La tenis e simplu. Nadal îl bate pe Djokovici, sau invers, și e numărul unu. La fotbal e mai complicat. Degeaba ai un număr 1, dacă el nu e ajutat de celelalte 10 numere. Sau e ajutat doar de jumătate dintre ele. Misiunea numărului 1 e foarte grea și, de multe ori, compromisă. Lionel Messi e, cred că nimeni nu are ce să comenteze, numărul 1 în această echipă a Argentinei. Problema Argentinei e că Messi nu prea are însoțitori de bord în această cursă de cîștigare a Mondialului.
Că Messi are o obsesie pentru acest titlu mi se pare limpede. Ar putea să mi se pară și logic. De cîte ori s-a văzut comparat cu Maradona, s-o fi săturat și el! Faptul că Maradona are un campionat mondial cîștigat reprezintă marele atu al taberei care-l consideră, într-o comparație totuși absurdă din start, pe Diego superior lui Leo. Nu puțini sînt cei care pretind că Diego ar fi ţinut de unul singur în spate pe Napoli şi Argentina. E o analiză simplistă, a unora care nu au datele complete. Napoli în acea vreme însemna şi Careca, Alemao, Ferrara, Salvatore Bagni, De Napoli ori Carnevale. Iar Argentina din ‘86 îi mai avea pe Valdano, Burruchaga, Ruggeri ori Sergio Batista, fostul selecţioner.
Deocamdată, Argentina îl are pe Messi. Iar Messi are 4 goluri, fără să fie însă acel Messi de acum vreo 2-3 sezoane. Guardiola vorbea atunci despre Barcelona lui Messi, dar o făcea mai degrabă pentru a-i oferi argentinianului acea doză de confort și încredere de care are nevoie permanent. Barcelona lui Messi era însă și Barcelona lui Xavi și Iniesta, Barcelona lui Pique și Puyol, Barcelona lui Dani Alves și Abidal, Barcelona lui David Villa și Pedro. Era acea Barcelona care, atunci cînd se pierdea mingea, devenea un perfect mecanism de recuperare. Aceste concepte au dispărut inclusiv de la Barcelona de azi, de unde și căderea catalanilor, însă ele la ”naționala” Argentinei nu prea au existat.
Messi are 4 goluri, iar asta îl ajută să fie un soi de sperietoare pentru apărările adverse. Adversarii se cam tem să atace mai consistent, pentru a nu se lăsa descoperiți în zona lui Messi. Și în cea a lui Di Maria, care cu Nigeria a făcut cea mai bună partidă la acest Mondial. Problema Argentinei va veni atunci cînd va da peste un oponent care să știe să speculeze carențele defensive ale echipei lui Sabella. Șansa Argentinei la acest Mondial ar veni dintr-o modificare subită de regulament, care să permită schimbarea liniilor, ca la handbal, înlocuirea jucătorilor ofensivi cu unii defensivi. Spunea Gică Craioveanu la Digi Sport Mondial că l-a văzut pe Di Maria, la finalul meciului cu Nigeria, că abia putea să mai meargă. Explicabil, căci Argentina de azi e o echipă în care cei 3 din față nu se apără, iar cei 6 din spate nu prea atacă, iar el trebuie să fie legătura între aceste două grupuri. E notabilă totuși și prestația lui Mascherano. ”El Jefecito” pare antrenorul acestei echipe, cu tot respectul pentru Sabella mi se pare, văzînd și gestul lui Lavezzi care l-a stropit cu apă în timp ce-i dădea indicații, că e mai degrabă însărcinat cu buna dispoziție decît cu partea de antrenorat. Numai că Mascherano are limitele sale, el nu e Iniesta sau Kroos. Are de multe ori tendința, grație spiritului său de anticipație, să se repeadă spre minge și, dacă dă peste un adversar rapid, să se autoexcludă, lăsîndu-i pe apărătorii din spatele său vulnerabili ori să ia cartonaș galben.
Pe undeva, accidentarea lui Aguero, un absent notabil în cele trei meciuri în care a jucat, poate ajuta Argentina, căci s-ar putea trece la un 4-4-2 aproape de problemele din defensivă. Lavezzi știe să joace în acest sistem de la PSG, de pe vremea lui Ancelotti, iar Riky Alvarez, a cărui apariție a surprins plăcut, de asemenea. Elveția nu-i deloc un adversar comod, chit că a luat 5 spre 6 goluri de la Franța. Viteza lui Shaqiri și Drmic, pe care am văzut-o în meciurile cu Honduras și Ecuador, s-ar putea să le pună mari probleme apărătorilor argentinieni.
Deocamdată, Argentina e una dintre favoritele Mondialului. Asta și-n contextul surprizelor produse pînă acum. Se bazează însă foarte mult pe panica generată de Messi. El poate rezolva de unul singur meciurile, dar nimeni nu garantează asta. Pînă la urmă și atacurile de panică și-au găsit rezolvarea.
”Vedi Napoli e puoi mori”. E o expresie celebră, plecată dintr-un film devenit și el celebru, realizat în 1951. A mai fost unu fil, cu același titlu, în 1924, însă pe acesta nu-l prea mai ține minte nimeni. Se spune totuși că expresia provine de la poetul antic Vergilius, care acum 2000 de ani se referea la frumusețea locurilor, pe care, vă invit cu maximă sinceritate și prietenie să încercați să le descoperiți! Costa Amalfitană e una dintre cele mai frumoase regiuni ale Europei.
Dar nu despre turism vreau să vorbesc în cele ce urmează. Aș putea s-o fac, căci dacă un îndrăgostit de Spania ca mine recomandă Italia (nu doar coasta amalfitană ci și multe alte locuri) înseamnă că e ceva la mijloc. Vreau să vorbesc despre Napoli. Și despre schimbarea la față a acestei echipe, pe care eu o văd principala urmăritoare a campioanei Juventus în noua ediție de Serie A ce mi se pare extrem de atractivă.
E poate un paradox. Napoli și-a pierdut principala vedetă, pe Cavani, asta după ce vara trecută îl pierduse și pe Lavezzi, dar, cu toate astea, mie mi se pare că a progresat. În primul rînd prin aducerea lui Rafa Benitez. N-am ascuns-o, mi-e simpatic Rafa. Întotdeauna l-am considerat un antrenor mare. De altfel, prima postare pe acest blog a fost despre el, dar asta doar dintr-o coincidență. Era, atunci, împotriva furtunii londoneze. Acum beneficiază de clima amalfitană. Prin aducerea lui Rafa, Napoli a trecut în rîndul echipelor cu pretenții. Benitez e un antrenor cu CV, cu trofee europene, cu campionate cîștigate. Să-i întrebăm pe suporterii lui Liverpool dacă n-ar semna imediat o petiție prin care să-l reinstaleze pe Rafa ca antrenor principal. Fie și numai pentru că a izbutit, cît a fost la echipa ”cormoranilor”, să-i facă zile amare lui Jose Mourinho.
O echipă care-l pune pe Benitez antrenor, și-și asumă statutul acestuia, inclusiv din punct de vedere financiar, arată că e potentă. Iar Napoli a devenit. Mișcările ulterioare realizate de Aurelio De Laurentis, aproape sigur în consens cu Benitez, arată o strategie bine pusă la punct, dar și niște pretenții mai mari ca pînă acum.
Gonzalo Higuain e ultimul pe lista achizițiilor. Un transfer de marcă. Să aduci un jucător de la Real Madrid nu-i simplu, mai ales că Higuain nu se afla în situația lui David Villa, pe final de contract. A pleca de la Real Madrid înseamnă să renunți la anumite privilegii, din toate punctele de vedere, nu doar financiar. Dar mai ales financiar. Dacă Napoli a putut să-și asume și salariul unui jucător important din lotul Realului, căci Higuain nu era pe același etaj cu Albiol și Callejon, alte două incorporări via Madrid, înseamnă că a făcut un mare pas înainte.
Pe Benitez trebuie să-l analizăm în funcție de etapa Liverpool. Scriam atunci cînd a fost numit la Napoli, că Hamsik ar putea deveni un soi de Steven Gerrad al napoletanilor. Păstrînd proporțiile, evident, căci Steven Gerrad e unic. Vorbind strict la nivel de joc. Ar însemna deci că Higuain să primească rolul lui Fernando Tores. Despre ”El Nino” s-a vorbit ca despre o posibilă țintă a lui Benitez, dar dacă nu s-a făcut înseamnă fie că Mourinho nu vrea să-l dea, fie că el are deja cărțile făcute în altă parte. Eu mizez pe a doua variantă și zic să așteptăm finalul de mercato. Higuain, în ciuda contestatarilor săi, și are destui, e un fobalist de prim-plan. Iar faptul că Real i-a prelungit contractul în vara trecută confirmă asta. Vrea însă altceva, un soi de protagonism pe care la Real nu-l găsea. Vrea să se simtă important, iar cu acest confort psihic să-i poată demonstra calitățile și valoarea.
Rămîne de văzut acum. În Italia, fotbalul e altul. Apărările sînt altele. I-am văzut pe Tevez și Llorente contra Milanului, în ”TIM Trophy”. N-au ieșit foarte mult în evidență, ba Llorente s-a și accidentat. Nu sînt spațiile din Spania, fundașii nu sînt de profilul englezilor, iar din punct de vedere tactic se descurcă excelent și compensează anumite lipsuri. Higuain are însă o mare mobilitate, mai rămîne să găsească mai lesne drumul spre gol.
Întorcîndu-ne la Benitez, mai trebuie spus că și-a păstrat echipa tehnică, ba mai mult, și-a recuperat principalul colaborator de la Liverpool, pe Mario Gomez, care după plecarea din Anglia a încercat să schimbe direcția și să înceapă o aventură ca principal. Nu i-a ieșit prea bine, așa că a revenit la ceea ce știa să facă mai bine, să urmărească și să analizeze pentru Benitez. L-a adăugat pe Fabio Pecchia în staff, pe poziția obișnuită a omului de casă așezat lîngă tehnicianul străin.
Dinspre Napoli se aude că ar fi o întreagă nebunie în jurul echipei. Mișcările de piață, cu care napoletanii nu s-au prea întîlnit în ultima vreme, au creat o emulație fantastică în rîndul fanilor. Asta dacă mai era nevoie. Dar și în dreptul lui De Laurentis, care, pentru prima dată, stă non-stop lîngă echipă și e primul responsabil cu starea de spirit. Pentru un om de film așa cum e el nici nu e greu să facă atmosferă.
Mai rămîne ca regizorul să fie inspirat, iar actorii să-și joace rolurile. Pînă la urmă, dacă mingea nu intră în poartă, efortul e zadarnic. La momentul actual însă, cu aproape o lună înaintea debutului, premizele sînt dintre cele mai bune.
P.S.
Serie A a crescut foarte mult în această vară. Am dat mai sus deja cîteva nume importante, adăugați aici un Mario Gomez, un Reina, un Joaquin, poate și un Honda, iar lista se poate lărgi pînă la începutul lui septembrie. Italienii nu-s mulțumiți că și-au pierdut poziția a treia în ierarhia europeană, implicit un loc în Champions League și, implicit, bani sufiecient de mulți de vehiculat. E însă greu să urci înapoi pe treapta de pe care ai căzut și e nevoie de timp. Norocul lor s-a numit, dacă e să privim atenți, PSG, clubul parizian devenind un soi de creditor pentru ”Il Calcio!”.
Să adăugăm aici și numărul mai mare de fotbaliști români, un punct în plus pe harta interesului.
Edinson Cavani a fost unul dintre numele cel mai des vehiculate în această perioadă de mercato. Plecarea sa de la Napoli devenise deja obligatorie. Era cel mai potrivit moment. Napoli, cu toată creșterea sa în ultimele sezoane, devenise o haină cam mică pentru un star precum Cavani, a cărui creștere s-a mulat vizibil pe cea a echipei. Cele două aspecte n-aveau cum să nu fie legate unul de altul. Napoli nu putea crește, ca echipă, fără ca omul său numărul unu să progreseze, iar Cavani, ca fotbalist, nu putea progresa într-o echipă care stagna. S-au ajutat reciproc, dar a venit momentul despărțirii. E foarte posibil ca și după această plecare, Cavani să continue să ajute pe Napoli, căci banii încasați, foarte mulți, dacă vor fi folosiți cu cap vor face ca echipa să-și continue dinamica pozitivă.
Spuneam mai sus că Edinson Cavani nu mai putea continua la Napoli. Poate că e nevoie de o explicație. Un fotbalist de calitatea sa primește tot felul de propuneri din partea unor cluburi mult mai potente financiar. Sigur, manevra e interzisă de legile FIFA și UEFA, dar toată lumea o practică într-o frenezie demnă de cauze mai bune. Cînd se ajunge în această situație, clubul de care aparține e pus, oarecum, într-o situație fără ieșire. Nu se poate nici măcar apropia de nivelul salarial oferit de ceilalți, pentru că asta ar însemna să dinamiteze întreg vestiarul. În nici un colectiv din lume nu poți mări salariul unui membru de 3 ori, în vreme ce toți ceilalți stau pe loc. Sau poți, dar riscurile devin prea mari, iar într-un vestiar asta reprezintă o bombă cu ceas. Ar urma un efect de domino, fiecare ar dori, la rîndu-i, un tratament asemănător, iar de aici pînă la colaps financiar e doar un pas.
Admitem deci că Edinson Cavani trebuia să plece. Rămîne de comentat destinația. S-a vorbit de Real Madrid, de Manchester City, de Chelsea. Toate aceste cluburi ar fi avut, poate, nevoie de ”El Matador”. La un moment dat, pe fir a intrat PSG. Eu cred că PSG, în momentul ăsta, era ultima pe lista celor care aveau nevoie de Cavani și care-l puteau și lua de la Napoli. Cu Pastore și Lavezzi în lot, cu Lucas Moura și Menez, plus Ibrahimovici, etajul atacanților părea mai mult decît complet. De altfel, Pastore a și fost motivul pentru care Cavani a fost dat de Palermo celor de la Napoli, după sezonul 2009-2010 de coabitare, o bună parte sub comanda lui Zenga și Pedrazzini. E posibil ca după venirea lui Cavani să se producă o despărțire de unul dintre cei amintiți mai sus. Sînt foarte curios ce se va întîmpla cu Ibrahimovici, al cărui viitor parizian nu mi se pare extrem de clar în acest moment. ”Fericirea lui Ibrahimovici” s-a numit un articol pe care l-am scris în martie. Nu-s convins că Zlatan e foarte fericit acum că a venit și Cavani, numai că fericirea depinde și de bani, iar aici PSG a vut grijă să-i dea suficiente motive suedezului.
Cum va juca PSG de acum înainte, cu Cavani în echipă, rămîne de văzut. Dacă luăm în calcul ultima perioadă a lui Laurent Blanc la ”naționala” Franței, meciurile de la Euro 2012, el era adeptul unui 4-3-3 destul de clar, cu doi jucători de bandă, Ribery și Menez sau Nasri, plus 3 mijlocași în zona centrală. Putem face de acum orice puzzle vrem, putem să ne imaginăm că Lavezzi sau Pastore ar putea trece în zonă centrală, în fața celor doi ”defensivi” care mie mi se par de neatins, Verratti și Matuidi, iar benzile vor fi repartizate lui Cavani și Lucas Moura, urmînd ca vîrful de lance să fie Zlatan.
Aș vrea să mă refer la un alt aspect. Și anume la Leonardo. Pe vremuri, cînd eram copil, obișnuiam să colecționez cataloage Panini. Cu acele abțibilduri cu fețe de fotbaliști, pe care le cumpărai separat și le lipeai apoi în locurile destinate. Fiecare dintre pasionații de fotbal trebuie sa fi avut măcar un catalog de genul ăsta. Pesemne că-n copilăria sa, Leonardo n-a avut. Așa că-și face acum toate poftele. Nu pe banii lui, ci pe ”petro-dolarii” puși la dispoziție cu generozitate de niște oameni bogați. Foarte bogaţi. Poate prea bogaţi pentru timpurile în care trăim.
Qatar Investment Authority e un fond de investiţii al statului din raiul petrodolarilor, Golful Persic, iar personajul principal al acestui fond e însuşi premierul şi ministrul de externe al Qatarului, şeicul Hamad bin Jassem bin Jabr Al Thani. El e, cum ar veni, proprietarul lui PSG. El e cel care i-a pus la dispoziţie lui Leonardo un catalog Panini sub forma unei echipe, dar şi ceva bani, suficient de mulţi, pentru a cumpăra figurile pe care să le insereze în acest catalog. Iar Leonardo a tot cumpărat. Cu bani multi. Foarte mulți. Poate prea mulți pentru timpurile pe care le trăim.
Nu poate, sigur prea mulți. Iar pentru că a reușit să completeze acest catalog, în condiții ”atît de grele” (înțelegeți vă rog sensul ghilimelelor!), Leonardo a și fost recompensat cu un salariu pe măsură. Pe măsura muncii. N-o să mă refer la faptul că a demisionat și va pleca de la PSG. Ci la faptul că o va face după perioada de transferuri. Am citit undeva: ”Cavani, ultimul cadou al lui Leonardo”. Fantastic! Să iei un fotbalist de la o echipă plătindu-i clauza de reziliere și convingîndu-l cu un salariu apetisant mi se pare un muncă tare grea. Nu sînt ironic, sînt de-a dreptul răutăcios. Mi se pare că valoarea unui manager stă în felul în care gestionează banii. Să aduci jucători buni cu bani puțini, mi se pare treaba unui manager bun. Sau să vinzi un jucător cu bani mai mulți decît face. Dar să cumperi la prețul maximal și apoi să-ți treci asta în CV ca o mare reușită nu mi se pare în regulă.
P.S.
L-am cunoscut pe Cavani la București, cînd Uruguayul a jucat un ”amical” cu România. Am făcut un interviu cu el, la Intercontinental. Mi s-a părut un tip foarte foarte ok, în acestă lume a fotbalului plină de figuri. Un băiat liniștit, din categoria sud-americanilor mai apropiați de latura religioasă decît de distracții. Sincer și fără ifose. Ca de fiecare dată cînd am stat de vorbă cu un fotbalist de valoare de afară și am făcut comparația cu unele nume din fotbalul nostru am realizat care e diferența dintre un fotbalist și un jucător de fotbal.
E întrebarea de o mie de puncte pe care și-o pun, cu siguranță, toți cei care vor merge la stadion sau vor vedea meciul la televizor. Barcelona-PSG din seara asta e o partidă care se poate rezuma în 5 litere: MESSI.
Cu Messi lucrurile sînt limpezi. E aceeași Barcelona, aceeași echipă strînsă în jurul liderului ei, așteptînd de la el să marcheze, să creeze, să terorizeze, să impresioneze. Barcelona cu Messi în formă e o mașinărie multifuncțională și greu de oprit. Pe cît de importanți sînt Xavi, Iniesta, Busquets, Pique, Valdes sau Villa în acest angrenaj, zgomotul motorului sună altfel cu cea mai importantă piesă decît fără ea.
E greu de spus acum dacă va juca. El vrea să joace, pentru că fotbaliștii în general vor să joace, nu le place banca de rezerve și cu atît mai puțin tribuna. Dacă joacă se vor găsi destui care să pună asta pe seama vreunui doping misterios, opinii idioate ale unor habarniști cu iz de atotcunoscători care cred că doping înseamnă recuperare după ruptură musculară, cînd de fapt e cu totul altceva. Messi are o caroserie aparte și vă promit că o să găsiți aici pe blog felul în care e structurat el și motivele pentru care accidentările din perioada Rijkaard nu s-au mai repetat de la venirea lui Guardiola.
Apropo de Rijkaard. Ultima dată cînd Barcelona a avut un nod în gît pe subiectul ”Mesi accidentat” a fost într-un retur cu Cheslea, în sezonul 2005-2006. Messi jucase magistral prima manșă, poate vă amintiți, cîmpul de cartofi pregătit de Mourinho pe ”Stamford Bridge”, eliminarea lui Del Horno, golul lui Eto”o. În retur Messi s-a rupt destul de repede, era perioada sa dubioasă, cu pizza, cola și rupturi musculare. A ieșit și a început să plîngă în brațele lui Rijkaard. Meciul atunci l-a rezolvat Ronaldinho, iar Barcelona, fără Messi, a cîștigat Champions League.
Cine ar putea fi Ronaldinho azi? În caz că lipsește Messi, evident. Cred că răspunsul e unul singur: Andres Iniesta. Don Andres e un geniu în felul său, care își acceptă cu o liniște incredibilă planul secund atunci cînd e Messi, dar care în absența argentinianului poate împrumuta sceptrul acestuia. Șansa Barcelonei e că, în mod normal, Iniesta nu trebuie să joace rolul unui Xavi tamponat imediat de adversar, asta pentru că PSG nu prea face pressingul de întîmpinare foarte sus.
Fără Messi, Tito Vilanova ar putea beneficia de un factor extrem de important, cel al surprizei. Fără Messi e de presupus că va juca Fabregas. Eu unul nu-s foarte convins că Fabregas nu va juca oricum, chiar dacă Messi se va afla în teren. Fabregas în postura de 9 fals e o chestie pe care cei de la PSG nu prea știu de unde s-o apuce, pentru că Fabregas e altceva decît Villa sau un alt 9 în adevăratul sens al cuvîntului.
E posibil să joace Alexis Sanchez. A prins un meci foarte bun cu Mallorca, ceea ce i-a mai atenuat din starea de stres pe care o acumulase. Alexis e un atacant care generează mai mult fotbal decît Villa și aduce alte detalii decît Pedro. Problema lui Alexis sînt ratările, ceea ce aduce o stare de spirit proastă în teren și o energie negativă, aproape isterică, în tribune. Dar cum Pedro e abia ieșit din accidentare, iar Villa a fost discret și cu PSG și cu Franța, căci ”centralii” acestora nu-s, cu tot respectul, Mexes și Zapata, varianta Alexis rămîne în picioare.
Mai rămîne de aflat fundașul central de lîngă Pique. Asumate fiind duelurile aeriene pierdute, cred că va juca Adriano, care se pliază mai bine pe viteza lui Lucas Moura. Song ar fi o soluție, dar cu toate că echipa ar cîștiga în centimetri, mai degrabă ar pierde, căci Song nu e oricum un săritor la cap capabil să se bată cu Ibrahimovici, plus că nu are viteza și simțul de anticipație ale lui Mascherano. Poate fi și Busquets, dar a-l disloca din zona de mijloc e cam riscant.
PSG vine la Barcelona cu o mare absență: Matuidi. Nu-i Messi, e clar, dar e singurul mijlocaș defensiv adevărat de la parizieni. Probabil că intra Chantome, dar e departe de cel pe care mulți îl văd peste Makelele. E un mare avantaj pentru Barcelona, care poate profita și pune în valoare celebrele sale pase ”între linii”, invenție a lui Guardiola, asta pentru cine se mai întreabă ce mai face Pep. Rămîne problema Maxwell, pe care Dani Alves l-a făcut arșice în tur. E posibil să apară Motta, dar fostul barcelonez a arătat mereu probleme psihice atunci cînd s-a întors pe ”Camp Nou”, vezi și episodul Inter. Sînt tare curios dacă Ancelotti nu-l va muta în banda cealaltă pe Lavezzi, căci Pastore, s-a văzut în tur, n-a fost capabil să surprindă cu nimic.
Superioritatea parizienilor e evidentă la jocul aerian. S-a văzut și în tur. Dacă reușesc să trimită cît mai multe baloane utile pentru Zlatan, ar putea provoca surpriza. Ar fi totuși o surpriză ca PSG să elimine Barcelona. În ciuda faptului că lotul lui Ancelotti e plin de staruri de mare calitate, încă noțiunea de echipă e un pic departe. Ceea ce nu e cazul la Barcelona, care din 2006 încoace are 3 trofee cîștigate, plus alte două semifinale jucate. În Champions League e un mare avantaj să știi să joci o calificare.
Pe cît sună el de apetisant pentru coperțile ziarelor de sport, duelul din seara asta de pe ”Parc des Princes” nu este unul dintre Ibrahimovici și Messi. Vorbim totuși de două echipe formate din fotbaliști extraordinari chiar dacă, da, cei doi reprezintă punctele de referință. Dar într-un sport colectiv cum este fotbalul, niciodată rezultatul nu depinde doar de duelul particular dintre două personaje.
Venirea Barcelonei la Paris a stîrnit în ”Orașul luminilor” o frenezie greu de anticipat totuși. Biletele la meci au ajuns la cote de finală de Champions League, nu la cota unui ”sfert”, iar cozile la case au amintit de alte locuri și de alte vremuri. Chit că le-a văzut pe toate, Parisul nu și-a văzut echipa niciodată atît de aproape de glorie. Cu o istorie ce n-are nici măcar jumătate de secol, PSG a cochetat cu fericirea, dar nu atît de preganant ca astăzi. Erau alte competiții, chiar dacă vorbim de finale europene, astăzi dimensiunea globală a acestui șoc fotbalistic o depășește pe cea din 1996.
Apropo de 1996. Se spune că rolul cel mai important în acea finală l-a avut un anume Jose Mourinho. Pe atunci secund al lui Sir Bobby Robson, Mourinho i-a pregătit englezului în cele mai mici detalii informațiile despre adversarul din acel joc de la Rotterdam, făcînd ca totul să fie mai simplu. Atunci Barcelona, cu Gică Popescu titular și căpitan, a cîștigat Cupa Cupelor.
Acum nu e vorba de așa ceva. La mijloc e doar o calificare mai departe, în semifinale, încă un pas așadar în drumul spre finală. Barcelona e favorită certă, iar faptul că revine Tito Vilanova contrastează cu aspectele mai puțin plăcute, absențele lui Puyol și Pedro, precum și lipsa de prospețime a lui Xavi și Jordi Alba, abia reveniți după accidentări. 
Condiționat de aceste absențe, Tito Vilanova n-are cu ce să suprindă în linia de apărare. Alves, Pique, Mascherano și Alba sînt pregătiți să aștepte contraatacurile unei echipe pe care o voi analiza puțin mai jos. Să rămînem deocamdată la Barcelona! Există două curente de opinie în Spania. Unul care merge pe ideea clasicului 4-3-3, cu Alexis si Villa alături de Messi, celălalt pune în discuție oportunitatea vechiului modul adoptat de Tito Vilanova încă din toamnă, cel cu Fabregas prezent alături de Xavi, Iniesta și Messi. În ambele situații vorbim de avantaje și dezavantaje. Fabregas în teren asigură o circulație mai bună, o posesie mai bună, dar cu el Barcelona pirde într-un fel benzile, care cam sînt factorul nevralgic al parizienilor. Cum la PSG nu cred să joace altcineva decît Jallet, în dreapta, și Maxwell în stînga, introducerea lui Cesc limitează jocul Barcelonei pe acele zone. Alexis, în schimb, oferă posibilitatea de intra exploziv pe zona celui mai slab dintre cei doi laterali, Maxwell. Problema e că Alexis, ca și Fabregas de altfel, traversează un moment de formă deloc fericit, chiar dacă în cazul chilianului acest lucru se referă la faza de finalizare și nu la cea de demarcare, pe care o face exemplar. 
Mai e varianta Tello, foarte bun în deplasarea de la Vigo și cu conexiuni surprinzător de coerente cu Messi. Ăsta ar fi un argument puternic în favoarea sa, căci pentru Barcelona ar fi fantastic să-i poată alătura lui Messi doi oameni, Tello și Villa, cu care argentinainul să se înțeleagă foarte bine. Apropo de Villa. Deși în meciul ”naționalelor” de săptămîna trecută, poziția nu i-a convenit, e de presupus că va fi din nou așezat între fundașii centrali adverși. Astfel că, din acest punct de vedere, coabitarea cu Tello, mult mai periculos în banda stîngă, ar fi posibilă. Villa îl poate fixa pe Thiago Silva în preajma sa, brazilianul fiind un fundaș central clasic de marcaj, cu școală bine făcută în Italia, astfel că poate evita prezența lui în zona de mijloc, la construcție.
Ar mai fi un aspect. Barcelona e într-un brutal dezavantaj la fazele fixe. Mai exact la centrările în careul lui Valdes. A cărui prestație azi poate fi decisivă. Revine în poarta Barcelonei și revine la Paris, unde a apărat magnific în Franța-Spania 0-1. Pique și Sergio Busquets sînt singurii capabili să se opună supremației aeriene a parizienilor, ceea ce face ca pentru catalani să fie mai utilă acordarea loviturilor libere perpendiculare decît a celor din lateral.
Să mergem și la PSG. Ancelotti a tot schimbat sistemul în acest sezon. A început cu 4-3-2-1 atît de drag lui la Milan, cu Verratti pe post de Pirlo, Matuidi și Motta (sau Chantome) pe post de Gatusso și Ambrosini, cu Pastore și Lavezzi pe post de Seedorf și Kaka și cu Ibrahimovici pe… postul său. Căci pe Ibrahimovici greu îl poți compara cu altcineva. După venirea lui Lucas Moura, a schimbat în 4-4-2, clasicul italian de acum vreo 20 și ceva de ani.
Azi are problema Lucas Moura. Dacă e apt de joc, trebuie să joace, căci calitățile îl recomandă pentru un astfel de șoc. L”Equipe n-are dubii în privința brazilianului, dar pare a avea în privința celui care-l va însoți pe Thiago Silva în apărare, Alex sau Sakho. Din punctul ăsta de vedere, puține se schimbă. Din punctul de vedere al lui Lucas Moura se pot schimba multe. Să plecăm de la ideea că va juca. Poziția lui e în dreapta, pe zona lui Jordi Alba ce vine după 10 zile de pauză. Însă, dacă joacă Lucas Moura în deapta, rămîne de văzut cine joacă în stînga. Aici apare Pastore, dar mi se pare greu de crezut că Ancelotti nu-i va oferi nici un fel de sprijin lui Maxwell, în condițiile în care, scriam mai sus, Barcelona are acolo un Dani Alves în bună formă, pe faza de atac mai ales. Pastore nu-i un bun jucător pe faza defensivă, mai degrabă n-o prea face, iar asta poate fi o problemă, căci ar fi al doilea, după Ibrahimovici. Mult mai corectă e plasarea acolo a lui Lavezzi, mai dispus la efortul de coborîre, plus mai util pe eventualele zone lăsate libere de Alves și neacoperite de Xavi și Busquets. Dacă există o parte de teren pe care Barcelona s-o lase de obicei liberă, ei bine este exact asta, zona din dreapta, în spatele lui Alves și Xavi.
Eu unul n-aș fi însă deloc mirat să văd din nou un 4-3-2-1. Motta nu e, dar e Chantome, care alături de Verratti și Matuidi poate fi extrem de important. Ancelotti știe ce știe toată lumea. Dacă te aperi bine cu Barcelona și recuperezi mingi ai șanse bune. Matuidi centru-stînga, în zona lui Xavi, așa cum a jucat și la ”națională”, și Chantome centru-dreapta, în zona lui Iniesta, plus Verratti în mijloc, iată o formulă pe care eu o văd posibilă. Cu Lucas Moura în dreapta și Lavezzi în stînga.
Iar în față Ibrahimovici. Nu se poate o avancronică a acestui meci fără a se vorbi despre el. În lipsa lui Puyol, în apărarea Barcelonei va fi Mascherano, iar jocul direct pe vîrf e un aspect ce nu-i convine deloc lui ”El Jefecito”, a cărui intuiție e mai importantă decît prezența fizică. Probabil că aici va fi rolul lui Busquets, căci Sergio se poate bate și fizic cu Zlatan. Cu suedezul în teren, are și Ancelotti o problemă. În primul rînd nu face pressing, ceea ce înseamnă o primă zonă de presiune depășită de catalani. În al doilea rînd, e limpede predilecția sa către jocul direct pe el, iar Barcelona are mari probleme întotdeauna cu rivali care, după ce recuperează mingea, construiesc cotraatacul din pase rapide, la firul ierbii, nu pe sus. Ibrahimovici e cel mai bun din campionatul Franței, dar nu e pe deplin fericit, căci Ligue 1 l-a obișnuit în multe meciuri cu un ritm lent, ceea ce cu Barcelona nu-i profitabil.
Fiind meci în două manșe, e posibil să nu avem azi acel duel electric pe care-l dorim. Deja sîntem în ”sferturi”, orice eroare lasă urme vizibile, iar strategia e tot mai prezentă. Nu va fi însă nici un meci oarecare. E prea multă calitate în teren pentru o partidă mediocră.
După o toamnă lipsită un pic de protagonism, căci grupa de Liga Campionilor în care a fost repartizată a avut prea puțin ”glamour”, PSG are prim-plan-ul la momentul revenirii Champions League. V-am spus deja, în opinia mea, Liga Campionilor se ține din septembrie pînă în decembrie, iar din februarie pînă în mai avem Champions League. Valencia-PSG e meciul zilei, Celtic-Juve vine imediat după.
Se joacă pe ”Mestalla”. Teren greu pentru orice echipă oaspete. Tribune apropiate, public cald, presiune. PSG nu-i totuși o echipă oarecare. E o colecție de staruri pentru care pare să fi venit momentul adevărului. În Ligue 1, deocamdată, lucrurile s-au mai liniștit, căci Lyon a făcut doi pași greșiți consecutiv și a dat Parisului șansa de a aborda cu mai multe liniște dubla cu Valencia.
Carlo Ancelotti pare, într-un fel, în situația lui Mancini de la City. Bani mulți cheltuiți, așteptări onorate parțial. Șansa lui Mancini a fost că-n Anglia mentalitatea e alta, proiectele se fac pe termen mai lung, astfel că el a reușit să cîștige un titlu. În Franța e un pic altfel, chiar dacă nu la fel ca-n Italia, unde ”Carletto” era dat afară de mult la lotul ce i-a fost confecționat. După multe încercări a găsit formula de joc. Un 4-4-2, derivat din Milan-ul lui Sacchi, cu el jucător, nu din Milan-ul său de antrenor, cu acel 4-3-2-1, bradul de Crăciun ce a ucis cu sînge rece pe Manchester United, într-o semifinală în care Kaka a fost magistral în ploaie.
Sînt cîteva semne de întrebare, dar și o certitudine. Una nefericită pentru Ancelotti, absența lui Thiago Silva. În Italia devenise cel mai bun fundaș central din lume, dorit de Barcelona pentru capacitatea de a da pase calitative, dorit de Manchester United și City pentru contondență în marcaj. Fără brazilian, Ancelotti va desena apărarea pentru Sakho și Alex, foate buni pe plan fizic, puternici ca doi luptători, dar greoi și imobili la acțiuni rapide. Avantaj Soldado, dar și Jonas sau Banega, al cărui joc excelent cu Barcelona, după o noapte febrilă de discotecă, reprezintă un punct de referință. Banega e omul cu pasele filtrante, iar insinuările lui Jonas, din linia a doua, pot provoca destule daune.
La mijloc e limpede că ar trebui să joace Verratti. E o bijuterie în formare și cred că lui Antonio Conte nu i-au trecut nici acum nervii pentru ratarea achiziționării sale. E însă o problemă la el, căci a făcut cam repede saltul din liga a doua către glorie, iar asta obosește psihicul și, pe cale de consecință, fizicul. N-ar fi exclus ca, ținînd cont de condițiile meciului, Ancelotti să-l țină la început pe bancă. Probabilitatea e mică, dar există. Cine nu cred că va lipsi e Matuidi. De fapt, n-are cum să lipsească. E într-un moment de formă excelent, face faza defensivă perfect, acoperă bine și gîndește repede în timp și spațiu în situații de urgență. Care, pentru un mijlocaș închizător, sînt baloanele pierdute de cei din față.
Și acum ajungem la cei din față. Ibrahimovici e de neclintit. E omul care face diferența. De lîngă el nu cred că poate lipsi Menez, aflat și el într-o formă foarte bună. El e generatorul acțiunilor pentru Ibra, are un unu contra unu devastator în regim de viteză și mai dă și goluri, căci e primul care profită de ieșirile lui Zlatan din zona careului. Mai avem două locuri și 3 posibilități. Lavezzi, Pastore, Lucas Moura. Împreună, pesta suta de milioane de euro. Cred că Lavezzi va fi, dar depinde pe ce bandă va juca. În stînga, pe picior schimbat, înseamnă diagonale, contraatacuri devastatoare, șuturi. Și logic ar fi să apară Moura pe dreapta, într-o asociere bestială cu Menez. Dacă joacă Pastore, atunci Lavezzi trece în dreapta, căci Pastore e un jucător care se asociază mai ușor cu Ibrahimovici, pentru că e mai combinativ, în vreme ce Lavezzi e mai direct.
Problema celor trei și, deci, a lui Ancelotti e slaba participare la fazele defensive. E de presupus că Valencia va încerca să atace benzile, undeva în spatele acestor mijlocași, pe încercări de superioritate doi contra unu la lateralii parizienilor, Jallet, probabil, sau Van der Wiel și, dincolo, Maxwell. Ernesto Valverde are la dispoziție ambii fundași laterali, Joao Perreira și Guardado, a revenit și Feghouli, deci e un front deschis acolo.
Sîntem în faza optimilor, mai e deci și un meci retur, nu vă așteptați ca toate gloanețele să fie trase din această seară.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!