PSQ ȘI POVESTEA UNUI ”NO TRANSFER”

PSQ ȘI POVESTEA UNUI ”NO TRANSFER”

Nu, nu e nicio eroare în titlu, fix așa am vrut să scriu. PSQ. Paris Sport Qatar. Pentru că asta cred eu că ar fi denumirea corectă a grupării pariziene. Un club-stat, ale cărui reguli sunt scrise la Doha conform obiceiurilor locale și, mai ales, conform orgoliilor locale. Care nu sunt mari, sunt foarte mari, iar cine a călcat măcar o dată prin zonă, că e Doha, că e Abu Dhabi, că e Dubai, nu contează, înțelege ce spun. Acolo e o dispută colosală între lideri, o goană nebunească de a arăta cine e mai tare, cine poate construi mai mult și mai înalt, cine poate transforma oceanul în uscat și-așa mai departe. Citeste mai mult …

BARCELONA, ÎNTRE SAN SEBASTIAN ȘI BERLIN, ÎNTRE GUARDIOLA ȘI LUIS ENRIQUE

BARCELONA, ÎNTRE SAN SEBASTIAN ȘI BERLIN, ÎNTRE GUARDIOLA ȘI LUIS ENRIQUE

S-a terminat acest sezon de Champions League cu o finală în care surpriza n-a apărut. Favorita a cîștigat, pe merit, dar n-a fost un succes facil, căci în destule momente, în special în repriza a doua și, mai ales, după golul egalizator, incertitudinea a fost prezentă, la fel și senzația că Juventus poate face surpriza. Nu s-a întîmplat, Barcelona a cîștigat prezentînd un argument cît se poate de solid: astăzi, echipa sa e mai bună decît a lui Juventus. Valoarea jucătorilor e mai mare, iar calitatea a fost cea care a făcut diferența, într-o finală în care cu greu putem găsi exemple de jucători care să nu se fi ridicat la înălțimea evenimentului. Nici într-o tabără, nici în cealaltă. Diferența de valoare individuală a făcut ca diferența de pe tabelă să fie în favoarea catalanilor.

Deși a pierdut, Juventus a cîștigat multe. Și-a cîștigat în primul rînd dreptul de a urca un etaj în acest imobil de lux al fotbalului de azi, care e Champions League. După această finală, pierdută, e adevărat, dar pierdută cu demnitate, ”Bătrîna Doamnă” a revenit pe o poziție pe care o ocupa acum cîțiva ani. A făcut trecerea de la o echipă bună, care domina campionatul Italiei, la una foarte bună, ce se poate înscrie printre favoritele sezonului viitor de Champions League. Juventus a izbutit să readucă fotbalul italian, după 5 ani, în rîndul competițiilor care contează.

Barcelona e echipa ultimei decade. A cîștigat de 4 ori Champions League, 2006, 2009, 2011, 2015, a mai bifat alte cîteva semifinale pe care le-a pierdut la nivel de detalii, 2010 și 2012, și a fost mereu în grupul favoritelor. Cred că nu întîmplător, această decadă glorioasă se suprapune peste cei 10 ani petrecuți în lotul primei echipe de Lionel Messi. Cel care a schimbat fața acestui club a fost Ronaldinho. Transferul său în vara lui 2003 a readus zîmbetul într-o grupare aflată în plină criză de nervi. Dincolo de acest zîmbet contagios și acel fotbal generos, Ronaldinho a mai adus ceva, foarte important. A transformat Barcelona într-o echipă de interes mondial, cu fani în toate colțurile lumii, ceea ce e echivalent și cu încasări mult mai mari. Astăzi, Barcelona e capabilă să suporte un salariu imens, cum e cel al lui Messi, să facă transferuri de ordinul zecilor de milioane, Neymar ori Suarez, dar să și beneficieze de munca unei academii ce atrage talente de peste tot și e capabilă să ofere, fără sumă de transfer, fotbaliști de talia lui Xavi, Iniesta, Pique, Busquets, Pedro. Momentul de cotitură în istoria acestui club au fost alegerile din 2003, atunci cînd un tînăr, pe atunci, Joan Laporta prelua conducerea clubului și venea cu idei proaspete, generatoare de succes, în cele din urmă. Și n-ar fi exclus deloc ca din vară să-l vedem din nou președinte, căci în iulie vor fi iar alegeri la Barcelona, iar Laporta beneficiază de un capital foarte mare de simpatie și are șanse reale să cîștige în fața unui președinte în funcție, Bartomeu, care tocmai a gestionat tripla.

Întorcîndu-ne la finala de la Berlin, regăsim acest mister de care am tot vorbit în ultimele săptămîni. Misterul unei echipe ce pe 4 ianuarie părea condamnată la eșec, la un sezon convulsiv, ce-și pierdea directorul sportiv și era pe cale să-și piardă și antrenorul. Am mai spus-o, mi-aș fi dorit tare mult să fi putut participa la acele antrenamente tensionate de după eșecul cu Real Sociedad de pe ”Anoeta”, mi-aș fi dorit să fi putut asista la discuțiile din vestiar, eventual mi-aș fi dorit să fi putut primi stenograme, cuvînt foarte la modă pe la noi, ale discuțiilor dintre jucători în acele zile. Ceea ce s-a întîmplat atunci rămîne un mister al fotbalului. Poate la un moment dat vreunul dintre componenții actualei echipe se va decide să scrie o carte și să spargă recordurile de tiraj oferind povestea completă a acelei perioade. Cert e că dintr-o echipă crispată, nervoasă și stresată, Barcelona a devenit în 5 luni, din 4 ianuarie în 6 iunie, stăpîna Europei. A învins toate campioanele posibile în această perioadă. Campioana Angliei, campioana Franței, campioana Germaniei, campioana Italiei, campioana Spaniei și campioana Europei, pe unele chiar foarte clar, astfel că nu cred că poate exista cineva întreg la minte care să pună sub semnul întrebării tripla obținută.

Trecerea de la Barcelona lui Guardiola la Barcelona lui Luis Enrique e o realitate. Stilul celor două entități seamănă, dar nu mai e același. Barcelona de azi e mai electrică, mai vibrantă, mai directă. Preferă meciurile pe contre, caută să aducă partidele pe această stradă, căci puține echipe pot rezista, pe contre, tripletei Messi-Suarez-Neymar. Cifrele lor sînt absolut brutale. Messi, 58 de goluri în 57 de meciuri, Neymar, 39 de goluri în 51 de meciuri, Suarez, 25 de goluri în 43 de meciuri. Nu cred că a existat pînă acum o linie de atac care să genereze atîta panică, dar care să aibă și relații de prietenie evidente. Vorbim de trei caractere puternice, trei vedete, care au reușit să-și stăpînească inerentele orgolii și să le transforme într-o prietenie și-n afara terenului. Să nu uităm un aspect important atunci cînd privim aceste cifre. Neymar și Suarez trebuie să conviețuiască, pe teren, cu Messi, ceea ce le condiționează în mod clar prestațiile. Dar cu Messi, mai ales cu cel de azi, mai matur, mai generos, mai prietenos, nu prea ai motive să nu conviețuiești.

Rolul lui Luis Suarez în reușitele acestei linii de atac e esențial, chiar dacă, uneori, e mai puțin vizibil. În transferul său, un rol important, dacă nu decisiv, l-a avut soția sa. Ea a fost cea care l-a deturnat dinspre Madrid spre Barcelona, căci Real Madrid l-a vrut cu tărie pe uruguayan, chit că mai apoi, ca să mascheze un eșec, Florentino Perez a aruncat la înaintare varianta că nu l-a mai dorit din pricina problemelor extrasportive. Sofia e femeia vieții lui Suarez, e motivul pentru care s-a apucat de fotbal și, mai apoi, a venit în Europa, a fost pretextul drumurilor spre Barcelona, unde ea se mutase cu familia, în momentul în care banii pentru călătorie chiar reprezentau o problemă. Cînd femeia care i-a fost alături și-n momentele sale mai puțin plăcute i-a spus, la rîndu-i, că ar vrea să fie alături de părinții ei care îmbătrînesc, Suarez n-a mai stat pe gînduri și a ales oferta catalană. Iar la Barcelona, ”El Pistolero” s-a transformat dintr-un atacant agresiv și năbădăios într-un soldat credincios, fidel unei cauze comune, calm și disciplinat, de foarte multe ori în serviciul celorlalți doi, deși Neymar și Messi, aspect nu lipsit de importanță în ziua de azi, sînt mai mici ca vîrstă decît el.

Finala de la Berlin a mai propus cîteva teme interesante. În primul rînd o realitate. Barcelona de azi nu e atît de dependentă de golurile lui Messi pentru a cîștiga un astfel de meci. Messi a avut la Berlin două perioade distincte, cam ca Barcelona în acest sezon. Prima, destul de plată, dar cu mostre ale capacității sale, vezi schimbarea de direcție de la golul de 1-0. A doua, după ce Juve a egalat, în care l-am revăzut pe Messi cel de azi, capabil să ia meciul pe umerii lui. Nu e nevoie să dea goluri, precum cel cu Bilbao, la care adjectivele să se sinucidă, pentru a schimba istoria unui meci. Am auzit ideea că Messi a făcut o finală slabă. Dacă Tevez făcea jumătate din finala lui Messi, Juve era campioană. Messi a făcut o finală slabă în comparație, poate, cu Messi din alte finale, dar nici așa nu e adevărat, apropo de maturizarea lui, de participarea lui în toate fazele jocului.

Altă temă ar fi Alvaro Morata. Mi se pare o mare greșeală cea a Realului de a-l fi lăsat să plece. Fie și pentru o sumă consistentă. Morata e pe cale să devină vîrful Spaniei, căci maturizarea lui în acest an petrecut în Il Calcio mi se pare evidentă. Putea pleca în Bundesliga, la Wolfsburg, de unde avea ofertă, unde ar fi fost mult mai liniștit și, eventual, s-ar fi putut chiar întoarce la Real. El a ales însă Juve, o provocare, căci în loc de liniștea germană a intrat într-un malaxor mediatic italian. Rămînînd în tabăra lui Juve, am citit despre o lecție pe care Marcelo Bielsa, pe atunci selecționer la ”naționala” chiliană i-o ținea unui tînăr Arturo Vidal, pe atunci la Leverkusen: ”Ceea ce joci tu e un dezastru. Nu folosesc nimănui picioarele ridicate în capul adversarului, faulturile la centrul terenului ori cartonașele inutile. Trebuie să joci ceea ce e nevoie pentru echipă, ceea ce ți se cere, nu ceea ce crezi tu că e nevoie. Eu n-am nevoie de eroi, am nevoie de disciplină”. Poate că și Allegri trebuia să-i reamintească lui Vidal cuvintele lui Bielsa. Dornic să facă o finală mare, Vidal a comis cîteva faulturi inutile, a luat cartonaș galben, putea, la o adică, să-l vadă și pe cel roșu, iar asta i-a condiționat partida. A trebuit să fie schimbat, deși cred că mult mai utilă pentru Juve era scoaterea lui Pirlo, epuizat din punct de vedere fizic.

Și trei nume de la Barcelona. Unul e Sergio Busquets, a cărui finală, din nou, a fost colosală. Am spus din nou, căci la Busquets toate finalele au fost așa, indiferent că erau ale Barcelonei sau ale Spaniei. Un altul e Pique. Spunea despre el, prin toamnă, că va munci pentru a redeveni în elita fundașilor centrali. A reușit. În momentul ăsta e greu de găsit un fundaș central mai în formă ca el. Faza din final, din care a ieșit golul de 3-1, mi-a reamintit de Cannavaro în semifinala Italia-Germania de la Dortmund, din 2006. Și al treilea nume ar fi Dani Alves. În continuare nu înțeleg motivele pentru care contractul lui nu e prelungit. A fost unul dintre cei mai buni oameni din finală, iar sezonul său a fost realmente fantastic.

BARCELONA FĂRĂ PREȘEDINTE

BARCELONA FĂRĂ PREȘEDINTE

In fine, e un fel de a spune fără președinte. Teoretic, președinte are, căci a preluat această funcție vicepreședintele de pînă acum Josep Maria Bartomeu. Probabil că și practic îl are, căci noul șef și-a intrat imediat în pîine, conform statutelor după care e organizat clubul catalan. Care e un fel de republică în sine, de vreme ce președintele e ales prin vot, și se guvernează cam la fel.

Imaginea este a însă a unui club fără președinte. Sandro Rosell a cîștigat net alegerile din 2010 practic fără să se obosească prea tare. Și asta, culmea, în fața echipei pe care o propusese Joan Laporta (care, pentru cei care poate nu știu și se întreabă, nu mai avea voie să candideze, după două mandate consecutive, dar care, dacă se vor face alegeri anticipate, are voie să se prezinte), una care plutea pe valul transformării echipei de fotbal, grație lui Guardiola, Messi și ceilalți, în cea mai bună a momentului, după unii cea mai bună din istorie. Apropo de echipa lui Laporta, o parte din ea, Soriano & Beguiristain, se regăsește în poziții de conducere la Manchester City. N-am vrut să spun nimic cu asta, doar am constatat.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Revin la Rosell și la procentul cu care a cîștigat acel scrutin, cel mai mare din istoria voturilor la clubul catalan. Acest procent s-a bazat, cred, pe imaginea pe care a avut grijă Rosell s-o lase în rîndul alegătorilor. Mulți dintre fanii Barcelonei probabil că au văzut filmul documentar ”FC Barcelona Confidențial”, foarte mulți dintre fanii Barcelonei din Catalunya probabil că erau la curent cu cele întîmplate. Rosell a fost mereu asociat cu Ronaldinho, aducerea lui Ronaldinho, de fapt, a fost asociată cu Rosell, iar el a fost privit ca un fel de erou pentru asta. Cu ceva dreptate, nu neapărat în zona eroismului, căci la momentul aducerii lui Ronaldinho, Barcelona era un club în perpetuă criză de nervi, care nu avea prea multe de oferit unui astfel de star, nici bani, nici echipă, nici premise de mare performanță, era doar o grupare cu istorie multă și reprezenta un oraș fabulos, mai ales pentru un brazilian. Faptul că Rosell l-a luat pe Ronaldinho în dauna lui Manchester United și Real Madrid, principalele forțe fotbalistice ale momentului, i-a adus o aură de specialist în transferuri, iar CV-ul pe care și l-a creat muncind la Nike în Brazilia și apoi America de Sud, una de manager extrem de priceput.

Privind lucrurile de atunci prin lentila evenimentelor de azi îmi pun, așa, o întrebare: oare cum l-o fi convins Rosell pe Ronaldinho atunci? Chiar nu mai contează, între timp lucrurile au evoluat, iar Ronaldinho, cum a fost el adus, a reprezentat omul care a ridicat, prin valoare și personalitate, clubul la înălțime. În jurul lui s-a construit echipa din 2006, dar tot în jurul lui s-au pus bazele conceptului de fotbal-marketing, atît de utilizat la Real Madrid. Pînă să vină Messi și restul echipei lui Pep, Ronaldinho s-a opus de unul singur, la nivel de marketing, aparatului pe care-l pusese la punct Real Madrid, cu Beckham, Zidane, Ronaldo, Figo, Raul, Roberto Carlos și ceilalți.

el mundoSă ne întoarcem la prezent. Și la Sandro Rosell. Am citit undeva o observație tare interesantă. În 2009, Marca l-a dat jos pe Ramon Calderon de la șefia Madridului în 3 zile. Chit că omul era un personaj destul de anost și trist, e de ajuns să ne amintim circul cu marmeladă făcut la București cu Gigi Becali (îl vede cineva în stare pe Florentino Perez de o asemenea mascaradă?), a fost forțat să demisioneze în 3 zile. În această săptămînă, tot în 3 zile, cotidianul generalist El Mundo l-a dat jos pe Sandro Rosell. Sau l-a făcut să demisioneze, ca să respect într-totul terminologia. Întîmplător sau nu, director la Marca în 2009 era Eduardo Inda, cel care a semnat articolul din El Mundo de luni, în care se dezvăluia că, de fapt, transferul lui Neymar la Barcelona n-a costat 57 de milioane, ci 95, cu tot soiul de comisioane bizare pentru Neymar, pentru tatăl lui Neymar (în fapt pentru societatea N & N pe care o controlează seniorul) și așa mai departe. E greu de înțeles cum Santos ia doar 17 milioane, tatăl lui Neymar primește 8,5 milioane drept comision, jucătorul 10 milioane drept primă de instalare (pînă aici să zicem că cifrele pot fi acceptate), dar, dincolo de astea, societatea N & N mai încasează 40 de milioane. În plus, cel puțin curioase sînt sumele de 9 milioane pentru două meciuri amicale (unul deja s-a jucat), dar și 7,9 milioane pentru blocarea a trei tineri jucători de la Santos. Aceste ultime cifre îmi par a fi o plată mai neagră pentru Santos.

Nu mai insist asupra cifrelor. Le-ați tot văzut probabil. Vreau să mă refer la consecințele demisiei lui Rosell. Din punct de vedere sportiv, în momentul ăsta Barcelona n-are emoții cu privire la vreo penalizare. FIFA, UEFA, Federația Spaniolă și Liga Profesionistă din Spania n-au avut nimic de comentat asupra acestui transfer. Rosell va depune mărturie pentru că a fost reclamat de un socio al clubului, un votant cum ar veni. De profesie farmacist, dacă asta are vreo importanță. Faptul că a demisionat mă face să cred totuși că s-ar putea, în fața judecătorului, să se afle destule elemente care ar putea implica pe FC Barcelona. Deocamdată, nu se știe dacă a făcut sau nu ceva ilegal, asta va urma să decidă judecătorul, însă Rosell va fi nevoit să scoată la lumină toate documentele despre care spunea că sînt confidențiale.

 

Tot din punct de vedere sportiv însă, eu cred că FC Barcelona n-are cum să nu fie afectată. E un cutremur, pe care-l va resimți și lotul de jucători. În momentul de față, se spune că noul președinte, Josep Maria Bartomeu, vrea să ducă la capăt mandatul, pînă în 2016 cu alte cuvinte, înțelegînd că n-a fost votat Rosell ci o echipă de conducere, care se menține, și, în special, un program. Pe care, zice, îl menține.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

Totul se leagă însă de puncte. Și de joc. Dacă Barcelona nu ia campionatul și iese din Champions League încă din martie (cu City e foarte posibil), atunci lucrurile se vor precipita și e posibil să vedem, după un deceniu de pace, din nou batiste albe pe ”Camp Nou”. Implicit, alegeri anticipate. În interiorul lotului, toate aceste cifre, toate aceste milioane aruncate spre Neymar și familia lui n-au cum să pice bine. Fotbalistul e o specie aparte. Între meciuri, drumuri, recuperări, antrenamente și iar meciuri petrece foarte mult timp singur, prin camere de hotel ori cantonamente, și-și construiește în minte scenarii, vede conspirații la adresa lui, se consideră prost tratat față de alții. Messi cred că deja a gîndit mult la aceste scenarii. Iar Tata Martino nu pare capabil, prin personalitatea lui, să țină legat un vestiar populat, cum îi place lui Gică Craioveanu să spună, ”de rechini”.

Barcelona e în fața celui mai greu moment din ultimii 10 ani. Si asta din cauza lui Sandro Rosell, paradoxal, tocmai cel care a făcut posibilă ieșirea din criză.

Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă