Sîmbătă, pe 19 septembrie, a fost ziua lui Ronaldo. A brazilianului Ronaldo. Cel pe care lumea fotbalului l-a poreclit ”Il Fenomeno”. Se vor repezi destui să completeze frazele de mai sus cu ideea ”adevăratul Ronaldo”. Ceea ce mi se pare absolut nedrept pentru Ronaldo de azi, Cristiano, un fenomen la rîndu-i, indiferent că place unora ori nu place altora. Dar nu despre portughez vreau să fie vorba în rîndurile următoare, ci despre brazilianul Ronaldo. Care a jucat și la Barcelona și la Real, și la Inter și la Milan. Cred însă că, indiferent de echipa pe care o simpatizează, nu există cineva pasionat de fotbal care să spună ceva de rău despre Ronaldo brazilianul. Citeste mai mult …
A mai trecut o zi din Mondialul nostru. După părerea mea, în acest moment, sînt trei Mondiale în desfășurare. Al celor care participă sau au participat, al celor care nu participă, și au Mondialul de dat cu părerea, și Mondialul de scandal pe care-l vedem pe televiziunile de știri, întruchipat de un Bercea, căruia o tipă simpatică i-a zis Borcea (iată și legătura cu fotbalul!) și o Isaura, care i-a transformat pe toți în sclavii intereselor de moment. Dar să nu ne batem capul prea mult cu cealaltă actualitate, să rămînem la fotbal. Și la Campionatul Mondial. Au mai plecat acasă niște ”europene”, dovadă din ce în ce mai clară că e foarte greu pentru ”naționalele” Bătrînului Continent să evolueze cu randament rezonabil în America de Sud. Care continent și-a asigurat prezența în semifinale și în finala mică, împerecherea Brazilia-Chile vs Columbia-Uruguay urmînd să dea, probabil, adversara Germaniei în semifinale. Dar nu cred că e bine să ne hazardăm în pronosticuri la acest turneu final unde calculele hîrtiei au respectate parcă mai puțin ca niciodată.
<
O să mă refer în cele ce urmează la Italia-Uruguay printr-o paralelă Balotelli-Luis Suarez. E plin internetul de dinții lui Luis Suarez. De glume, de opinii, unele mai violente, altele doar ironice. Depinde pe ce parte a baricadei de găsești. Nu-s puțini cei care cred că Luis Suarez va avea mari probleme după această trăznaie în a-și continua drumul ce pare destul de clar spre un transfer în afara Angliei. Nu-s de aceeași părere. Dacă l-a mușcat pe Chiellini, să presupunem totuși că l-a mușcat și că fundașul lui Juve nu arăta, cum pretinde destul de patetic uruguayanul Lugano, o cicatrice mai veche, dacă l-a mușcat deci pe Chiellini nu înseamnă că Luis Suarez a devenit brusc un fotbalist mai prost sau mai puțin interesant pentru Real Madrid ori FC Barcelona. Cluburile care, se zice, l-ar vrea, fiecare cu armele sale, Madridul mizînd pe bani, Barcelona pe nevasta atacantului, care fiind născută la Barcelona și avînd familia acolo ar trage cu dinții, ai săi nu ai soțului, spre Catalunya. Luis Suarez va fi transferat, dacă va fi transferat, pentru că dă goluri și pentru ceea ce face în teren, fotbalistic vorbind. Comparația cu Balotelli va veni mai tîrziu, căci felul în care înțelege să joace Suarez pentru echipă nu se compară cu cel al fostului ”Super Mario”.
O să mă întorc cu 12 ani în urmă, cam în această perioadă. Se terminase Mondialul asiatic, iar Florentino Perez era hotărît să-l transfere pe brazilianul Ronaldo. Făcuse un Mondial fantastic și era o lovitură de genul celor pe care le dorește Florentino în fiecare vară. Printre colaboratorii săi apropiați n-a găsit chiar un consens. Jorge Valdano a fost unul dintre cei care s-a opus, pesemne avînd cine știe ce altă variantă. A adus ca argument viața dezordonată a lui Ronaldo, faptul că-i cam plac femeile și distracția. Florentino i-a ascultat argumentele, dar i-a servit o replică inteligentă: ”Jorge, nu-l iau de ginere, îl iau să dea goluri”. Ceea ce a și făcut. În sensul că l-a luat. Și ceea ce a făcut și Ronaldo, a dat goluri, și încă destule, cu toate probleme sale.
Întorcîndu-ne la Luis Suarez o să spuneți că problemele sale țin totuși de teren. E corect. Un astfel de gest poate avea consecințe. Imediate, dacă e cartonaș roșu, sau ulterioare, dacă se lasă, cum e posibil acum, cu vreo suspendare. Cred însă că Luis Suarez e mai util echipei la care joacă decît Mario Balotelli. La Balotelli nu există stare de mijloc atunci cînd e vorba de implicare, nu există ”așa și așa”, există doar două variante, da și nu. Cu Anglia a fost da. Cu Costa Rica și Uruguay a fost un nu categoric. Eu unul îl prefer pe Suarez, care dincolo de goluri are o implicare totală față de tricoul pe care-l poartă, de unde cred și aceste ieșiri, unui Balotelli inexistent și mai degrabă destructiv față de ai lui. Ieșirile lui Suarez pot fi, în opinia mea, destul de repede corectate cu o vizită la psiholog și nu cred că, în eventualitatea unui transfer la Real sau Barcelona, ar mai apărea așa ușor, căci concurența cu Cristiano, Benzema, Messi sau Neymar l-ar obliga la mai multă minte. Dinții lui Suarez sînt o touși anecdotă, golurile sale sînt însă o realitate pe care nu i-o poate mușca nimeni.
Despre Italia-Uruguay ar fi puține de spus. Italia avea nevoie de un 0-0, dar a încercat să-l obțină ușor atipic pentru ceea ce înseamnă fotbalul italian. A încercat un soi de ”catenaccio cu posesie” ceea ce nu prea i-a ieșit. Nici n-a atacat, nici nu s-a apărat organizat, așa cum îi știam pe italieni. Să nu uităm că la 0-0, înainte de ”mușcătură”, Suarez are un unu contra unu cu Buffon la care bătrînul Gianluigi a salvat uluitor. Italia a jucat intermitent la acest Mondial, trecînd de la foarte bine cu Anglia la mizerabil cu Costa Rica și ajungînd la un rezonabil cu Uruguay, pentru că nu trebuie să uităm de eliminarea lui Marchisio. Numai că granița dintre bucurie și deziluzie în fotbal e foarte mică, iar acest ”rezonabil” n-a folosit la nimic. Poate și pentru că nimeni de la italieni n-a arătat acel spirit de luptă și de sacrificiu pe care l-am văzut la uruguayeni. Inclusiv la Suarez, în felul său, dar în special la Cavani, care-n multe momente părea inexistent pentru un neavizat, dar asta doar pentru că era mai retras ca de obicei, alergînd spre zona lui Pirlo, ca să-l ”tamponeze” de fiecare dată cînd acesta primea mingea. Un Pirlo de la care cred că s-a așteptat prea mult, căci spre deosebire de Juventus nu avea alături de el un Pogba și un Vidal, care să-i asigure prin forța lor acea libertate de mișcare de care are nevoie.
În America de Sud se spune despre Uruguay că e o țară mică, pe care greu o identifici pe harta unui continent dominat de coloși, al cărei nume a ajuns cunoscut în Europa datorită fotbalului. Un fotbal ce aduce cîteodată cu unul de cartier, de curtea școlii, dar care produce și aduce după sine multe avantaje.
P.S.
Despre Grecia, numai de bine. Că a fost sau nu penalty (eu cred că a fost) nu mai contează. Prin calificarea în ”optimi” și posibil chiar în ”sferturi” (totuși vorbim de Costa Rica) grecii i-au servit cea mai bună scuză selecționerului nostru pentru barajul de anul trecut și pentru preliminariile ce urmează. Sînt o echipă puternică, nu?
P.S 2
Selecționerul italian și președintele federerației italiene au demisionat. Nu există nici o legătură între această realitate și P.S-ul de mai sus.
P.S 3
La început am ținut cu Spania. A ieșit. Apoi cu Italia. A ieșit. De acum înainte nu mai țin cu nimeni. Cred însă în continuare, așa cum am crezut din prima zi, că va cîștiga Brazilia
Începe un nou Mondial, o ediție pe care am așteptat-o și pe care sperăm s-o savurăm. Neimplicați fiind, din păcate, va trebui să ne alegem cu toții o echipă favorită. Pe care s-o urmărim și de la care să sperăm să cîștige competiția. În ceea ce mă privește, e simplu: Spania. Aș vrea ca Spania să cîștige și acest turneu final, dar mi se pare extrem de greu. Țin cu Spania, dar cred că favorită e Brazilia. Și o să explic mai jos de ce cred asta. Iar meciul cu Croația de azi poate fi un prim moment de a vedea dacă această părere e una corectă. Doar un prim moment, căci pînă la partidele decisive mai e. Să nu uităm, de exemplu, că Spania a pierdut primul meci în Africa de Sud și a cîștigat pînă la urmă Mondialul.
Faptul că Brazilia e favorita majorității specialiștilor nu înseamnă neapărat că e și cea mai puternică. Acum cîteva săptămîni, eu am considerat Bayern Munchen drept cea mai puternică echipă de club din lume, dar specificam că asta nu înseamnă că neapărat va cîștiga Champions League. Și n-a cîștigat. Poate că-n momentul ăsta Brazilia nu e cea mai puternică selecționată prezentă la acest turneu final. Aș înclina spre Spania, fără să fiu neapărat subiectiv, privind la numele ce compun lotul, dar și la numele rămase în afara lui, nu din pricina accidentărilor. E și ăsta un criteriu. Germania ar fi imediat după, căci accidentarea lui Reus și lipsa unui golgeter (Klose are totuși niște ani) sînt puncte valabile contra nemților.
Și atunci de ce Brazilia? Brazilia nu e departe de cele două amintite mai sus. Are în plus de partea sa cîteva argumente. Acela al țării gazdă, în primul rînd. Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri. Pe undeva, guvernanții brazilieni și-au făcut-o cu mîna lor, căci împotriva recomandărilor FIFA au decis ca acest turneu final să aibă 12 orașe gazdă (FIFA propusese 8), dincolo de deciziile mai mult decît bizare privind fiecare stadion. Spre exemplu, stadionul din Sao Paulo, unde se joacă azi Brazilia-Croația, a fost construit în zona cea mai defavorizată, din punct de vedere al infrastructurii, din tot orașul. Iar ăsta e doar un exemplu. Se vorbește că s-a furat la greu, că banii au intrat în buzunarele unor favorizați ai regimului, în detrimentul celor foarte mulți săraci. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Președintele Braziliei, care e femeie, Dilma Rouseff, va veni la meciul inaugural, dar nu va rosti nici un discurs, o premieră în istoria Mondialelor, și nici nu va apărea foarte des în imaginile de pe tabela stadionului, de teamă să nu se enerveze lumea. Bine măcar că, din ce se aude, va veni Jennifer Lopez, care cred că și-a dat seama că n-are nimeni nimic cu ea. Peste toate astea, Blatter spune că misiunea sa la FIFA încă nu s-a încheiat. După Africa de Sud, Brazilia, Rusia și Qatar, mă întreb ce-ar trebui să mai urmeze pentru că domnul Blatter să-și considere misunea încheiată?
Mai departe despre Brazilia. Fotbalistic vorbind, Brazilia are o echipă suficient de echilibrată. Are o apărare foarte bună, unii o văd cea mai bună a turneului, Alves-David Luiz-Thiago Silva-Marcelo, un mijloc rezonabil, dar și un atac la care ar fi loc de mai bine. Deja spaniolul Diego Costa le-ar fi venit de minune aici. Nu prea are un lider de anvergură – deși toată lumea îl vede pe Neymar, eu cred că mai repede liderul ar trebui căutat în zona de apărare – dar are un selecționer dintre cei mai buni posibili. Felipe Scolari a cîștigat Mondialul cu Brazilia în 2002 și a fost extrem de aproape să cîștige Europeanul cu Portugalia, în 2004. Din multele rînduri ce i-au fost dedicate în această perioadă, mi-a atras atenția o povestioară din 2002. Se spune, în Japonia fiind, la unul din ultimele antrenamente, i-a chemat Ronaldinho și Rivaldo lîngă el și le-a spus, aparent încet, dar suficient de tare încît să audă și Ronaldo: ”Aveți grijă cu el, vă rog să-i dați mingea precis fiindcă e un pic cam gras și nu poate să alerge”. A fost suficient pentru ca Ronaldo să se motiveze și să facă un turneu final fabulos. Poate e doar o anecdotă, dar Felipao, cel care se consideră ”un amestec de tată, unchi și antrenor”, mi se pare liderul acestei ”naționale”. Se pare că a reușit să obțină acea atmosferă de competiție în lot, de care vorbesc toți cei care au fost implicați la un turneu final, ceea ce, spre exemplu, Brazilia n-a avut în 2006, atunci cînd a avut un lot absolut fabulos, cu toate starurile mondiale posibile, dar n-a făcut nici o brînză.
O particularitate a acestui Mondial, sper că întîmplătoare nu dirijată, e că în primele meciuri din mai multe grupe se întîlnesc favoritele. Brazilia-Croația azi, apoi Spania-Olanda, Anglia-Italia, Germania-Portugalia, Columbia-Grecia, Argentina-Bosnia. Mi se pare mult mai bine așa decît dacă favoritele s-ar fi întîlnit în ultimele meciuri.
Croația nu-i un adversar oarecare pentru Brazilia. Ba chiar selecționerul Niko Kovac spune că a depistat slăbiciunile din echipa Braziliei, adăugînd că acea apărare de care vorbesc toți nu-i chiar așa grozavă. O să vedem. Cert e că tripleta Modric-Rakitic-Kovacic de la mijlocul terenului pare capabilă de orice. Cu Brazilia lipsește Mandzukic, care e suspendat, iar asta e o absență importantă. Se spune că va juca Jelavic, de la Hull City, dar eu cred că e foarte posibil să-l vedem pe Eduardo, omul lui Mircea Lucescu de la Șahtior.
Pentru Croația, e doar un meci, pentru Brazilia însă e o obligație.
Mergem mai departe cu povestea Baloanelor de Aur. O dovadă în plus că există în istoria fotbalului și alte nume foarte mari, nu doar Messi ori Cristiano Ronaldo și al lor etern duel pentru supremație.
Săptămîna trecută, în EPISODUL 1, i-ați putut admira pe Ronaldinho, Zidane, Van Basten, Rumenigge, Cruyff și Beckenbauer. Dacă l-ați ratat, nu-i nimic, AICI găsiți poveștile celor 6.
Astăzi vă propun alte nume mari, uriașe chiar. Tot din trei momente istorice diferite, prilej foarte bun de a observa cum a evoluat fotbalul cu trecerea anilor. Sînt filme ceva mai vechi, e de fapt o serie produsă de France Football despre trofeul pe care prestigioasa revistă l-a inventat. Filmele sînt în limba franceză, dar imaginile nu au nevoie de traducere.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Încep cu RONALDO VS ȘEVCENKO. Doi golgeteri, doi mari atacanți. Despre Ronaldo ați mai putut citi și vedea imagini pe acest blog. Despre Andrei Șevcenko încă nu. Apare cu această ocazie pentru prima dată.
Mai departe, vă invit să ne delectăm cu EUSEBIO VS GEORGE WEAH. Și ei sînt în premieră pe acest blog. N-au avut parte de expunerea mediatică de care ar fi meritat. În special Eusebio, căci așa erau vremurile, însă veți pe imagini ce fotbalist colosal a fost.
Pentru final, am păstrat PLATINI VS DI STEFANO. Astăzi, cei doi sînt mai degrabă asociați cu funcțiile pe care le au. Michel Platini de președinte al UEFA, probabil viitor al FIFA, iar Alfredo Di Stefano, președinte de onoare la Real Madrid. Contestat pentru anumite decizii de azi, Michel Platini a fost un fotbalist uriaș, în veme ce Di Stefano, prezent mereu alături de noile achiziții ”galactice” ale lui Florentino Perez la Real, a fost imens în perioada cînd Real Madrid stăpînea lumea și cucerea cu lejeritate Cupa Campionilor Europeni.
Sper că v-au plăcut imaginile. Dacă da, rămîneți aproape, vor urma și altele!
Zilele trecute, la o emisiune Fotbal European, am văzut, la rubrica ”Serie A clasic”, imagini de la un meci al Milanului de acum ceva vreme. Un Milan excepțional, cu Maldini, Seedorf, Pirlo, Ambrosini, Pato, Kaka și Ronaldo. Mi-am dat seama atunci de un lucru. Nu cred că există cineva, indiferent de echipa pe care o simpatizează, care să vorbească urît despre Ronaldo. Perfect adevărat. Citeste mai mult …
A fost primul Clasico al anului, prilej de discuții, analize, polemici, certuri și alte elemente ce compun o astfel de rivalitate. FC Barcelona și Real Madrid nu pot exista una fără cealaltă, fiecare e un reper pentru tabăra adeversă, iar această rivalitate colosală a dus la progresul fotbalului în Spania. Real Madrid și FC Barcelona sînt astăzi primele două branduri fotbalistice din lume, din orice punct am privi acest lucru. Din punctul de vedere al bugetelor, al banilor pe care-i vehiculează, al profiturilor pe care le generează, al lui Messi sau Cristiano Ronaldo, al fotbaliștilor ce compun loturile, al audiențelor televiziunilor din toată lumea, chiar și al datoriilor, asta ca să-i împac și pe cei care caută nod în papura acestei realități. Datorii care, dacă tot am ajuns la acest capitol, sînt, în marea lor majoritate, către bănci private, astfel că viitoarea lege a fair play-ului financiar propusă de UEFA le va afecta foarte puțin.
Real Madrid datorează această clasare performanțelor din secolul trecut, care au ajutat la formarea brandului, dar mai ales unui om: Florentino Perez. A cărui viziune s-a dovedit excepțională, la fel ca și capacitatea de a readuce strălucirea acestui club, de a-i reface imaginea și de a-l propulsa în fruntea topurilor. Acel Real Madrid ”galactic”, acea comuniune de Baloane de Aur adunate într-o singură echipă, acel ”glamour” oferit de Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos, Redondo sau Guti s-au transformat în prima mare echipă a secolului 21.
Barcelona nu putea sta degeaba privind la strălucirea rivalilor. Și astfel s-a creat ”Barcelona Bonita”, un concept tras din ”jogo bonito”, un slogan publicitar de acum un deceniu. Dacă la Real Madrid a fost Florentino Perez, la Barcelona a fost Ronaldinho. În jurul lui s-a creat acea echipă frumoasă, din care s-a născut cea de azi, cea mai bună, în mod evident, din istoria clubului și una dintre cele mai bune, nu-s puțini cei care cred că e cea mai bună, din istoria fotbalului.
Filmul pe care vi-l propun astăzi despre asta vorbește. Despre renașterea Barcelonei. ”FC Barcelona Confindential” e primul documentar realizat, oarecum pe principiul reality show-urilor, cu un club mare de fotbal. Cu imagini inedite, din birourile conducătorilor, cu discuții inedite, cu instantanee de culise nevăzute pînă atunci din tratativele pentru transferuri, cu sume de bani niciodată dezvăluite.
E un film mai vechi, dar merită să-l vedeți. Vă sfătuiesc să o faceți chiar dacă nu sînteți fan sau admirator al Barcelonei. Veți vedea cum o echipă managerială tînără și entuziastă reușește să aducă zîmbetul și bucuria de trăi peste un stadion și un club în plină depresie. Joan Laporta-Sandro Rosell-Ferran Soriano-Txiki Beguiristain-Frank Rijkaard-Ronaldinho. Aceasta e echipa. În afara lui Rosell nimeni nu mai e acum în club. Dar ei au fost cei care, pe vremea cînd erau uniți și nu aveau orgolii, au început totul.
”FC Barcelona Confidential” e un film numai bun pentru un week-end.Vizionare plăcută!
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!