Sînt mai bine de 10 ani deja de cînd Jose Mourinho a intrat, fără să bată prea mult la ușă, mai degrabă spărgînd-o, în lumea bună a fotbalului european. În această decadă, dincolo de rezultatele în sine, de polemici, de stil ori de calitatea sa umană, un element a făcut mereu legătura între mandatele tehnicianului portughez: fiecare al doilea sezon la echipa pe care o pregătește. Nu intru în detalii statistice, dar e destul de simplu de verificat. Al doilea sezon al lui Mourinho a fost mereu cel mai bun, indiferent de numele clubului ce-l angajase, deloc pe un salariu mic, plus cheltuielile aferente, colaterale, pe care le implică o colaborare cu portughezul și, foarte important, impresarul care-l reprezintă, Jorge Mendes. Legătura dintre cei doi ar merita și ea un studiu de caz, felul în care ei s-au ajutat unul pe altul și au crescut enorm prin această colaborare.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Al doilea mandat al lui Jose Mourinho la Chelsea a intrat de săptămîni bune în sezonul cu numărul doi. Iar Chelsea domină de manieră categorică Premier League. Distanțîndu-se în fruntea clasamentului și aducîndu-l pe Arsene Wenger, un ”inamic” cunoscut al lui Mourinho să spună că acest campionat nu poate fi cîștigat de altcineva decît de Chelsea. Evident, să vorbești de o viitoare campioană în luna noiembrie pare un pic demagogic. Avem totuși în minte cele întîmplate nu demult, cînd City și United au avut fiecare cîte 8 puncte avans una față de cealaltă și toată lumea știe cum s-a terminat acea ediție. Problema este însă că atunci existau City și United, acum Chelsea nu pare a avea adversar capabil să se țină după ea. Southampton e acum a doua clasată, dar echipa lui Koeman, cu toată impresia foarte bună pe care a lăsat-o pînă acum nu cred că e pregătită pentru o asemenea luptă. City a intrat într-o dinamică destul de ciudată și deloc productivă, cu antrenorul pus constant sub semnul întrebării și ale cărui relații cu vestiarul și conducerea par a fi din ce în ce mai proaste. Arsenal repetă istoria ultimilor ani, va lupta din răsputeri în primăvară pentru un loc de Champions League. Liverpool a pierdut odată cu Suarez parcă toți dinții pe care-i avea în sezonul trecut. United și-a adus nume, dar nu are încă echipă. Informația că va încerca în iarnă să-l readucă pe Vidic, dacă o fi adevărată, îmi pare o glumă destul de proastă, iar în aceste condiții e greu s-o incluzi pe United în vreun calcul.
Mai rămîne Chelsea. Care nu are nici o înfrîngere în acest sezon. Care are 29 de puncte din 33 posibile. Care are doar două egaluri, ambele la Manchester, cu City și United. Care sîmbătă a cîștigat pe Anfield jucînd destul de prost. Care, generalizînd, în ultima lună a adunat puncte jucînd destul de prost. Acest ultim aspect însă îmi întărește ideea că nu are cu cine se lupta în acest sezon. Titlul se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierde în cele cu echipele mici.
Dincolo de rivalele de care aminteam mai sus, ar fi nedrept să punem avansul pe care Chelsea îl are acum față de City, 8 puncte, față de Arsenal, 12 puncte, față de United, 13 puncte, față de Liverpool și Tottenham, 15 puncte, doar pe seama prestațiilor anoste ale acestor echipe. Chelsea a arătat în toată această perioadă o forță și un echilibru pe care Mourinho și le dorea în sezonul trecut, dar nu prea le găsea. El a tot spus că acest prim sezon al lui e unul de tranziție și că al doilea va fi cel în care se va vedea adevărata față a lui Chelsea. Și a avut dreptate. S-a plîns în tot sezonul de lipsa atacanților, deși avea, în teorie, trei, astfel că l-a transferat pe Diego Costa, căruia i-a adus și un back-up în persoana lui Drogba. L-a adus încă din iarnă pe Matic, pe o sumă mare, ca să-l acomodeze pentru ceea ce va urma. L-a adus pe Filipe Luis, pe care se poate baza în anumite meciuri. Și, cred în primul rînd, l-a adus pe Cesc Fabregas.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Am scris pe acest blog despre greșeala pe care Barcelona a făcut-o lăsîndu-l să plece pe Fabregas. Nu știu dacă existau discuții între el și Mourinho mai demult. Cert e că a surprins pe toată lumea rapiditatea cu care s-a făcut transferul, fără să se vorbească prea multe prin ziare despre el. Astfel că e posibil ca Mourinho să-i fi explicat lui Fabregas ce rol îi pregătește și să fi reușit să-l convingă astfel să lase Barcelona cu tot ceea ce reprezenta ea pentru Fabregas. Mourinho a explicat ulterior foarte clar că Fabregas nu era folosit la Barcelona pe o poziție care să-i convină. Multă lume a crezut atunci că sînt doar niște săgeți aruncate de portughez spre fostul adversar din Primera, dar acum se dovedelte că a avut dreptate.
La Chelsea, Fabregas se apropie de cel care era la Arsenal. Joacă la mijloc, alături de Matic și e un amestec de număr 10 cu număr 8. Asigură permanent prin știința de a se plasa prima linie de pasă, pentru Matic sau pentru cei din apărare, asigură apoi o fluidizare a jocului pe care Mata, de exemplu, n-o putea oferi. Acum ne lămurim de ce Mourinho i-a dat drumul lui Mata așa ușor. Marea calitate a lui Fabregas e că interpretează perfect jocul, știe cînd să-l accelereze sau, dimpotrivă, să-l încetinească. E cel mai bun aliat al lui Hazard pentru că știe că belgianul preferă mingea la picior, e la fel de bun aliat pentru Diego Costa, pentru că știe să-i paseze pe spații, dar și al lui Oscar, căruia îi place să primească între linii. La picior, pe spați, între linii. Astea sînt cerințele fotbalului modern și e greu de găsit un jucător care să poată gîndi repede astfel de pase. Și care, la o adică, să apară și la finalizare. Iar Fabregas este unul dintre ei, iar faptul că Luis Enrique nici măcar n-a încercat să-l convingă să rămînă la Barcelona mi se pare inexplicabil. Morinho s-a mișcat extrem de repede, căci eu cred că și Guardiola l-ar fi vrut.
Sezonul doi al lui Mourinho e în general victorios. La cum se arată lucrurile, va fi și acesta. În campionat deocamdată. Rămîne de văzut ce va face în Champions League. La Porto și Inter i-a ieșit, cu Chelsea, în primul mandat, s-a oprit în fața Barcelonei lui Ronaldinho cînd toată lumea l-a descoperit pe Messi, iar la Real Madrid s-a oprit în semifinala cu Bayern. În Champions League lucrurile merg mai împiedicat decît în campionat, dar asta și pentru că grupa nu oferă motive de maxime concentrare pentru jucători. Pentru Chelsea, bătălia va începe pe acest front în februarie, iar eu unul sînt nerăbdător.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre Spania-Olanda, despre transferul lui Fabregas la Chelsea și despre cele petrecute în meciul inaugural al Mondialului va fi vorba în rîndurile care urmează. Încep cu Spania-Olanda, pentru că e meciul zilei și unul dintre capetele de afiș ale acestei prime etape din faza grupelor, cu mai multe partide tari ca niciodată parcă. Rar vedem ca finala ediției precedente să se regăsească în meciul de început al unei grupe.
Spania-Olanda, finala de la Johanesburg, a fost momentul care a schimbat percepția oamenilor despre Spania fotbalistică, dar și percepția spaniolilor despre ei înșiși. A fost momentul în care Spania a devenit principala putere fotbalistică mondială, poziție pe care se regăsește și astăzi, la aproape 4 ani de la acel gol marcat de Iniesta, dar și de la acele intervenții miraculoase ale lui Iker Casillas. Lumea își amintește de golul lui Iniesta, dar tinde să uite că fără miracolele lui ”San Iker” poate că ”Iniesta de mi vida” nu ar fi existat.
După 4 ani, Spania a mai adăugat un trofeu în palmaresul său și forțează cea ce nimeni n-a mai reușit pînă acum: 4 turnee finale consecutive cîștigate. Meciul cu Olanda e un prim test, un prim set de întrebări la care Vicente del Bosque și ai lui trebuie să răspundă. Cît de mult s-a schimbat Spania față de momentul Johanesburg? Din cei 14 jucători care au fost atunci pe gazon, 11 se regăsesc și azi în lot. Va fi asta o problemă? Ăsta e un prim răspuns pe care trebuie să-l dea campioana mondială. Xabi Alonso și Xavi au 4 ani mai mult. Ambii au fost și sînt puctele cele mai importante în modulul tactic al lui del Bosque. 4 ani nu sînt neapărat mulți pentru un bărbat obișnuit, dar pot fi pentru un fotbalist trecut bine de 30 de ani. 30 de ani are și Iniesta, dar asta nu pare o problemă, dimpotivă, jocul său a devenit mai consistent, mai profund, mai matur. Este Iniesta omul numărul unu al Spaniei de azi? Eu cred că da, dar nu eu sînt cel care trebuie să răspundă la întrebare.
Mergem mai departe. În apărare s-a produs o mutare importantă: Sergio Ramos a trecut din dreapta în centru. Ramos pare cel mai în formă spaniol al momentului, iar societatea pe care o va face cu Pique va fi un element extrem de important. Cu Puyol în teren era simplu, el era șeful apărării și nimeni nu discuta asta. Acum, atît Ramos cît și Pique au o mare personalitate fiecare, de aici și tendința de a deveni protagoniști. Fără un ”corector” lîngă el, Puyol sau Mascherano, Pique are de multe ori probleme. Va putea fi Ramos acest ”corector”? Iată o altă întrebare. Prin Spania se vorbește că între Ramos și Pique nu-s cele mai bune relații, de unde și zvonul că ar putea apărea Javi Martinez în primul ”11”, alături de Ramos. Pe de altă parte, ultimele evoluții ale lui Sergio Ramos, care țintește acum Balonul de Aur, au arătat o maturizare nu doar în joc ci și în comportament, momentele de derapaj, ce n-au dispărut de tot, fiind din ce în ce mai puține.
Ajungem și la zona atacului. Spre deosebire de 2010, dar mai ales de 2012, în lotul Spaniei a apărut Diego Costa. În 2010, Torres a avut mari probleme medicale, iar Villa n-a fost acel vîrf de careu clasic. În 2012, vîrful de careu ”clasic” a dispărut de tot, conceptul de ”9 fals” fiind preluat și de Vicente del Bosque. De vreme ce a fost cîștigat Euro, conceptul a funcționat. Acum există Diego Costa. Iar întrebarea e dacă atacantul lui Atletico (încă) se poate mula pe filozofia de joc a Spaniei? Dacă, mai clar, calitățile sale se integrează în jocul de posesie al colegilor săi. Diego Costa e o bestie, ”pantera roja” îi spun cei de la Marca, dar are un alt stil de joc cu care s-a făcut remarcat, destul de diferit de cel al ”naționalei” iberice. Va reuși Diego Costa să confirme că au meritat eforturile și mobilizarea spaniolilor în a-l convinge să-și schimbe echipa națională? Iată o altă întrebare.
Dacă Spania s-a schimbat destul de puțin față de 2010, Olanda e foarte mult schimbată. În primul rînd din punct de vedere al selecționerului, dar și al jucătorilor. 9 din cei 14 jucători prezenți în finală nu mai sînt. E de bine asta sau e de rău? O să vedem. Senzația e că Olanda e capabilă de orice, poate ajunge departe, dar la fel de ușor poate rata ieșirea din grupe. Atenție la Chile, nu e chiar o reprezentativă de lepădat! Problema lui Van Gaal e lipsa de experiență a apărătorilor săi, doar Vlaar, la 29 de ani, dar provenind de la un club destul de anost în ultima vreme, Aston Villa, fiind o excepție. Aceste este, pesemne, motivul pentru care Van Gaal a renunțat la tradiționalul său 4-3-3 pentru o apărare în 5 oameni, cu 3 fundași centrali. ”Nu e cazul să facem tiki-taka, trebuie să obținem rezultate”, a explicat, cît se poate de clar, viitorul antrenor al lui Manchester United, care a lăsat de înțeles că arma contraatacului va fi preponderent utilizată.
Mă întorc la Spania, mai exact la Cesc Fabregas, așa cum am promis. Vom mai găsi timp, spre toamnă, să analizăm transferul lui la Chelsea. Mi se pare o mare greșeală a Barcelonei că l-a lăsat să plece. Se pare că Fabregas e cel care a plătit factura sezonului trecut. Asta deși cifrele sale n-au fost deloc proaste, 13 goluri și 22 de pase decisive, la mare distanță de Xavi și Iniesta, care împreună n-au golurile și pasele lui Cesc. Adus de Guardiola în 2011 pentru a spori competența și concurența în linia de mijloc, Fabregas nu și-a găsit, în 3 sezoane, locul. Ciudat, căci se întorcea totuși acasă, la origini. Guardiola avea un plan în minte. Xavi, Iniesta, Fabregas și Thiago erau, în ordinea vîrstei, creatorii săi. Thiago a plecat, acum pleacă Fabregas, Iniesta are 30 de ani, pare că Barcelona ar vrea să se întoarcă în timp, deși, pe de altă parte, ar cam dori să-i facă vînt spre Qatar și lui Xavi. Mi se pare mai mult decît riscant.
Două vorbe despre Brazilia-Croația. Toată lumea vorbește de arbitrul japonez. Eu nu sunt mirat. Iată ce am scris în ultima postare pe acest blog: ”Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri”. Mă aștept să revăd decizii de genul acelui penalty.
Pe de altă parte, fotbalistic vorbind, Brazilia a trăit prin Oscar și Neymar. Neymar trăgea la poartă din orice poziție, se simte la el dorința de a fi protagonist și de a reveni la Barcelona cu o altă anvergură, în vreme ce Oscar pasa din orice poziție. Brazilia nu te mai face să te îndrăgostești de fotbalul ei, a devenit o echipă cinică. Mi se pare incredibil să spui despre Brazilia că are cea mai bună apărare a turneului, dar asta e realitatea, chit că ne zgîrie la urechi.
Puține lucruri a arătat totuși Croația. Chit că au pierdut pe mîna arbitrului. Cred că Niko Kovac a greșit puțin începînd cu tripleta Modric-Rakitic-Kovacic, de care am vorbit și-n avancronică. Mult prea implicați în faza defensivă, ei au pierdut ușor-ușor din energie. Poate dacă ar fi terminat cu ei și ar fi început cu un închizător de meserie, Croația ar fi pus mai multe probleme Braziliei, în special pe partea lui Dani Alves, care-și continuă prestațiile nesigure de la Barcelona.
„Because we love it”. Așa a răspuns Jose Mourinho, la conferința de presă de după meciul cu Manchester City, atunci cînd a fost întrebat cum se face că echipa sa joacă foarte bine meciurile importante, cele în care întîlnește adversari puternici ori rivale la titlu. Victoria de pe terenul lui Manchester City s-a adunat la palmaresul foarte bun înregistrat de Chelsea pînă acum, egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United. Fiind însă vorba de o victorie și încă de una pe terenul unei contracandidate la titlu, e cu atît mai importantă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
În avancronica partidei, scriam că ”dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho”. Și așa a fost. Sigur, dincolo de acest ”because we love it” există și cealaltă zicală atît de demonstrată în fotbal, cum că titlurile se cîștigă în meciurile cu echipele mari, dar se pierd în cele cu echipe mici. Aici mai are de lucrat Mourinho, vezi partida cu West Ham United din etapa precedentă, care i-a smuls un atac furios la adresa stilului de joc pe care West Ham a înțeles să-l practice pe ”Stamford Bridge”. Un atac ce poate părea bizar venind din partea lui Mourinho, care nu se dă în lături să folosească orice mijloc pentru a-și învinge adversarii.
Spre exemplu, ideea cu tactica ultradefensivă. Înainte de meciul de pe ”Etihad”, portughezul arunca oarecum nada spre partea adversă atunci cînd declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și anunța apoi că vrea să atace. Iar apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Lumea a luat-o ca atare, ceva de genul ”da da, s-o creadă el că ne păcălește!”, toți erau convinși că vor vedea o Chelsea apărîndu-se feroce. E posibil ca și Manuel Pellegrini să fi căzut în această capcană, iar modulul foarte ofensiv pe care l-a alcătuit să fie rodul mesajului subliminal indus de Mourinho. Inclusiv folosirea lui Demichelis ca mijlocaș închizător, în locul lui Fernandinho, accidentat în ultimul moment. Cum lipsea și Javi Garcia și cum Jack Rodwell n-a jucat deloc în acest sezon, soluția Demichelis pare a fi explicabilă. Mai ales că argentinianul a mai jucat în această poziție și la Bayern (Ottmar Hitzfeld l-a transformat în fundaș central), pînă cînd a fost forțat să plece din Munchen în urma unei aventuri amoroase cu o parteneră prost aleasă. Demichelis însă, cu toate calitățile sale, are 33 de ani, iar poziția de mijlocaș implică mult mai mult efort și concentrare decît cea de fundaș central. Eu unul nu pricep de ce Pellegrini nu l-a folosit aici pe Vincent Kompany, care, ca și Demichelis, a jucat mult pe această poziție, dar spre difrerență de argentinian, e mult mai tînăr și mai în putere. Poate că belgianul n-ar fi fost atît de ușor depășit de conaționalul său, Eden Hazard, nu neapărat la faza golului, plecată de la Hazard, ci în general. Eden Hazard care a fost, în opinia tuturor, omul meciului. Am explicat nu demult motivele pentru are Mourinho l-a lăsat pe Mata să plece. S-a văzut și pe ”Etihad”, Mata și hazard nu pot juca împreună sub comanda lui Mourinho.
Sînt însă decizii și decizii. Mourinho a surprins inclusiv cu modulul tactic ales. N-a fost deloc 4-3-3, cum mă așteptam eu și cum se așteptau mulți, ci un clasic 4-2-3-1. Fără Oscar, rezervă și cu Arsenal, cu Ramires în locul lui, dar avansat, în linie cu Hazard și Willian. Marele cîștig al acestui meci pentru Chelsea, dincolo de rezultat și de clasament, e Matic. Nu degeaba a fost adus el de Mourinho, chit că se găsesc destui care să speculeze pe seama transferurilor pe care portughezul le tot face, via Jorge Mendes, de la Benfica. Ca și în situația lui Coentrao, ca și la David Luiz, și la Matic jumătate din banii încasați de Benfica merge la un fond de investiții numit ”Benfica Stras”, gestionat de banca ”Espirito Santo” (e o banca, și încă una importantă n Prtugalia, deși numele v-ar putea duce cu gîndul la altceva), fond de investiții în spatele căruia, se spune, s-ar afla Jorge Mendes. Nemanja Matic a făcut însă un meci memorabil. A avut nevoie de cîteva minute pentru a-și intra în ritm și pentru a se înțelege cu David Luiz, însă perechea pe care au făcut-o cei doi mă face să cred că Mourinho și-a găsit mijlocașii defensivi pentru meciurile importante.
La Chelsea a existat o singură problemă. Și mă tem că Mourinho nu mai are cu s-o rezolve în acest sezon. Atacul. În fața porții, Chelsea n-a fost atît de concretă precum ar fi trebuit, n-a reușit să profite de ocaziile pe care și le-a creat. În mod normal, asta nu trebuie să se întîmple. Dacă e ceva care lipsește la Chelsea e un atacant de careu, dar sînt convins că la vară Mourinho va rezolva problema asta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Manchester City a jucat excepțional un sfert de ceas. Primul. Perioadă în care toți cei care au văzut meciul ar fi pariat pe încă o victorie clară a echipei lui Pellegrini. Cînd Matic și David Luiz și-au făcut însă rodajul, Toure Yaya și David Silva s-au stins și, în consecință, City s-a stins. Negredo a jucat slab, dar Dzeko a fost și mai slab. Absența lui Kun Aguero a părut un element imposibil de acoperit. Kun poate că ar fi găsit o cale de a marca în aceste 15 minute și totul ar fi decurs altfel.
În perspectiva meciului cu Barcelona, absența lui Aguero trebuie că-l îngrijorează tare mult pe Pellegrini. Într-atît de mult încît eu cred că-l va forța pe Aguero în meciul de pe ”Etihad”. E posibil ca luna de absență pe care o anunța Pellegrini la momentul accidentării argentinianului, meciul cu Tottenham de pe ”White Hart Lane”, să fie doar o strategie. Săptămîna trecută, cînd Aguero a fost supus la noi examene, deja se vorbea de 20 de zile de absență. Fix 20 de zile vor fi marți 18 februarie. Vom vedea.
Nu-s convins că formula cu Negredo și Dzeko împreună va fi prea curînd aplicată din nou de pellegrini. cel puțin nu la meciurile importante. Și-a revenit Jovetic, își va reveni Nasri, cred că 4-4-2 nu e cel mai fericit modul pentru City, chit că la Malaga era foarte des folosit de Pellegrini, un soi de 4-4-1-1 totuși, care aici, cu Negredo mai retras, nu dă rezultate.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Premier League s-a echilibrat la vîrf. Arsenal are 55, City și Chelsea au cîte 53. Dacă bătea City, se ducea la 56, iar Chelsea rămînea la 50 și se deschidea un soi de breșă acolo, mai ales că nu mai sînem în toamnă. Pe 4 e Liverpool, la 8 puncte de Arsenal și 6 de celelalte două. Sîmbătă, pe ”Anfield”, se joacă Liverpool-Arsenal. Dacă Liverpool nu bate, cred că iese complet din lupta pentru titlu și va avea bătălia sa pentru locul 4, cu Tottenham și Manchester United. Interesantă și ea prin numele echipelor implicate.
Manchester City vs Chelsea poate fi caracterizat în multe feluri. Petro dolari vs rublo-dolari. Meciul echipelor pentru care noțiunea de fair-play financiar, cu care ne amenință de ani buni Michel Platini, pare să nu existe. Disputa patronilor al căror buzunar e mereu plin. Pellegrini vs Mourinho. Ideile primullui contra filozofiei celui de-al doilea. Și tot așa. Fiecare după cum îi place. Este însă duelul celor mai puternice loturi din Premier League. Dacă n-ar exista Bayern Munchen, aș spune că e duelul celor mai puternice loturi din lume. Dar, pentru că există Bayern, poate și pentru că nici City și nici Chelsea n-au în componență fotbaliști de genul Cristiano Ronaldo ori Messi, mă limitez la ideea duelului greilor din Premier League.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-am uitat de Arsenal. Știu că e liderul la zi și mai știu că tare mult le-ar conveni ”tunarilor” un egal astăzi. Nu cred însă că e cineva care poate să spună răspicat și cu argumente că lotul lui Arsenal e peste cel al lui City sau al lui Chelsea. Luați post cu post echipele și vă veți convinge. Cel mai bun om al lui Arsenal în momentul de față e Mesut Ozil. E singurul care poate susține un astfel de duel, ipotetic evident. Dar luați concurenții lui la celelalte două. Ar fi David Silva și Eden Hazard. Eu unul, dincolo de simpatii, zău că nu mă pot hotărî pentru vreunul dintre ei. La celelalte posturi, deja discuția încetează.
Să revenim la City-Chelsea! În tur, a fost 2-1 pentru Chelsea. Va amintiți poate meciul, eroarea din final, neînțelegerea dintre Hart și Nastasic de care a profitat Torres. De atunci City s-a schimbat. Parcă a fost un declic, căci înainte de acel meci echipa lui Pellegrini pierduse și cu Cardiff City, și cu Aston Villa, nu mai vorbesc de meciul cu Bayern. Scoțînd din calcul excepția numită Sunderland, Manchester City a devenit o echipă feroce, cea mai feroce din europa, parcă mai feroce și decît Bayern, care cîteodată se mulțumește să gestioneze un avantaj. City dă în schimb goluri peste goluri, acasă, deplasare, nu mai contează.
Luna care urmează se anunță extrem de importantă pentru City. Adaug aici și ziua de 2 martie, cînd e finala Cupei Ligii. Chelsea în campionat și apoi în Cupa Angliei, Barcelona în Champions League, cam astea ar fi bornele. Accidentarea lui Kun Aguero poate fi preocupantă în acest sens. Sînt tare curios cum va aborda Pellegrini meciul de azi în zona de atac. Presa engleză dă ca sigură perechea Negredo-Dzeko, cu David Silva și Navas în benzi, Silva cu ceva mai multă libertate de mișcare, Navas ceva mai liniar, cu Toure Yaya și Fernandinho ca pereche de mijlocași centrali. Dacă ar fi fost apt de joc Nasri, poate că ar fi apărut el în formula de start, dacă Jovetici s-ar fi refăcut mai demult, de asemenea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Formula de mai sus anunță un City super-ofensiv. Ceea ce ar putea însemna un Chelsea fix pe gustul lui Jose Mourinho. Care înseamnă un 4-3-3 și nu un 4-2-3-1. Deși la Real a jucat de mai multe ori 4-2-3-1, se pare că nu era mulțumit. Am citit de curînd o carte scrisă de un ziarist spaniol despre perioada lui Mourinho la Real Madrid, ”Preparanse para perder” se cheamă, o să scriu cît de curînd ceva despre ceea ce am citit acolo. Ei bine în această carte e descrisă bine filozofia lui Mourinho, ideea ”dacă mingea e mai mult la adversar, sînt mai mari și șansele ca el să greșească mai mult și noi să profităm”. Plecînd de aici, cred că e inutil să pariem pe echipa care va cîștiga diseară duelul posesiei.
Acest prim sezon al lui Mourinho la Chelsea părea unul de rodaj. Părea, pentru că eu sînt convins că portughezul vrea să cîștige titlul. Ar fi o recăpătare a strălucirii lui, un pic ștearsă de ultimul sezon fără trofee la Madrid. Dacă e cineva care să se pună astăzi stavilă în fața entuziasmului ofensiv al celor de la City acesta e Jose Mourinho. Să ne uităm la rezultatele sale în fața contracandidatelor. Egaluri afară cu Arsenal, Tottenham, Manchester United, victorii acasă cu Liverpool, City și Manchester United.
Mourinho declara că nu va pune autobaza în poarta lui Cech. Și mai declara că vrea să atace. Apoi completa: ”asta o să încerc în primele 10 minute, dar dacă nu se va întîmpla, lumea să știe că n-am putut, nu că n-am vrut”. Fiecare ia din aceste cuvinte ceea ce crede de cuviință, însă Chelsea n-a fost o echipă care să impresioneze prea tare în sezonul ăsta la capitolul ofensivă.
Există însă unele dueluri care pot îndrepta partida într-o direcție sau alta. Acest gen de meciuri pot fi decise la detalii. Silva contra Ivanovici, Hazard contra Zabaleta, Ramires contra Kolarov (sau Clichy) și Oscar care va încerca să destabilizeze prin poziționare perechea Toure-Fernandinho, cu ceva carențe pe faza defensivă, pe repliere.Eu totuși cred că Mourinho va mai trimite un jucător în zona sa de mijloc, fie retrăgîndu-l pe Ramires, fie jucînd cu David Luiz alături de Obi Mikel sau Lampard, are destule soluții, inclusiv noul venit, Matici, care e un mijlocaș defensiv prin excelență. În atac nu prea are variante Mou, așa că Samuel Eto`o pare a avea garantat locul, cu Torres accidentat și Demba Ba mai puțin în grațiile lui Mourinho. Dar, dacă tot e să facem presupuneri, ce-ați zice de o titularizare surpriză a lui Salah, care nu degeaba a fost adus totuși. De la început ori nu, eu cred că-l vom vedea diseară pe egiptean în teren.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
Arsenal e lider în Anglia. Are 8 puncte peste Manchester United, 5 puncte peste City, 4 puncte peste Chelsea și două peste Tottenham și Liverpool. După eșecul cu Aston Villa din etapa inaugurală, nu puțini au fost cei care vedeau un sezon vecin cu dezastrul pentru ”tunari”. A venit însă transferul lui Mesut Ozil, mutarea ultimilor ani pentru Arsenal, și lucrurile au început să se schimbe în bine. Deși Arsenal n-a jucat deocamdată cu marile favorite, exceptînd poate derby-ul cu Tottenham, lumea a început să privească altfel echipa lui Wenger. Și să-și pună întrebarea, ”oare e posibil?”.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Cînd a fost transferat Ozil, mă întrebam tot aici dacă neamțul va ajuta Arsenal să intre în lupta pentru titlu. Am fost sceptic atunci, mai sînt și acum. Si acum sînt de părere că nu Ozil era omul care îi lipsea în primul și-n primul rînd lui Wenger, însă nu pot să nu remarc că după venirea sa imaginea echipei s-a schimbat mult. Echipa pare mai liniștită lăsînd pe umerii lui Ozil sarcina ultimei pase, nu mai există acel sentiment de stres pe care-l observam de multe ori, căci Arsenal desena frumos, dar nu concretiza. Ozil s-a acomodat surprinzător de repede, ba parcă și Olivier Giroud a început să fie mai precis la momentul finalizărilor.
Aici vedeam eu poziția ce trebuia întărită, cea a omului de gol. A simțit asta și Jose Mourinho, care nu l-a mai lăsat pe Demba Ba să semneze cu Arsenal, în ultimele ore de mercato, deși totul era pus la punct în acest sens, ba chiar, se spune, jucătorul făcuse inclusiv vizita medicală. Mourinho a intuit că avînd un jucător de ultimă pasă ca Ozil, un marcator ca Demba Ba poate face din Arsenal un rival de temut în lupta pentru titlu. Încă mai cred că în iarnă, cînd se va redeschide mercato, Wenger va căuta să-și întărească această poziție.
Revenind la Arsenal, la poziția sa și la lupta pentru titlu, marele avantaj al ”tunarilor” poate fi, paradoxal, prezența lui Wenger pe banca tehnică. ”The last man standing”, scriam acum ceva vreme despre alsacian, devenit, după retragerea lui Sir Alex și mutarea lui Moyes la United, cel mai longeviv manager din Premier League pe banca unei singure echipe. Se spune că Ozil a ales Arsenal și nu PSG tocmai pentru posibilitatea de a lucra cu Wenger. În condițiile în care United, City și Chelsea au schimbat antrenorul, iar la Tottenham au venit extrem de mulți jucători noi, stabilitatea din punct de vedere al băncii tehnice pe care o are Arsenal e clar un avantaj. În aceeași situație e și Liverpool, poate nu întîmplător a doua echipă din fruntea clasamentului. Nu există nici un fel de schimbare de tactică, de strategie de joc, de discurs, nici măcar de preferințe față de unul sau altul dintre jucători, așa cum e la cele amintite. Arsenal joacă același fotbal de anul trecut, de acum doi ani, de acum trei, există acele automatisme de care toată lumea vorbește, jucătorii îl știu pe Wenger, iar Wenger îi știe pe jucători. Știe ce să le ceară, unde să-i așeze, cîte minute să le dea și împotriva cui. Ceea ce la City, United sau Chelsea încă nu se întîmplă, căci noii antrenori au nevoie de timp pentru a cunoaște perfect toate aceste date.
Din punct de vedere al lotului, Arsenal e clar sub City, Chelsea sau United, în această ordine. Însă acest avantaj oferit de Wenger nu e de neglijat. Care Wenger, iată, merge pe linia sa obișnuită, și propune un alt nume pentru Premier League, dar și, eventual, pentru ”naționala” Germaniei: Serge Gnabry. Abia a împlinit 18 ani, și deja e cel mai tînăr debutant din istoria lui Arsenal, căci Wenger l-a aruncat în luptă încă in octombrie anul trecut, în Premier League și Champions League. La prima vedere pare fratele lui Alex Oxlade-Chamberlain, dar nu e cazul, căci e născut la Stuttgart, din tată ivorian și mamă nemțoaică. Titular în premieră cu Stoke, în etapa trecută, Gnabry a repetat prezența în primul ”11” și la Swansea, făcînd încă un pas înainte, marcînd primul său gol pentru Arsenal. Primul al partidei, foarte important așadar, căci jocul era mai degrabă închis, puțin spectaculos, dar asta din vina celor de la Swansea, a lui Laudrup mai degrabă, care a tratat extrem de fricos acest meci cu Arsenal.
Gnabry pare mai bun decît Oxlade-Chamberlain. Stă mai bine din punct de vedere tactic, folosește la fel de bine ambele picioare, e riguros și nu se atuncă orbește în atac, stă aproape de fundaș și verticalizează atunci cînd e cazul. E un cîștig, în condițiile unui lot mai puțin populat, numeric, dar mai ales valoric. Poate aduce acea concurență benefică, fără de care nu există progres, și care poate ajuta enorm pe Arsenal.
Deocamdată e devreme să tragem concluzia că Arsenal e intrată în lupta pentru titlu. dar, văzînd problemele cu care se confruntă celelalte, pare momentul cel mai bun din ultimii ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Rămîn la Premier League pentru că sîmbătă s-a jucat Tottenham-Chelsea. Un meci bun, fără să fie colosal ca altele, dar cu acel ritm de Premier League ce ține din primul pînă în ultimul minut. Cu două reprize complet distincte, cu un Mourinho ce pare să-și fi dat seama că Mata nu e genul pe care să-l marginalizezi din cine știe ce motive, de orgoliu sau tactice. Și cu un Chiricheș doar rezervă, deși orizontul de așteptare, după debutul rezonabil din Cupa Ligii, era mare.
Deocamdată, Chiricheș nu mi se pare apt pentru un meci de o asemenea intensitate. Mai mult ca sigur îl vom vedea joi în Europa League. Cu Chelsea, Villas Boas a apelat la Dawson și Vertonghen. Mult mai experimentați, mult mai obișnuiți cu adversari ce uzează de toate mijloacele. Am văzut, de exemplu, un Fernando Torres extrem de motivat, cu resurse pe care nu i le bănuiam. Poate că citise presa spaniolă de sîmbătă, care vorbea de interesul spaniolilor pentru selecționarea în ”La Roja” a lui Diego Costa. Al cărui meci, cîteva ore mai tărziu, pe ”Bernabeu”, a fost enorm. Nu știu în ce măsură Chiricheș ar fi făcut față, deocamdată, unui asemenea duel, căci Torres a împărțit coate cu o generozitate de care nu-l credeam în stare. Cei care se așteaptă ca fostul stelist să devină titular indiscutabil ar trebui să facă exact asta, să mai aștepte. Chiricheș va avea opțiunile sale, căci meciuri sînt destule și vor apărea și probleme de lot la Tottenham, dar eu îi socotesc titulari indiscutabili, nu doar la Spurs, în general, pe cei care sînt aleși să joace în derbyuri, în meciurile cu miză mare, care contează,cei ce sînt aleși să joace în condițiile în care nu există probleme de lot. Cred că pentru Chiricheș, pe care s-au plătit bani frumoși, aceste ultime luni ale lui 2013 sînt doar de acomodare.
Ceva și despre Chelsea. Vine la București într-un moment de oarecare liniște după acest egal cu Tottenham. E totuși un punct scos pe terenul unei echipe bune, posibilă rivală la titlu sau la Champions League. Au fost două reprize distincte, a doua mult mai bună, atunci cînd Mourinho a și schimbat sistemul tactic. Începuse, surprinzător pentru el, cu un 4-4-2, cu Oscar ca pereche a lui Torres în ofensivă, pe post de număr 10 cu libertate de mișcare. Încă nu înțeleg de ce-l vede Mourinho pe Oscar drept decarul său, cînd are în echipă un decar adevărat, pe Mata.
Cu Oscar peste tot și pe nicăieri, Chelsea a avut mari probleme în prima repriză. Tottenham a acționat foarte bine între liniile sale, iar tranziția de la apărare la atac n-a avut de cine să fie realizată, căci Oscar se poziționa mai aproape de Torres decît era cazul, iar Hazard ajungea greu în posesie. La pauză, Mourinho a corectat, revenind la așezarea din sezonul trecut, despre care se spunea că era impusă de Roman Abramovici: Oscar, Mata și Hazard în spatele lui Tores și în fața lui Ramires și Lampard. Lucrurile s-au reparat și cred că dacă Torres nu cădea pradă excesului de zel și nu era eliminat, Chelsea putea chiar cîștiga.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI CHELSEA GĂSIȚI AICI:
Termin cu Manchester United. Mai multe decît după derbyul cu City nu prea am de adăugat. Poate doar o glumă pe care am primit-o de la un prieten din Anglia, mare fan al lui Manchester United: ”11 ani s-a chinuit David Moyes să aducă pe Everton peste Manchester United la 1 octombrie. În sfîrșit, a reușit”. E o glumă cam amară, dar adevărată.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED GĂSIȚI AICI:
P.S.
Acest text se adresează, așa cum se vor adresa și cele care vor urma avînd ca temă campionatul Angliei, celor care au capacitatea de a înțelege că blogul meu nu are nici o legătură cu televiziunea care va transmite sau nu Premier League. Cei care nu înțeleg asta și continuă să-mi pună obsesiv aceeași întrebare vor primi în continuare același răspuns: NU ȘTIU pentru că nu e treaba mea.
Un meci Real Madrid – Chelsea e oricînd un cap de afiș apetisant. Chiar dacă e un ”amical”, de lux, cum se mai spune în ultima vreme acestor partide de pregătire, chiar dacă e oficial. Din ce în ce mai mult în ultimul timp marile cluburi au început să-și programeze astfel de partide de pregătire tari, între ele practic, urmînd oarecum traseul echipelor naționale puternice. Astfel de meciuri aduc beneficii din toate punctele de vedere. Sportiv, vezi cum stai întîlnind un adversar tare și, eventual, poți corecta anumite erori acum, cînd nimic nu e în joc, iar financiar o rețetă bună. Mai ales dacă partidele se joacă prin America sau Asia, unde lumea abia așteaptă să vadă pe viu ceea ce în restul sezonului pot vedea doar la televizor, asta dacă reușesc să se descurce cu orele imposibile pentru aceste continente la care sînt programate duelurile europene. A devenit deja o tradiție și e de presupus că în viitor ea se va extinde.
Am avut, spre exemplu, un ”Derby d”Italia” jucat în America. Un Juve-Inter terminat după multe penaltyuri de departajare. Calendarul, stabilit cu mult înainte, precum și jocul rezultatelor, căci vorbim de o competiție cu dueluri eliminatorii, au adus față în față pe Real Madrid și pe Chelsea. Un meci amical deloc amical însă, căci la mijloc era, în primul rînd, Jose Mourinho, împotriva fostei sale echipe. Și împotriva, mai ales, a lui Cristiano Ronaldo, jucătorul său favorit la un moment dat, devenit între timp o țintă a declarațiilor sale răutăcioase. Am încercat să explic într-un articol precedent ce motive ar fi avut Mou să se comporte astfel față de Cristiano, nu mai revin. Am spus tot acolo despre Cristiano că mi se pare în cel mai bun moment al carierei sale. O să revin asupra acestui aspect, la final.
Despre meci acum. A bătut Real Madrid cu 3-1. Ceea ce, în ciuda faptului că Mourinho a încercat să minimalizeze rezultatul, nu-i o bagatelă. Chelsea e cu o lungime înaintea Realului în ceea ce privește pregătirea, cu toate astea diferențele nu s-au văzut. Ba chiar Real a părut echipa mai proaspătă, mai bine echilibrată fizic, mai dornică să pună mingea în mișcare. La Chelsea parcă s-a observat un soi de reținere, un soi de lipsă de înțelegere a jucătorilor față de ceea ce vrea Mourinho de la ei.
Cine dorește poate vedea un scurt, dar cuprinzător rezumat, al meciului în continuare:
Am văzut cîte ceva din intențiile celor doi antrenori. Mai mult la Real, parcă, decît la Chelsea, deși de ambele părți au fost destule schimbări pe parcursul meciului. Prima repriză e cea care merită consemnată, căci în partea a doua schimbările au afectat calitatea jocului, mai ales că s-a trecut și la ceva experimente. Spre exemplu, dacă e să vorbim de experimente, Ancelotti a probat din nou, mai mult de jumătate de oră în această perioadă, o schemă fără vîrf de atac, cu Di Maria, Ozil, Isco și Cristiano în fața ”închizătorilor”. A fost încercat inclusiv Ozil pe poziția de 9 fals, dar mai mult Cristiano. Realul cam stă în acest moment doar în Benzema ca referință a atacului și e logic ca Ancelotti să se gîndească la posibilitatea, destul de probabilă, ca francezul să fie accidentat sau suspendat la un anumit moment al sezonului și să încerce anumite experimente, dincolo de Morata.
Începutul însă a arătat cam ceea ce vrea Ancelotti de la această echipă. O linie de fund în care, probabil, Pepe va trebui să lupte cu Varane, și înclin să cred că francezul pleacă în avantaj, iar Arbeloa cu Carvajal. Coentrao n-a fost utilizat de loc, ceea ce mă face să cred că e mai degrabă plecat, iar Marcelo s-a descurcat foarte bine, a dat și gol și i-a făcut o ușoară dedicație lui Mourinho, care-l neglijase serios în campionatul trecut, zice-se pentru că n-a vrut să semneze contract de reprezentare cu amicul Jorge Mendes. În față, deși a părut un 4-4-1-1, a fost un clar 4-2-3-1, transformat, în multe momente, în 4-1-4-1. Cu Khedira avînd rolul de bodyguard, efectiv rolul de mijlocaș la acoperire, desemnat să acopere și să închidă. Lîngă el a stat Modrici, ce pare reinventat în aceste perioadă de pregătiri. Poate că Ancelotti, care l-a văzut destul de bine în perioada sa londoneză jucînd excelent la Tottenham pentru că-l avea mereu pe Parker în preajma, gata să-i acopere erorile, încearcă să facă același lucru cu Khedira. Modrici asigură o ieșire la construcție mult mai curată, astfel că prima linie de pasă către croat pare deja o obligație. Iar faptul că se poziționează ușor spre stînga, în zona lui Marcelo și Cristiano, face ca această bandă a Realului să fie un coșmar pentru adversari.
Apoi urmează Isco și Ozil. Va fi spectaculos acest cuplu, sînt convins. Zona de creație, pînă acum situată doar în dreptul lui Ozil, are doi oameni cu capacitate tehnică exemplară. Și o știință a plasării între linii, care-i face extrem de periculoși. Poate că nu mai e Di Maria și slalomurile sale, pe alocuri liniare, în schimb sînt sigur că Real va avea o fază de construcție mult mai artistică, mai estetică.
Cred că, de fapt, asta și încearcă Ancelotti. Să iasă puțin din sfera jocului reactiv practicat de Mourinho, care cam enerva, căci fanii Realului nu vedeau cu ochi buni această strategie prin care Realul se lăsa de multe ori dominat cu bună știință. Automatismele contraatacului funcționează și vor funcționa, vezi meciul cu Everton, iar Ancelotti caută să imprime jocului și un aspect constructiv.
În aceste condiții, lui Xavi Alonso îi va fi greu să se impună, din nou, în primul 11. Eu am rezerve în acest moment față de continuitatea lui la Real. Îi expiră cotractul la vară, deja mai sînt aproape 10 luni pînă atunci, iar timpul lucrează în favoarea lui. Faptul că Real l-a adus pe Illaramendi poate indica și o posibilă resemnare a pierderii lui Xabi Alonso. În vara viitoare sau, de ce nu?, chiar în vara asta. Mourinho îl place mult, sentimentul e reciproc, căci Xabi Alonso a fost singurul din ”garda de fier” a vestiarului care s-a întreținut cu Mou. El și Coentrao, dar pe portughez nu-l includ în această categorie. Nu-i exclus ca Mourinho să forțeze un transfer încă din această vară.
Apropo de Mourinho. S-a văzut cred în această primă repriză cu Real că va merge, în general, pe mîna lui Lukaku ca vîrf de atac mai mult decît pe cea a lui Torres. Lampard și Ramires sînt pilonii liniei de mijloc, iar aici, la Ramires, parcă eu l-aș vedea pe Xabi Alonso. Eden Hazard e cheia jocului mai departe, de talentul lui se leagă speranțele ofensive. N-a jucat Mata, dar e de presupus că o va face, la fel cum cred că și Oscar va avea rolul lui.
N-a jucat deloc David Luiz. Motiv de speculații, mai ales, că, vezi revista presei de azi, Barcelona a făcut o primă ofertă oficială pentru el. În prima repriză, Mourinho a notat tot timpul cîte ceva și cred că i-a folosit mult acest meci de pregătire.
Promiteam ceva despre Cristiano Ronaldo. Am mai spus-o, mi se pare că a ajuns la maturitate deplină. Are un alt comportament pe teren și-n afara lui, iar vestiarul pare că l-a recunoscut ca lider. Ancelotti știe lucrul ăsta, iar faptul că dă de înțeles că portughezul e omul său numărul unu, indiferent de cîte zeci de milioane ar costa Bale sau altcineva, ajută mult. Cristiano primește în momentul ăsta cam același tratament ca Messi la Barcelona. Și mi se pare absolut normal. Știind că Messi n-a avut un final de sezon strălucit și pleacă pe picior de egalitate cu el în lupta pentru Balonul de Aur, Cristiano a plecat ca din pușcă în acest sezon. Eu cred că tot între cei doi se va da lupta pentru acest trofeu. Și asta pentru că vorbim de un trofeu personal, iar Bayern, cea mai bună echipă a momentului, nu propune un personaj de genul ăsta, ci un colectiv. La nivel personal, cifrele lui Ribery, goluri și pase decisive, sînt la mare mare distanță de cele ale lui Messi și Cristiano.
Scriam atunci cînd Messi a primit Balonul de Aur 2013, că lui Cristiano îi lipsește ceva la nivel de imagine, de charismă. Gestul său față de un suporter intrat pe teren în partida cu Chelsea spune că încearcă să se autodepășească și pe acest plan.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!