THIS IS ANFIELD

THIS IS ANFIELD

”Anfield”, Liverpool-Napoli, decembrie 2018. Minutul 4 al prelungirilor. Liverpool are 1-0 cu Napoli, iar câștigarea celei de-a doua finale din acest an e aproape. O minge venită oarecum de nicăieri îl lasă pe polonezul Milik față-n față cu Allison. O execuție bună și totul s-ar fi prăbușit pentru gazde. Dar n-a fost așa, căci în portarul brazilian s-au depozitat toate energiile unei tribune dornice să celebreze, dornice să mai audă și-n primăvară imnul Champions League, dornice să știe că echipa favorită e acolo, în luptă cu cei puternici. Iar corpul lui Alisson s-a mărit atunci, împins parcă de la spate de vibrațiile peluzei, iar intervenția lui a însemnat calificarea. ”This is Anfield”, până la urmă. Citeste mai mult …

O ECUAȚIE DE TIP MOURINHO

O ECUAȚIE DE TIP MOURINHO

Dinspre Liverpool se aștepta cu mult entuziasm acest nou episod al ”Clasicului” Angliei. O confruntare cu Manchester United într-o zi de luni e suficient de inedită pentru două cluburi atât de mari, dar absența din Champions League, motiv de înțepături ironico-dușmănoase către ambele tabere dinspre alți rivali tradiționali, a permis această fereastră. Pe undeva mai bine, căci fiind ferit de concurența altor dueluri care să-ți fure ochii, a putut fi observat mai cu atenție.  Citeste mai mult …

KLOPP, ”THE KOP” ȘI VIITORUL LUI LIVERPOOL

KLOPP, ”THE KOP” ȘI VIITORUL LUI LIVERPOOL

”Jurgen Klopp is coming to Kop”. Cam ăsta cred că e refrenul la modă acum în Liverpool. Eventual pe melodia din ”Santa Klaus is coming to town”, pe care ne pregătim s-o ascultăm pînă la disperare în săptămînile care urmează. Se și potrivește. Ia încercați s-o fredonați, cu Klopp în loc de Santa Klaus, și veți vedea că merge la fix. De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, merge la fix și asocierea dintre Jurgen Klopp și Santa Klaus. Citeste mai mult …

”WALKING ALONE” SPRE ”EL CLASICO”

”WALKING ALONE” SPRE ”EL CLASICO”

Cu mult entuziasm a fost așteptat la Liverpool acest meci cu Real Madrid. Cam cu același entuziasm cu care au așteptat și fanii Romei meciul cu Bayern de marți. Un entuziasm bazat mai mult pe ”spiritul Anfield” decît pe realitate, chit că Liverpool adunase, înaintea jocului, două victorii legate în Anglia, o premieră în acest sezon. Ca și Roma, Liverpool s-a văzut foarte repede pusă la punct. Real Madrid a avut 3-0 la pauză și dacă scorul n-a căpătat dimensiunile masacrului de pe ”Olimpico” a fost doar pentru că Ronaldo și ai lui aveau în minte perspectiva duelului cu Barcelona de sîmbătă seară.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Mulți vorbesc despre o primă repriză antologică a Realului. Despre o demonstrație de fotbal și o demonstrație de forță a deținătoarei trofeului. Nu știu cît a fost de demonstrație, căci această concluzie poate fi trasă doar atunci cînd ai în față un rival cît de cît demn. Liverpool a fost un rival mai mult decît demn doar înainte să înceapă partida, atunci cînd ”you”ll never walk alone” se auzea splendid pe ”Anfield”, un stadion și un public ce zău că ar merita o soartă mai bună decît cea din ultimii 20 de ani, cu tot cu Liga Campionilor cucerită în 2005 în niște împrejurări ce țin mai degrabă de dosare paranormale decît de realitatea fotbalului. Și atunci a fost tot un 0-3 la pauză în fața unui Milan cu Ancelotti pe bancă, un Milan care era atunci cea mai bună echipă din lume, dar cele petrecute în acea finală nu cred că se vor mai repeta vreodată.

Nici atunci Liverpool nu era mai bună decît echipa lui Ancelotti. Ba îndrăznesc să spun echipa lui Benitez din 2007, cu Xabi Alonso, Mascherano și un Gerrard mult mai tînăr, cu Kuyt și mai apoi Fernando Torres, era peste cîștigătoarea din 2005. Însă fotbalul oferă și astfel de momente pe care nu le poți explica logic. Atunci însă, nu știu dacă neapărat pentru că era Rafa Benitez pe bancă, Liverpool lăsa senzația că măcar se poate bate cu un rival superior. A lăsat și acum această senzație, cîteva minute, pînă ce Cristiano Ronaldo a deschis scorul.

Spuneam la Euro fotbal că mi-aș fi dorit ca acest meci să se fi jucat în aprilie. Fotbalul e o stare de spirit, iar atunci, în aprilie, înaintea acelui meci cu Chelsea, starea de spirit la Liverpool era pe cele mai înalte culmi. Iar rezultatele veneau și grație acestei stări de spirit. Dar și grație unui Luis Suarez pe care sînt convins că fanii ”cormoranilor” îl regretă enorm, mult mai mult decît l-au regretat pe Torres. Pe Luis Suarez îl vom vedea sîmbătă, probabil, în ”El Clasico”, în schimb acel Liverpool din aprilie nu știu cînd îl vom mai vedea. Senzația e că atunci a fost o șansă unică, irosită printr-un concurs de împrejurări de-a dreptul idiot, acea greșeală a lui Gerrad cu Chelsea și tot ce a urmat după.

În iunie, în timpul Mondialului, cînd cu gestul lui Suarez, făceam pe acest blog o comparație între el și Balotelli. Absolut întîmplător, două luni mai tîrziu, Balotelli era cel chemat să-l înlocuiască pe Suarez. Scriam atunci așa: ”Felul în care înțelege să joace Suarez nu se compară cu cel al lui Balotelli. Cred însă că Luis Suarez e mai util echipei la care joacă decît Mario Balotelli. La Balotelli nu există stare de mijloc atunci cînd e vorba de implicare, nu există ”așa și așa”, există doar două variante, da și nu”. Nu știu dacă Liverpool cu Suarez și Sturidge în teren putea emite pretenții în fața acestui Real Madrid ce intimidează pe oricine, dar sînt convins că Suarez ar fi avut o altă atitudine. faptul că Balotelli a fost schimbat încă de la pauză poate fi semnalul unei deteriorări considerabile a relației dintre italian și antrenor, dacă nu cumva dintre italian și vestiar. Atunci cînd ești condus cu 3-0 pe propriul teren, e bine să eviți un schimb de tricouri în văzul stadionului, îl poți face la vestiare dacă ții morțiș să ai tricoul lui Pepe (!!!!) și dacă ai ceva minte. La ultimul aspect am serioase dubii în ceea ce-l privește pe ”Super Mario”.

Liverpool de azi e o echipă cu o aură ce depășește valoarea jucătorilor. E o echipă cu nume mare, dar cu nume mici în teren. E imposibil să plătești aceeași sumă de bani pentru Lallana sau Lovren ca pentru Kroos. Liverpool continuă relația stranie pe care echipele din Premier League o au cu Champions League și vă rog să nu-mi amintiți de Chelsea din 2012, care a fost un eveniment la fel de straniu ca finala din 2005. Vremurile lui Sir Alex Ferguson s-au dus, doar Mourinho pare capabil astăzi să aducă o echipă din Anglia la vîrful Champions League.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Pentru Real Madrid a mai trecut un meci. De la acel eșec cu Atletico, echipa a mers imperial, din în bine în foarte bine. Foarte adevărat e însă că n-a avut adversari pe măsură. Urmează acum ”El Clasico” și pare a fi marele examen al toamnei pentru Ancelotti și ai lui. Dar și pentru Luis Enrique și ai lui. A lipsit Bale și probabil că va lipsi și cu Barcelona. Există aici o parte bună și o parte rea. Real Madrid cu Bale intimidează și mai tare, dar Real Madrid cu Isco acoperă mai bine terenul, e mai echilibrată. Cînd Bale e sănătos, joacă fără nici un fel de discuție. La fel și James Rodriguez. Problema lui Isco de aici vine. E un fotbalist excelent, ba îndrăznesc să spun că la Barcelona ar juca înaintea lui Rakitic, dar are marele dezavantaj că James și Bale au costat cît au costat, iar acele multe zerouri nu pot sta pe banca de rezerve într-un meci cu Barcelona.

Spuneam că Real Madrid intimidează. Cristiano Ronaldo la fel. N-a avut însă pînă acum un adversar de care să fie intimidat. Acum vine Messi, care e altceva. Căci și el intimidează. Iar pe margine, un alt tip își arată dinții. Luis Suarez, egalul lui Cristiano din sezonul trecut ca număr de goluri, dar fără penaltyuri. Cine va intimida mai tare va cîștiga. Dar ce meci o să fie!!

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

LIVERPOOL S-A ÎNTORS ȘI VISEAZĂ

LIVERPOOL S-A ÎNTORS ȘI VISEAZĂ

Nu știu dacă Liverpool va reuși să cîștige în acest an titlul în Premier League. Mai degrabă nu prea cred, căci în ciuda locului ocupat în acest moment în clasament, al doilea după Chelsea, la 4 puncte de echipa lui Mourinho, Liverpool nu pare incă pregătită pentru acest demers. În schimb nimic nu-i oprește pe ”cormorani” să viseze. Prin ”cormorani” înțelegînd echipă și suporteri, un tot unitar care a funcționat în anii cînd pe Anfield se dădea legea în fotbalul englez, dar și-n perioada mai puțin fericită cînd nimic nu părea să poată opri o spirală negativă în care intrase echipa.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Au toate motivele cei de la Liverpool să viseze. Căci în fotbal nu se știe niciodată. Nu de mult mă întrebam dacă Liverpool va intra în lupta pentru titlu sau doar o va arbitra. Am spus mai sus că Liverpool nu pare pregătită pentru cîștigarea campionatului. În momentul ăsta, clasamentul arată un oarecare avantaj pentru Manchester City, care are 6 puncte mai puțin decît Chelsea, dar și 3 partide mai puțin, două mai puțin față de Liverpool. Din punctul ăsta de vedere e un pic de dezordine, o entropie tipică fotbalului englez, cu ale sale competiții colaterale campionatului, căci e oarecum ilogic ca la acest stadiu al sezonului să nu știm exact cum stăm, pentru că, de exemplu, Chelsea are 30 de meciuri, Liverpool are 29, City are 27, iar Arsenal tot 29.

Să ne întoarcem la Liverpool și întoarcerea sa în zona nobilă a fotbalului britanic, ce trebuie salutată ca atare. Mie unul mi-a lipsit Liverpool în serile de Champions League, mi-a lipsit acel ”you never walk alone” lipit de imnul magic al celei mai importante competiții intercluburi din lume. Liverpool a fost într-o călătorie de penitență prin zona de mijloc a Premier League, o călătorie antamată de anumite măsuri discutabile luate de conducători, atît la nivel de antrenor, cît mai ales la nivel de jucători. Acest din urmă aspect, cel al jucătorilor, mă face pe mine să cred că Liverpool nu pare pregătită pentru a cîștiga campionatul în acest sezon. Asta nu înseamnă că nu o poate face, căci logica în fotbal e de multe ori încălcată, iar proverbul cu doi se ceartă și cîștigă al treilea poate fi aplicat destul de lesne. În paranteză fie spus, în aceeași situație e și Arsenal, care e fix pe aceeași linie de clasament cu Liverpool, dar din punctul ăsta de vedere Liverpool mi se pare o idee mai sus, pentru că, spre deosebire de Wenger, Rodgers a reușit să construiască o echipă fără să aibă, cu unele excepții evident, jucători exponențiali în lot. Fotbalul e al fotbaliștilor, dar și al antrenorilor, de regulă echipele cu fotbaliști mai buni reușesc în cele din urmă să cîștige ce și-au propus atunci cînd au investit.

liv gerAcest text vine ca urmare a reprezentației pe care Liverpool a dat-o pe Old Trafford. Mulți ani au trecut de cînd Liverpool nu a simțit o asemenea senzație de superioaritate în fața eternului rival. A circulat imaginea lui Steven Gerrard celebrînd golul doi marcat, din penalty. N-a fost întîmplător felul în care Steve G a ales să sărbătorească. A făcut-o la fel în 2009, cînd Liverpool se impunea pe Old Trafford cu 4-1. Era propabil cea mai bună echipă a ”cormoranilor” de la apariția conceptului de Premier League. Jucau împreună Gerrard, Torres, Xabi Alonso, Mascherano, iar pe bancă era Rafa Benitez. În ciuda acelui rezultat și a presiunii puse de Liverpool, United a cîștigat acel campionat, căci și Sir Alex avea pe cine să se bazeze, Cristiano Ronaldo, Tevez și Roney jucînd pe atunci cu toții alături de mai tinerii Giggs, Vidici, Rio Ferdinand, Scholes. De atunci așteaptă fanii lui Liverpool un semn de superioritate față de Manchester United. Iar acest semn a venit duminică, Liverpool cîștigînd mult mai clar decît rezultatul de 3-0 final și de eventuala senzație lăsată unora care nu vor să vadă realitatea de cele 3 penaltyuri dictate împotriva lui United, pentru prima dată în istorie pe Old Trafford.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Brendan Rodgers pare să fi găsit în acest 4-3-1-2, cu Sterling ca număr 10 și Gerrard ca număr 5 (am folosit numerele de pe tricou ca semnificație arhicunoscută a poziției din teren) formula cîștigătoare. A mai folosit-o, a mai și schimbat-o pe alocuri, însă contra lui United ea a funcționat, echipa lui David Moyes fiind cu adevărat impotentă la momentul construcției. Despre Manchester United cu altă ocazie, căci nimic nu e nou sub soare aici, dezastrul fiind extrem de aproape. Liverpool merită în întregime acest text. De vreme ce Rodgers a găsit formula și de vreme ce echipa concurează cu șanse la cîștigarea titlului, căci are de jucat acasă și cu City și cu Chelsea, nu văd de ce în sezonul viitor Liverpool nu și-ar propune titlul ca obiectiv foarte clar. Sînt convins că și-l va propune, dar pentru asta va trebui să definească o vară extrem de activă pe partea de mercato. Liverpool trebuie să mai aducă măcar un jucător de valoarea lui Luis Suarez, nu neapărat în atac, și nu trebuie să-l piardă pe uruguayan. Nu știu care demers e mai complicat, teamă mi-e că al doilea, căci după acest sezon fantastic, dacă va face și un Mondial bun, Luis Suarez va fi extrem de căutat și ademenit. Banii n-au miros, oricît de mult ar vrea unii să creadă altceva, sună frumos ”You never walk alone”, dar și mai frumos sună pentru unii fotbaliști zerourile din contracte. Luis Suarez nu-i Gerrard și ăsta cred că ar trebui să fie obiectivul în vară, păstrarea lui, căci e esențial în jocul echipei.

Două vorbe și despre Gerrad, dacă tot am pomenit de el. faptul că Steve G nu are în palmares un titlu de campion al Angliei e un mare paradox al fotbalului și, poate, o mare nedreptate. La 34 de ani, Gerrard pare a fi atins maturitatea deplină. Știe cît și cum să alerge, cum și unde să deposedeze, unde și cum să paseze. Nu mai e acel Gerrard care alerga dintr-o parte în alta a terenului ca un posedat. Rafa Benitez își amintea, într-un interviu de acum cîțiva ani, de jucătorul său favorit la Liverpool și povestea cum de multe ori era obligat să-l schimbe pentru că punea atît de mult suflet în tot ceea ce făcea încît, alergînd prea mult, își pierdea energia. Problema lui Gerrard la Liverpool în toți acești ani a fost că nu mai avea în echipă un coleg la fel de bun ca el. Acum îl are pe Luis Suarez, iar în doi visele se pot transforma mult mai lesne în realitate

VA ARBITRA LIVERPOOL LUPTA PENTRU TITLU ÎN PREMIER LEAGUE? SAU VA INTRA ÎN EA?

VA ARBITRA LIVERPOOL LUPTA PENTRU TITLU ÎN PREMIER LEAGUE? SAU VA INTRA ÎN EA?

Am ratat primul sfert de oră al meciului dintre Liverpool și Arsenal. Se mai întîmplă. Sînt destul de puține ocaziile în care pot vedea un meci acasă, relaxat, fără să am treabă încît pur și simplu am uitat că începe la fără un sfert și nu la fix. Unii ar spune că bătrînețea își face simțită prezența. Posibil. Cert e că am mutat pe meci fix cînd Sterling marca golul de 3-0. Cîteva zeci de secunde mai tîrziu, Sturridge făcea 4-0 și, practic, punea capăt suspansului. A urmat o repriză și jumătate de fotbal ciudat, în care Arsenal, să nu uităm, liderul campionatului înaintea etapei, părea un vas serios avariat, cu cele mai bune piese nefuncționale, cu aparatura de bord deteriorată, pe traseul căruia nu exista decît o singură variantă posibilă: naufragiul.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

S-a terminat 5-1, dar putea fi mai rău, iar amintirea acelui 8-2 de pe ”Old Trafford” cred că a fost prezentă în mintea tuturor fanilor lui Arsenal pe toată durata meciului. Există însă unele diferențe față de acel joc. Acum, Arsenal se prezenta ca o pretendentă la titlu. Am stat și m-a gîndit cînd s-a întîmplat ca o echipă ce încasează o asemenea corecție să cîștige ulterior campionatul? Am pus întrebarea și la Fotbal European, și cineva m-a ajutat cu exemplul unui Liverpool-Manchester United 4-1 de acum ceva vreme. Pînă la urmă, contează cred mai puțin. Ceea ce contează e că Arsenal n-a arătat pe ”Anfield” ca o echipă capabilă să cîștige campionatul în acest sezon. Așa cum, de altfel, n-a arătat nici pe ”Etihad”, cînd City i-a administra un 6-3 de tenis.

Dar despre Arsenal, ceva mai tîrziu. Logic e să încep cu Liverpool. Și tot logic e să mă întreb, la acest moment, dacă Liverpool va fi doar un arbitru în lupta pentru titlu sau se va și implica activ în ea? Privind la Liverpool și la jocul echipei lui Brendan Rodgers, gîndul îmi zboară la Manchester United și la situația ei de acum. Paradoxal, exemplul lui Brendan Rodgers poate veni în sprijinul lui David Moyes. În sezonul trecut, Liverpool își exaspera suporterii, cam cum face United acum, comparațiile cu precedentul antrenor, în speță Dalglish, erau la ordinea zilei, ca și acum la United. Și, ca și acum la United, dacă n-am fi fost în Anglia în mod normal Brendan Rodgers ar fi fost demis, dacă nu în timpul campionatului, măcar la finalul său, cînd Liverpool s-a situat în afara pozițiilor europene.

Că nu s-a întîmplat așa, e meritul șefilor lui Liverpool, dar și filozofiei britanice, a educației mai bine zis. Liverpool în sezonul ăsta arată mult mai bine. Transferurile făcute l-au ajutat pe Rodgers să aibă mai multe variante la îndemînă, astfel că situațiile cînd jucători importanți lipseau să nu afecteze echipa. Cum, de altfel, se întîmplă la Arsenal. Pentru meciul de care vorbim, Rodgers nu i-a avut la dispoziție pe Sakho, Agger, Glen Johnson, Jose Enrique și Lucas. Cu toate astea a găsit resurse pentru un prim ”11” competitiv.

Din punct de vedere tactic, Rodgers s-a adaptat și el. Vechiul său 4-3-3 de la Swansea s-a transformat într-un 4-1-4-1 mult mai mobil și care generează mult mai multă densitate în zonele de mijloc. Parcă și Gerrard și-a găsit poziția ideală, ca vîrf al unui triunghi, cu Henderson și Coutinho, îndreptat însă spre propria poartă, nu spre poarta adversă. Un fel de Pirlo, la Juve, în aceeași figură geometrică pe care o construiește împreună cu Vidal și Pogba. Experiența îl ajută pe Gerrard, intuiția de asemenea, echipa se orientează după poziția sa în teren.

În ciuda concepției lui Rodgers (n-ați uitat sper de Swansea care era numită ”Swanselona” pentru posesia pe care o căuta), Liverpool pare o echipă care se simte foarte bine și atunci cînd e atacată. Apropo și de ce-a pățit Everton, tot pe ”Anfield”. Ba chiar parcă se simte mai bine, în special dacă are avantaj.

Pînă la acest meci cu Arsenal, Liverpool nu bătuse nici o una dintre echipele situate înaintea sa în clasament. A pierdut și cu Arsenal, și cu City și cu Chelsea. Toate partidele însă în deplasare. Acum a învins pe Arsenal, dar mai are de jucat pe ”Anfield” și cu Chelsea, și cu City, dar și cu Tottenham. Văzînd forța pe care ”cormoranii” o au pe propriul stadion, s-ar putea pedala pe ideea că vor arbitra lupta pentru titlu. Liverpool e însă la 6 puncte de liderul Chelsea. De ce n-ar putea intra și ca jucător în lupta pentru titlu? Mai ales că Brendan Rodgers nu va avea mijlocul de săptămînă ocupat cu meciuri europene, iar lotul se poate reface din punct de vedere fizic, ceea ce la echipele din fața sa nu e cazul deocamdată. Seria de partide din Premier League ce sta în fața lui Liverpool, Fulham, Swansea, Southampton, Sunderland, poate oferi răspuns la întrebarea pusă mai sus. Pare o serie lejeră, cu adversari din ”middle class”, dar acestea sînt meciurile în care se vede dacă o echipă e aptă să fie campioană sau nu. E o vorbă veche în fotbal și tare corectă, campionatele se cîștigă cu echipele mari, dar se pierd cu echipele mici.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Cîte ceva acum despre Arsenal. Cînd începi meciul de la 0-1 e o problemă. Cînd îl începi de la 0-2, e și mai mare. Cînd e 0-4 la jumătatea primei reprize, problemele iau forma unui bulgăre de zăpadă ce se rostogolește și are tendința de a provoca o avalanșă. Faptul că o echipă ia două goluri din două cornere tinde să devină o obișnuință, căci nu-i prima dată cînd Arsenal se arată expusă la fazele fixe. Reacția de după goluri mi se pare însă de remarcat. Mai exact lipsa de reacție. Cam asta cred că a fost principala problemă a echipei lui Wenger pe ”Anfield”. A părut o echipă resemnată cu eșecul încă din minutul 10 și nimeni n-a încercat să forțeze destinul acestui joc.

Mă întorc la acel 8-2 din august 2011. Atunci, dacă îmi amintesc bine, diferența s-a făcut în ultima jumătate de oră, cu Arsenal în 10 oameni. Fusese 3-1 la pauză, iar Arsenal chiar avusese ocazii. În plus, îmi mai amintesc că Wenger a avut atunci mari probleme în a alcătui o formulă de start competitivă.

Probleme a avut și acum, de acord. În special absența lui Walcott, care lasă echipa fără un jucător care să știe să se demarce. Fără Walcott, toți ceilalți cer și primesc mingea la picior, ceea ce ușurează misiunea echipei adverse. L-aș aduga alături de Walcott și pe Flamini, ce pare foarte important în concepția lui Wenger. Și aș mai adăga teribila criză de formă prin care trece Mesut Ozil. Cel mai important om al echipei nu s-a văzut în momentele grele, a dispărut. În joc a părut o copie a acelui Ozil care-l scotea din minți pe Jose Mourinho la finala Cupei Spaniei dintre Real și Barcelona, de la Valencia. Indolent de multe ori, Ozil a părut într-un soi de letargie, părea un tibetan ce medita la nemurirea sufletului. Mourinho l-a scos atunci în minutul 69, Wenger l-a scos acum în minutul 61.

De la Ozil se așteaptă să fie un lider. Să fie Henry dacă se poate. Să fie Vieira. Să fie chiar și Fabregas, care nu degeaba era purtător de banderolă pe atunci. Mi se pare că Arsenal nu are în momentul ăsta un lider. E ceea ce nu demult a observat și Patrick Vieira, faptul că Arsenal trebuie să învețe să cîștige meciuri jucînd prost. O echipă campioană trebuie să știe și asta, să cîștige jucînd prost. Întrebați-l pe Mourinho!

Dacă am vorbit de programul lui Liverpool, iată și programul lui Arsenal: Manchester United, Liverpool, Bayern Munchen. În 8 zile și în 3 competiții. Apoi, după 3 meciuri aparent mai lejere cu Sunderland, Stoke și Swansea, urmează o perioadă de coșmar veritabil: Bayern, Tottenham, Chelsea (toate în deplasare), City, Everton. Nu există spațiu așadar pentru lamentări. Poate doar pentru o strîngere de rînduri.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:

P.S.

Am amintit mai sus de David Moyes și de Manchester United. Lucrurile par a nu se schimba foarte tare la United nici măcar după venirea lui Mata și revenirile lui Van Persie și Rooney. Urmează Arsenal-Manchester United, prilej numai bun de revenire pentru ambele echipe.

Pînă atunci, cea mai bună caracterizare a partidei de pe ”Old Trafford” cu Fulham o reprezintă această poză cu Sir Alex Ferguson. Mai exact reacția lui Sir Alex Ferguson la ceea ce vedea pe teren (lîngă el poate l-ați recunoscut, deși a îmbătrînit foarte tare, e Mick Hucknall, solistul de la Simply Red):

sir

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă