TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.

Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.

În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.

Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.

O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.

Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.

Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.

Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.

Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.

Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.

Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.

DESPRE TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

DESPRE TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.

Vola.ro

Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.

În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.

Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.

Vola.ro

O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.

Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.

Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.

Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.

Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.

Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.

Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.



 

BALOANELE LUI XAVI ȘI LACRIMILE FOTBALIȘTILOR

BALOANELE LUI XAVI ȘI LACRIMILE FOTBALIȘTILOR

Mărturisesc că de fiecare dată cînd văd cum un fotbalist își termină cariera mă încearcă emoțiile. Mai ales atunci cînd e vorba de nume mari, cu care am fost într-un fel contemporan, pe care i-am admirat ani de-a rîndul. E pe undeva și un soi de ciudă pe anii care se scurg, un regret că timpul nu mai poate fi întors, o amară constatare că totul în viață trece atît de repede. Mereu am un nod în gît văzînd cum unii dintre acești mari fotbaliști nu reușesc să-și stăpânească lacrimile cînd vine momentul să iasă de pe teren, de regulă undeva înainte de finalul partidei, un gest devenit tradiție din partea antrenorilor, menit să asigure celui în cauză un meritat ”standing ovations”, dar și o doză de emoție suplimentară. Mă gîndesc mereu, văzîndu-le lacrimile ori tentativele de a și le stăpîni, că acești băieți deveniți între timp bărbați chiar au iubit profund ceea ce au făcut, chiar au jucat fotbal mai întîi din plăcere și abia apoi pentru bani, căci altfel nu s-ar explica aceste lacrimi din partea unor oameni care au suficient de mulți bani încât să nu aibă, ei și familia lor, grija zilei de mîine. Cred că în acele lacrimi stă și cheia succesului lor. Atunci cînd îți pare rău că nu mai poți face un lucru, înseamnă că ai iubit profund acea activitate. Iar atunci cînd iubești ceea ce faci, dincolo de banii cîștigați, mulțumirea e mult mai mare.

În acest week-end, cîțiva mari fotbaliști au ieșit din prim-plan. Nu vreau să spun că s-au retras definitiv, dar într-un fel tot o retragere este, căci adevăratul fotbal este aici, în Europa, nu în America ori în zona petro-dolarilor. Gerrard, Lampard, Drogba și Xavi, toți 4 fotbaliști uriași. Fiecare dintre ei a reprezentat ceva pentru acest sport și cred că vor avea locul lor în ierarhiile all-time. Unii mai sus, alții mai ceva mai jos. Fiecare dintre cei 4 are milioane de fani și reprezintă o bucățică din istoria fiecărui club în parte. Liverpool, Chelsea și Barcelona au acum un model în plus pentru cei care vor alege să le îmbrace tricoul peste ani. Fiecare dintre cei 4 a cîștigat trofeul rîvnit de toți, Champions League și fiecare, la momentul respectiv, a avut o contribuție la obținerea acestei performanțe. Fiecare dintre cei 4 ar fi meritat Balonul de Aur, niciunul însă n-a reușit să-l cîștige. Cred cu tărie că FIFA, dacă tot s-a insinuat în organizator și a transformat o anchetă jurnalistică de prestigiu, așa cum era Balonul de Aur pe vremea cînd era decernat doar de France Football-L`Equipe, într-un soi de afacere, cred așadar că ar trebui să ia în calcul și un premiu destinat întregii cariere. Sînt mulți care astfel ar primi un fel de reparație, căci Balonul e unul singur, dar fotbaliști uriași au fost mai mulți. Dacă tot avem premii pentru cel mai frumos gol ori pentru fotbalul feminin, de ce nu s-ar putea găsi timp și spațiu în ceremonie și pentru celebrarea unei întregi cariere. Ca la Oscar-uri.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Dintre cei 4 mai sus amintiți, ca palmares și importanță în fotbal, cred că Xavi ar trebui să fie cel mai frustrat că Balonul de Aur nu odihnește în vitrina sa de trofee, alături de celelalte medalii. A avut însă ghinionul ca perioada cea mai bună a carierei sale, cea mai prolifică, să se intersecteze cu acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi. Xavi nu și-a făcut însă un scop al carierei să cîștige trofee individuale, el a fost un om al echipei, poate și din pricina poziției pe care o ocupa în teren. El doar își făcea treaba și ajuta. Echipa în care juca, FC Barcelona sau Spania, să cucerească titluri ori pe colegul de echipă, Messi, să cîștige trofee. N-o să marșez pe ideea unora că Messi n-ar fi existat fără Xavi și Iniesta, pentru că mi se pare deplasată. Se încadrează în categoria inepțiilor spuse despre Messi, iar cea mai bună dovadă e sezonul pe care ne pregătim să-l încheiem, în care Messi a fost același, fără suportul lui Xavi ori Iniesta.

Dar nu Messi e destinatarul acestor rînduri. Ci Xavi. Dacă Messi e furtuna aducătoare de aplauze, Xavi a fost liniştea care genera această furtună. E cel care a creat contextul, e doctorul care a vindecat orice stare de anxietate, e mintea care a inspirat operele de artă ale geniului, e cel fără de care Messi s-ar fi simţit mult mai singur în toți acești ani, cînd n-atinsese maturitatea de azi. Xavi nu a fost fotbalistul fazelor de generic, nu a fost un geniu al dezechilibrului în acţiuni unu contra unu. Nu a fost bucătarul ce primeşte stele Michelin, acesta e Messi, dar a fost cel care i-a adunat ingredientele şi i-a preparat sosurile. Apoi a stat și a privit pe geamul mic al bucătăriei, cu un zîmbet larg pe chip, cum premiantul primeşte elogiile clienţilor din restaurant. Xavi nu a fost chirurgul care operează complicat, pe cord deschis sau pe creier, ci medicul generalist care te consultă şi-ţi depistează problema, cu stetoscopul atîrnat de gît.

Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur. Acesta a fost Xavi în joc. Nu l-ați văzut niciodată cu capul în pămînt, privirea sa a fost mereu sus, căutînd soluţii, teritorii neocupate, ca un Columb al timpurilor moderne. A fost cel care a dat sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute.

Xavi a fost demn reprezentant al acelei categorii a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său. Puţine exemple de fotbalişti precum Xavi găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.

Messi îi datorează multe, FC Barcelona îi datorează multe, Spania îi datorează multe. Luis Aragones a înțeles care e rolul lui Xavi și i-a oferit, la Euro 2008, un spațiu mai mare, ca să poată pasa. Toți fotbaliștii știu să dea o pasă, chiar și cei care joacă fotbal doar în parcuri știu, dar foarte puțini sînt cei care știu s-o dea acolo unde trebuie și cînd trebuie. Sînt cei însemnați. Iar Xavi a fost unul dintre ei. E cel mai important fotbalist din istoria Spaniei și nu doar datorită trofeelor. Pasele sale ”între linii” au scos naționala Spaniei dintre liniile pierzătoare în care se scufundase.

Pe undeva, poate că mai bine că Xavi n-a primit niciodată Balonul de Aur. I l-ar fi pasat imediat lui Messi, că să rezolve faza.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

P.S 1

Cineva mi-a scris azi pe facebook că n-a mai plîns de la nașterea ficei sale ca la retragerea lui Xavi. Îi respect sentimentele, chit că mi se pare cam mult. Xavi e totuși un catalan, nu un român. Ori poate că am devenit eu mai insensibil, odată cu trecerea anilor. M-a încercat o asemenea stare la retragerea lui Hagi. Cred că aș fi plîns și atunci, așa cum am făcut-o în 1994, cînd cu Suedia, dacă n-aș fi avut de scris, dacă n-aș fi fost cu treabă la acel meci de retragere al lui Hagi.

P.S 2

Fotbalul ne-a mai oferit în acest week-end un motiv de emoție. Un prilej de a vedea latura optimistă a vieții, de a crede că nimic nu e imposibil atunci cînd crezi cu tărie. În 2014, Jonas Gutierrez anunța că e bolnav de cancer și că este sub tratament. Chimioterapie și citostatice. Un coșmar. Pe care însă argentinianul l-a învins. În aprilie 2015 revenea pe teren, cu ceva mai puțin păr din cauza tratamentului, dar cu aceeași energie și pasiune. În week-end a devenit eroul lui Newcastle, după ce a dat un gol și o pasă de gol în meciul decisiv al echipei sale pentru rămînerea în Premier League. Și el ar merita un Balon de Aur, pentru că a cîștigat cel mai important meci din viața sa.

P.S. 3

Vorbeam mai sus despre emoțiile pe care le au marii fotbaliști atunci cînd se retrag. Am descoperit întîmplător un filmuleț cu ultimele 5 minute pe care David Beckham le-a petrecut pe teren. Sînt imagini colosale, pe care vă învit să le vedeți și să le savurați. Cei care cred că David Beckham, ca și Xavi sau Gerrard, avea în cap doar bani poate că ar trebui să se mai gîndească, privind emoțiile ce copleșeau un barbat în toată firea. Dacă veți avea un nod în gît, nu-i nimic. Emoțiile fac parte din viața noastră.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:


 

CANDIDAȚII PEP ȘI MOU

CANDIDAȚII PEP ȘI MOU

De cînd s-au infiltrat în fotbalul mare, Jose Mourinho și Pep Guardiola sînt permanent candidați la cîștigarea Champions League. Mourinho din 2003, de cînd a luat cu Porto fosta Cupă UEFA, Guardiola din 2008, de cînd s-a așezat pe banca Barcelonei. În fiecare sezon ce a urmat, indiferent de banca pe care s-au așezat, cei doi au fost printre favoriți. În general au ajuns aproape de obiectiv, la granița semifinalelor, ceea ce nu-i puțin lucru într-o competiție în care, de cînd a apărut în locul vechiului concept Cupa Campionilor Europeni, nimeni nu a reușit să cîștige trofeul doi ani la rînd. Și anul acesta e la fel. Mourinho și Guardiola sînt, la această oră, prin Chelsea și Bayerni, pe lista favoriților.

La momentul cînd scriu aceste rînduri e greu de spus dacă lucrul ăsta se va și întîmpla. Sînt mulți factori care pot interveni pe parcurs, detalii de moment, inclusiv un posibil meci direct. La momentul ăsta e greu de spus și dacă Bayern ori Chelsea se vor califica mai departe din această fază a ”optimilor”, căci meciurile retur cu Șahtior și PSG nu-s chiar așa de simple. Însă Guardiola și Mourinho rămîn doi actori importanți ai acestui film de mare succes numit Champions League. Ne-am delectat cu duelul lor din Primera Division, am savurat Supercupa Europei de la Praga, eu unul mi-as dori să mai văd o confruntare între ei, eventual în dublă manșă dacă nu în finală.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Pentru Guardiola și Bayern lucrurile par mai simple în perspectiva returului cu Șahtior. Par, dar nu sînt. 0-0 în deplasare e cel mai prost rezultat bun pe care o echipă îl poate obține. Reversul medaliei pentru echipa lui Mircea Lucescu e că un 0-0 pe teren propriu e cel mai bun rezultat prost pe care o echipă îl poate obține. În comparație, 1-1 scos de Chelsea la Paris e mai bun, căci îți oferă ca variantă cîștigătoare și un 0-0 pe teren propriu. Însă PSG nu-i o echipă oarecare, ea poate oricînd, prin calitatea jucătorilor de care dispune, să întoarcă destinul în favoarea sa.

Marți seară, la revenirea în actualitate a Ligii Campionilor, i-am revăzut pe Mourinho și Guardiola implicați din nou în strategia meciurilor eliminatorii. Cine credea că Bayern va avea un meci simplu în Ucraina trebuia să se gîndească mai bine. Dincolo de faptul că Șahtior nu-i deloc o echipă slabă, iar Mircea Lucescu e departe de a fi un novice al unor astfel de confruntări, Bayern nu-i în cel mai bun moment al său. Privind jocul nemților de la Lvov și comparîndu-l cu cel de la Roma, din faza grupelor, chiar și cu cel de la Manchester, chit că acolo au pierdut în cele din urmă, găsim destul de mari diferențe. Iar acel 8-0 din Bundesliga cu Hamburg a fost doar un burete care a mai șters din urmele lăsate de eșecul categoric suferit la Wolfsburg.

Pauza existentă iarna în Bundesliga parcă i-a scos din formă pe jucătorii lui Guardiola. O recunoștea chiar el, după Wolfsburg, cînd echipa sa a arătat vulgar în apărare, mediocru la mijloc și prost în atac. Ca orice om pasionat pînă la extrem de ceea ce face (vă recomand cartea ”Herr Pep”, e lesne de cumparat pe internet și e scoasă în mai multe limbi, din păcate nu și în română), Pep are explicațiile sale. Și argumentele sale. Și metodele sale de depășire a situației. Una dintre metode este abordarea unui meci tur precum cel cu Șahtior fără asumarea de riscuri inutile. Dacă stăm să privim la seria meciurilor eliminatorii disputate de Guardiola în Champions League, în doar două situații echipa sa a cîștigat în deplasare în prima manșă. O dată cu Leverkusen, dar rivalul era slab, a doua oară cu Real Madrid, într-o confruntare cu Mourinho, de genul celei de care aminteam mai sus, dar cînd victoria a venit doar după ce echipa sa a avut superioritate numerică. În rest, rezultate strînse și calificări decise pe teren propriu. În bine sau în rău, după caz.

Nu demult aminteam pe acest blog de posibilitatea ca Jose Mourinho să se uite la meciurile Barcelonei și să se inspire din ceea ce vede. Era vorba de transferul lui Cuadrado și implicațile sale tactice. Spuneam atunci că întotdeauna ai ce învăța de la alții, chiar dacă acei ”alții” nu-s neapărat mai buni ca tine. Dar poate au o idee care ție nu ți-a venit, dar pe care o poți aplica. Cred că Mircea Lucescu e și el într-o situație asemănătoare. Dar nu cu Barcelona, nici cu Guardiola, pe care a declarat în multe rînduri că-l admiră. Paradoxal, cu Atletico Madrid și Diego Simeone. Am zis paradoxal pentru că Lucescu a făcut de-a lungul timpului din Șahtior o echipă estetică, de construcție, care joacă fotbal. Marți, cu Bayern, am văzut o echipă disciplinată, extrem de bine așezată în apărare, oferind puține oportunități adversarului. Și foarte agresivă. Pe stilul lui Simeone, care-și dorește intensitate maximă la fiecare duel. Am văzut un Șahtior surprinzător de contondentă, cu fotbaliștii săi brazilieni surprinzător de implicați în dueluri fizice și mereu provocatori. Cu asta a reușit să destabilizeze jocul nemților, care suferă în continuare la mijloc în absența lui Lahm și care continuă să-l aștepte pe Thiago, ca principal generator de pase decisive, ca element de legătură între zona de mijloc și benzile stăpînite de Ribery și Robben. Schweinsteiger, cel de la care Pep ar vrea acest rol, n-a reușit cu Șahtior ceea ce izbutise cu Hamburg.

Cred totuși că Mircea Lucescu putea încerca mai mult după eliminarea lui Xabi Alonso. S-a temut însă de forța unui Bayern care, aminteam mai sus, a dominat pe Manchester City în inferioritate numerică. S-a temut și n-a încercat. Și-a ținut brazilienii cu centurile de siguranță puse și nu i-a lăsat să încerce. N-a riscat și n-a pierdut. Dar nici n-a cîștigat, ceea ce s-ar putea să-l coste în returul de la Munchen.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Jose Mourinho a plecat de la Paris cu un rezultat mai bun decît în sezonul trecut, dar jucînd mai slab decît atunci. Și la el a funcționat strategia meciurilor tur, ca și la Pep. Vă amintiți de prima manșă a semifinalei Cupei Ligii, cu Liverpool, pe ”Anfield”. Aceeași abordare. Cu Fabregas mai în față și doi ”închizători”. Acum a fost Ramires, atunci Obi Mikel. Cu consecințele de rigoare în circulația balonului, cu ostracizarea lui Hazard, care nemaiavîndu-l pe Fabregas ca pasator a atins de puține ori mingi periculoase. Fabregas lîngă Matic oferă o altă ieșire din faza de apărare, căci catalanul gîndește repede și găsește soluții în stare de presiune. Fabregas pe aceeași linie cu Hazard, în fața mijlocașilor la închidere, oferă o mai mare siguranță defensivă, dar restricționează viteza de reacție. Mourinho, știm bine, e un antrenor reactiv, poate cel mai reactiv, dar în același timp e și un antrenor al rezultatului imediat.

Strategia lui Blanc a fost destul de ciudată în prima repriză. Ca și Mircea Lucescu, s-a temut cam tare de Mourinho. A cedat deliberat posesia celor de la Chelsea, într-un soi de invitație: ”ia tu mingea și să vedem ce faci cu ea!”. La pauză s-a corectat, iar în repriza a doua am văzut un PSG mai aproape de ceea ce se așteaptă de la o echipă cu asemenea valori. Filozofia mea mai veche funcționează și aici. Luați bucată cu bucată, jucătorii PSG-ului sînt, în general, peste ai lui Chelsea, comparîndu-i post pe post. Poate cu exccepțiile Hazard și Fabregas. Plus portarul, pe care nu l-am inclus intenționat, căci la acest capitol e greu de comparat. În momentul ăsta, după părerea mea, Courtois e cel mai în formă portar din lume, chiar peste Neuer, dacă-i excludem neamțului capacitatea colosală de a juca mingea cu piciorul.

PSG a suferit mult la mijloc, căci decizia lui Blanc de a-l pune acolo pe David Luiz mi s-a părut eronată. Să începi mereu acțiunile de la David Luiz nu e cea mai bună soluție. Iar trimiterea sa acolo i-a deranjat și pe ceilalți doi, Verratti și Matuidi. Cei doi, cu Thiago Motta se înțeleg mult mai bine, pentru că schimbă rolurile foarte des, în funcție de situație. Cu David Luiz n-a mers asta, de unde și puțina implicare a lui Verratti. Statistica sa pare impresionantă, 92 la sută acuratețe a paselor sună bine, însă mai mult de jumătate din ele au fost către fundași sau către David Luiz. În schimb Matuidi mi se pare, italienește vorbind, un ”fuori clase”. O linie Matuidi-Pogba mi se pare o excelentă bază de plecare în căutarea performanței și inclin să cred că asta au sesizat și cei de la PSG.

PSG a avut ghinion cu Courtois. Putea cîștiga meciul și ar fi meritat, după cum s-a jucat în repriza a doua. Returul de pe ”Stamford Bridge” devine complicat la 1-1, așa cum a fost și pentru Liverpool, de care am amintit mai sus. Asta dacă nu cumva Ibrahimovic se descotorosește de ciudata letargie ce-l cuprinde în Champions League. Eu unul nu-mi amintesc un meci memorabil făcut de Zlatan în această competiție. Poate de aceea nici n-a cîștigat-o vreodată. Dar poate că va reuși una chiar la retur. Care se joacă, indiferent statutul de favorită pe care-l are Chelsea.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

FINALUL LUI ”STEVE G”

FINALUL LUI ”STEVE G”

Un ”Wembley” pentru Steven Gerrard. Asta cereau fanii lui Liverpool la turul semifinalei de Cupa Ligii cu Chelsea, de pe ”Anfield”. Era o solicitare legitimă a unor oameni care cred că încă nu s-au obișnuit cu ideea că din sezonul viitor nu-l vor mai putea vedea pe Gerrard în tricoul roșu al ”cormoranilor”. Și asta pentru că între Steven Gerrard și cei care nu lipsesc de la nici un meci pe ”Anfield”, indiferent de vreme, situație, adversar sau context, există cea mai strînsă legătură posibilă în fotbalul de azi. Poate doar Totti să reprezinte pentru Roma ceea ce reprezintă Steve G pentru Liverpool, deși am ceva rezerve aici, venite din felul de a fi al italienilor și modul în care înțeleg ei, tradițional vorbind, legăturile interumane.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Steven Gerrard e fix omul care vine în peluză. Originile sale sînt aceleași, de aceea oamenii de acolo se simt reprezentați de el și-l văd ca un model. Un băiat care a luat-o de jos și care a ajuns sus. Un fotbalist puternic, ”big and fucking hard” spune cîntecul ce-i este dedicat, care în primul rînd s-a sacrificat pentru grup și abia apoi pentru el. Aș fi tentat să spun că o face și acum, părăsind un colectiv al cărui simbol este pentru a nu-i periclita dezvoltarea, creșterea.

Am zis că aș fi tentat să spun că face asta. Sînt tentat, dar nu sînt convins că despărțirea se face din voința lui. Ceva mă face să cred că mai mult a fost îndemnat s-o facă, a fost împins. Cîteodată copacii prea înalți trebuie sacrificați, căci la umbra lor vlăstarele tinere și pline de viață nu se pot dezvolta așa cum trebuie. Ceva de genul ăsta i s-a întîmplat lui Lampard, dar diferența dintre Gerrard și Lampard e că pe Steve G nu cred că-l vom vedea îmbrăcînd tricoul unei alte echipe din Premier League, jucînd împotriva lui Liverpool și, eventual, marcînd împotriva lui Liverpool. Și asta datorită legăturii de care am vorbit mai sus. Am scris ”nu cred”, recunosc că mi-am luat măsuri de precauție, căci în fotbalul de azi s-au văzut atîtea. Mi-ar părea însă rău să se întîmple.

M-am tot întrebat în această perioadă scursă de cînd Gerrard a anunțat că va pleca de la Liverpool ce s-ar fi întîmplat dacă el nu aluneca la acel meci cu Chelsea, din finalul sezonului trecut. Proabil că meciul s-ar fi terminat 0-0, rezultat suficient pentru Liverpool, căci nu cred că în acea situație și cu starea de spirit data de apropierea unui final așteptat de atîția ani ”cormoranii” s-ar mai fi împiedicat, cum au făcut-o, pe terenul lui Crystal Palace. Probabil că Liverpool ar fi cîștigat campionatul și, probabil, multe din cele întîmplate ulterior nu s-ar mai fi petrecut. Probabil că Luis Suarez nu a mai fi plecat, probabil că și campania de transferuri ar fi fost alta și numele aduse pentru completarea lotului ar fi fost altele. Și, probabil, Steven Gerrard n-ar fi anunțat, la 6 luni după titlu, că pleacă de la echipa vieții sale.

Pe ”probabil” nu se prea pot face analize. Sau pe ”ce-ar fi fost dacă”. Analizele se fac doar pe ce există, pe ce se vede. Contra lui Chelsea, s-a văzut un Liverpool cu un potențial de creștere pe care nu-l prea sesizam acum vreo două luni, atunci cînd Real Madrid mătura cu echipa lui Brendan Rodgers chiar pe ”Anfield”. Antrenorul, al cărui post începuse să fie pus sub semnul întrebării, a arătat că are curaj și a schimbat un sistem care dădea rateuri. A schimbat inclusiv poziția lui Gerrard, așa cum el însuși a recunoscut la sfîrșitul lui octombrie, în Daily Mail. L-a transformat din clasicul mijlocaș englez într-un număr 10, ceea ce i-a permis lui Gerrard să scape de marcajul fix și feroce pe care mulți adversari îl propuneau ca tactică pentru el. Un marcaj care, după cum cum a spus chiar el, îl ”asfixia”. La 35 de ani nu-i simplu să suporți așa ceva și nu-i deloc o coincidență faptul că Gerrard a avut în 2013-2014 un sezon remarcabil, căci atunci echipa n-a participat în cupele europene, iar perioada de refacere era un pic mai mare.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Deși Liverpool n-a putut trece de Chelsea, speranțele pentru un viitor care să semene cu trecutul apropiat există și-s din ce în ce mai mari. Problema pe care mi-o pun eu azi este dacă nu cumva acest nou proiect Liverpool, care pare să se contureze, n-ar fi avut nevoie și de Steven Gerrard. De o legătură între vestiar și tribună, de un cîștigător al acelei finale mitice de Champions League, ca un fel de garanție că astfel de miracole se pot întîmpla. Și întreb asta bazîndu-mă pe ultimele evoluții ale sale, căci nu mi-a dat senzația că ar fi un fotbalist terminat și nici că ar pune ego-ul său înaintea intereselor clubului. Cum face cîteodată Totti, că tot am făcut o paralelă între ei. E doar o întrebare, nu un verdict. Poate că răspunsul e altul, poate că e mai bine cum procedează cei de la Liverpool, poate că în fotbal sentimentele mai trebuie și parcate. Eu totuși cred că o echipă tînără are nevoie de un idol în vestiar, nu în afișe.

 

 

LIVERPOOL ȘI GRANIȚA SUBȚIRE DINTRE FERICIRE ȘI NEFERICIRE

LIVERPOOL ȘI GRANIȚA SUBȚIRE DINTRE FERICIRE ȘI NEFERICIRE

În vară, l-am avut invitat la o ediție specială Fotbal European pe Enrique Cerezo, președintele lui Atletico Madrid. L-am întrebat atunci, printre altele, cît de subțire poate fi granița dintre fericire și nefericire, dintre agonie și extaz. Mi-a răspuns: ”un minut”. Așa a fost pentru el, pentru Atletico, în finala Champions League cu Real Madrid. Un minut, intervalul dintre fericire și dramă, minutul în care Ramos a marcat golul egalizator, minutul ce mai rămăsese de jucat, cu Atletico în avantaj fiind.

Mi-aș dori să-l pot întreba același lucru și pe Brendan Rodgers. Sînt aproape sigur că antrenorul lui Liverpool mi-ar răspunde: ”O brazdă”. Acea brazdă care l-a făcut pe Steven Gerrard să alunece, tocmai pe el, în acel meci cu Chelsea din finalul lui aprilie, în care toată lumea aștepta o victorie a lui Liverpool pentru a sărbători un titlu în Premier League visat ani de-a rîndul de fanii ”cormoranilor”. Acea brazdă s-a dovedit atunci granița dintre agonie și extaz, o bucată de pămînt ieșită, crud aș zice, în calea fericirii lui Steven Gerrard, care poate ar fi meritat mai mult decît oricine acel titlu.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Astăzi, la 7 luni de la acel meci, Liverpool e departe de echipa pe care doar un teribil ghinion o îndepărtase de cîștigarea trofeului într-unul dintre cele mai tari campionate din lume. Astăzi, Liverpool n-a putut ieși dintr-o grupă de Champions League cu Basel și Ludogoreț (presupunînd că Real Madrid era de neatins) și a redevenit echipa crizelor de nervi de dinainte. O calificare în primăvara Champions League ar fi reprezentat un medicament de alinare a durerii ce încă persistă în inimile suporterilor, poate și un doping moral excelent pentru Rodgers și ai săi în condițiile în care locul ocupat acum în clasamentul Premier League nu invită la prea mult optimism. Din păcate, mai mult decît acest loc 9, jocul arătat în ultima vreme invită mai degrabă la pesimism. Cu Basel, o echipă bună, nimic de zis, care a mai pus probleme englezilor în cupele europene (vezi Manchester United sau Tottenham, chiar și Chelsea), dar nu de nivelul lui Liverpool ca valoare individuală a jucătorilor, prestația a fost bizară dela început pînă la final. De la echipa de start, mai exact felul în care a fost abordat din punct de vedere tactic începutul unui meci ce trebuia cîștigat, pînă la sfîrșit, cînd Skrtel ajunsese referința ofensivă.

A fost un meci prost dintr-o serie de meciuri proaste. Întrebarea pe care mi-o pun, cu siguranță nu mi-o pun doar eu, e logică: Oare cum e posibil ca o echipă să cadă în asemenea hal în cîteva luni? Imediat vine a doua întrebare: Chiar atît de important era Luis Suarez în angrenajul lui Liverpool astfel încît plecarea uruguayanului să aducă după sine astfel de consecințe? Mă tem că răspunsul la a doua întrebare e un DA apăsat. Da, Luis Suarez era cel mai important om al echipei, chiar mai important decît Gerrard. Gerrard reprezenta și reprezintă simbolul, sufletul, dar Suarez reprezenta golurile. Adică victoriile. Adică punctele. Adică starea de spirit.

Am tot spus-o și o s-o repet, fotbalul e o stare de spirit. Victoriile aduc victorii atunci cînd starea de spirit e pozitivă. Cînd nu mai e, se intră într-o spirală negativă greu de controlat. Iar pentru Liverpool vine și marele duel cu Manchester United, în cel mai prost moment posibil. Iar la United nu cred că s-a uitat acel 0-3 din sezonul trecut.

În martie, scriam pe acest blog că ”Liverpool s-a întors și visează”. Salutam atunci revenirea lui Liverpool în elita fotbalului britanic, îmi manifestam rezervele față de posibila cîștigare a campionatului, dar ma gîndeam că sezonul care urmează ar putea fi al ”cormoranilor”. Puneam atunci o simplă condiție: ”De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.”.

Păstrarea lui Suarez a fost într-adevăr un demers complicat. Poate că dacă acea brazdă nu-i ieșea în cale lui Gerrard și Liverpool lua titlul în Anglia, Suarez nu pleca. Nu-s foarte convins, căci banii n-au miros și nici tentația de a juca alături de Messi nu-i mică, dar am zis că POATE nu pleca. Dar a plecat, iar a doua condiție pe care o pusesem, vara activă în mercato, nu s-a îndeplinit. Activă a fost, vezi lista achizițiilor, dar cred că strategia a fost greșită. Spuneam în același text de mai sus că lui Gerrard îi trebuie lîngă el un jucător de mare valoare, căci în doi visele devin mai lesne realitate. Suarez era, dar dacă a plecat trebuia înlocuit de cineva cu aceleași caracteristici, cu valoarea și personalitatea uruguayanului. Eu cred că aici e problema. Liverpool s-a trezit fără Suarez și cu o grămadă de bani în cont. Exact cum a pățit Tottenham în 2013 cu Gareth Bale. În paranteză fie spus, cred că dacă Tottenham îl păstra atunci pe Bale și mai aducea unul sau doi fotbaliști de mare valoare putea intra în lupta pentru titlu.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Brendan Rodgers, căci nu putem avea discuția asta fără să pomenim numele lui, n-a înțeles mare lucru din ce i s-a întîmplat lui Villas Boas în vara lui 2013. A adus o droaie de fotbaliști, mulți dintre ei de viitor, dar nici un nume consacrat, nici o personalitate care să stea alături de cea a lui Steve G. În plus, banii plătiți pe majoritatea dintre cei aduși au fost mulți și, aș zice, fără justificare. Am mai spus-o în emisiuni, să dai pe Lallana, pe Markovici ori pe Lovren aceeași bani pe care i-a dat Real Madrid pe Kroos mi se pare o barbarie. Iar să-l aduci pe Balotelli ca înlocuitor pentru Suarez mi se pare o nebunie mai mare decît nebunia lui Balotelli. Sînt multe nume de jucători ce puteau fi aduși și s-ar fi încadrat în conceptul de ”valoare și personalitate”. Fiecare își poate face propria listă aici, privind la tabelul transferurilor efectuate în vară, problema e că lista cîștigătoare a fost a lui Brendan Rodgers. Sîntem în Anglia, unde antrenorul e și manager, are un cuvînt mult mai mare în politica de transferuri decît în Europa. De aceea nu pot fi în totalitate de acord cu cei care-l absolvă pe Rodgers de orice vină, bazîndu-se doar pe sezonul trecut, pe acea linie subțire dintre vis și realitate.

Pentru Brendan Rodgers e un moment delicat. Deja se vorbește de Rafa Benitez, care nu se simte bine la Napoli și care face tot mai dese apropo-uri, amintindu-și de cît de bine s-au simțit el și familia lui la Liverpool. Aici aș avea unele dubii că e sincer, mai ales în ceea ce privește familia, căci a compara Liverpool cu regiunea Napoli și coasta Amalfitană ca locuri unde să te simți bine e ca și cum ai spune că vremea din ultima lună din București a fost ideală.

În aprilie, Liverpool pierdea titlul în Premier League, dar o făcea cu demnitate. Se poate întîmpla ca în ziua cea mai importantă să nu-ți iasă lucrurile așa cum ai vrea. Sau să iasă o brazdă din gazon și totul să se năruie. Dar atitudinea trebuie să rămînă. Impotența din meciul cu Basel, dar și din dubla cu Real Madrid de exemplu, doare mai mult decît acel ghinion. Una e sa ai ghinion, alta e ca nici măcar ghinionul să nu mai răspundă la provocări.

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă