Semifinalele Ligii Campionilor sînt subiectul acestor zile, al acestor două săptămîni practic, pînă ce vom afla care sînt finalistele de la Londra. Însă nu poate fi trecut cu vederea un eveniment important din fotbalul internațional: titulul cucerit de Manchester United în Premier League.
Campioana Angliei rămîne o echipă din Manchester, doar stadionul se schimbă. E limpede că acest oraș e capitala fotbalului englez în acest moment. Diferența e dată de felul în care a fost cîștigat acest titlu. City a făcut-o în ultimele secunde ale ultimei etape, United a dominat categoric competiția, de la un capăt la altul, a condus plutonul și a atins linia de sosire într-un moment în care, undeva prin spate, plutonul are momentele sale de convulsie.
Nu de mult mă întrebam dacă e Manchester United cea mai tare echipă din Anglia sau urmăritoarele sale au avut un sezon prost? Nici acum nu-s convins care e răspunsul, care e adevărul. Cred că e undeva la mijloc. Ceea ce a avut United însă n-au avut celelalte. Două nume: Sir Alex Ferguson și Robin van Persie.
Cîștigarea campionatului înseamnă a gestiona un parcurs de uzură. O cursă în care motorul trebuie să facă față unui număr mare de situații sau accidente. Important e cum treci, cum survolezi turbulențele, cum ocolești gropile, cum te adaptezi la calitatea drumurilor. Sir Alex Ferguson e conducătorul perfect pentru aceste trasee. Stăpînește perfect vestiarul, știe să-și țină jucătorii în permanentă stare de incertitudine, gestionează ideal sistemul de rotații și recapacitează echipa atunci cînd intervin momente de nesiguranță.Din acest punct de vedere, e limpede, vorbim despre Sir ”Legend” Ferguson.
Problemele lui Sir Alex au aparut însă cînd a avut nevoie de decizii rapide. Atunci, în acele momente punctuale, cînd un simplu detaliu poate face diferența (și chiar a făcut-o) s-au văzut, poate, cei 71 de ani. A diminua însă performanța cîștigării titlului în Premier League sau o pune în umbra dezamăgirii din Champions League ar fi o mare eroare. Căci a cîștiga de o asemenea manieră campionatul, în fața unor rivale ce au investit considerabil, beneficiind de un generos buget de petro-dolari ori rublo-dolari, e o mare realizare. 13 titluri de campion în 20 de ani, iată ceva ce cu greu va putea fi egalat.
Al doilea element e Van Persie. Golurile sale au ajutat enorm pe United. Iar momentul său de lipsă de formă, inerent pe parcursul unui sezon în viața oricărui fotbalist, a coincis, nu întîmplător, cu eliminarea din Champions League. Ferguson l-a convins să vină la United și l-a deturnat din drumul său către City mergînd el însuși să discute cu el. Un semn de respect, un semn de apreciere și îmcredere, care au cîntărit mai mult decît banii puși pe masă de City. Plecat de la Arsenal pentru a cîștiga trofeele ce acolo lipseau, Van Persie exact asta a făcut. Deocamdată doar campionatul, dar viitorul e deschis altor provocări, căci, e limpede, Champions League e marele obiectiv.
Aș îndrăzni să mai adaug un element. Altădată cu rol principal, Wayne Rooney și-a asumat exemplar noul rol. Profesionalismul său a fost admirabil de-a lungul unei stagiuni în care a suportat multe. Și la nivel fizic, al accidentprilor, dar mai ales la nivel psihic. Nu-i ușor să pierzi protagonismul, nu-i simplu să încetezi a fi numărul unu, dar cu toate astea să rămîi concentrat și dedicat echipei, vestiarului, antrenorului. Se tot aude că Rooney va pleca din vară. Posibilitatea există și nu trebuie tratată superficial. L-am văzut însă pe Rooney în meciul cu Aston Villa de luni seară preluînd un rol inedit, acela de mijlocaș central. United nu are n jucător de ultimă pasă cu talentul, viziunea și tehnica lui Rooney. În contextul ultimelor zvonuri, care vorbesc despre posibila venire a lui Radamel Falcao ori de aducerea lui Levandowsky, nu-i exclus să asistăm la o încercare a lui Sir Alex de convertire a unui marcator într-un creator. Etapele rămase din acest sezon, cu meciuri fără miză aparentă, pot fi numai bune în atingerea acestui obiectiv.
Pentru final, vă ofer două filme documentare despre Sir Alex Ferguson:
Nu s-a mai întîmplat de foarte mult timp ca Premier League să nu aibă nici o reprezentantă în sferturile de finală ale Champions League. Mai exact din sezonul 1995-1996, asta pentru amatorii de statistici, cînd campioană a Angliei era Blackburn Rovers.
Din mai 2008, atunci cînd am avut finala engleză de la Moscova, tendința a fost limpede descrescătoare. Doar Manchester United a supraviețuit și a ținut sus prestigiul campionatului englez, cu cele două finale pierdute în fața Barcelonei. Nu m-aș hazarda să trec și Chelsea la această categorie, deși a cîștigat Liga anul trecut. Ce s-a întîmplat cu Chelsea în sezonul trecut a fost cea mai favorabilă conjunctură astrală văzută în Champions League de la înființarea sa. Ceva se întîmplă cu Premier League. Ceva se întîmplă cu echipele de acolo. Atunci, în 2008, erau 3 din 4 în semifinale, 4 din 8 în ”sferturi”. Conduceau Europa, fotbalistic vorbind. Dar a fost maximul, iar căderea era totuși inevitabilă. Iar în acest sezon, Premier League a oferit alte două contraperformanțe notabile: campioana Europei și campioana Angliei eliminate încă din faza grupelor. Arsenal a murit frumos, dar tot a murit, iar Manchester United se agață de o eliminare, fără ca nimeni să aibă certitudinea că în 11 contra 11, cu Real Madrid, nu se putea întîmpla ceea ce s-a întîmplat cu Chelsea.
Se spune despre Premier League că e cel mai puternic campionat din lume. Și nu vorbesc de cei care au un singur argument, de genul :”Premier League e cel mai puternic pentru că-mi place mie și așa zic eu!”. Nu știu sincer cum se pot judeca și deprtaja campionatele. Cel mai facil e prin trofee și prin ceea ce oferă din punct de vedere al performanțelor sportive. Iar aici Anglia, cu excepția numită Chelsea, nu oferă prea multe. Nici la nivel de club, ce să mai vorbim la nivel de echipă națională.
E totuși un mare paradox. Pentru că în Anglia se învîrt cei mai mulți bani, drepturile tv ajung la cifre absolut amețitoare, stadioanele sînt pline mereu, suporterii sînt dedicați fără a pune condiția rezultatului, marketingul funcționează ireproșabil, merchandising-ul de asemenea. Și atunci, care să fie explicația?
Aș avea eu una. Fără să pretind că e și cea mai bună. Prețurile foarte mari plătite pentru fotbaliști și salariile colosale pe care le încasează, indiferent de situații. În Anglia se cheltuie enorm pentru trabsferuri, de multe ori nejustificat, iar cota unor fotbaliști crește artificial. Ei par buni, pentru că au fost foarte scumpi, dar în realitate nu-s așa de buni.
Premier League rămîne cel mai spectaculos campionat din lume. E mai mare dragul să urmărești meciurile și, cazul meu, să le comentezi. Un meci QPR-Manchester United e clar mai apetisant decît un Chievo-Napoli, de exemplu, sau un Deportivo-Real Madrid. Premier League are și va avea fanii săi. La fel cum au, și vor avea, Primera Division, Serie A sau Bundesliga, o Bundesliga ce vine tare din urmă și țintește locul unu. Deocamdată nu-l are, pentru că din primii 10 fotbaliști ai lumii la această oră nici unul nu joacă în Germania.
Nu întotdeauna însă spectacolul oferit garantează și rezultatele pe plan internațional. Iar cel mai bun exemplu e ceea ce se întîmplă cu Premier League. Degeaba ești spectaculos dacă nu ești și eficient.
Părerile și comentariile sînt libere.
Una din multele glume care circulă în ultima vreme pe rețelele de socializare spune că, pe undeva, a fost normal ca Titanic-ul să se scufunde, de vreme ce a fost înregistrat în Liverpool și nu în Manchester. Doza de umor britanic e ușor de recunoscut, chiar dacă legăturile dintre orașul Liverpool și tragedia în care a fost implicată uriașa navă sînt, în cel mai bun caz, minore. Au însă motivele lor cei care inventează astfel de ironii, căci în ultima vreme Liverpool, echipa de fotbal de data asta, trăiește periculos la limita dintre scufundare și supraviețuire.
De regulă aceste ironii pleacă din Manchester, căci e știută rivalitatea dintre cele două orașe, nu doar la nivel fotbalistic. Paradoxul face că, deși această rivalitate e cunoscută și recunoscută, Manchester United și Liverpool s-au luptat una cu cealaltă de foarte puține ori pentru supremația în fotbalul englez. Ultima dată s-a întîmplat în sezonul 2008-2009, cînd, cu Rafa Benitez antrenor, Liverpool a fost cel mai aproape de paradis. Mă refer desigur la perioada de existență a Premier League. Atunci Liverpool a terminat pe doi, cu toate că a bătut cu 4-1 pe ”Old Trafford”. O singură perioadă a mai fost cînd cele două echipe au făcut schimb de locuri 1 și, respectiv, 2. În 1964 și 1966 a cîștigat Liverpool, în 1965 și 1967 a cîștigat United, o alternanță ce a întărîtat rivalitatea, dar a fost posibilă prin existența pe cele două bănci a unor nume absolut legendare, Bill Shankly și Matt Busby. În rest, din cele 37 de titluri cîștigate împreună, nu s-a mai întîmplat ca United și Liverpool să fie pe primele două locuri. La fel și în Cupa Angliei, unde United are 18 finale, iar Liverpool are 14, dar numai de două ori cele două s-au întîlnit în ultimul act.
Ce ar putea să însemne datele de mai sus? Posibil o veste cam proastă pentru Liverpool. Căci, dacă e să ne luăm după statistici, atît timp cît Manchester United e sus, Liverpool trebuie să fie jos. Așa a pățit și United, care a trebuit să-și înghită mulți ani frustrările privind dominația lui Liverpool, asta pînă cînd a fost instalat Sir Alex Ferguson. Sigur, statisticile au doar rol informativ, dar ele trebuie băgate în seamă. Deocamdată, la Liverpool nu prea există cineva care să fie pus în contrapartidă cu Sir Alex.
Astăzi, Liverpool este într-o continuă întrecere cu haosul. Iar suporterii ”cormoranilor”, poate cei mai dedicați dintre brandurile importante din Premier League, trebuie să suporte șocuri pe care nu le merită. Ultimul, eliminarea din Cupa Angliei în fața celor de la Oldham, echipă din coada clasamentului în Ligue One, a treia divizie din fotbalul englez. Dincolo de ironiile prilejuite de numele echipei ce a eliminat-o, Liverpool se vede în fața încă unui sezon compromis. Și asta încă din ianuarie. Anul trecut, cîștigarea Cupei Ligii a fost o oportunitate pentru suporteri de a mai zîmbi puțin, un colac de salvare totuși. Anul acesta colacul de salvare a dispărut odată cu ieșirea din Cupa Angliei, căci din Cupa Ligii se ieșise mai demult. Sigur, există varianta locului 4 în campionat, pistă ce rămîne deschisă, dar la felul cum merge echipa lui Brendan Rodgers parcă e cam mult să te gîndești, astăzi, că Liverpool poate termina peste Tottenham, Everton sau Arsenal, echipele care sînt în fața sa în acest moment.
Apropo de Brendan Rodgers. Față de sezonul trecut, la nivelul etapei cu numărul 23, Liverpool are 4 puncte mai puțin, astfel că plusul pe care șefii ”cormoranilor”, și suporterii evident, îl așteptau de la Rodgers n-a venit. Faptul că echipa are mai multe victorii acasă decît anul trecut e o consolare, dar extrem de palidă, căci punctele de pe ”Anfield”, chit că atmosfera din tribune e pe alocuri unică, valorează tot 3 puncte, la fel ca înfrîngerile de pe terenurile străine. Ceva n-a mers, iar n-a mers mai bine zis, la fel cum n-a mers nici cu Dalglish, nici cu Hodgson. Și iată cum Rafa Benitez, pe care mulți l-au criticat, rămîne singura variantă cît de cît viabilă a ultimilor 20 de ani.
Dacă vreți o dovadă că ceva nu e în regulă la Liverpool, vă invit să vedeți, în imaginile de mai jos, reacția lui Jack Robinson față de Luis Suarez, la o fază din meciul cu Oldham. Un ”fuck-off” vizibil, bine preluat de camerele televiziunii, adresat de un tînăr de 19 ani celui mai important marcator al echipei, al doilea om ca importanță din lot după Gerrard.
Nu merg pe ideea că o vedetă trebuie să fie un despot. Și nici nu plec de la premisa că un tînăr trebuie să stea cu capul în jos și să nu aibă pic de personalitate. Dar parcă nici această reacție nu e una normală. Iar relația existentă între jucători nu doar că întră în atribuțiile antrenorului, dar explică într-un fel starea de lucruri existentă. Și, pe undeva, explică și știrile care-l dau pe Luis Suarez în fruntea listei lui Guardiola la Bayern. Atunci cînd nu te simți apreciat, e normal să cauți refugii în alte locuri, iar relația dintre Luis Suarez și club nu tocmai lină în ultima vreme. Sigur, nici el nu-i un jucător comod, mulți îi pun la îndoială caracterul, dar el a fost adus ca să dea goluri, nu să devină ginerele antrenorului sau al vreunui șef. În altă ordine de idei, lista lui Guardiola e un subiect care merită dezbătut.
Cît despre starea de lucruri, ea merge pe vechea linie. Adică se umblă la conturi, se scot bani și se aduc jucători. Ultimul pe listă, Coutinho, pentru care s-au plătit undeva în jur de 10 milioane de euro. De ce a fost adus Coutinho, iată o întrebare la care nu găsesc un răspuns potrivit. E de ceva vreme în Europa și n-a dat de înțeles că e o super-valoare. E însă tînăr și asta mă face să evit verdictele, căci nu se știe niciodată, mai ales în fotbal.
Pentru toți cei care iubim fotbalul, este evident ca în Anglia el are o aromă cu totul specială. Și nu trebuie neapărat să te transformi într-un fan necondiționat al fotbalului englez, și să dai deoparte alte campionate, ca să observi.Eu unul cred că dacă iubești sportul ăsta, îl iubești cu totul, nu poți să spui că iubești pînă la fanatism fotbalul englez, în schimb nu-l suporți pe cel italian, sau invers. Fotbalul a același, stilurile diferă, felul în care e el interpretat, ca și stilurile de muzică.
O astfel de interpretare vine din Anglia. Se numește ”Boxing Day”. Originea acestei denumiri e incertă. Ceea ce se știe sigur e că se sărbătorește în fiecare an pe 26 decembrie, a doua zi după Crăciun. Se spune că, în vechea tradiție britanică, în această zi servitorii primeau din partea stăpînilor o cutie, mai mare sau mai mică, în care se găseau cîțiva bănuți, mai mulți sau mai puțini, ori un cadou. Alții cred că denumirea vine de la miile de cutii ce se găsesc pe străzi în această zi (box = cutie), cutii în care inițial au fost cadouri și în care cei ce le scot afară pun cîțiva bănuți pentru ca lucrătorii ce salubrizează orașele (în Anglia acest ”serviciu” exista de vreo 300 de ani), gunoierii adică, să găsească și ei micul lor dar de Craciun.
În ziua de azi, ”Boxing Day” are destule conotații. O simplă privire aruncată pe Wikipedia vă lămurește. Ar putea fi și ziua reducerilor colosale din marile magazine, dar nu shoppingul e pasiunea principală a acestui blog. Așa că, pentru noi cei amatori de sport, ”Boxing Day” e ziua în care fotbalul englez își deschide larg ferestrele și-și expune, cu multă grație, tot ce are mai frumos de arătat. Iar prilejul e numai bun, căci în afară de Anglia și NBA, alte competiții importante în această perioadă nu se derulează.
E o sărbătoare a fotbalului (și a rugby-ului) pe stadioanele din Insulă. Mai mici sau mai mari, ca și cadoul de Craciun, stadioanele acestea sînt mereu pline. Englezii vin întotdeauna cu plăcere, iar imaginea cea mai vizibilă în această zi este cea a copiilor așezați lîngă tații lor, de multe ori și lîngă bunicii lor, bucurîndu-se ce ceea ce Craciunul obișnuiește, prin tradiție, să ofere: reunirea familiei.
E o sărbătoare a fotbalului la care se alătură cei care trebuie să o celebreze prin muncă: fotbaliștii, antrenorii, arbitrii. E un respect aproape reverențial pe care aceștia îl arată, în aceasta zi, față de cei care le sînt alături un întreg sezon, la bine și la rau, e un respect pe care-l acordă unei profesii ce le acordă beneficiile știute, dar care cere, iată, și astfel de momente de, să zicem, sacrificiu.
Îi invidiez sincer pe englezi pentru acest ”Boxing Day”. În România n-ar fi posibil. Și nu pentru că nu ne ajută clima, ci pentru că nu ne ajută educația. În România fotbaliștii cred că au numai drepturi, nu și obigații, pretind fără să dea prea multe în schimb. Spaniolii, italienii și, mai ales, nemții studiază pozibilitatea copierii modelului englez. Pe ei îi ajută și clima, dar și educația, și sînt convins că, mai devreme sau mai tîrziu, acest model va fi adoptat.
Și ce zi frumoasă de ”Boxing Day” am avut anul ăsta. Ce meci frumos pe ”Old Trafford”, ce surpriză pe ”Stadium of Light”, ce înfrîngere pentru Aston Villa (12 goluri primite în două meciuri, nu-i a bună pentru o echipă ce a adus 36.000 de spectatori pe ”Villa Park” la 3 zile după ce a pierdut cu 0-8!!), ce moment bun pentru Chelsea!
Urmează cea mai grea perioadă din fotbalul englez. Rare sînt situațiile cînd o echipă a survolat fără turbulențe aceste zile extrem de pline, extrem de solicitante. Din punctul nostru neutru de vedere, foarte bine, spectacol să fie. Și meciuri cît mai multe.
Într-adevăr, fotbalul din Anglia e altceva.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!