”Anfield”, Liverpool-Napoli, decembrie 2018. Minutul 4 al prelungirilor. Liverpool are 1-0 cu Napoli, iar câștigarea celei de-a doua finale din acest an e aproape. O minge venită oarecum de nicăieri îl lasă pe polonezul Milik față-n față cu Allison. O execuție bună și totul s-ar fi prăbușit pentru gazde. Dar n-a fost așa, căci în portarul brazilian s-au depozitat toate energiile unei tribune dornice să celebreze, dornice să mai audă și-n primăvară imnul Champions League, dornice să știe că echipa favorită e acolo, în luptă cu cei puternici. Iar corpul lui Alisson s-a mărit atunci, împins parcă de la spate de vibrațiile peluzei, iar intervenția lui a însemnat calificarea. ”This is Anfield”, până la urmă.

Putea fi gol. Și mult n-a lipsit. Putea fi acea seară de fotbal în care ocaziile să se răzbune, în care hazardul să joace un rol important și la finalul căreia poate am fi spus că Napoli nu merita să se califice. N-a fost cazul, iar rezultatul e totuși logic, căci timp de 90 de minute Liverpool a fost echipa mai bună. Primăvara Ligii Campionilor, cu meciurile sale adevărate, atunci când nu mai e loc pentru astfel de erori, oferă ”cormoranilor” posibilitatea de a-și arăta valoarea pe care toată lumea o scoate în evidență.

Scriam mai sus că fanii de pe ”Anfield” erau dornici să celebreze victoria în această a doua finală a echipei lor pe 2018. Nu-i nicio greșeală aici. Pentru Liverpool, meciul cu Napoli a fost cea de-a doua finală a anului, după cea cu Real Madrid de la Kiev. Nu de aceeași anvergură, de acord, dar în niciun caz una derizorie. Pentru Liverpool, necalificarea din grupe ar fi fost un eșec pătrunzător, căci Liverpool nu mai e echipa din 2016, pentru care ultimul act în Europa League era doar un pas în planul de creștere. Nici măcar câștigarea Europa League anul viitor n-ar fi fost o realizare, o alinare, căci pentru orice finalistă de Champions League a fi eliminată din grupe în sezonul următor e, așa cum am spus mai sus, un eșec pătrunzător. Care ar fi readus pe Liverpool la dimensiunea de acum trei-patru ani. Champions League e o competiție prea selectă, unde intrarea în semifinale reprezintă o performanță în sine (Barcelona lui Messi are 3 ediții de când n-a mai reușit), iar Liverpool asta își dorește, să fie reprimită la masa unde a avut locuri bune în trecut, dar unde n-a prea mai fost primită până astă-vară.

Meciul cu Napoli cred că a pus punct, odată pentru totdeauna, și ideii că planul lui Liverpool înseamnă în primul rând Premier League în acest sezon. E ușor pueril să te gândești la așa ceva, iar dacă Jurgen Klopp ar fi vrut asta ar fi renunțat fără probleme la primăvara Champions League. Dar Klopp nu-și face calcule de genul ăsta, el știe că lotul său trebuie să fie conectat la tensiune maximă, ba chiar e mai bine să fie așa, cu riscurile de rigoare, decât alternativa de a te trezi joi de dimineață, când toată lumea comentează, analizează, apreciază bătăliile din Ligă, pentru a pregăti un joc de Europa League. Nu sună bine, căci Liverpool trebuie să-și asume statutul de favorită și-n campionat și în Champions League. Când investești 150 de milioane pe un portar și un fundaș central, când alte zeci de milioane stau pe banca de rezerve, când ai un antrenor cu charisma lui Klopp și un public precum cel de pe ”Anfield” deja nu te mai poți considera o echipă ce-și forțează limitele, un outsider simpatic, gen Leicester, care n-are nimic de pierdut și beneficiază de elementul surpriză. Liverpool nu-i Leicester, să fim serioși. E foarte posibil ca din doi iepuri, Klopp să nu prindă niciunul, dar ceva mă face să cred că pentru el personal Champions League e chiar mai important decât Premier League, chiar dacă pentru fanii echipei s-ar putea să fie invers. El e antrenor profesionist, mai devreme sau mai târziu va pleca de pe ”Anfield”, iar în CV-ul său arată mai bine un trofeu european decât unul intern. Mai ales că are cumva legată de el această tinichea, observa bine un telespectator marți, la Euro Fotbal, de pierzător al finalelor.

Această finală cu Ancelotti a fost câștigată însă de Klopp. Pe merit și, aș zice, fără motive de recurs pentru italian. N-a fost neapărat o victorie tactică a lui Herr Jurgen în fața lui Don Carlo, a fost mai degrabă succesul logic născut din diferența de valoare dintre cele două garnituri. Ancelotti are cel mai slab lot pe care l-a avut la dispoziție din 2001 încoace și e un demers foarte complicat acesta pe care și l-a asumat. A preluat de la Maurizio Sarri o echipă și o idee de joc, iar așa cum îl știm a căutat să intervină foarte puțin. A pierdut însă un element tare important, pe Jorginho, o gaură ce încă n-a fost acoperită, cu consecințele de rigoare. Nici măcar trecerea din 4-3-3 în 4-4-2, cu dublu pivot și plasarea lui Hamsik în zonă centrală, n-a compensat plecarea italo-brazilianului, pe care nu degeaba l-a dorit Guardiola și spre care nu înțeleg de ce nu s-au orientat Barcelona, Real Madrid ori PSG. Ancelotti are în lot o piesă, pe Fabian Ruiz, care s-ar putea preta la această poziție, dar spaniolul e încă tânăr, iar grupa în care a fost plasată Napoli n-a ajutat la experimente.

Iar acum vine Europa League. Pentru Napoli, ca și pentru Inter, dincolo de dezamăgirea necalificării în primăvara Champions League, poate fi o oportunitate. Va fi ceva inedit pentru Ancelotti, dar în mod normal el ar trebui acum să-și propună să câștige această competiție, mai ales că-n campionat Juventus e prea tare. Ideea e valabilă și pentru Inter, care, oricum am da-o și oricât am marșa pe tema derapajului din ultima partidă, cea cu PSV, pornea cam cu a treia șansă în grupa cu Barcelona și Tottenham. Cele două, alături de Chelsea, Arsenal și-mi permit să adaug aici pe Betis Sevilla, vor face parte din categoria favoritelor pentru finala de la Baku.

Pentru finala Champions League de la Madrid discuția poate o vom face la startul ”optimilor”. Vor urma luni grele pentru englezi (decembrie) și pentru spanioli (ianuarie), va veni și o perioadă de mercato în care cred că vom avea mutări mai spectaculoase decât în alți ani. În septembrie, scriam pe acest blog că favoritele în opinia mea ar fi Manchester City și Liverpool, ba chiar vedeam posibilă o finală engleză pe pământ spaniol, așa, ca un schimb de ștafetă. În momentul ăsta însă altă echipă îmi pare cea mai tare. E vorba de Juventus, care emană o forță, o liniște, o siguranță și o stare de spirit ce greu pot fi atinse de alte contracandidate. În vară aveam ceva rezerve față de acomodarea lui Cristiano Ronaldo, acum nu le mai am, iar Juventus a căpătat odată cu aducerea portughezului și o capacitate de intimidare pe care n-o avea înainte. ”Bătrâna Doamnă” mi se pare azi cea mai puternică.