Articolul precedent

FRUMOASA AMINTIRE A LACRIMILOR

FRUMOASA AMINTIRE A LACRIMILOR

Între a analiza o semifinală după care ar fi prea multe de scris și o alta după care n-ar fi mai nimic de scris, m-am gîndit să pedalez din nou pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele reprezintă o cu totul altă caracteristică.



Astăzi, 10 iulie e o zi ca oricare alta. O zi în care comentăm, la mondialul nostru, cel de dat cu părerea cele întîmplate în Brazilia, la Mondialul celorlalți, al celor care-l joacă. 10 iulie 1994 e o zi unică. Ziua în care contam și noi. Ziua în care am fost invitaţi la cea mai frumoasă petrecere pe care fotbalul ne-a oferit-o. Am trăit atunci din toate cîte puţin. Am stat la masă cu agonia, am dansat cu extazul, ne-am revăzut cu agonia pe holuri, la o țigară, apoi iar cu extazul, la bar, pentru ca agonia să facă loc, într-un tîrziu, unui invitat pe care nu l-am fi dorit cu noi la aceeaşi masă: tristeţea.

Pe 10 iulie 1994 am jucat cu Suedia, la San Francisco. Miza era un loc în paradis, o confruntare cu Brazilia în semifinale, ca o destinaţie de vis pentru o echipă ce navigase la acel turneu final într-un ocean de elogii. Era ultimul “sfert”, era 10 şi jumătate noaptea, aflasem deja că Bulgaria vecină bătuse Germania şi se bucura pentru semifinala cu Italia ce urma să vină. Ne aşteptam rîndul la coada bucuriei, străzile își așteptau oamenii, deşi semnele cereşti, care nu-s niciodată întîmplătoare, ar fi trebuit să ne reducă din optimism. Ploua la Bucureşti la ora meciului, era o vreme mohorîtă, tristă, destul de puţin obişnuit pe atunci în luna lui Cuptor. Azi și vremea s-a schimbat, nu doar vremurile.

N-are nici un rost să turnăm din solnița amintirilor peste rana regretelor. Am pierdut acel meci şi acea şansă. Lumea a ieşit totuşi în stradă, în tăcere, iar picăturile de ploaie se confundau cu lacrimile. Lacrimile de la San Francisco au ajuns repede în România, căci, da, multă lume a plîns atunci alături de Răducioiu, de Dan Petrescu, de Belo, de Ilie, de Hagi şi de ceilalţi. I-am urît în noaptea aia pe Anderson şi Ravelli, dar şi pe Prunea, nemeritat transformat în groparul viselor noastre, nemeritat căci greşeala e permisă oricui, iar dacă victoriile sînt meritul echipei, la fel şi înfrîngerile trebuie să fie ale tuturor. Atît de mare a fost tristeţea încît semifinalele şi finala parcă nici n-au mai contat.

Au trecut 20 ani de atunci. Uoff, ce repede! Fotbalul nostru nu s-a născut atunci, în acea noapte ploioasă. Ci 4 ani mai devreme, în Italia, cînd a făcut un turneu final rezonabil și onorabil. Astăzi, acel copil ar fi trebuit să fie la maturitate. Să fi ieșit deja de pe băncile facultății și să aibă locul său în viață. N-are însă cum. E un bărbat care încă își caută identitatea. Pentru că n-a intrat la facultate, căci nu și-a luat nici măcar bacalaureatul. Părinţii n-au avut grijă de acel copil frumos, născut din bucuria eliberării dintr-o dictatură și crescut cu mîndria de a fi pe locul 5 într-o ierarhie mondială. Şi-au bătut joc de el, l-au folosit ca să-şi umple buzunarele, ba l-au şi violat cînd a fost cazul, apoi l-au lăsat baltă, ca să fie înfiat de finanţatori fără scrupule, prea plini de ei înşişi, prea ocupaţi să apară la televizor şi să bată cîmpii decît să-i facă o educaţie sănătoasă.

Acel copil e ca mulţi copii de azi, rod al unei societăţi bolnave, fruct al unui copac neudat la timp, ponegrit cu substanţe interzise şi apoi vopsit cu minciuni.



Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman e capacitatea de a visa. De a-şi imagina cum ar fi fost dacă în sertarele memoriei nu am găsi decît amintiri frumoase. Lacrimile acelei seri de 10 iulie sînt totuşi o amintire frumoasă. Să plîngi nu-i o ruşine, chiar şi bărbaţii plîng, nu-i aşa?! Să plîngi că ai ratat Everestul e una, să te plîngi că n-ai ocazia să plîngi e cu totul altceva.

Atunci, în acea seară ploioasă de iulie, a fost ultima oară cînd eu am plîns pentru fotbal.

P.S.

Am văzut de curînd, la TVR 1, acel meci în reluare. L-am privit altfel, cu ochii celui care azi e implicat în fenomen și i-a cunoscut pe majoritatea celor implicați atunci. Am mutat însă pe alt program în momentul în care Răducioiu a făcut 2-1. Mai departe n-am putut să mă uit. N-am putut, nici acum după 20 de ani, să retrăiesc acele momente.

 

 

4 Comentarii
  • MIKAITA spune:

    Superb articol…. in primele 3 articole scrise de tine…. mi-au dat lacrimile…. Imi aduc si eu aminte de acel meci cu toate ca aveam doar 10 ani……. Imi aduc aminte cum il uram pe acel Ravelli… parca si acum il urasc… cu toate ca omu si-a facut datoria….. Frumoasa generatie am avut….
    Ai creionat perfect asemanarea fotbalului romanesc cu un copil…. dotat, dar abandonat si neingrijit de niste parinti… prea lacomi… M-ai lasat fara cuvinte…. SUPERB!!!

    PS: Te felicit ca timp de 20 de ani, nu ai mai plans pentru fotbal… eu nu ma pot lauda cu atata timp…. anul asta m-a omorat Barcelona….

  • Alex spune:

    Mda…surprinzator…dar in sensul cel mai bun al cuvantului. Intr-adevar, prea comun sa vorbesti despre cele 2 semifinale, foarte original (daca are grad de comparatie) sa vorbesti despre cea mai mare performanta si in acelasi timp cel mai mare regret al fotbalului nostru.

    Ma intreb insa ce e mai trist: ce s-a intamplat acum 20 de ani sau faptul ca barbatul fara identitate despre care vorbesti nu prea are la cine sa apeleze pentru a isi regasi identitatea. Nu e nici o arhiva in care certificatul lui de nastere inca exista si odata primita o copie isi poate recladi identitatea. Si asta, pe mine unul, ma sperie. Nu intrezaresc nici o speranta, nu licare nici o luminita undeva departe in bezna. Mi-e teama ca peste 10 ani o sa ma uit tot la Premier League sau La Liga sau Champions League. Repet ce spuneam intr-un alt comentariu, la un alt articol de-al tau: am ajuns acum sa imi inteleg tatal care in ’89 la meciul cu Danemarca plangea la final ca un copil pentru ca mergeam la mondiale. Oare copilul meu va trece prin aceeasi dilema?

    Singurul semn datator de speranta e acel om despre care scriai pe Facebook care te intreba unde poate vedea Liga I, in timp ce, pe partea cealalta a globului, o cometa mai rara ca Halley trecea prin Brazilia si producea cel mai mare dezastru al fotbalului samba. Reactia noastra insa (cred ca normala) a fost sa radem pe seama entuziastuli fotbalului autohton.

  • Andrei Giurgica spune:

    Frumos articol domnule Niculescu.
    Am 26 de ani..ma uit la fotbal de 16 ani..dar nu am avut sansa sa traiesc emotia echipei nationale..poate doar la acel meci cu Danemarca din 2002..
    De asta imi e cel mai dor.
    Locuiesc acum in Olanda de 1 an..dar atata emotie la un meci de fotbal eu nu am vazut niacieri..aseara era o drama pe strazi..la propriu..iar..eu stateam si ma uitam la ei si eram un pic gelos..ce n-as fi dat sa fiu in locu lor.Culmea nu?
    Va salut si va respect

  • pop cosmin mihai spune:

    acum descopar mai in detaliu blogul tau si nu ma pot abtine sa nu comentez acest articol deosebit.aveam 11 ani in 1994 si de atunci,la acel mondial m am contaminat cu virusul fotbal.desi au trecut atatia ani am in memorie foarte bine acea vara.o vara de neuitat.oricum inca mai privesc cateodata faze si goluri de la acel mondial.era totusi un fotbal sincer.fotbalistii jucau cu inima.pentru mine a fost cel mai frumos campionat mondial.am plans si eu pe data de 10 iulie 94.si l am urmarit pe kennet anderson,pana aproape de finalul carierei.atat de mult l am urat.apoi incet cu trecerea anilor furia mi s a mutat pe prunea apoi pe Iordanescu.si cand mai revad meciul ,pe arbitrul englez Phillip donn,ca nu i a dat penalty la ILIE Dumitrescu.mai bine nu i l dadea ala cu Belgia in 93 si l dadea atunci cu suedia..te felicit Andrei pt blogul tau si pentru spatiul care l acorzi aici iubitorilor de fotbal.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Negru Eduard on NIMIC DE ROMÂNIANoi deocamdat? sunt departe de a în?elege fotbalul ,mereu oamenii compara juc?torii actuali cu genera?ia de aur,mereu tr?im în trecut [...]
  • Razvan on ETERNUL ȘI FASCINANTUL CRISTIANOCristiano ar fi o a doua variant?. Cred c? psg ar trebui s? se uite exact ca Marseille în 91. [...]
  • nm.bradu on KANE, ”NOUARUL” CU ZECEStiu ca la noi (si, sincer, si pe afara) drepturile animalelor sunt o gluma, iar lumea spune ca "ce, ma, [...]
  • Vlad on MESSI ȘI BALOANELE SALECu tot respectul domnule Niculescu.Daca mâine Leipzig, Augsburg, Freiburg sau Hertha joaca împotriva oric?rei echipe na?ionale din America de Sud [...]
  • Viorel Costiniuc on MESSI ȘI BALOANELE SALEIn mare parte, vinovatii acestei mari minciuni a fotbalului, este presa care il umfla nejustificat pe Messi. Nu exist? o [...]
Twitter
Arhivă