SĂ NE REAMINTIM CINE AU FOST: PELE, CRUYFF, DI STEFANO, EUSEBIO, ZIDANE

SĂ NE REAMINTIM CINE AU FOST: PELE, CRUYFF, DI STEFANO, EUSEBIO, ZIDANE

Toată săptămîna s-a discutat despre Messi și Cristiano Ronaldo. A fost mai întîi El Clasico, apoi declarația nepotrivită a lui Sepp Blatter, (președintele FIFA dînd senzația unui om serios urmărit de bolile bătrîneții atunci cînd a spus ce-a spus, uitînd totuși ce funcție are), care a reaprins eterna, dar și terna, dezbatere ”cine e mai bun, Messi sau Cristiano?”. O dezbatere despre care mi-a manifestat opinia, încercînd să explic că nu prea merg comparațiile între doi oameni ce nu practică un sport individual, ci unul de echipă.

Apoi a venit ziua lui Maradona, prilej pentru alții să consideră că Diego e cel mai bun din istoria fotbalului. O altă dezbatere inutilă, zic eu. Pe parcursul ei însă au fost scoase la înaintare numele lui Pele, Cruyff, Di Stefano, Eusebio sau Zidane. Exceptîndu-l pe Zizou, despre care promit solemn să postez săptămîna viitoare un documentar cu adevărat excepțional, toți ceilalți fac parte dintr-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, în orice caz destul de puțin mediatizat.

Televiziunea era altfel atunci, fotbalul de asemenea. De aceea orice comparație între jucători aparținînd epocilor diferite mi se pare un demers ridicol. Am scris jucători. Am greșit. Cei de care pomeneam mai sus fac parte din categoria Fotbaliștilor, cu ”F” mare. Jucătorii de fotbal sînt alții, vedem destui la televizor în zilele noastre.

Dacă nu mă credeți, priviți filmele de mai jos. Sînt realizate de SKY Sports, deci calitatea lor nu se discută. Sînt nume mari, foarte mari aș zice, care au adus acestui sport titulatura de ”sport rege”. Puteți alege ce film preferați, în funcție de simpatie sau antipatie, eu vă sfătuiesc să găsiți timp să le vizionați pe toate. Sînt imagini pe care probabil nu le-ați mai văzut, deci cu atît mai mult merită efortul.
Geniile există în toate domeniile, deci și în fotbal. Vă veți convinge!

PELE

JOHAN CRUYFF

EUSEBIO

ALFREDO DI STEFANO

ZIDANE

DEZBATEREA, CONTEXTUL ȘI TIMPUL

DEZBATEREA, CONTEXTUL ȘI TIMPUL

De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Atunci cînd Cristiano Ronaldo reuşeşte o prestaţie precum cea din ultima partidă, metaforele iau și ele calea sinuciderii. Cînd cei doi sînt puși față în față, sinuciderea devine în masă. Adjectivele sînt brusc puţine, metaforele la fel, parcă toate au fost folosite, e greu să găseşti ceva inedit pentru a descrie o parabolă, o acţiune, un şut sau o pasă. Şi atunci nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să deschizi celebra discuție: cine e mai bun, Messi sau Cristiano?

De cîte ori aţi auzit această dezbatere în ultima vreme? De cîte ori v-aţi contrazis cu cineva, cu argumente, pe această temă? De cîte ori aţi spus că da, Messi e cel mai bun sau, după caz, că nu, nu e cel mai bun. Iar acest “după caz” devine deja chestie de preferinţă personală, plecînd evident şi de la vîrsta fiecăruia.

A fost ziua lui Maradona, prilej pentru mulți să declare că Diego e cel mai mare fotbalist din toate timpurile. Alte dezbateri, alte păreri împărțite, alte diferențe de opinii și, inevitabil, alte certuri. După unii, n-ar fi Maradona. După alţii ar fi Pele. Nu puţini cred că e Zidane. Destui îl văd pe Johan Cruyff. Există şi păreri pro Eusebio, Di Stefano, Ronaldinho. Cei mai tineri, al căror orizont informațional nu se întinde prea departe (nu din vina lor, evident, deși cei mai bătrîni simt o ușoară invidie față de cei mai tineri), cred că lupta pentru supremația istorică se duce, ați ghicit, între Messi și Cristiano.

Cît de corecte sînt oare aceste aprecieri? Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?! ”Cutare e un bou pentru că nu are aceeași părere cu mine, eu fiind evident mult mai deștept”.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Dezbaterea în sine e falsă. Motivul e atît de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decît la o scară redusă. Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante. Ne putem întreba cine e mai bun între Nadal şi Djokovici, ne-am întrebat ani de-a rîndul între Karpov şi Kasparov, între Borg şi McEnroe, între Carl Lewis şi Ben Johnson. E o diferenţă. Ei stăteau faţă în faţă, fiecare cu forţele lui.

Messi e determinant la Barcelona, dar în “naţionala” Argentinei nu e, pentru că diferenţele dintre cele două grupări sînt mari. Acelaşi lucru e şi la Cristiano. Una e Real Madrid, alta e Portugalia. Nimeni în fotbal n-a reuşit de unul singur. Se vorbeşte de Maradona, dar se uită pe cine a avut Maradona lîngă el, cu Argentina şi la Napoli. Valdano, Burruchaga, Ruggeri sau Batista, ori Careca, Alemao, Ferrara nu erau doar piese de umplutură. Zidane nu putea fi acelaşi fără Djorkaeff, Deschamps, Blanc sau Henry, Cruyff fără Neeskens sau Rensembrink, Pele fără Garincha, Vava sau Rivelono.

Timpul e și el important. Cumva un Mercedes din 2012 are aceleaşi caracteristici ca unul din 1986? Sau ca unul din 1970? Sigur un BMW de azi e mai bun decît unul de acum 40 de ani. Timpul nu stă pe loc, ştiinţa nici atît, iar fotbalul e şi el o ştiinţă. Messi beneficiază de avantajul mass-media. Cristiano la fel. De fiecare dată cînd ei marchează un gol cosmic, lumea începe să scrie. O ştire, un editorial, o opinie, un sms, o postare pe reţele de socializare. Maradona n-a avut şansa asta. Pele nici atît. Presa era alta, fotbalul era altul, lumea era alta. Nimic nu era comparabil cu ce e azi. Pînă şi faulturile parcă sînt altfel acum.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

Contextul e fundamental în fotbal. Comparaţia nu se poate face departe de preferinţele individuale ale fiecăruia dintre noi, dar mai ales departe de ceea ce reprezintă ei în grupurile din care fac parte. Mai nou s-a trezit și Sepp Blatter să-și exprime o părere. Ar avea tot dreptul, dacă n-ar fi președintele FIFA. Așa că reacțiile n-au întîrziat, chit că vorbele lui Blatter n-au fost nici pe departe atît de aspre la adresa lui Cristiano și laudative la adresa lui Messi. Eu însumi am scris despre diferențele dintre cei doi, e ceva ce simte multă lume. Dar reacțiile sînt și ele dictate de elementele subiective. Cînd am postat pe acest blog două filme documentare, unul despre Messi altul despre Cristiano, mi s-a reproșat că filmul despre Messi e mai lung. De parcă l-aș fi făcut eu. Cîteodată, pînă la nebunie e doar un pas.

Ne putem întreba la nesfîrşit cine e mai bun, Messi sau Cristiano? Ne putem certa pe tema asta. Ne putem imagina chiar că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întîlni pe înserat pe o stradă pustie. Mult mai bine ar fi totuşi să ne bucurăm că sîntem contemporani cu ei, că putem admira, săptămînă de săptămînă, ceea ce pot ei realiza. Să nu uităm că timpul în fotbal e limitat! Şi, mai ales, să nu uităm altceva, mult mai important! Că fiecare experienţă trăită alături de o altă fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Din păcate, am vrea să retrăim vremurile în care Maradona era cel mai bun. Sau Pele. Sau cînd Cruyff făcea ce voia pe teren. Din păcate asta nu se poate.

Peste 20 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu, fiind bănuit a fi cel mai bun din istoria fotbalului. Și ne vom aminti cum un alt băiat, mai înalt și mai bine făcut, mai prezentabil și mai puțin timid, dar la fel de bun fotbalist, dădea peste cap recordurile. O vom face privind, în 3D pesemne sau în cine știe ce mod, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.

Pînă atunci, avem tot timpul din lume să dezbatem. Doar că pierdem din timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i.

LINIȘTEA LUI ANCELOTTI

LINIȘTEA LUI ANCELOTTI

N-am apucat pînă acum să scriu mai deloc despre Carlo Ancelotti și nici despre noul proiect al lui Florentino Perez la Real Madrid. Am făcut-o o singură dată, atunci cînd PSG-ul punea bețe-n roate relației de înțelegere dintre Real și don Carlo, ce se înfiripase de ceva vreme. Între timp lucrurile s-au schimbat.



N-o să mă refer decît punctual la meciul amical al Realului cu Lyon. Un meci amical e un meci amical, e făcut pentru teste și probe, doar la noi se trag concluzii și se caută scandal după un simplu meci de pregătire. De aceea n-o să abordez în nici un fel celălalt ”amical” de lux al zilei de miercuri, cel dintre Bayern și Barcelona, din simplul motiv că n-ai ce analiza de la un meci care aduce, pe de-o parte, o echipă aflată de aproape o lună în pregătiri și o alta ce avea doar 8 zile de antrenamente, ba se mai prezenta și fără o grămadă de jucători importanți, ca să nu mai zic de problema apărută cu antrenorul. De aceea, nici despre Bayern nu se pot spune prea multe. E redundant să spui că e foarte puternică, eu sînt tare curios cum va decurge asimilarea filozofiei lui Pep. Nu văd cine le-ar putea sta în cale în Bundesliga. M-aș hazarda să spun și-n Europa, dar pînă în martie-aprilie, cînd vor începe meciurile adevărate în Champions League mai e timp și se pot întîmpla destule.

Înapoi la Real Madrid! Și la Carlo Ancelotti.

Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie. Italianul nu va face niciodată spectacole mediatice de genul celor făcute de portughez. E caracterizat ca un ”un om al președintelui”. Nu vă grăbiți să trageți concluzia că primește echipa de start în plic sau schimbările prin telefon. Nu e cazul. Florentino e prea deștept pentru asta. E omul președintelui pentru că, în general, lucrează cu ce are la dispoziție. Nu cere transferuri halucinante la preț și nici n-are nevoie să facă servicii impresarului său, solicitînd doar jucători de-ai acestuia. Încearcă să se acomodeze el cu ce găsește în lot.

Merită reamintit, cred, că Ancelotti n-a fost un fotbalist oarecare. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba.

Mai merită reamintit că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A luat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e intersant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor.

Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia. Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Am scris într-un text anterior că-l simpatizez pe Rafa Benitez, la fel trebuie s-o spun și în cazul lui Pirlo, e unul dintre fotbaliștii pe care-i am cel mai mult la inimă.



Să mergem spre prezent! Mai bine zis spre viitor. Spuneam mai sus despre noul proiect al lui Florentino Perez. E un fel de-a spune. Florentino și-a schimbat un pic strategia. A adus 3 spanioli pînă acum, l-a confirmat pe Morata, i-a prelungit contractul lui Jese Rodrguez. E o schimbare de optică, dată poate și de recentele studii care reflectă că Real Madrid nu mai e echipa numărul unu în sentimentele spaniolilor. FC Barcelona i-a luat acest loc, iar asta, ținînd cont ce reprezintă Barcelona la nivel politic și social, sigur nu i-a convenit lui Florentino. Nici lui și nici prietenilor săi din administrația de la Madrid. Un Real Madrid mai spaniol ca niciodată în mandatele lui Florentino reprezintă o notabilă schimbare de atitudine din partea celui supranumit, într-o vreme, ”vînătorul de Baloane de Aur”.

Ancelotti acum. Surprinzător aș zice, ținînd cont de trecutul său, pare a încerca un modul 4-3-2-1, pe care l-a probat la Juventus și care i-a ieșit de minune la Milan. Surprinzător pentru că n-a făcut asta nici la Chelsea, nici la PSG. La Chelsea a încercat un 4-3-3, la PSG a mers pe 4-4-2, cu varianta sa derivată, 4-4-1-1. S-a văzut cu Lyon încercarea de a așeza echipa în această formulă. În așteptarea lui Xabi Alonso, de a cărui continuitate la Real eu nu sînt foarte convins (îi expiră contractul în vara viitoare și nu pare prea hotărît să prelungească, e într-un fel în situația lui David Villa), Ancelotti părea să încerce o linie de trei, cu Isco-Illaramendi-Khedira, apoi una de doi, Cristiano și Ozil, plus Benzema pe poziție de 9, de vîrf. Cu Lyon nu s-a jucat de la început cu acești jucători, dar s-a jucat în acest sistem. În repriza a doua a mai schimbat, echipa s-a așezat în 4-2-3-1, dar cu Cristiano împins. N-ar fi ceva inedit la Cristiano. El a mai jucat ca atacant împins și la United și la Real, cu Mourinho. Nu cred însă că e cea mai bună soluție, căci Cristiano pierde mult în acea poziție. Poate doar să fie o idee de avarie, fiindcă odată cu plecarea lui Higuain, Madridul a rămas doar în Benzema și Morata.

Așa cum am spus, a fost doar un meci amical. Vor mai fi, mai sînt 3 săptămîni pînă începe Primera. E timp de experimente. Ancelotti e un tip maleabil și va căuta să se adapteze. Nu are, probabil, geniul lui Guardiola sau Mourinho, dar e un tip liniștit, care a arătat la PSG că poate pune la un loc 11 caractere ce abia se cunoșteau.



15 ANI FĂRĂ MONDIAL

15 ANI FĂRĂ MONDIAL

Ceva mi-a venit însă în minte în aceste zile, apropo de Campionatul Mondial la care ne chinuim să ajungem. De curînd s-au împlinit 15 ani de la ultimul meci al echipei naționale a României la un turneu final de campionat mondial. Se întîmpla la Bordeaux, în 1998, Croația-România.



Mi-am adus aminte de asta după o întîlnire cu prietenul Cosmin Băleanu. Împreună ne-am reamintit de ”Coupe du Monde 1998” și am constatat că au trecut 15 ani de atunci.

A fost primul meu turneu final făcut la fața locului. Au urmat și altele, și de European și de Mondial, dar îmi mențin părerea că Mondialul din Franța a fost cel mai bine organizat. Chiar mai bine decît cel din Germania, din 2006. Despre cel asiatic, din 2002, nu am cum să vorbesc pentru că, din motive de avion+distanță l-am ratat, ca și pe cel din 2010 de altfel. Așa mi se pare mie, chiar și acum, după 15 ani și mult mai multă experiență, că Franța `98 a reprezentat maximul.

Sînt extrem de multe amintiri de la acel turneu final. Am stat 44 de zile atunci în Franța, jumătate la Bordeaux jumătate la Paris. Îmi revin în minte cu mare plăcere orașele frumoase pe care le-am descoperit, stadioanele frumoase pe care le-au construit francezii, TGV-urile cu care ne deplasam, de multe ori noaptea, între orașe. Am uitat să amintesc, eram la ProSport, ziarul cel mai la modă în România acelui an, care a trimis 10 oameni la acel turneu final.

Îmi vine să rîd cînd îmi amintesc hotelul de la Bordeaux pe care l-am ales. Internetul nu era atît de prezent, habar n-aveam de rezervări cu card de credit, n-auzisem de Booking sau Tripadvisor. Am ales hotelul cu vreo 10 zile înainte de plecare, abia după ce am primit viza de intrare în Franța, căci așa era pe atunci și evident că n-am avut prea multe variante. Sunam la telefon și întrebam. Din cîteva variante am ales unul în zona ”Bordeaux-Le Lac”, în mintea fiind că ”Le Lac” trebuie să însemne și o eventuală zonă cu plajă, numai bună pentru timpul liber. N-a însemnat. Lac era, plajă însă ioc, zona fiind undeva în afara orașului și aveam nevoie să schimb două autobuze ca să ajung la centrul de presă sau gară.

La Paris în schimb a fost superb. Am avut închiriate, zău dacă-mi amintesc cum, două apartamente în zona Montparnasse, la două minute de turnul cu pricina. Am împărțit unul din ele cu Marius Mitran și Cristi Crețu, care mi-erau colegi atunci. Era la etajul 17, cu o vedere colosală spre Tour Eiffel, dar noi ne gîndeam cu groaza românilor obișnuiți cu astfel de lucruri ce naiba ne facem dacă se strică liftul. Nu s-a stricat niciodată. La parter aveam o ”boulangerie”, unde am descoperit croissantele proaspete și celelalte produse specifice, pe care azi le găsim și în București. Atunci, pentru noi, erau ceva inedit. La fel cum inedite erau multe alte lucruri. Cînd eram mai liberi mergeam la Louvru sau la alte muzee, ori ne plimbam cu vaporașul pe Sena, căci primisem din partea organizatorilor gratuitate la tot ceea ce însemna și înseamnă atracție turistică. Nu stăteam la rînd, intram prin față cum se zice, cu ajutorul acreditării.

 

Eram priviți cu destul de multă simpatie noi românii atunci. Și fotbalistic, dar și în general. Reprezentam o forță în fotbalul mondial, iar jucătorii veneau din campionate tari. Atmosfera se stricase un pic, se știa că va pleca Iordănescu, Hagi anunțase că se lasă, iar umbra lui Pițurcă se simțea din ce în ce mai apăsat. Meciul cu Columbia l-am văzut în centrul de presă de la Bordeaux, iar la golul lui Adi Ilie am urlat și eu și Cosmin de au crezut ceilalți ziariști că s-a întîmplat ceva.

Meciul cu Anglia l-am văzut pe viu, la Toulouse și era cît p-aci să începem un conflict fizic, după ce avusesem unul verbal, cu un grup de ziariști englezi, deranjați de felul zgomotos în care ne manifestam. Eram tineri, eram la începuturile meseriei, iar ei erau și scorțoși și cam supărați de derularea ostilităților. La golul lui Dan Petrescu ne-am urcat direct pe mese, fără să ne mai pese de reacția englezilor.

La meciul cu Croația am avut o stranie senzație de neputință. Și o stranie senzație că ceva rău urmează să se întîmple atunci cînd Iordănescu l-a scos pe Hagi, puțin după pauză. N-o să uit prea curînd ziua aceea. 30 iunie 1998, la Bordeaux, era destul de cald afară, dar atmosfera la lot părea rece, din ce în ce mai rece.



A fost Mondialul în care ne-am simțit ziariști. Scriam despe fotbal, făceam cronici de meci adevărate, foloseam laptopul pentru prima dată și nu ne concentram pe alte lucruri. La finala de la Paris n-am prins festivitatea de premiere, căci fugeam cu laptopul într-o mînă și telefonul mobil în cealaltă, încercînd să găsim semnal și căutînd să ținem cele două dispozitive cît mai aproape unul de altul, căci erau conectate prin infraroșu.

A fost turneul lui Zidane și al unei splendide echipe a Franței. A fost primul meu Mondial. Și ultimul al României.

Vă las plăcerea să urmăriți cum s-a scris istoria acestui turneu final, dar și un documentar excepțional despre Franța campioană mondială. Iar cei care n-au avut ocazia, pot revedea, integral, finala Franța-Brazilia, cu comentariul în limba franceză. Cei mai bătrîni vor recunoaște comentariul lui Thierry Roland și Jean Michel Larque. Iar la final, am adăugat și cîteva fotografii de atunci.

COUPE DU MONDE 1998, GOL DUPĂ GOL

LES YEUX DANS LES BLEUS

FRANȚA – BRAZILIA 3-0

Iată și cîteva fotografii de atunci:

Impreună cu Cosmin Băleanu, la Bordeaux.

Cu Marius Mitran și Cristi Crețu, la Paris.

 

La Toulouse, înainte de România-Anglia. Pachetul de Kent de pe masă este al lui Ovidiu Ioanițoaia:

 

La Bordeaux, un grup de ziariști români cu o seară înainte de România-Croația:

 

La Bordeaux, dupa România-Croația. Ultimul meci al României la un Mondial

 

La Paris, înainte de finala Canpionatului Mondial. ”J`y etais”:

 

Grupul de ziariști acreditați de ProSport la acea finală:

 

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.103700726321004.8239.100000432301274&type=3

REAL MADRID FĂRĂ ANTRENOR, PSG FĂRĂ SOLUȚII

REAL MADRID FĂRĂ ANTRENOR, PSG FĂRĂ SOLUȚII

Fotbalul e în vacanță, însă asta nu înseamnă că se trag jaluzelele, se închid geamurile, se oprește alimentarea cu apă și toată lumea din birouri pleacă la plajă. Sau la munte, pentru cei care nu suportă soarele. Vacanța e pentru fotbaliști, au și ei dreptul la odihnă, căci urmează un sezon extrem de agitat și aglomerat, cum sînt toate de dinaintea campionatelor mondiale. Cei din jurul echipelor însă muncesc și încă din greu, căci acum e perioada lor. În perioada de vară, fotbalul adevărat se mută din iarbă spre birouri, spre mesele de negocieri, oriunde și oricum s-ar consuma ele.

Priviți titlul acestui text! Este adevărul absolut ÎN ACEST MOMENT. Sublinierea e obligatorie în lumea fotbalului unde o schimbare poate interveni cînd nimeni nu se așteaptă și totul poate lua o altă întorsătură.



Deocamdată, însă, Real Madrid nu are antrenor. După Mourinho scapă cine poate, scriam eu în urmă cu vreo lună și ceva. Nu mă așteptam atunci ca găsire unui înlocuitor pentru portughez să devină o operațiune atît de complicată. În fond, vorbim despre Real Madrid, locul unde oricine și-ar dori să ajungă, să joace sau să antreneze. A zis-o de curînd Luis Suarez, au zis-o și alții. Între timp, Mourinho a devenit ”The Happy One”, continuă să atace Barcelona, dintr-o inerție a declarațiilor din care se iese mai greu, dar locul lăsat liber de el încă n-a fost ocupat. Iar asta, indiferent din ce punct de vedere privim problema, nu e normal. Ceva se întîmplă, căci nu e Florentino Perez omul care să fie prins chiar atît de nepregătit. Chit că a mai îmbătrînit și, poate, și-a mai pierdut din vitalitate.

Să admitem că a fost un pic ocupat, căci au fost alegeri pentru scaunul suprem de la Real. Alegeri pe care le-a cîștigat, căci mai rar se vede un alergător care să concureze de unul singur și să termine pe locul doi. Poate doar în bancurile proaste. Florentino Perez s-a reales cu destulă ușurință în fruntea Realului, iar manevrele pe care le-a făcut nu te duc cu gîndul la un om care să-și fi pierdut abilitățile. Cine nu înțelege termenul ”s-a reales”, să citească articolul și va pricepe.

S-a vorbit și se vorbește în continuare despre Ancelotti. În mod normal, el ar fi trebuit să fie anunțat de ceva veme, chiar și prezentat. Cifra de 4 milioane cît reprezintă, se spune, clauza de reziliere a contractului tehnicianului italian nu e una care să sperie un club de talia Realului. Cred totuși că la mijloc e altceva. Pare un joc de șah între Florentino Perez și șeicii ce stăpînesc Parisul. Un joc de șah unde fiecare mutare e gîndită foarte foarte mult.


Nimeni nu știe exact ce fel de contract are Ancelotti. Dacă 4 milioane de euro e cifra exactă. Dacă nu cumva e una mult mai mare. Știu asta doar italianul, agentul său, șefii PSG-ului și Florentino Perez. Între Real Madrid și Ancelotti totul e clar. Părțile s-au pus de acord, salariu, durata contractului, echipă tehnică. Mai rămîne ca Ancelotti să se poată dezlega de PSG.

Iar aici cred că e o problemă. Născută din acea suspendare pe care a primit-o Leonardo, sancțiune la care puțini se așteptau, mai bine zis puțini se așteptau să fie atît de dură. Și se aude că 9 luni nu e pedeapsa finală, ea ar putea fi chiar mai drastică. Cu Leonardo apt, exista o variantă. Pentru că, în momentul ăsta, ce antrenor ar putea prelua PSG?

Se spune tot mai apăsat că visul șeicilor a fost, mai întîi, Jose Mourinho. Pe care l-au sondat, unii zic că au și negociat cîte ceva. Atunci s-a instaurat un soi de război între PSG și Real Madrid, căci francezii au intrat în discuții cu un antrenor sub contract, ceea cee interzis. În discuții mai erau implicați Cristiano Ronaldo și Di Maria, avînd și ei, ca și Mourinho, același impresar, Jorge Mendes. Madridul a fost extrem de deranjat de acest amestec, deși nu-s manevre care să-i fie străine lui Florentino Perez. Pe principiul, ușor modificat față de original, ”ce mie nu-mi place, altora le mai fac”.

Parisul răspunde acum cu aceeași monedă. Ancelotti e sub contract, e interzis, conform regulilor, să încerci măcar  o apropiere de el. În paranteză fie spus, aceste reguli sănt flagrant încălcate de toată lumea, dar asta e o altă discuție.

Se mai spune că al doilea vis al șeicilor parizieni se numește Arsene Wenger. Doar că și contractul acestuia expiră în 2014, iar Wenger nu pare dispus să părăsească pe Arsenal acum. Pînă în vara viitoare însă e timp destul, iar șeicii au destule argumente cu care să-l poată convinge pe alsacian să schimbe, în sfîrșit, campionatul.

Pentru asta însă au nevoie de un antrenor în sezonul acesta. Iar Ancelotti e ideal, dovadă și declarațiile de dragoste trimise de jucători. Rafa Benitez s-a dus la Napoli, Laurent Blanc nu pare dispus a accepta un contract pe un an, Antonio Conte nu vrea să plece de la Torino, Villas Boas stă bine la Tottenham. Pe cine să pui în condițiile astea, astfel încît să-i dai drumul lui Ancelotti?

E posibil ca asta să fie cheia. E la fel de posibil ca totul să se schimbe în interval de cîteva ore. Deocamdată, e anunțată o întîlnire între Florentino Perez și Zinedine Zidane. Într-un fel, Zizou e Leonardo al Madridului, cu deosebirea că el nu e suspendat. În ultimele zile, timid sau mai puțin, s-a vehiculat numele lui Zidane ca posibil antrenor. Nu prea e o mișcare de tip Florentino, dar nu cred că ar fi chiar atît de surprinzătoare.

Pînă una alta, Real Madrid n-are antrenor.

P.S.

În aceeași situație e și Manchester City. Oficializarea trecerii lui Pellegrini la City întărzie la fel de suspect. A spune că există o legătură cu povestea de mai sus e ușor hazardat, dar în nici un caz nu e SF.



FC BARCELONA CONFIDENTIAL

FC BARCELONA CONFIDENTIAL

A fost primul Clasico al anului, prilej de discuții, analize, polemici, certuri și alte elemente ce compun o astfel de rivalitate. FC Barcelona și Real Madrid nu pot exista una fără cealaltă, fiecare e un reper pentru tabăra adeversă, iar această rivalitate colosală a dus la progresul fotbalului în Spania. Real Madrid și FC Barcelona sînt astăzi primele două branduri fotbalistice din lume, din orice punct am privi acest lucru. Din punctul de vedere al bugetelor, al banilor pe care-i vehiculează, al profiturilor pe care le generează, al lui Messi sau Cristiano Ronaldo, al fotbaliștilor ce compun loturile, al audiențelor televiziunilor din toată lumea, chiar și al datoriilor, asta ca să-i împac și pe cei care caută nod în papura acestei realități. Datorii care, dacă tot am ajuns la acest capitol, sînt, în marea lor majoritate, către bănci private, astfel că viitoarea lege a fair play-ului financiar propusă de UEFA le va afecta foarte puțin.



Real Madrid datorează această clasare performanțelor din secolul trecut, care au ajutat la formarea brandului, dar mai ales unui om: Florentino Perez. A cărui viziune s-a dovedit excepțională, la fel ca și capacitatea de a readuce strălucirea acestui club, de a-i reface imaginea și de a-l propulsa în fruntea topurilor. Acel Real Madrid ”galactic”, acea comuniune de Baloane de Aur adunate într-o singură echipă, acel ”glamour” oferit de Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos, Redondo sau Guti s-au transformat în prima mare echipă a secolului 21.

Barcelona nu putea sta degeaba privind la strălucirea rivalilor. Și astfel s-a creat ”Barcelona Bonita”, un concept tras din ”jogo bonito”, un slogan publicitar de acum un deceniu. Dacă la Real Madrid a fost Florentino Perez, la Barcelona a fost Ronaldinho. În jurul lui s-a creat acea echipă frumoasă, din care s-a născut cea de azi, cea mai bună, în mod evident, din istoria clubului și una dintre cele mai bune, nu-s puțini cei care cred că e cea mai bună, din istoria fotbalului.

Filmul pe care vi-l propun astăzi despre asta vorbește. Despre renașterea Barcelonei. ”FC Barcelona Confindential” e primul documentar realizat, oarecum pe principiul reality show-urilor, cu un club mare de fotbal. Cu imagini inedite, din birourile conducătorilor, cu discuții inedite, cu instantanee de culise nevăzute pînă atunci din tratativele pentru transferuri, cu sume de bani niciodată dezvăluite.

E un film mai vechi, dar merită să-l vedeți. Vă sfătuiesc să o faceți chiar dacă nu sînteți fan sau admirator al Barcelonei. Veți vedea cum o echipă managerială tînără și entuziastă reușește să aducă zîmbetul și bucuria de trăi peste un stadion și un club în plină depresie. Joan Laporta-Sandro Rosell-Ferran Soriano-Txiki Beguiristain-Frank Rijkaard-Ronaldinho. Aceasta e echipa. În afara lui Rosell nimeni nu mai e acum în club. Dar ei au fost cei care, pe vremea cînd erau uniți și nu aveau orgolii, au început totul.



”FC Barcelona Confidential” e un film numai bun pentru un week-end.Vizionare plăcută!

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă