ANCELOTTI, VINOVATUL DE SERVICIU PENTRU FLORENTINO PEREZ

ANCELOTTI, VINOVATUL DE SERVICIU PENTRU FLORENTINO PEREZ

Ceea ce era de așteptat s-a întîmplat. Ancelotti a fost dat afară de la Real Madrid. Cred că destul de puțini ar fi pariat pe continuitatea italianului, în ciuda mesajelor extrem de clare transmise de jucătorii importanți din lot, care-și declarau fără echivoc susținerea față de tehnician, ori a sondajelor din presa spaniolă, la care fanii chestionați se declarau și ei în favoarea lui Ancelotti. Cei care au crezut totuși că Ancelotti va rămîne antrenorul Realului și-n sezonul viitor nu-l cunosc pe Florentino Perez.

Florentino Perez e omul care a schimbat radical fața Realului. Aș îndrăzni să spun chiar că a revoluționat, într-un fel, stilul de a face fotbal. Florentino e cel care a introdus conceptul de fotbal-marketing, pe care majoritatea cluburilor importante îl urmează astăzi. Înainte de anul 2000, doar Manchester United avea un program asemănător, dar mult mai ”light”. Agresivitatea cu care Florentino Perez a implicat marketingul în strategia clubului trebuie căutată, probabil, în stilul său de a face business. Fiind om de afaceri și nu om de fotbal, Perez a adus în fotbal elemente noi. Și a ajutat clubul madrilen să devină primul în ierarhia ”Money League” ani de-a rîndul, să dezvolte afaceri în cele mai exotice colțuri ale lumii, să implementeze brandul Real Madrid în locuri altădată neexplorate și să transforme entitatea într-o fabrică de produs bani. Ingineriile sale financiare, felul în care reușea să convingă băncile să-i finanțeze transferurile, sumele pe care a ajuns să le plătească pentru a aduce anumiți fotbaliști, toate astea ar merita să fie studiate la un curs de economie. Sigur, tot acolo ar merita studiat și felul în care Florentino a izbutit să-și multiplice cifra de afaceri a concernului său ACS, ajuns dintr-o firmă de importanță medie în anul 2000 într-un colos cu 150.000 de angajați, cu sute de milioane de euro plătite anual ca dividende și cu afaceri în zeci de țări. Despre cum ”s-a reales” Florentino ca președinte al Realului aveți AICI toate datele. Florentino a știut să lege fotbalul de afaceri într-un mod aproape genial. Ce nu prea a reușit în acesti ani a fost să priceapă că fotbalul nu se conduce la fel ca o firmă de construcții.

Carlo Ancelotti e exemplul perfect al acelei filozofii, de care am mai amintit pe acest blog, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Anul trecut pe vremea asta, Ancelotti era cel mai bun. Adusese ”La Decima”, visul lui Florentino transformat atîția ani într-un coșmar, plus Cupa Spaniei, în finală cu Barcelona. Astăzi, Ancelotti nu mai e cel mai bun. N-a mai adus nimic, iar Florentino l-a dat afară fix ca pe un director de șantier care n-a respectat termenii de predare-primire. Probabil că pentru italian, ziua de 25 mai e una pe care o marchează cu negru în calendarul anual. Acum 10 ani, pe 25 mai 2005, pierdea la Istanbul acea uluitoare finală de Champions League cu Liverpool, după 3-0 la pauză, în 2015 e dat afară de la Real Madrid. Și, ca răul să fie complet, e posibil ca-n locul lui să vină Rafa Benitez, cel ce l-a învins în 2005.

Despre Ancelotti am comentat de foarte multe ori pe acest blog. Atunci cînd a fost instalat, acum aproape doi ani, scriam aici: ”Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie”. Așa a fost. Ancelotti a readus acea imagine de care Madridul avea nevoie, acel cavalerism la victorii, dar mai ales la eșecuri. Am putut vedea în acești doi ani că se poate disputa un ”Clasico” și fără pistoale pe masă, cuțite-n jambiere ori degete în ochi. Fotbaliștii au simțit asta și au ținut de fiecare dată să meționeze această schimbare și nu e deloc întîmplătoare această aliniere a vestiarului în spatele antrenorului într-un soi de război civil ce se vede destul de rar la un club de asemenea calibru. Cînd cel mai important fotbalist al echipei, Cristiano Ronaldo, pune pe twitter o poză cu el și cu Ancelotti și scrie: ”sper să putem lucra împreună și anul viitor”, cînd liderii vestiarului, Sergio Ramos și Casillas, spun public același lucru, cînd vedete precum Kroos și James Rodriguez, își manifestă și ei, tot public, aprecierea, sînt semne clare ale unor tabere situate pe poziții antagonice. Florentino face un joc periculos aici, dar el știe, pe de altă parte, că Real Madrid e prea apetisant, din toate punctele de vedere, ca să-l părăsești doar dintr-un sentiment de solidaritate.

Greșelile lui Ancelotti, atunci cînd au existat, au fost și ele analizate pe acest blog. Ca și momentele sale bune. Rămîne totuși un mare mister cum această echipă, care în toamnă părea de neoprit, a intrat într-o asemenea spirală negativă. Mulți vorbesc acum despre proasta planificare a lotului, dar aici nu cred că-i putem face vreo culpă lui Ancelotti. Toată lumea știe că lotul e desenat după dorința lui Florentino Perez și sfaturile lui Jose Angel Sanchez, directorul general executiv, eminența cenusie de pe Concha Espina nr. 1, un personaj despre care vom mai vorbi. Lipsa soluțiilor de avarie în momentul în care au apărut accidentările, inerente în fotbal, căci fotbalistul nu e un excavator cu durată de funcționare garantată, au destabilizat jocul echipei și l-au obligat pe Ancelotti la variante mai puțin normale. Obligativitatea de a alinia anumite nume, chiar și-n momentele lor mai puțin bune, căci, din nou, fotbalistul nu e excavator și poate avea și zile mai puțin bune, pe principiul rentabilizării sumelor plătite, a fost un alt handicap al italianului. Sigur, și stilul său, foarte puțin intervenționist în timpul meciurilor, a contribuit la eșecuri, căci Ancelotti nu e genul de tehnician de la care să te aștepți, în 90 de minute, să schimbe sisteme ori poziții în teren.

Fiecare are propria analiză a celor petrecute în aceste 6 luni. A cauzelor ce au condus spre acest deznodămînt. Ancelotti a plecat pentru că nu a cîștigat nimic în acest sezon. Și punct. La fel ca Mourinho, ca Pellegrini, ca să-i amintesc doar pe cei din al doilea ”descălecat” al lui Florentino. Ce va urma se întreabă toată lumea. Cine va veni e întrebarea logică, pe care și-o pun și fanii Realului, dar și fanii rivalelor. Se vorbește de Benitez, de Emery, de Klopp, de Zidane. Se spune că Jurgen Klopp ar fi exclus deja din calcule, fiindcă ar fi solicitat un control total asupra echipei, asupra transferurilor, asupra vestiarului, ceea ce lui Florentino nu i-a convenit. Se mai spune că Benitez e favoritul, fiind opțiunea preferată a lui Jose Angel Sanchez. Eu cred că nimic nu e exclus. Cred că fiecare are șansele lui în momentul ăsta și mai cred că foarte multă influență va avea rezulatul finalei Cupei de sîmbătă. Dacă va cîștiga Barcelona, euforia catalană va trebui contrată într-un fel. Iar Florentino e omul unor acțiuni de imagine de genul ăsta. Cred că și finala Europa League de miercuri va avea un rol important în ceea ce-l privește pe Emery, la fel și finala Cupei Germaniei, la fel ca și duelul Napoli-Lazio. Asta dacă nu cumva, așa cum pretinde Ernesto Bronzetti, agentul italian al lui Ancelotti, om cu multă influență și care știe multe, Rafa Benitez e deja antamat.

Ar fi opțiunea lui Jose Angel Sanchez. Am promis cîte ceva despre acest personaj.  E directorul general executiv al Realului și omul de maximă încredere al lui Florentino Perez. Mie îmi amintește de personajul Doug Stamper, ”chief of staff” în ”House of Cards”, pentru cine știe despre ce e vorba. Mai ales că Florentino Perez seamănă destul de bine cu Kevin Spacey, actorul principal al acestui serial. Confruntați imaginile și vă veți convinge! Omul bun la toate, de maximă încredere, devotat, dar foarte abil în același timp. În 2000, atunci cînd Florentino a cîștigat primul său mandat ca președinte, în urma acelei afaceri Figo, de care puțini își mai amintesc, Jose Angel Sanchez avea 32 de ani și era cel mai tînăr membru al consiliului de conducere. Absolvent de filologie, nu știa prea multe despre fotbal, dar deprinsese cunoștințe temeinice despre marketing, căci lucrase la celebra firmă de jocuri pe calculator SEGA. Lui Jose Angel Sanchez, a cărui urcare în ierarhia madrilenă a surpins pe toată lumea, i se datorează, se zice, uluitoarea creștere a brandului Real Madrid din punct de vedere economic. Grație acestei creșteri, el a devenit cel mai important colaborator al lui Florentino Pereze. Și a reușit, printre altele, să-l convingă de utilitatea aducerii lui Mourinho, deși Florentino și-l dorea foarte mult atunci pe Arsene Wenger.

Despre noul antrenor al Realului vom avea timp să vorbim la momentul numirii. Și după, mult timp. Deocamdată, Ancelotti părăsește corabia și o face cu aceeași eleganță cu care ne-a obișnuit. Fie și pentru asta merită aplauze.

LUIS ENRIQUE, UN MISTER

LUIS ENRIQUE, UN MISTER

E o temă mereu actuală în fotbal: cît contează un antrenor în obținerea rezultatelor unei echipe. Unii cred că foarte puțin, alții cred că foarte mult. Un lucru e aproape cert. Am spus aproape, fiindcă există și excepții. Atunci cînd o echipă merge bine, meritele sînt în general ale jucătorilor, dar atunci cînd rezultatele nu vin, de vină e antrenorul. Care, de regulă, plătește cu postul lui.

În acest moment, un mare mister se învîrte în jurul lui Luis Enrique. Campion al Spaniei cu Barcelona, la două finale de obținerea unei triple magnifice în primul său mandat adevărat de antrenor în fotbalul mare, căci experimentul la Roma nu se prea poate lua în calcul, iar sezonul la Celta, chit că a fost unul destul de reușit, a reprezentat doar un soi de rodaj, Luis Enrique are, dacă e să ne luăm după ce se vorbește în Spania, mai multe șanse să plece de la Barcelona decît să continue și în sezonul viitor. Și totuși, poate fi Luis Enrique considerat un factor de mică importanță în cîștigarea acestui campionat și-n atingerea, deocamdată, a celor două finale? Aici părerile sînt împărțite.

Eu unul cred că nu. Chit că relațile sale cu jumătate din lot sînt, se spune, reci, ca să nu le spun înghețate, Luis Enrique a reușit să le gestioneze într-un fel sau altul. Am folosit și voi folosi în acest text foarte des sintagma ”se spune”. Și asta pentru că informațiile certe nu vin dinspre Barcelona. Sînt doar zvonuri, supoziții, informații pe care le au unii și alții. Oficial nu există nimic, dar expresia ”fum fără foc nu iese” a fost probată de zeci de ori.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Sînt mulți cei care ar vrea să vadă un antrenor mare, de genul Ferguson, Guardiola, Mourinho, Heynckes, Ancelotti, Simeone etc preluînd o echipă mică. Gen Granada, Hull City, Cesena ori Paderborn. Ei bine și eu aș fi curios, dar știu foarte bine că asta nu se va întîmpla. Acest grup de antrenori mari, care cuprinde evident și alte nume dincolo de cele enumerate mai sus, și-a cîștigat dreptul de a lucra în condiții pe care ei le consideră optime pentru performanță. Ideea mea despre noțiunea de ”antrenor mare” am mai expus-o pe acest blog, mai exact diferența dintre un antrenor bun sau foarte bun și un antrenor mare. Diferența e dată de trofeele europene care se adaugă celor interne. Discuția la vremea respectivă era legată de Jurgen Klopp, care în opinia mea e un antrenor foarte bun, dar care încă nu-i un antrenor mare. Poate însă deveni. E opinia mea, nu pretind ca toată lumea să fie de acord cu ea.

Revin la idee. Și eu aș vrea să-l văd pe Guardiola luptînd pentru evitarea retrogradării. Dar e toată lumea convinsă că, lucrînd cu fotbaliști slabi, Guardiola ar mai reuși să implementeze stilul său de fotbal? Eu nu-s convins. Chiar credeți că Mourinho ar salva Rapidul de la retrogradare sau că Guardiola ar duce pe Steaua măcar în semifinalele Champions League. Eu cred că nu.

Mă întorc la Luis Enrique. În momentul ăsta, dintr-un antrenor rezonabil la Celta a devenit unul bun spre foarte bun la Barcelona. Și poate deveni, pe 6 iunie, la Berlin, mergînd pe teoria mea, un antrenor mare. În momentul ăsta mă întreb, nu cumva îi e mai ușor unui antrenor rezonabil să obțină performanțe cu un lot senzațional decît unui antrenor senzațional cu un lot rezonabil? Cred că sîntem destul de mulți cei care credem că da. Și ce trebuie să facă un astfel de antrenor? Să știe, cred, să gestioneze un vestiar și, extrem de important, să aibă asistenți de nădejde.

Se spune că Luis Enrique nu comunică decît strictul necesar cu Messi, Neymar, Suarez, Pique și alți jucători din lotul Barcelonei. Cu cei 4 amintiți a avut diverse ciocniri în prima parte a sezonului. Cea mai importantă a avut loc pe 4 ianuarie, la San Sebastian. Atunci cînd, dintr-un exces de autoritate, Luis Enrique i-a lăsat pe bancă pe Messi și Neymar, deși Realul pierduse la Valencia și victoria era importantă pentru catalani. S-a terminat 1-0 pentru Sociedad, Messi și Neymar au fost introduși la pauză, dar jocul lor a fost mai degrabă un mesaj pentru antrenor și președinte. Se spune că înainte și după meci au existat conflicte verbale, cel de după meci chiar violent, între Messi și Luis Enrique. Messi nu s-a prezentat la antrenamentul de a doua zi, care era și deschis publicului. Motivul oficial a fost o problemă la stomac, dar de crezut n-a crezut nimeni. Ei bine, această zi de 5 ianuarie cred că a reprezentat momentul de cotitură în acest sezon. Meritul aici este al președintelui Bartomeu, care a reușit să stingă vîlvătaia, zice-se cu promisiunea că Luis Enrique nu va mai continua și în sezonul viitor. Dar, se spune, și al fotbaliștilor cu greutate din vestiar, Xavi și, în special, Mascherano, care au izbutit să adune grupul și să convingă pe toată lumea că obiectivul e comun. Nu întîmplător Mascherano e poreclit ”El Jefecito”, ceva trebuie să existe în felul de a fi al argentinianului și, de asemenea, nu întîmplător Mascherano e mereu cel chemat la Margine de Luis Enrique și Unzue pentru indicații. Despre Unzue și rolul său, un pic mai tîrziu.

De atunci, din acea zi de 5 ianuarie, Barcelona a jucat 31 de meciuri. Și a cîștigat 28. De atunci, tripleta din atac practic nu s-a mai schimbat, iar felul în care cei trei sud-americani au răspuns solicitării a fost exploziv. Cifrele lor sînt colosale, mai ales ținînd cont că Suarez a început să joace din finalul lui octombrie. De atunci, rotațiile lui Luis Enrique au devenit mai rare, mai mult de conjunctură și niciodată afectîndu-i pe cei ”trei tenori”. Fotbaliștilor le convine să joace meci de meci, nu să se antreneze după ce nu joacă, iar asta s-a văzut.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Probabil că Luis Enrique, care mai avusese un conflict asemănător și cu Totti la Roma, care i-a fost fatal, a stat și s-a gîndit. Și a ajuns la concluzia că e mai bine să se lase pe mîna fotbaliștilor decît să încerce să-i aducă pe ei la mîna lui. A fi antrenor dur merge poate la Granada sau la Oțelul Galați, cu Messi, Neymar, Suarez și ceilalți trebuie să te comporți altfel. Să știi să le gestionezi ego-urile, să fii prietenul lor, nu șeful lor. Și să-i cîștigi prin metode de lucru, prin antrenamente, nu lăsîndu-i pe bancă. E posibil ca unora să nu le convină, dar realitatea asta e. Mai demult, pe acest blog scriam despre un soi de manual de utilizare a lui Messi. Cînd îl ai pe Messi în echipă, mai bine beneficiezi de ceea ce el îți poate da decît să te contrezi cu el doar pentru a stabili cine-i șeful. Mourinho a încercat asta la Real Madrid în ultimul său sezon și nu i-a ieșit. De regulă, fotbaliștii rămîn, iar antrenorii pleacă. Mai ales cînd e vorba de Messi.

Aminteam de metode de lucru, de antrenamente. Asistentul lui Luis Enrique, Unzue, se pare că i-a cîștigat pe fotbaliști. Acum se pune problema chiar ca el să devină principal, după modelul Tito Vilanova. Depinde însă foarte mult de cine va cîștiga alegerile, căci și ăsta e un element extrem de important. Unzue e responsabil, printre altele, cu fazele fixe. În sezonul acesta, Barcelona n-a mai fost deloc o victimă sigură a fazelor fixe, iar în ceea ce privește golurile marcate din faze fixe, numărul lor a crescut considerabil.

În momentul ăsta, se spune, președintele Bartomeu încearcă o mișcare asemănătoare celei din 5 ianuarie. Și încearcă să convingă părțile că o conviețuire e în continuare posibilă, dar și benefică. Mizează pe continuitatea lui Luis Enrique ca principala sa armă electorală. Asta e ceea ce vrea, rămîne de văzut dacă și poate. E un fel de ”House of Cards” în variantă fotbalistică. Dacă s-ar face un serial asemănător despre viața de zi cu zi la o echipă mare, cu probleme, conflicte, antrenamente, bucurii, cred că ar avea destul succes. Există un soi de film documentar, ”FC Barcelona Confidential”, ceva mai vechi, care aduce o lumină nouă asupra conviețuirii de la un astfel de club.

Pentru Luis Enrique, viitorul e oricum în culori mai vesele decît era la momentul despărțirii de Roma. Campionatul cîștigat cu Barcelona, posibil și alte trofee, contează mult în viitoare negocieri. Se spune că Manchester City, după refuzul lui Guardiola și incertitudinile legate de Ancelotti, ar dori să-l aducă pe Luis Enrique.

Apropo de întrebarea de mai sus. Cea legată de antrenorul mediocru și lotul senzațional. Mai știți ceva de Frank Rijkaard? De cînd a plecat de la Barcelona, din poziția de antrenor mare, căci luase două titluri plus Champions League, nu am mai avut vești de la el.

P.S.

Tot legat de Barcelona, un alt aspect. Fără legătură, aparent, dar cu mare legătură. Din 1990, de la venirea lui Johan Cruyff și adoptarea filozofiei sale despre fotbal, în 25 de ani așadar, Barcelona a cîștigat 13 campionate, de trei ori Liga Campionilor și o dată CupaCampionilor, pe format vechi.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:


 

BORUSSIA MARILOR PARTIDE

BORUSSIA MARILOR PARTIDE

Cel mai bun start posibil în UEFA Champions League, cel mai prost start posibil în Bundesliga. Cam acesta e paradoxul în care trebuie să trăiască în aceste zile suporterii Borussiei Dortmund. Dacă prin absurd, prin cine știe ce experiment bizar, unul dintre ei ar fi adormit anul trecut pe vremea asa și s-ar fi trezit acum, ar fi avut un șoc. În Champions League, anul trecut, Borussia era în ”grupa morții” cu Arsenal și Napoli, încă nu-și rezolvase calificarea, pierduse la Napoli și acasă cu Arsenal, dar urma s-o obțină în ultimele două partide. În Bundesliga însă situația era încă stabilă, un singur punct despărțea Borussia de Bayern, cu toate că în următoarele etape, după victoria bavarezilor la Dortmund, situația avea să se deterioreze de manieră ireversibilă.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Borussia nu arăta însă anul trecut cele două fețe pe care le arată în acest sezon. Se mai întîmpla să piardă, dar o făcea în stilul său, la fel cum, în general, meciurile cîstigate erau de o manieră proprie. Astăzi, bizarul e la putere la Dortmund și mi se pare destul de clar că e marele mister al acestei toamne. Deja calificată în primăvara Champions League, în mod normal de pe primul loc, Borussia e penultima în Bundesliga și doar generozitatea cu care Werder Bremen încasează goluri face ca echipa lui Jurgen Klopp să nu fie ultima, căci cele două sînt egale la număr de puncte, 7. Distanța pînă la Bayern e abisală, 17 puncte (erau 11 puncte pe vremea asta în sezonul în care Bayern și Borussia jucau finala de pe ”Wembley”), iar cea pînă la locul 4, care duce în play-off-ul Ligii, e de 10 puncte.

Pentru a injecta o și mai mare doză de mister, Borussia a jucat între bine și foarte bine meciurile care au contat în acest sezon. Supercupa cu Bayern, meciul cu Anderlecht, pe care-l privim altfel acum, ”dubla” cu Galata, cu Arsenal, plus ”clasicul” ultimilor ani în Bundesliga, duelul cu Bayern, de sîmbata trecută. Acesta din urmă pierdut, dar la capătul unei partide vibrante, electrizante, una dintre cele mai bune văzute de mine în ultimii ani, peste finala de pe ”Wembley” de care am amintit. Borussia putea chiar cîștiga, deși Bayern a ratat uluitor pe alocuri și a reușit un meci mai bun chiar decît cel de la Roma. Borussia își dedublează personalitatea într-un mod pe care nici Jurgen Klopp nu pare să-l priceapă: ”nu facem chiar atît de multe erori în Bundesliga față de Champions League”. Jucătorii săi par alții în Liga Campionilor față de campionatul intern, lucru văzut și-n victoria cu 4-1 obținută în fața Galatei. Veți spune că Galata nu e un adversar de mare calibru, însă eu nu cred că echipa din Istanbul, cu Prandelli pe bancă și cu numele pe care le propune în teren, e mai slabă decît Mainz, Hannover sau Koln, echipe care au bătut Borussia în campionatul Germaniei.

În alte circumstanțe, la alte echipe, probabil că antrenorul ar fi fost deja demis. Știți povestea, celebrul șoc de care ar avea nevoie echipa. Am citit undeva această variantă, dar mie mi se pare cam fantezistă. Klopp e prea identificat cu acest proiect Borussia ca să fie dat afară, iar el e prea orgolios ca să plece acum. Probabil că o va face la un moment dat, totul are un sfîrșit pe lumea asta, îl va avea cu siguranță și povestea de iubire dintre Klopp și Borussia. La un moment dat, poate că Jurgen va dori să vadă care-i este adevărata valoare și-n altă parte, în alt campionat eventual, unde să scape de povara unei concurențe cu Bayern Munchen căreia Borussia nu-i poate face față. Am scris ”eventual”, căci la cum merg lucrurile în fotbalul german să nu vă mirați dacă atunci cînd Pep va pune punct aventurii bavareze nu va fi Klopp cel care-i va lua locul. În fotbal s-au văzut multe, iar a gîndi cu minte de suporter în locul unui profesionist e o mare eroare.

Care ar fi totuși explicațiile acestui parcurs de coșmar în Bundesliga? Am citit cîteva analize și cea mai plauzibilă mi se pare aceea conform căreia adversarii germani au învățat jocul lui Klopp, au învățat cum să-l contracareze. Borussia nu e echipa care să atace, în stilul Realului de azi, care a devenit un reper al fotbalului ofensiv. Klopp preferă altceva și a construit echipa pe alte principii. Pe care adversarii le-au cam învățat. Pînă și Guardiola, care la Barcelona era cam încăpățînat cînd venea vorba de stilul de joc care, vă amintiți placa?, ”nu se negociază”, și-a modificat ușor strategia în meciul direct pentru a-l surprinde pe Klopp. În paranteză fie spus, mi se pare că Guardiola a învățat ceva din primul său sezon la Bayern și a renunțat la acele principii cu care venise, apropiindu-se ușor de un stil mai german.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:

Pentru Klopp vin însă și vești mai bune. Ușor-ușor, accidentații săi își revin. Inclusiv Gundogan, un alt mister, care a reapărut după un an și jumătate de pauză. Și-a revenit și Bender, așa că perechea de forță a echipei, Bender-Gundogan, începe să se recompună. Va mai dura însă, cine se așteaptă să-l vadă imediat pe Gundogan din 2013 nu știe ce vorbește. La fel și pe Bender. O absență de lungă durată lasă urme. Și Kagawa începe să dea semnale că și-a reamintit de fotbalul de dinainte de Manchester, mai rămîne de incorporat Immobile, ceea ce iarăși e un lucru de durată. În plus, va fi și pauza de iarnă, numai bună pentru ca Jurgen Klopp să meargă undeva la cald, cu toată echipa de data asta și să încerce să schimbe ceva în joc. Să-l varieze puțin, astfel ca și-n dueluri cu adversari ce invită Borussia să aibă posesie și să atace să nu mai apară probleme.

Obiectivul numărul unu e calificarea în Champions League. Ar fi un dezastru ratarea sa. Bundesliga nu mai poate fi cucerită, e de presupus că anul ăsta Bayern va cîștiga mai clar decît a făcut-o în sezonul trecut, cînd a luat campionatul în martie. Iar al doilea obiectiv e Champions League. O competiție unde Borussia pare că se simte bine și din calculele căreia zău că n-ar trebui exclusă. Din primăvară vor veni dueluri cu adversari de primă mîna, dar asta n-a deranjat defel la Dortmund. Astăzi, o dublă a Borussiei cu Real, Chelsea sau Bayern nu cred că ar avea un favorit cert. Pe cît de rău sta în Bundesliga, pe atît de bine arată Borussia în Ligă. Eu unul o văd capabilă de suprize în acest sezon.

JURGEN MERGE MAI DEPARTE

JURGEN MERGE MAI DEPARTE

”Bayern obișnuiește să tragă cu o bazooka în vreme ce noi trebuie să folosim arcul cu săgeți”. Cam așa se exprima nu demult Jurgen Klopp, analizînd raportul de forțe din Bundesliga. Cam înainte ca Bayern să-i ia două dintre cele mai ascuțite săgeți pe care le avea în tolbă, pe Gotze și Lewandowski. Klopp a mers mai departe și-n aceste condiții, a căutat în tolbă și a găsit alte săgeți. Unele săgeți au mai avut ceva probleme la textură, pe care a Klopp izbutit cum-necum să le repare, chit că a avut nevoie de timp și multă transpirație pentru asta, pentru altele caută încă soluția reparatorie, cazul lui Gundogan, a cărui accidentare începe să devină la fel de misterioasă ca un Dosar X. Borussia a mers mai departe pentru că Jurgen Klopp a putut s-o facă. Poate că alții în situația lui ar fi ridicat mîinile, s-ar fi predat și ar fi răspuns chemărilor ce-i vin din toate părțile, dinspre cluburi ce folosesc același arsenal ca Bayern. Deocamdată, și întăresc acest cuvînt, deocamdată Klopp își menține iluziile intacte, astfel că puterea sa de muncă și de regenerare se mențin în aceleași limite.

Mai spunea Klopp acum ceva vreme următoarele: ”Aș vrea ca Borussia să-și construiască un stil, să devină o forță, astfel ca adversarii să spună „uff, jucăm cu Dortmund, ce greu o să ne fie!„”. Asta i-a ieșit lui Klopp, nici un antrenor nu stă foarte liniștit atunci cînd trebuie să joace cu Borussia Dortmund. Wenger n-a fost cu siguranță linștit, chit că-n sezonul trecut bătuse la Dortmund. O făcuse însă cu un stil de joc bizar pentru Arsenal, ultradefensiv, cu echipa apărîndu-se în propria jumătate. Circumstanțele erau un pic altele, căci grupa era infinit mai grea, iar victoria la Dortmund era la acel moment un soi de obligație pentru Arsenal. Acum, cu o grupă mai lejeră, din care Borussia și Arsenal n-ar trebui să aibă emoții ca să se califice în primăvară, Arsenal a căutat să joace în Germania cu stilul său obișnuit, încercînd să tranșeze totul pe cartea posesei. Posesia a avut-o mai bună, ce-i drept, însă dacă priviți statistica veți observa niște cifre uluitoare în dreptul nemților, 15 șuturi pînă la pauză, majoritatea rodul acțiunilor de contraatac.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

În momentul de față, aș fi de acord cu Guardiola, care a spus că Borussia e echipa cu cel mai productiv contraatac din Europa. La fiecare minge recuperată se crează spații de pătrundere, ceea ce generează ocazii de gol și, într-un final, goluri. Pentru asta e însă nevoie de o presiune constantă și judicios realizată pe posesia adversarului. Pressingul nu se face de dragul de a-l face, ci cu rolul de recupera mingea și a declanșa reacția. Pentru asta e nevoie de o excelentă pregătire fizică, responsabilă poate și pentru desele accidentări din lot. Dar și de o excelentă pregătire tactică. Jucătorii lui Klopp par a avea în minte ce trebuie făcut imediat ce mingea e recuperată, pașii care trebuie urmați, ca la un manual cu proceduri. Așa ceva nu cred să existe, cred însă că Jurgen Klopp insistă mult pe acest aspect la antrenamente. Jocul fără minge al oamenilor săi de atac decurge ireproșabil, felul în care ei fac pressingul și apoi se poziționează pentru a fi gata de reacție îi transformă, de fapt, în primii oameni cu sarcini defensive. Spunea Johan Cruyff că apărătorul său numărul unu în perioada de glorie a ”Dream Team-ului” catalan era Romario. Cam așa merg lucrurile și la Dortmund. Iar Klopp beneficiază aici și de știința tactică a lui Immobile, deprinsă în atîția ani de Serie A. Acolo tactica e primul plan, iar fotbaliștii veniți din Italia către alte campionate beneficiază de aceste calități. Se adaugă aici și viteza lui Aubameyang, care poate nu e Gotze, dar oferă prin această calitate pe care o are foarte multe variante pentru colegii săi.

Borussia va fi o echipă de urmărit în acest sezon. În Bundesliga e singura pietricică din pantoful pe care Bayern l-a pus pe gîtul campionatului german. Meciurile directe cu echipa lui Guardiola vor fi un spectacol, iar Borussia poate cîștiga ambele manșe. Pe ansamblul competiției însă va fi greu pentru săgețile lui Klopp să concureze cu batalionul de bazooka al lui Guardiola. Doar în meciul cu Arsenal, Borussiei i-au lipsit poate cei mai importanți oameni, Reus, Hummels, Gundogan. Lotul pe care-l are acum la dispoziție Klopp e mult peste cel de anul trecut, dar rămîne inferior celui pe care-l are Bayern. În Champions League însă, din februarie, cu un culoar favorabil, e posibil orice. Poate nu o nouă finală, dar niște meciuri demne de această competiție sigur vom avea de la Borussia.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:

Cît despre Klopp, am spus mai demult că e un antrenor foarte bun, dar încă n-a ajuns un antrenor mare. În opinia mea, un antrenor mare e cel care leagă titlurile interne de cele internaționale. Klopp are două campionate luate cu cu Borussia, într-o perioadă de frămîntări la Bayern, și finală de Champions League cu, poate, cea mai bună echipă din istoria Borussiei. Probabil că va ajunge antrenor mare atunci cînd va face pasul spre un alt etaj al fotbalului. Ceva mă face să cred că după ce se va fi terminat experimentul Guardiola, Bayern își va îndrepta atenția spre Klopp. E o soluție mult mai naturală, mult mai germană.

Deocamdată, Klopp merge mai departe. Și Borussia la fel. Cîtă vreme cîrmaciul e acolo, corabia poate ieși din orice furtună.

P.S. După Borussia-Arsenal de marți, am o dilemă: Ce se întîmplă cu Ozil. Știe cineva pe unde e? Că în jocul lui Arsenal nu prea apare.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

A TRECUT VREMEA ”PANZERELOR”

A TRECUT VREMEA ”PANZERELOR”

Nici nu apucase să fluiere Nicola Rizzoli finalul finalei de la Rio că rețelele de socializare erau deja încinse. Fără să fie un barometru exact, aceste rețele reprezintă totuși un reper. Minutele treceau, nemții se pregăteau și apoi primeau titlul suprem, dar cei mai mulți vorbeau și scriau despre Messi. Despre eșecul său, nu al echipei sale, despre prestația sa, nu a echipei sale, despre duelul imaginar cu Maradona pentru o supremație imaginară, care nu ajută la nimic. O dezbatere ce nu se mai termină și nu folosește nimănui, o dezbatere de-a dreptul idioată. Îmi asum acest cuvînt și-l voi explica într-o viitoare postare. Efectul marketingului e vizibil, inclusiv în acordarea stupidă a acelui premiu lui Messi, de care el însuși părea un pic jenat.

Sînt convins că un text despre Messi și Maradona e mult mai apetisant și ar stîrni mai multe comentarii. Însă azi, la cîteva ore după decernarea celui mai important trofeu fotbalistic, ar fi de-a dreptul ilogic și lipsit de politețe să abordez o astfel de temă. Germania e totuși campioana mondială și merită toate elogiile zilei de azi.



Spania în 2010 și Germania în 2014 au avut o filozofie comună. Prietenia față de minge, pe care și-au dorit-o în posesie, în timp ce alții nu știau cum să facă în așa fel încît să scape de ea. Germania a fost la acest turneu final cea mai estetică echipă, lafel cum a fost și Spania în 2010. Nu s-a subjugat unui singur jucător, ci a scos în evidență grupul. Eu cred că și dacă Reus ar fi putut juca, tot echipa ar fi fost vedeta nemților. Într-o vreme în care, spuneam și mai sus, marketingul dictează, Germania n-a avut un personaj mediatic, ci un grup de persoane subjugate unor idei venite de pe bancă.

Într-o vreme în care, după eșecurile lui Bayern și ale Barcelonei, mulți se întrebau dacă nu cumva conceptul de tiki-taka e depășit, a venit Germania cu un stil foarte diferit de cel cu care erau nemții obișnuiți pînă acum și a cîștigat Mondialul. Cu un soi de ”tiki-taken”, căci Germania de azi are destul de puține asocieri cu cea din 1986 sau 1990, anii precedentelor finale cu Argentina. Germania de azi are mai mulți jucători creativi decît Brazilia și Argentina la un loc, țările care acum vreo 20 de ani reprezentau reperul fotbalului spectacol. Ozil, Kroos, Muller, Gotze, Lahm, Schurrle, absentul Reus, chiar și ”defensivii” Schweinsteiger, Khedira ori Hummels văd în minge un aliat, o caută și construiesc jocul plecînd de la ideea de posesie, de pasă, de la atît de vechiul concept ”dai și pleci” pe care alții, Brazilia ori, cel mai nou exemplu, Olanda, l-au abandonat. Din acest punct de vedere, faptul că Germania a cîștigat titlul mondial în urma unei execuții splendide, ”de autor”, e doar un element ajutător în teoria de mai sus. Parcă n-ar fi fost la fel de frumos dacă, să zicem, Germania cîștiga grație unui gol din fază fixă, ca-n meciul cu Franța.

Cînd vorbești despre un grup de jucători, n-ai cum să-l excluzi pe antrenor. Joachim Low nu cred că ar mai fi continuat ca selecționer dacă Germania nu cîștiga. I s-ar fi pus în discuție acest stil, pe care nemții l-au primit cu destulă reținere, căci nu prea îi reprezenta. Low a crezut însă în ideile lui și a cîștigat. A știut să-și corecteze anumite erori pe parcurs, a găsit soluția în anumite momente, astfel că merită și el toate elogiile. Semifinală în 2006, ca ”secund” al lui Klinsmann, deși mulți vorbeau încă de atunci în Germania că el e cel care de fapt conduce, finală în 2008, semifinală în 2010, semifinală în 2012 și acum finală cîștigată.  E un traseu nu lipsit de greutăți, dar pe parcursul căruia Low n-a renunțat, în esență, la ideile sale.

Imediat după meci, am observat, am și postat de fapt pe facebook, o coincidență. World Cup 2010. Pep Guardiola era antrenor la FC Barcelona. FC Barcelona era campioana Spaniei, cu un an in urma castigase Champions League, în acel sezon fusese eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si avea 7 jucatori in finala Mondialului. Iar unul dintre ei, Iniesta, dădea golul decisiv in prelungiri. World Cup 2014. Pep Guardiola e antrenor la Bayern Munchen. Bayern e campioana Germaniei, cu un an in urma a cîștigat Champions League, în acest sezon a fost eliminată în semifinale de viitoarea cîștigătoare si a avut 7 jucatori in finala. Iar unul dintrei ei, Gotze, a dat golul decisiv in prelungiri. Eu cred că nimic nu e întîmplător pe lumea asta, cu atît mai puțin în fotbal. Faptul că Low s-a putut baza pe 7 jucători de la aceeași echipă, unde ideea de fotbal era aceași, a fost un mare atu pentru el. La fel cum s-a întîmplat cu Del Bosque în 2010. Mergînd mai departe, faptul că Barcelona în 2010 și Bayern în 2014 au avut competitor direct un Real Madrid, cu Pellegrini, și un Dortmund, cu Klopp, îmbrățisînd aceeași filozofie a fost un ajutor în plus. Privind la ultimele trei campioane mondiale, Italia, Spania și acum Germania, observăm că toate s-au bazat la momentul încoronării în principal pe campionatul intern. E și ăsta un punct de plecare într-o eventuală analiză.



Două cuvinte despre doi proaspeți campioni mondiali. Mario Gotze e eroul Germaniei de azi, după ani sinusoidal. Din 23 aprilie 2013, atunci cînd și-a anunțat plecarea la Bayern, cariera lui Gotze n-a fost deloc liniștită. Nu și-a găsit un loc fix la Bayern, nici la echipa națională (altă coincidență, nu-i așa?!), ba chiar s-a transformat în motivul pentru care Kroos va pleca de la Bayern la Real. Are însă în față un viitor la fel de mare pe cît de mare îi e talentul.

Al doilea personaj e Schweinsteiger. După semifinala Argentina-Olanda îmi manifestam admirația pentru Mascherano, pe care-l caracterizam drept ”enorm”. Cuvîntul se mută spre Schweinsteiger, a cărui contribuție la cîștigarea finalei a fst uriașă. Felul în care a urcat spre tribuna oficială, cu fața plină de răni, probabil cu picioarele pline de vînătăi și sleit de puteri (aproape că nu putea să urce treptele) caracterizează perfect fotbalistul de care e nevoie într-o echipă. Poate că nu va cîștiga niciodată Balonul de Aur, însă, la fel ca și-n cazul lui Mascherano, fără el nu se poate într-o echipă cîștigătoare.

Revenind la Germania, sper că felul estetic în care a cîștigat acest Mondial să excludă din limbajul unora termenul de ”panzere” atunci cînd vine vorba de echipa națională. Germania de azi, fotbalistic vorbind, e orice altceva.



JURGEN ȘI JOSE. DUBII ȘI CERTITUDINI. ANTRENOR BUN ȘI ANTRENOR MARE

JURGEN ȘI JOSE. DUBII ȘI CERTITUDINI. ANTRENOR BUN ȘI ANTRENOR MARE

Doar în Champions League se mai văd situații de genul ăsta. Doar aici noțiunea de ”foarte aproape” e, de fapt, foarte departe. Despre cît de departe poți fi de cele mai multe ori cînd ești aproape s-ar putea discuta mult și bine. Pe undeva ideea derivă dintr-o alta, cea a certitudinilor și a dubiilor, e mult mai bine să ai dubii decît certitudini, oamenii care n-au dubii sînt cei mai predispuși la certitudinea eșecului.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Să vorbim totuși despre fotbal! Despre certitudinea unei calificări mai departe. Real Madrid o cam avea. Explicabil, pe undeva. De unde, probabil, și lipsa dubiilor. Lui Anceloti i-a trecut glonțul pe la ureche. Ar fi fost prea de tot pentru un antrenor de succes ca el să mai înregistreze un eșec de asemenea proporții, vecin cu umilința. Probabil că, la 2-0 pentru Borussia, atunci cînd Mkhitaryan a trecut și de ”San Iker” și se pregătea să trimită meciul în prelungiri, prin fața ochilor i-au trecut alte episoade asemănătoare din cariera lui. Acea finală cu Liverpool, acea eliminare cu Depor, poate chiar ultimul Clasico. Dacă armeanul inventat de Mircea Lucescu nu țintea un stîlp de cîțiva centimetri ci spațiul mult mai mare al porții și se făcea 3-0, nu știu zău dacă Real putea reveni.  Chit că Ronaldo putea să intre, și chiar cred că ar fi făcut-o într-un astfel de moment.

Aș vrea să mă refer în cele ce urmează la Jurgen Klopp. Am mai făcut-o pe acest blog, dar merită să insisit. Omul e un personaj. Înainte de asta, trebuie recuperat un adevăr, căci mi se pare că asistăm la un ușor masacru mediatic al Realului. Madridul a făcut o repriză secundă notabilă, pe care mulți o trec în plan secund. După o primă parte oribilă, Ancelotti a mutat inspirat cu Isco, iar echipa sa a avut destule ocazii de a marca. Să nu uităm că a lipsit Cristiano, element la fel de important ca lipsa lui Lewandowski din tur, căci eu cred că dacă era Cristiano pe teren măcar o ocazie din repriza a doua se fructifica, plus penaltyul pe care, în mod bizar (cu Xabi Alonso, Modrici și Benzema în teren) l-a bătut Di Maria.

Despre Klopp acum. Ilie Dumitrescu a spus la Euro Fotbal un lucru tare adevărat. Că ar merita Klopp o echipă cu potență pe măsura calităților sale, a ambițiilor sale  a felului în care înțelege să-și facă meseria. Și cred că e adevărat, chit că se vor supăra fanii Borussiei pe mine. Dortmund nu are cum concura, financiar vorbind, în momentul ăsta, cu marile forțe ale continentului. Am citit de curînd o analiză a situației economice a clubului. Sănătoasă, e limpede, dar asta nu implică și performanță. Borussia e condusă după principii economice extrem de solide, n-o să intru în detalii acum căci nu ăsta e subiectul, cu idei foarte bine conturate și cu reguli. Dar tocmai aceste reguli fac ca Gotze să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Lewandowski să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Reus să plece și el într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, ca Hummels de asemenea, poate Gundogan, deși aici e un uriaș semn de întrebare în ceea ce privește starea sa fizică. E nedrept ceea ce spun, cu siguranță, dar e un adevăr crud. Cred că din ce în ce mai mult că Borussia e o haină mult prea mică pentru aspirațiile lui Klopp.

Mi se pare un antrenor fenomenal. L-am văzut prima dată în 2006, la Mondialul din Germania. Făcea analize pentru ZDF și ARD. Era la Mainz, avea 40 de ani și nu era atît de cunoscut ca azi. Pe undeva cred că acea experiență televizată l-a ajutat în carieră. Îmi plăceau analizele lui, cît puteam să văd din ele, explicațiile pe care le oferea, greșelile de ordin tactic pe care le descoperea. Acum îmi place și mai mult. Își menține stilul, e fidel principiilor, indiferent de situație. Borussia există prin el, mai bine zis a existat prin el, căci e invenția lui pe undeva, dar de acum înainte mi-e greu să cred că va putea reuși mai mult. Și n-ar fi deloc logic ca reperul carierei sale să fie o finală pierdută cu Bayern și alte bătălii pierdute în Bundesliga, tot cu Bayern. Diferența dintre un antrenor bun și un antrenor mare e dată de performanțe. Iar performanțele înseamnă trofee, nu meciuri frumoase, cupe pe care să le ridici deasupra capului, nu să te regăsești aproape de ele și doar să le privești cu jind. Jurgen Klopp e un antrenor bun, un antrenor deosebit în peisaj, dar mare încă nu e. Citeam părerile unora, care scriau că e mult peste Ancelotti, că e peste Mourinho, că e peste Guardiola. Hmmm. E posibil. Dar cum facem să aflăm asta? Diferența e că toți cei amintiți au niște trofee cîștigate, nu unul, să putem vorbi de noroc, ci mai multe. Iar ideea, pe care iar am auzit-o, să-l vedem pe Pep sau Jose la echipe mai mici, e o bazaconie. Ei sînt antrenori de echipe mari și doar acolo vor antrena, pentru că doar echipele mari își permit să-i angajeze, pentru că trofeele cîștigate de ei multiplică numărul de zerouri din contracte. E ca și cum și-ai dori să-l vezi pe Al Pacino în filme de categoria B, cu bugete reduse. N-o să-l vezi, chit că scenariul ori regia ar putea fi de excepție, căci Al Pacino nu e actor de categoria B.

Pe undeva, în situația lui Klopp era Manuel Pellegrini. Care făcuse o treabă asemănătoare la Villarreal. Toată lumea dorea să vadă dacă Pelegrini e doar un antrenor bun sau poate deveni antrenor mare. A vrut și el să vadă asta, cred că vrea și acum. Dacă va lua campionatul cu City, drumul său se scurtează. La fel e și Klopp. Eu cred că el își dorește primul să vadă la ce nivel e față de cei pomeniți. Și chiar cred că Jurgen Klopp poate deveni nu antrenor mare, ci foarte mare. Dar nu cred că la Borussia e posibil asta.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Am pomenit de Mourinho. Poți să-l iubești sau să nu-l iubești. Poți să te declari de acord cu stilul lui, cu ideile lui, cu concepția lui sau poți să te delimitezi. Dar nu cred că există cineva care să nu-i recunoască valoarea. Poți spune chiar că are noroc, dar nu poți pune doar pe seama norocului tot ceea ce a făcut el pînă acum în fotbal.

Acea cursă de 50 de metri pe care o face după golul lui Demba Ba e o perfectă caracterizare a portughezului. E epic, e de legendă, e demonică dacă vreți. Toți am crezut că se duce să se bucure cu echipa, ei bine nu, el se ducea să dea indicații jucătorilor, să-i spună lui Torres ce să facă, lui Demba Ba unde să stea în minutele de final. În cei 50 de metri parcurși pînă la meleu, lui Mourinho i s-au arătat toate posibilitățile existente pînă la fluierul final, toate detaliile. Pe mine m-a dus cu gîndul la o altă cursă, cea a lui Guardiola, alt antrenor uriaș, pe același stadion, dar în sensul celălalt. La acea semifinală din 2009, cu golul lui Iniesta. Atunci, foarte tînăr fiind și la început de drum, Pep s-a pierdut cu firea, el chiar sărbătorea momentul, și a fost nevoie să intervină Silvinho, fotbalist cu multă experiență, care să-i dea cîteva sfaturi.

Guardiola era atunci, apropo de Klopp, doar un antrenor bun, care urma să cîștige campionatul în Spania. Între timp a devenit un antrenor mare. Dar fără sprijinul unei echipe mari, nu-s convins că n-ar fi rămas doar un pasional pasionat de fotbal.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Matei on E GREU CU ”BĂTRÂNA DOAMNĂ”!N-a fost asa simplu jocul de la Milano, dar pana la urma experienta si-a spus cuvantul. Urmatorul examen mai serios [...]
  • R. on E GREU CU ”BĂTRÂNA DOAMNĂ”!Salut Andrei, Marturisesc de la inceput ca urmaresc un pic campionatul Angliei, cam fiecare meci al lui City (nu neaparat [...]
  • Matei on SUAREZ, CONTE ȘI GRANIȚA SUBȚIRE A CARACTERIZĂRILORAcum ca se apropie Derbyul Italiei, pe cine vezi favorita la titlu? Galopul lui Juventus din sezonul trecut pare departe [...]
  • Matei on ECHIPA CU DOUĂ FEȚEGreu de gasit explicatia caderii Realului. Care nu joaca nimic de sezonul trecut. Sa fie plecarea lui Ronaldo? Zidane si [...]
  • Radu on ECHIPA CU DOUĂ FEȚESalut, niciun cuvant despre Courtois? Din 3 suturi pe poarta primeste 2 goluri, care erau parabile, chiar si de catre [...]
Twitter
Arhivă