Bun, deci ne-am liniștit! E Grecia. Știm cu cine vom juca la baraj, știm că meciul decisiv e acasă, avem aproape o lună de zile timp să ne cunoaștem mai bine adversarul, dar și să înțelegem, dacă n-am reușit chestia asta pînă acum, că plecăm cu șansa a doua în această dublă mansă. Inclusiv în acest duel cu Grecia. Chiar dacă unii cred altceva.
Ne-am dorit acest baraj încă din momentul cînd am aflat componența grupei preliminare. Am obținut barajul, am tot discutat despre reacțiile pe care unii le-au avut după ce ne-am cîștigat dreptul de a juca acest meci decisiv. Toate aceste discuții nu mai contează acum, important e ce va fi.
Ne-am dorit Grecia, parcă mai mult decît Ucraina. Și am obținut Grecia. Acum ne dorim calificarea, să vedem dacă o vom și obține.
Apropo de discuții. Am tot auzit în aceste zile tot felul de scenarii. Conform cărora Franța nu are cum să lipsească de la un Mondial, Cristiano Ronaldo de asemenea, Ibrahimovici și el ar fi bine să fie prezent, de unde toată lumea vedea o tragere mai mult sau mai puțin dirijată. Mărturisesc că m-am numărat printre ei. Mă așteptam ca Portugalia să pice cu Islanda, Franța cu Ucraina, iar restul chiar nu mai conta.
Franța a picat cu Ucraina, dar Portugalia a dat peste Suedia, deci unul dintre Cristiano și Zlatan va sta acasă. Mare noroc a avut Croația, cu Islanda. Cît despre noi, să zicem că am avut și noi norocul nostru, norocul proverbial al selecționerului.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
E o vorbă foarte veche: ”Să te temi de greci chiar și atunci cînd îți fac daruri”. Daruri ne-a făcut Alexander Frei, fostul jucător de la Basel, care a tras Grecia pentru noi ca adversar. Să nu ne bazăm însă pe ele. Nouă entuziasmul nu ne folosește, mult mai bine ne mobilizăm cînd avem un adversar complicat. Să nu uităm valul de entuziasm de după tragerea la sorți a grupelor Ligii Campionilor, cînd am aflat cu cine are Steaua de jucat. Ce s-a ales de entuziasmul acela, vedem astăzi, ce se va alege de promisiunea calificării în primăvară, vedem după meciul cu Basel.
Înapoi la Grecia. E o echipă grea, i-aș zice chiar urîtă. Aici ne asemănăm, căci nici noi nu debordăm de frumusețe și entuziasm estetic. Nu cred că fotbalul românesc e peste cel din Grecia, nu-s convins că dueluri ale cluburilor noastre cu cluburile lor s-ar termina cu victorii pentru noi. Fotbalul grec are și mulți străini, la fel cum echipa națională are mulți componenți ce joacă în afară.În plus, „naţionala” Greciei, pregătită acum de un portughez, Fernando Santos, cel care, dincolo că l-a antrenat pe Marius Niculae la Sporting Lisabona, a reuşit performanţa să antreneze şi pe Porto şi pe Benfica, în Portugalia, ceea ce spune multe despre el, Grecia aşadar stă pe bazele puse de Otto Rehhagel. Iar acolo unde pun nemţii bayele, se vede mulţi ani după aceea.
Grecia e o echipă care dă greu goluri. A dat doar 12 într-o grupă relativ simplă, în care Bosnia, de exemplu, a dat 30. Dar e și o echipă care primește greu goluri. A luat 4, dintre care 3 de la Bosnia. E o echipă cu o medie de vîrstă mare, dar asta nu mi se pare deloc un punct negativ. Dimpotrivă, aceste partide decisive se cîștigă mai mult cu experiență decît cu entuziasm. Sînt cîțiva jucători, gen Papastatopoulos, de la Dortmund, care a trecut și pe la Milan, gen Samaras, gen Karagounis și Katsouranis, campioni europeni și titulari în 2004, care știu să abordeze partide complicate. Căci așa a fi această dublă mansă, una extrem de complicată.
Nu-s foarte convins că faptul că vom juca returul la București e un element sută la sută pozitiv. Publicul nostru are tendința de fi mai exigent decît trebuie, de a se lua prea mult după ce se scrie în ziare, de a crede că selecționerul e prost și că toți cei 55.000 de spectatori ar fi mult mai buni pe acest post. Mi-e teamă de o reacție precum cea din finalul meciului cu Estonia, mi-e teamă că o pasă înapoi va fi taxată mai mult decît ar fi cazul. Cîteodată, presiunea propriului public e mai greu de gestionat decît cea a publicului advers, căci ostilitatea te motivează, neîncrederea te distruge. Sper să nu fie așa. Nu cred că există vreun jucător din cei convocați care să nu realizeze ce important e acest baraj pentru el și pentru România, ce importantă ar fi prezența la Mondialul brazilian pentru România. Un Mondial brazilian ce se anunță de pe acum cel mai tare turneu final, prin numele pe care le propune la start din istorie.
Nu vreau să mă refer acum la selecție. Mai e timp pînă la meci. Deocamdată, trebuie să recunoaștem că Grecia e adversarul care ne va da, cum se spune, ora exactă. Portugalia sau Croația erau adversari cu care nu avea șanse. Cu Grecia avem, dar așa cred și ei. să vedem acum cine crede mai mult în șansa lui.
Așadar, avem barajul! Să recunoaștem, e ceea ce ne-am propus la începutul acestor preliminarii. Ne-am propus și am obținut. Vom avea de jucat două meciuri infernale, indiferent de numele adversarului, dar, în momentul ăsta mai mult de o calificare la baraj nu ne puteam propune. Că ne-a calificat Olanda, că ne-am calificat noi, zău dacă mai contează, important e că ne-am calificat.
Ieri, înainte de cele două partide, scriam tot aici că am încredere în Olanda. Ilie Dumitrescu, de exemplu, nu avea foarte mare. Olanda și-a resepectat însă blazonul și a bătut la Istanbul, în ciuda unui public ostil, dar și a unui adversar bun. Eu cred că Turcia e peste România în momentul ăsta, de aceea faptul că le-am luat fața în această grupă e o mare realizare. În postul de care aminteam mai sus, invitam pe toată lumea să privească naționala Turciei, antrenorul pe care-l au, jucătorii ce au fost selecționați și rolul pe care-l au acești jucători în echipele de club de la care provin. Și apoi vă invit să faceți același lucru cu fotbaliștii români! Eu cred că e sensibilă diferența în favoarea turcilor.
Dacă e să privim lucrurile corect, noi am plecat la aceste preliminarii din urna a patra valorică. Cu șansa a patra, deci. Mi se pare ușor ciudată reacția pe care au avut-o, și o au, unii oameni, jurnaliști inclusiv, sau mai ales jurnaliști, față de acest baraj. Că n-am jucat strălucit, că n-am meritat, că nu ne-a calificat noi, ci ne-a calificat Olanda. Perfect de acord cu unele din aceste aspecte. Cu un amendament. De calificat ne-a calificat, dacă e s-o luăm așa, Ungaria, căci Olanda și-a menținut traseul victorios peste tot, mai puțin în Estonia, unde a fost un accident. Noi am bătut în Turcia, Turcia a bătut la noi, în schimb rezultatele turcilor cu Ungaria i-au tras în jos și i-au scos de la baraj. Nu înțeleg ce ar fi vrut cei care acum contestă și acest baraj ori îl privesc ca pe un dar nemeritat. E ca și cum i-ai scoate ochii unui cîștigător la loto că n-a muncit acei bani și, în concluzie, nu-i merită. Dacă băteam cu 5-0 Estonia, toată lumea s-ar fi repezit să spună ca fost blat.
Avem un stil ciudat de a ne bucura. Cînd ne-am calificat la Euro 2008, am bătut monedă pe acel gol din ofsaid marcat de Goian cu Olanda, la Constanța. Francezii s-au calificat la Mondialul din 2010 după un furt grosolan în barajul cu Irlanda, pe care l-au recunoscut, dar n-au pus calificarea pe seama acelei erori niciodată, așa cum am făcut noi.
Avem un stil ciudat de a privi lucrurile. Avem tendința de a ne crede mai tari decît sîntem în realitate. Avem tendința de a crede că fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Repetați exercițiul de mai sus cu jucătorii din acea epocă. Vedeți la ce echipe evoluau ei și care era greutatea lor la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu cred că se va mai repeta vreodată. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toată această perioadă și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut să profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport după Mondialul din 1994. Dacă în 1994, hai să zicem în în 1998, hai să zicem în 2002 începeam un program precum cel al belgienilor, poate că aveam și noi jucători apropiați de cei din 1994. Vîrfurile fotbalului nostru n-au făcut alceva decît să guverneze o mocirlă plină de furtișaguri, mîrșăvii și mîrlănii, din care nu se putea naște nimic notabil.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Avem un stil ciudat de a privi lucrurile și din pricina acestor conducători. Poate că totuși ar trebui să ne temperăm pornirile negativiste, să căutăm să fim mai pozitivi. Jurnaliștii în primul rînd, pentru că ei sînt cei care crează opiniile totuși. N-am o relație prea bună cu Lucian Lipovan, de la ProSport, dimpotrivă aș putea spune, însă ceea ce a scris el după meciul cu Estonia mi se pare de foarte mult bun simț. Toată presa străină a remarcat revenirea României, după atîția ani, la un asemenea nivel, numai noi ne simțim datori să-i răspundem lui Raț, de parcă Raț n-are voie să aibă o opinie care s-o contrazică pe a noastră. Deontologia noastră e perfectă, a lor e imperfectă.
Îmi doream înainte de ultima etapă a preliminariilor un baraj în calea uitării. Un baraj care să ne readucă sentimentul că existăm, să ne readucă inclusiv teama de eșecuri memorabile, pe care o cam uitasem. Ne doream să avem măcar după ce să plîngem, ca atunci în 1994, ca atunci după Slovenia, ca atunci la Copenhaga. Iată că avem această ocazie și, poate, nu vom plînge. De ce să nu încercăm să sperăm că vom fi fericiți, că vom merge la Mondiale, de să nu gîndim pozitiv și atragem de partea noastră energiile pozitive?
Mă întreb dacă unii nu-și doresc mai mult o necalificare, ca să aibă motiv să critice din nou, să dea de pămînt cu Pițurcă și cu jucătorii, să arate că au avut dreptate cînd criticau. Asta deși o calificare la Mondial ar fi o gură nesperată de oxigen pentru o presă scrisă care moare încet, din cauze incerte, pe care unii încearcă să le arunce exclusiv în spinarea cititorilor, deși mie unul mi-e greu să pricep cum o țară cu 20 de milioane de oameni nu poate susține o presă rezonabilă.
Nu-mi place Pițurcă. Deloc. Mi se pare un antrenor urechist, deloc adaptat la nou, mult mai deschis pornirilor de jucător de poker decît unor eventuale strategii fotbalistice. Îmi pare un orgolios peste măsură, un selecționer cu o selecție mai mult decît bizară, dacă n-ar fi interesată. Cointeresată, mai bine zis. Cu acea față mereu încruntată a îndepărtat multă lume din jurul echipei naționale, a atras multe antipatii din partea jurnaliștilor. În martie scriam însă că am încredere că ne va duce la baraj. Uite că s-a întîmplat. Nici nu vreau să mă gîndesc cum se va comporta el dacă ne va califica la turneul final. Îmi asum însă acest risc. Se fac 15 ani de cînd n-am fost la un Mondial. Ar fi magnific să putem fi în Brazilia, ar fi mult peste condiția de azi a fotbalului românesc. Să ne gîndim doar ce țări sînt sigure deja că vor vedea Mondialul la televizor. Am fost la două Mondiale, unul cu România, altul fără, și știu ce reprezintă o asemenea competiție la nivel global. Iar cea de la anul se anunță mai mult decît spectaculoasă.
Dacă Victor Pițurcă izbutește să ne ducă la Mondiale, îmi asum orice risc în ceea ce privește persoana lui. Chiar riscul să-mi devină simpatic. Simpatic de antipatic.
Înainte, ne doream calificările. Acum, ne dorim un baraj. Înainte, și n-a trecut foarte mult timp de atunci, România n-avea emoții în a obține calificările la turneele finale și mergea la aceste reuniuni de clasă cu gîndul de a face o performanță, de a lăsa o bună impresie. Erau vremuri în care propuneam la export nume precum Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu, Gică Popescu, Dan Petrescu, Sabău, Gică Craioveanu, Viorel Moldovan, Dorinel Munteanu, Adi Ilie, chiar Mutu, Chivu, Pancu, Cernat sau Marius Niculae, un pic mai tîrziu. Identificați vă rog numele echipelor la care juca fiecare dintre ei, rolul lor în aceste echipe, și veți avea panorama completă a acelor vremuri! Identificați apoi numele pe care le propunem azi la export, echipele la care joacă fiecare dintre ei și rolul lor în aceste echipe. Și veți avea panorama completă a vremurilor de azi. Dintr-o eroare, iniția am scris ”panarama”, apoi am șters și am corectat, dar cred că poate fi lăsată și această varianta, ”panarama completă a vremurilor de azi”. Cînd ne dorim DOAR să ajungem la un turneu final, fără să mai conteze ce facem acolo.
N-o să mă refer foarte mult la meciurile de azi. Spre deosebire de alți specialiști, care tind pe zi ce trece să devină ”hateri” de meserie, eu cred că putem bate la scor Estonia. Cine compara meciul cu Andorra și rezultatul de acolo cu meciul contra Estoniei, pe principiul ”abia am dat 4 Andorrrei, ce speranțe să avem cu Estonia”, greșește, fie. Andorra nu e același lucru cu Estonia, pentru că, așa cum e ea, Estonia își propune să joace fotbal, să paseze, să facă pressing, să încerce un contraatac, în vreme ce Andorra rar ieșea din propriul careu. Nu mai insist pe tema asta, cine înțelege, nine, cine nu înțelege, iar bine.
Din păcate ne bazăm mai mult pe Olanda decît pe noi înșine. Iar asta e prost. Olanda e calificată, joacă în Turcia contra unui public ostil și a unor adversari mobilizați la maxim, plini de adrenalină. Plus că Sneijder și Kuyt se află într-o postură tare ingrată. Eu însă refuz să cred, așa cum crede Ilie Dumitrescu de exemplu, că Olanda o vă lăsa mai moale și Turcia va bate. Olanda nu luptă pentru nimic, dar prestigiul său fotbalistic e uriaș, al lui Van Gaal la fel, și nu cred că vor dori olandezii să intre într-un vîrtej mediatic în care să fie acuzați de non-combat. Plus că trebuie să-și asigure statutul de cap de serie la tragerea la sorți, care le asigură ușoare avantaje inclusiv logistice, dincolo de ideea de a scăpa în grupă de adversari precum Spania, Brazilia, Argentina, Italia, Germania. Nici ideea că Van Gaal va schimba ceva din echipa de start nu mă sperie foarte tare, căci e un prilej excelent pentru fotbaliștii olandezi ce vor intra pe eren să-i arate lui Van Gaa că merită să fie incluși în lotul pentru Mondial. Mă sperie mai tare capacitatea Turciei de a învinge cu propriile forțe, capacitatea lui Fatih Terim de a-și mibiliza echipa, valoarea în sine a turcilor, care nu reprezintă totuși o echipă de lepădat. Faceți vă rog același exerciuțiu pe care vi l-am propus mai sus! Căutați lotul Turciei (vă ajut eu, îl găsiți AICI) și vedeți de unde provin acei jucători, ce rol au la echipele lor de club și încercați să înțelegeți că Turcia poate bate Olanda la Istanbul chiar fără ca Olanda s-o lase mai moale. Eu am comentat meciul tur dintre ele și mi-amintesc că Turcia a jucat foarte bine, doar că a avut mult ghinion.
BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Ideea e că tare bine ne-ar prinde o calificare la baraj. Dacă ne uităm pe lista posibililor adversari, chiar cred că avem șanse. Franța nu e cap de serie, ceea ce ne scapă de un rival în fața căruia avem un complex. Portugalia e cel mai tare nume, dar mai degrabă prin prisma lui Cristiano Ronaldo decît a unui fotbal consistent la nivel de echipă națională. Și a unei percepții de marketing, pe care ”am admirat-o”, ghilimelele se impun, la precedentele partide de baraj ale Portugaliei (unii ar extinde și la Franța percepția) conform căreia un turneu final fără Cristiano Ronaldo, mai ales unul disputat într-o țară ce vorbește limba acestuia, e o posibilă problemă la nivel de impact mediatic. Grecia e bună, dar n-o văd mare favorită cu noi, Croația e favorită cu noi, dar putem emite speranțe, în vreme ce eu unul mi-aș dori Suedia, poate se întoarce roata acelui ghinion teribil din 1994.
Am ajuns, iată, să ne dorim un meci de baraj. Paradoxal, chiar dacă știm că plecăm cu șansa a doua și e foarte posibil să-l pierdem în cele din urmă. Am vrea să retrăim măcar acele momente de colosală tristeţe, de după Suedia, Slovenia ori Copenhaga. Am vrea să plîngem, dar să avem după ce plînge. Am vrea să fim furioşi, dar nu pe neputinţa noastră, aşa cum e acum. Am vrea să putem să dăm vina pe ghinion, pe arbitru, pe teren, pe vreme, am vrea să credem că ele sînt responsabile de eşecul nostru. Am vrea să trimitem din nou zeci de mii de mailuri unui arbitru, aşa cum am făcut cu Urs Meier, am vrea să plîngem alături de Contra, ca după Slovenia, să ne rugăm alături de Iordănescu, ca la Copenhaga, să fim alături de Hagi la primul său eşec ca antrenor. Apropo, noi ziariştii am vrea să fim certaţi de Hagi, aşa cum s-a întîmplat în 1998, în loc să fim certaţi de Raț. Am vrea să ajungem măcar să ratăm calificările în ultima rundă, în ultimele secunde. Dar măcar să contăm. Asta am vrea, să contăm.
Relaţia noastră cu “naţionala” a evoluat în cel mai prost sens posibil. Ne-am îndrăgostit în anii 90, am petrecut momente fericite împreună, am plîns cînd ne-am despărţit, după Slovenia sau Copenhaga. Acum ne e indiferentă. Ea ar vrea să revină în viaţa noastră, noi am fi dispuşi s-o reprimim, dar ni se amestecă în cap amintirile, cele frumoase cu cele urîte, care sînt şi proaspete, fiind ultimele. Dacă nu va reuşi să ne convingă, vom intra în ultima fază a relaţiei. Cea fatală. Atunci cînd nu vom mai dori să auzim de ea.
În concluzie, am vrea inclusiv să suferim. Am vrea ca echipa asta națională să nu ne ucidă şi dreptul la suferinţă. De aia barajul ăsta ar fi important. Ar fi un baraj în calea uitării.
Mi-e teamă de turci. Nu de turci în general, ci, în particular, de turcii pe care-i vom vedea pe Arena Națională. Pe gazonul Arenei naționale, mai bine zis, gazonul care tinde să devină, la fel ca-n cazul kilometrilor de autostrada construiți, cel mai scump din lume. Nu peste mulți ani, cu banii cheltuiți pe schimbarea gazonului simt că s-ar mai fi putut face un stadion, unul mai mic, de genul celui de la Ploiești.
Revin la turci. De fapt, dacă stau să mă gîndesc, nu mi-e așa teamă de turci cît mi-e teamă de noi. Mi-e teamă de felul nostru de-a fi. Mi-e teamă de neștiința noastră de a gestiona momentele de euforie. Iar acum, e un asemenea moment. După victoria cu Ungaria, lumea așteaptă de la ”naționala” noastră să redevină brusc cea din anii 90, cînd un meci cu Turcia nu ne-ar fi stresat prea tare. Lumea însă uită că asta nu se mai poate. ”Naționala” e cea de azi, așa cum e ea, cu selecționerul pe care-l avem, cu cel mai important jucător încă fără echipă, cu un altul ce abia și-a găsit loc, cu un contingent stelist ce abia așteaptă să-și înceapă aventura în Champions League și cu un public care, atunci cînd nu joacă Steaua sau adversarul nu e văzut ca un inamic secular, nu se mai năpustește spre casele de bilete.
Mi-e teamă de obiceiul nostru de a merge la egalul care ne e suficient. De incapacitatea noastră de a lega două momente bune în decurs de cîteva zile. Mi-e teamă să nu pățim așa cum am pățit de atîtea ori, să ne trezim că ne ducem la fund în apropierea malului după ce am făcut eforturi să ne menținem la suprafață.
Mi-e teamă de tot ce înseamnă tradiția acestui colț de lume. Tradiția de fi mereu aproape și în același timp mereu departe. Tradiția de a atinge gloria cu un deget și a o scăpa printre celelalte. Tradiția de a sărbători o finală de Cupa Davis pierdută ca și cum ar fi cîștigată. Tradiția de a uita de o finală a Cupei Campionilor cîștigată, ca și cum ar fi una pierdută. Tradiția de a fi cu un pas și jumătate într-o semifinală de campionat mondial și a pierde poate cea mai mare oportunitate din istorie. Tradiția de nu putea reface niciodată un handicap. Tradiția de a lua totul la mișto atunci cînd nu e cazul și de a discuta serios atunci cînd e momentul zîmbetelor. Tradiția de fi împotrivă, fără să știm de ce. Tradiția de a solicita azi o eutanasiere și a cere apoi renunțarea la ea. Tradiția de a nu avea nici o răspundere.
Mi-e teamă și de Turcia. Care nu e Ungaria. Care-l are pe Fatih Terim pus selecționer în cel mai prost moment pentru noi. Terim e o instituție în Turcia, e un mit, e ceva cenoi nu vom putea avea, pentru că noi știm să rîdem de Hagi, să facem mișto de Lucescu, în general să caricaturizăm ceea ce am avut sau avem mai bun. Mi-e teamă că nu vom mai putea da gol în minutul 2. Și mi-e teamă că lumea crede că sîntem ceea ce nu sîntem în fotbal.
Dar poate că azi va fi altceva. Poate că spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă se va regăsi în cei 11 sau 14 ”tricolori”. Care vor fi ei, asta chiar n-are importanță. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.
Părerea mea despre Pițurcă o știți deja. Sper să fie inspirat și la jocul din seara asta. Dacă-l vede ca un joc de cărți și-i iese, cu atît mai bine. România e țara tuturor posibilităților.
Ceva mi-a venit însă în minte în aceste zile, apropo de Campionatul Mondial la care ne chinuim să ajungem. De curînd s-au împlinit 15 ani de la ultimul meci al echipei naționale a României la un turneu final de campionat mondial. Se întîmpla la Bordeaux, în 1998, Croația-România.
Mi-am adus aminte de asta după o întîlnire cu prietenul Cosmin Băleanu. Împreună ne-am reamintit de ”Coupe du Monde 1998” și am constatat că au trecut 15 ani de atunci.
A fost primul meu turneu final făcut la fața locului. Au urmat și altele, și de European și de Mondial, dar îmi mențin părerea că Mondialul din Franța a fost cel mai bine organizat. Chiar mai bine decît cel din Germania, din 2006. Despre cel asiatic, din 2002, nu am cum să vorbesc pentru că, din motive de avion+distanță l-am ratat, ca și pe cel din 2010 de altfel. Așa mi se pare mie, chiar și acum, după 15 ani și mult mai multă experiență, că Franța `98 a reprezentat maximul.
Sînt extrem de multe amintiri de la acel turneu final. Am stat 44 de zile atunci în Franța, jumătate la Bordeaux jumătate la Paris. Îmi revin în minte cu mare plăcere orașele frumoase pe care le-am descoperit, stadioanele frumoase pe care le-au construit francezii, TGV-urile cu care ne deplasam, de multe ori noaptea, între orașe. Am uitat să amintesc, eram la ProSport, ziarul cel mai la modă în România acelui an, care a trimis 10 oameni la acel turneu final.
Îmi vine să rîd cînd îmi amintesc hotelul de la Bordeaux pe care l-am ales. Internetul nu era atît de prezent, habar n-aveam de rezervări cu card de credit, n-auzisem de Booking sau Tripadvisor. Am ales hotelul cu vreo 10 zile înainte de plecare, abia după ce am primit viza de intrare în Franța, căci așa era pe atunci și evident că n-am avut prea multe variante. Sunam la telefon și întrebam. Din cîteva variante am ales unul în zona ”Bordeaux-Le Lac”, în mintea fiind că ”Le Lac” trebuie să însemne și o eventuală zonă cu plajă, numai bună pentru timpul liber. N-a însemnat. Lac era, plajă însă ioc, zona fiind undeva în afara orașului și aveam nevoie să schimb două autobuze ca să ajung la centrul de presă sau gară.
La Paris în schimb a fost superb. Am avut închiriate, zău dacă-mi amintesc cum, două apartamente în zona Montparnasse, la două minute de turnul cu pricina. Am împărțit unul din ele cu Marius Mitran și Cristi Crețu, care mi-erau colegi atunci. Era la etajul 17, cu o vedere colosală spre Tour Eiffel, dar noi ne gîndeam cu groaza românilor obișnuiți cu astfel de lucruri ce naiba ne facem dacă se strică liftul. Nu s-a stricat niciodată. La parter aveam o ”boulangerie”, unde am descoperit croissantele proaspete și celelalte produse specifice, pe care azi le găsim și în București. Atunci, pentru noi, erau ceva inedit. La fel cum inedite erau multe alte lucruri. Cînd eram mai liberi mergeam la Louvru sau la alte muzee, ori ne plimbam cu vaporașul pe Sena, căci primisem din partea organizatorilor gratuitate la tot ceea ce însemna și înseamnă atracție turistică. Nu stăteam la rînd, intram prin față cum se zice, cu ajutorul acreditării.
Eram priviți cu destul de multă simpatie noi românii atunci. Și fotbalistic, dar și în general. Reprezentam o forță în fotbalul mondial, iar jucătorii veneau din campionate tari. Atmosfera se stricase un pic, se știa că va pleca Iordănescu, Hagi anunțase că se lasă, iar umbra lui Pițurcă se simțea din ce în ce mai apăsat. Meciul cu Columbia l-am văzut în centrul de presă de la Bordeaux, iar la golul lui Adi Ilie am urlat și eu și Cosmin de au crezut ceilalți ziariști că s-a întîmplat ceva.
Meciul cu Anglia l-am văzut pe viu, la Toulouse și era cît p-aci să începem un conflict fizic, după ce avusesem unul verbal, cu un grup de ziariști englezi, deranjați de felul zgomotos în care ne manifestam. Eram tineri, eram la începuturile meseriei, iar ei erau și scorțoși și cam supărați de derularea ostilităților. La golul lui Dan Petrescu ne-am urcat direct pe mese, fără să ne mai pese de reacția englezilor.
La meciul cu Croația am avut o stranie senzație de neputință. Și o stranie senzație că ceva rău urmează să se întîmple atunci cînd Iordănescu l-a scos pe Hagi, puțin după pauză. N-o să uit prea curînd ziua aceea. 30 iunie 1998, la Bordeaux, era destul de cald afară, dar atmosfera la lot părea rece, din ce în ce mai rece.
A fost Mondialul în care ne-am simțit ziariști. Scriam despe fotbal, făceam cronici de meci adevărate, foloseam laptopul pentru prima dată și nu ne concentram pe alte lucruri. La finala de la Paris n-am prins festivitatea de premiere, căci fugeam cu laptopul într-o mînă și telefonul mobil în cealaltă, încercînd să găsim semnal și căutînd să ținem cele două dispozitive cît mai aproape unul de altul, căci erau conectate prin infraroșu.
A fost turneul lui Zidane și al unei splendide echipe a Franței. A fost primul meu Mondial. Și ultimul al României.
Vă las plăcerea să urmăriți cum s-a scris istoria acestui turneu final, dar și un documentar excepțional despre Franța campioană mondială. Iar cei care n-au avut ocazia, pot revedea, integral, finala Franța-Brazilia, cu comentariul în limba franceză. Cei mai bătrîni vor recunoaște comentariul lui Thierry Roland și Jean Michel Larque. Iar la final, am adăugat și cîteva fotografii de atunci.
COUPE DU MONDE 1998, GOL DUPĂ GOL
LES YEUX DANS LES BLEUS
FRANȚA – BRAZILIA 3-0
Iată și cîteva fotografii de atunci:
Impreună cu Cosmin Băleanu, la Bordeaux.
Cu Marius Mitran și Cristi Crețu, la Paris.
La Toulouse, înainte de România-Anglia. Pachetul de Kent de pe masă este al lui Ovidiu Ioanițoaia:
La Bordeaux, un grup de ziariști români cu o seară înainte de România-Croația:
La Bordeaux, dupa România-Croația. Ultimul meci al României la un Mondial
La Paris, înainte de finala Canpionatului Mondial. ”J`y etais”:
Grupul de ziariști acreditați de ProSport la acea finală:
https://www.facebook.com/media/set/?set=a.103700726321004.8239.100000432301274&type=3
Putem și noi să fim vreodată nemți? Putem și noi vreodată să întoarcem un rezultat negativ? Putem și noi vreodată să arătăm că avem caracter? Putem și noi vreodată să demostrăm că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că era cald în sală, că mingiile erau desumflate, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică?
Citeste mai mult …
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!