Articolul urmator

JUVENTUS LA MAX

JUVENTUS LA MAX

N-am fost de la început un admirator al lui Massimiliano Allegri. Mi se părea un antrenor bun, care a avut marea șansă de a prinde un Milan cu Zlatan, Thiago Silva, Pirlo și uriașa oportunitate de a se lupta cu un Inter în plină dezmembrare după plecarea lui Mourinho și cu un Juventus în plin proces de reorganizare. Acel titlu obținut cu Milan mi se părea mai degrabă rodul unei conjuncturi, iar felul în care a gestionat echipa după despărțirea de jucătorii emblematici de mai sus îmi întărea ideea unui tehnician care a beneficiat de lot și nu de un lot care a beneficiat de antrenor. Ca o paranteză, ideea asta încep s-o am despre Luis Enrique, dar nu ăsta e subiectul de azi. Ci Allegri. În admirația căruia am căzut de ceva vreme, molipsindu-mă poate de la Florin Bratu, care pare să-și fi făcut din ”Max” un model pentru cariera sa, aflată încă în perioada de început. La momentul în care a fost pus la Juventus mi s-a părut opțiunea corectă doar pentru că alte soluții nu erau, la vremea respectivă manifestându-mi pe acest blog ideea că mult mai potrivit ar fi fost Prandelli, care se grăbise să semneze cu Galata. Ei bine, pot să recunosc cinstit că m-am înșelat. Și odată cu mine toți cei care, în iulie 2014, vedea un pas înapoi pentru Juve în plecarea lui Conte și venirea lui Allegri.

Nu numai că n-a fost un pas înapoi, ba chiar cred că a fost un uriaș pas înainte. Deși a ajuns în chiar primul sezon în finala Champions League, pierdută însă clar în fața Barcelonei de care ”Bătrâna Doamnă” a părut extrem de intimidată, Juventus cred că abia acum a ajuns aproape de pragul de sus al creșterii sale. Am spus aproape fiindcă eu încă mai cred că această echipă are marjă de progres, măcar la nivelul lotului dacă nu cumva și la nivelul primei echipe. Poate părea ușor forțată această idee tocmai acum, când Juve a făcut un pas și jumătate către finala de la Cardiff, dar asta e ceea ce mi se pare mie, nefiind eu unul dintre cei care, ca mulți alții, a descoperit pe Juventus abia după prima manșă cu Barcelona, ci unul dintre cei care aproape săptămânal am analizat și comentat prestațiile campioanei Italiei în Serie A.

Prestații solide, sobre, sigure, de genul celei de miercuri seară, de la Monte Carlo. La 24 de ore după demonstrația lui Cristiano Ronaldo în fața lui Atletico, pe care am analizat-o pe larg în precedenta postare de pe acest blog, lumea aștepta să vadă cine-i va fi rival la Cardiff. Știu că e bine să nu te pronunți înainte să se întâmple, dar eu cred, că foarte mulți de altfel, că doar un mega-miracol și o seară vecină cu cataclismul a Realului ar putea face ca Atletico să se califice. Iar răspunsul din Principat a venit destul de repede, dubla lui Higuain deschizând drumul larg lui Juve către a doua finală de Ligă în mandatul lui Allegri.

new-balance.ro

Extrem de lăudată, pe bună dreptate, Monaco a arătat și cu Juve exact aceași imagine din acest sezon: talent individual formidabil, o determinare și mobilizare colectivă de excepție, dar și câteva defecțiuni de ordin tactic pe care Leonardo Jardim și le-a asumat în momentul în care a ales să-și redefinească echipa dintr-o fortăreață defensivă într-un entuziasm ofensiv. Cred că putem spune despre Monaco că este trupa cea mai puțin stresată din Europa. Cea mai puțin încruntată, dacă vreți. Problema e că de data asta a avut în față o ”Bătrână Doamnă” obișnuită să descopere oportunități unde alții furnizează probleme. Din punct de vedere tactic, Juve de azi seamănă cu Atletico din 2014, profită perfect de cea mai mică slăbiciune a adversarului și face din asta un avantaj. Spre deosebire de acel Atletico însă, acest Juventus propune un alt stil de fotbal, mult mai estetic, chiar avântat câteodată. După succesul cu Barcelona propuneam ca obiect de studiu felul în care Allegri a reușit așeze în câmp o echipă teoretic mai ofensivă, dar care a devenit în același timp una extrem de tare pe defensivă. Studiul poate continua și acum cu această formulă practic fără ”închizător” de meserie cu care s-a jucat la Monte Carlo.

Dintotdeauna fotbalul italian a avut aceste caracteristici: mare atenție pe faza de apărare, control din punct de vedere tactic și capacitate de a gestiona momentele de avantaj. Cu excepția Milanului lui Arrigo Sacchi, care chiar a fost o mare excepție, toate celelelalte echipe italiene cu performanțe europene pe cele trei elemente de mai sus s-au bazat. Și Milanul lui Capello și Juventusul lui Lippi și Interul lui Mourinho. Allegri a înțeles perfect această idee, dar a încercat să insereze și câteva aspecte moderne ale fotbalului, căutând să asocieze ceea ce lumea își dorește în ziua de azi, spectacol și relaxare, ideilor de bază din ”Il Calcio”. El a adăugat aici excelenta gestiune a lotului (din punctul ăsta de vedere se vor duela la Cardiff antrenorii cu cea mai bună gestiune a lotului din acest moment), o pregătire fizică foarte bună, dar în special o adaptabilitate la schimbările de sistem, din mers uneori, uluitoare.

vola.ro%20

La Monte Carlo am văzut un Allegri conștient de ce adversar are în față. Și deloc supus ideii grandomane, ”noi suntem Juve, ne facem jocul nostru, nu ne interesează adversarul”. Introducerea lui Barzagli ca fundaș dreapta și mai ales urcarea lui Dani Alves în linia de mijloc-atac, iată felul în care Allegri a răspuns ideii de fotbal a lui Jardim. O linie de apărare în patru, dar care se putea lesne transforma într-o linie de trei și apoi într-una de cinci, o diversitate tactică pe care doar o echipă extrem de bine antrenată și-o poate asuma. Iar pe final, atunci când Jardim a riscat cu trei atacanți, sistemul s-a transformat în mod clar într-un 5-3-2, odată cu intrările lui Rincon și Lemina și părăsirea terenului de către Higuain, Pjanic și Marchisio. În fața lui Radamel Falcao apărea mereu Bonucci, în fața lui Mbappe se ivea Barzagli, în fața lui Germain stătea Chiellini, iar Dani Alves și Alex Sandro erau pregătiți să reziste oricărui asalt monegasc pe benzi. Faptul că Juve mai bifează încă o partidă fără gol luat în Champions League e doar o consecință a acestei capacități de adaptare.

Leonardo Jardim nu cred că are motive să fie frustrat. N-am înțeles de ce n-a jucat Mendy, care nu era dat cu probleme medicale, și n-am priceput prea bine nici de ce Sidibe a fost mutat în stânga, iar Nabil Dirar a început ca fundaș dreapta. Pesemne că Jardim a avut ceva în minte când a făcut mișcările astea. În partidă însă Monaco mi-a părut un tânăr de 18 ani, accidental exact vârsta lui Mbappe, care se îndrăgostește de o fată frumoasă, de aceeași vârstă cu el, dar care se trezește că nu se poate apropia de ea căci i-a fost furată de un bărbat mai matur, cu ceva mai mulți ani, cu ceva mai multă experiență de viață și cu ceva mai multă capacitate financiară. Tânărul promite că se va răzbuna peeste ani și e foarte posibil s-o facă, doar că nu în fața rivalului din trecut ci în fața altui tânăr, pus în fața unei experiențe similare, căci el deja va fi devenit maturul, experimentatul, identic cu cel de care a fost rănit, dar care l-a ajutat să crească. Mbappe e întruchiparea perfectă a acestui Monaco. Un entuziasm formidabil, dar și un potențial enorm, o valoare certă ce se întrezărește. În reprezentația ”Bătrânei Doamne” și-a făcut loc și tânărul dornic de afirmare, pentru stoparea căruia a fost nevoie e cel mai bun Buffon din ultimul timp. Iar asta nu e puțin.

gentlemenscorner.ro

N-aș vrea să închei fără să mă refer, în două vorbe, la Dani Alves. Scos afară într-un mod extrem de ciudat de Barcelona, unde era deja văzut ca un fotbalist terminat, Dani Alves s-a metamorfozat la Juventus devenind o sursă aproape inexplicabilă de energie. N-aș pune neapărat regresul Barcelonei pe seama plecării lui Alves, dar unul din motive sigur este, mai ales văzându-l cum joacă și remarcându-i siguranța pe plan defensiv, unul intre reproșurile ce i se făceau la Barcelona. Coabitarea atât de bună cu Messi l-a ajutat să descopere traseele cele mai potrivite pentru un alt argentinian, Higuain. Altădată adversari, cei doi au devenit miercuri principalii actori ai unei victorii ce în mod normal va aduce și calificarea. Izgoniți oarecum de la Real și de la Barcelona, Higuain și Dani Alves demonstrează că există viață și după Clasico. Iar Cardiff poate deveni scenariul răzbunării perfecte pentru ei. Dar și scenariul unei ieșiri perfecte din scenă pentru acest imens Gigi Buffon.

Roviniete.ro

provident.ro%20

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă