHIMBAT ÎN PREMIER LEAGUE DUPĂ ”DEADLINE DAY”

CE S-A SCHIMBAT ÎN PREMIER LEAGUE DUPĂ ”DEADLINE DAY”

Promiteam acum aproape o lună, atunci cînd am analizat situația relativ timidă a transferurilor din Premier League, că o să revin cu un comentariu-analiză atunci cînd mercato se va fi terminat. A trecut ceva vreme de la ”deadline day”, așa că ar fi timpul să mai aruncăm o privire asupra campionatului englez și să vedem dacă s-a mai schimbat ceva după ultimele transferuri efectuate.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

”Ce e cu Premier League?”, mă întrebam la începutul lui august. Transferurile au părut mai puține și mai puțin sonore față de alți ani. Situația s-a mai remediat în ultimele zile, chiar în ultimele ore, cînd s-a lucrat frenetic și, în unele situații, sub presiune.

Rămîn la părerea de atunci, că Manchester City e cea mai puternică echipă la momentul ăsta din Premier League. ”Cetățenii” n-au mai făcut achiziții notabile în ultimele zile de mercato, exceptîndu-l pe Demichelis, adus mai degrabă ca soluție de avarie la problemele de ultimă oră din apărare. Cu Demichelis, cea mai bună afacere a făcut-o Atletico Madrid, care l-a luat gratis de la Malaga și l-a dat pe bani destul de buni la City. Pellegrini și-a adus un jucător pe care-l cunoștea și care-i cunoaște filozofia de joc. Ar fi putut lua pe bani mai mulți, pe Sakho de exemplu, cel ajuns la Liverpool, căci nu banii sînt problema la City, dar realmente n-avea nevoie, căci accidentații se vor reface și e mai bine să aduci un jucător care să accepte și un eventual statut de rezervă decît unul, cazul francezului, care tocmai de aceea a plecat de la PSG.

City are în momentul ăsta dublat fiecare post, iar așa zisele dubluri sînt fotbaliști de calibru, a căror clasă se apropie de cea a, repet cuvîntul, așa zișilor titulari. În ciuda eșecului de la Cardiff, care se înscrie pe linia dificultăților de adaptare între antrenorul nou și echipă, City mi se pare mult schimbată în bine față de cenușiul perioadei Mancini. Cu un asemenea potențial, financiar, logistic și fotbalistic, mi se pare absurd să abuzezi de o un stil de joc atît de economicos precum avea Mancini.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Suficient de cenușiu e și stilul lui Chelsea. Care mi se pare a doua candidată la titlu, deloc departe de City. După unii, ar fi chiar prima favorită. Și asta din pricina factorului Jose Mourinho. La fel de spectaculos e și lotul lui Chelsea. Completat față de precedenta analiză cu Willian și Eto`o. Camerunezul mi se pare o soluție de avarie a lui Mourinho le nereușitul transfer al lui Rooney. E destul de limpede cred că Mourinho l-a vrut pe Rooney. Și a așteptat pînă în ultimul moment. Nereușind poate să-l convingă, s-a orientat spre camerunez. Eto`o e un nume, dar nu știu în ce măsură situația sa fizică îl va ajuta să se adapteze la un campionat cu un ritm frenetic. Eto`o a fost vedetă la Anji, cu tot ce înseamnă acest statut, inclusiv în materie de antrenamente. Se spune că și-a luat banii pe doi ani încă de la semnătură, 40 de milioane de euro, vă reamintesc, ceea ce l-a făcut să privească totul cu multă relaxare. Eu însumi l-am văzut la un meci al lui Anji, în sezonul trecut, jucînd departe de mașina de fotbal de la Barcelona și Inter. Alerga puțin spre deloc, se depărtase de careu, adică de locul unde era cel mai periculos, cobora mult și își asuma destul de des ultima pasă. Am văzut și un episod haios, neprins în transmisiune directă, căci se petrecea la încălzire, cu un angajat al clubului urmîndu-l pe camerunez, ca un majordom, cu tricoul de joc pe un umeraș, așteptînd solemn să i-l înmîneze. Și a tot așteptat pînă ce Eto`o s-a spălat pe față, a mai schimbat o vorbă cu un coleg, a salutat arbitrii și a catadicsit în cele din urmă să se îmbrace.

Eu n-aș pune Chelsea în pole-position tocmai din pricina acestui stil de joc. Sînt mulți însă cei care tocami d-aia cred că va cîștiga titlul lejer. Mourinho, în ciuda obsesiilor sale, devenite din ce în ce mai patetice, față de arbitraj, știe cum să procedeze într-o competiție de anduranță. Nu mi-e foarte clar rolul lui Mata, pe care-l văd mai degrabă afară decît înăuntru la momentul ăsta, dar cum pînă în decembrie multe se pot întîmpla nu m-aș hazarda să-l asociez cu altă echipă. Aducerea lui Willian e un mare plus la mijlocul terenului, iar concurența din lot e incredibilă.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Manchester United a izbutit, în cele din urmă, să facă un transfer. Fellaini e un fotbalist foarte bun, care aduce un plus incontestabil, dar nu-s atît de convins că era urgența celor de la United. Așa cum am scris și în legătură cu transferul lui Ozil la Arsenal, despre care voi comenta ceva mai jos. Cred în continuare că United are nevoie de un jucător de ultimă pasă, de tipul Ozil sau poate Modrici. Fellaini va juca în mod normal în rol de dublu pivot, deși David Moyes îl distribuia la Everton de multe ori în spatele vîrfului. Eșecul cu Liverpool și egalul cu Chelsea au arătat că David Moyes încă nu a dibuit modulul cu care vrea să joace. Echipa a părut excesiv de lungă în momentele de pierdere a posesiei și din această cauză e posibil să nu-l vedem neapărat pe Fellaini lîngă Carrick, așa cum s-ar crede, ci undeva în față, ca vîrf al unui triunghi de mijlocași centrali. Capacitatea sa de efort și fizicul său privilegiat l-ar recomanda pentru o asemenea poziție, care să-i permită inclusiv aparițiile la finalizare. 4-4-2-ul inițial al lui Moyes s-ar putea transforma într-un 4-2-3-1, ceea ce ar însemna că jocul pe benzi devine capital.

Cu aducerea lui Ozil, Arsenal a căpătat un protagonism mediatic de care nu mai avusese parte în ultimele sezoane. Am scris la momentul respectiv că e lovitura lui Wenger, dar m-am și întrebat dacă-l va ajuta. Și acum cred că poziția pe care trebuia s-o întărească Wenger era cea a atacantului de careu, un fotbalist care să aducă un plus față de Giroud și care să se muleze pe jocul de pase și de asociere impus de francez. Ozil se alătură unui ”overbooking” de mijlocași, dar e ajutat acum de conjunctura accidentărilor. În mod normal îl vom vedea jucînd alături de Walcott și Santi Cazorla, în spatele lui Giroud. Sînt curios cum va reuși Wenger să treacă peste deficiențele pe fază defensivă pe care le aare Ozil, în special atunci cînd pierde mingea. Pe stilul lui Arsenal, orice greșeală neprovocată pute duce la un contraatac devastator al adversarului, care nici nu trebuie să fie unul de prim rang ci doar o echipă capabilă să dezvolte această fază. Cu spațiu în fața lor și fără susținere din partea mjlocașilor, apărătorii lui Arsenal sînt extrem de expuși.

Mai sus am pomenit de stilul lui Mourinho de a domina detaliile. În ultima zi de mercato, Demba Ba a fost extrem de aproape de Arsenal. Se spune însă că Mourinho a oprit totul atunci cînd a aflat că mutarea lui Ozil se oficializează. Chiar dacă e doar un zvon, tind să-l cred, căci Mourinho și-a dat seama că ar întări un rival direct. Demba Ba are alte caracteristici față de Giroud și s-ar fi potrivit foarte bine la noul Arsenal, cu Ozil drept lider din teren.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Aș vrea să mă refer și la două echipe pe care nu le-am abordat în precedenta analiză. Liverpool și Tottenham. Abia acum cred că putem vorbi de ”echipa lui Brendan Rodgers”. Cine a crezut în sezonul trecut că Liverpool se va transforma, doar prin venirea fostului antrenor de la Swansea, în Barcelona Angliei s-a înșelat. Abia acum Rodgers are la îndemînă piesele pe le voia. Liverpool a transferat bine, dar cel mai mare cîștig e păstrarea lui Luis Suarez. Nu-s foarte convins că el va rămîne ”cormoran” și din iarnă, căci e greu ca un fotbalist de nivelul lui și cu expunerea lui să vadă cupele europene la televizor, dar cred că dacă Liverpool își va menține linia din debutul campionatului va izbuti să-l convingă să mai stea pînă în vara viitoare. Suarez nu e Gerrard, sentimentele lui față de ”Anfield” nu se pot compara cu ale lui ”Steve G”, astfel că mie mi-e clar, indiferent cît înceracă unii să mă convingă de contrariul, că Suarez e atent la orice ofertă. Și sînt destule echipe atente la Suarez acum, Arsenal fiind doar un exemplu.

Revenind la Liverpool, finalul anului mi se pare momentul de cotitură. Atunci vom afla ce se poate alege din proiectul lui Brendan Rodgers. Continuitatea în rezultate e ceea ce a lipsit la Liverpool, iar din acest punct de vedere lipsa cupelor europene poate fi un ușor avantaj. Nebunia lunii decembrie însă anulează orice posibil benficiu, căci atunci se va juca extrem de mult și doar echipele bine pregătite la nivel mental rezistă.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Am lăsat la urmă pe Tottenham. Despre Gareth Bale am scris, nu mai revin. Tottenham e cu siguranță echipa care a făcut cele mai multe schimbări față de sezonul trecut. Contingentul celor veniți e impresionant, iar Andre Villas Boas are și el la dispoziție un lot în care concurența e fantastică.

De acord, a plecat Bale, care reprezenta destul de mult în economia echipei. Dar acum Villas Boas are posibilitatea de a schimba echipa după cum dorește. Mare atenție la Paulinho, care aduce ceva în plus față de trecut. Paulinho și Dembele formează un cuplu de nivelul celui format de Modrici și Parker, Eriksson e și el un fotbalist interesant, Lamela de asemenea, iar Soldado aduce acel ceva în fața porții pe care nu-l aduc Adebayor sau Defoe.

Să nu-l uităm pe Chiricheș. Aș vrea să mă înșel, dar mi se pare cam a patra variantă în acest moment, după Vertonghen, Dawson și Kaboul. Evident mă refer la situația în care tot lotul ar fi complet, situație destul de puțin probabilă totuși, în condițiile în care, de exemplu, Dany Rose n-are dublură ca fundaș stînga și de multe acolo joacă Vertonghen. Chiricheș aduce un mare plus la jocul de picior, căci la acest aspect e peste Kaboul și Dawson, dar are mari carențe la marcaj și la jocul de cap. Iar Tottenham încă nu e Barcelona și-n multe meciuri va trebui să suporte atacuri aeriene.

 

STEVEN GERRARD, THE STORY

STEVEN GERRARD, THE STORY

Pe 30 mai a fost ziua lui Steven Gerrard. E inutil să încerc acum să explic cine este Steven Gerrard și ce reprezintă el pentru Liverpool și pentru fotbal, în general. N-am această intenție și nici nu cred că ar fi cazul. S-au scris și povestit atîtea despe ”Steve G” încît simt că n-ar mai fi loc de alte rînduri. Cel puțin acum.



Cel mai bine cred că ar fi să lăsăm imaginile să vorbească! Se spune că o imagine face cît o mie de cuvinte. Așa că vă propun să vedeți două filme documentare cuși despre Steven Gerrard. Sînt parcurse acolo destule momente importante din cariera celui mai important fotbalist din lotul actual al lui Liverpool.

Primul film se numește ”My Story” și e, de fapt, o trecere în revistă, făcută chiar de el, a unor borne semnificative. E structurat în 6 părți.

Cel de-al doilea film, se numește ”A year in my life”. Se referă la, probabil, cel mai important an din cariera lui Steven Gerrard. Un an pe care nu are cum să-l uite. Poate că ați ghicit despre ce e vorba. Dacă n-ați ghicit, veți descoperi totul cu și mai mare plăcere.

Nu trebuie să fii neapărat suporter al lui Liverpool pentru a-l admira pe Gerrard. De fapt, cred că despre un fotbalist se poate spune că este foarte mare abia atunci cînd este admirat, nu neapărat iubit, ci admirat și respectat inclusiv de suporterii echipelor adverse.

Vizionare plăcută!

Pentru început, ”My Story”, în 6 părți:

PARTEA 1

PARTEA A 2-A

PARTEA A 3-A

PARTEA A 4-A

PARTEA A 5-A

PARTEA A 6-A

Și acum, vă propun să descoperiți, sau să vă reamintiți, care a fost cel mai important an al carierei lui Steven Gerrard. ”A year in my life”:

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă