Cea mai dezarticulată versiune a lui Atletico în epoca Simeone vs cea mai bună variantă a lui Liverpool în era Jurgen Klopp. Cam așa suna afișul partidei de pe ”Metropolitano” de marți, care a deschis balul Champions League, versiunea de primăvară, cea adevărată, după încălzirea de toamnă numită Liga Campionilor.

Un Atletico în tranziție, care și-a pierdut în vară principalele repere vs un Liverpool pe cai mari, mari de tot, pregătindu-se să celebreze, cu luni bune înainte de final, un titlu de campioană al Angliei pe care-l așteaptă de trei decenii. După unii, nu doar cel mai bun Liverpool din era Klopp, ci chiar cel mai bun Liverpool din istorie, doar că aici aprecierile nu prea pot fi făcute decât de cei care chiar au văzut celelalte superversiuni ale ”cormoranilor”, nu doar au auzit de ele sau au mai găsit câte ceva pe Youtube.

Un duel Simeone vs Klopp e însă binevenit oricând. Doi antrenori mari, despărțiți poate de anumite filozofii, dar uniți de ceea ce simt pentru fotbal, de pasiunea pe care o pun în meserie, de timpul pe care-l alocă pentru a fi mereu mai buni în ceea ce fac. Doi antrenori care-și respectă ideile, le apără în fața oricui crede altceva, sunt consecvenți în a le aplica, fără să ia după ce zic unii sau alții.

Liverpool vizita ”Metropolitano” cu aura acelei echipe ce aproape că a vulgarizat Premier League. 103 puncte din ultimele 105 puse în joc e un detaliu colosal într-o competiție ce-și făcuse un titlu de glorie din echilibru, din faptul că oricine poate bate pe oricine, că nu e un monolog. Se întorceau ”cormoranii” la locul faptei din 1 iunie și o făceau cu un soi de aroganță, explicabilă totuși în contextul desenat mai sus. O aroganță pe care Klopp, prea pregătit în meseria asta ca să nu-și dea seama de pericole, încerca s-o dilueze prin avertizări de genul ”Atletico e acea echipă cu care dacă nu ești sută la sută concentrat ai mari probleme”. Ceva pesemne că simțea el, căci exact concentrarea asta le-a lipsit jucătorilor săi în primele 5 minute. Atunci când au luat un gol ce a direcționat meciul pe autostrada dorită de Simeone, spre scenariul ideal pentru Atletico.

Un Atletico ce n-a fost concentrat sută la sută. Ci două sute la sută. Un Simeone ce n-a fost conectat sută la sută la partidă, ci două sute la sută. Și un ”Metropolitano” ce n-a vibrat sută la sută cu echipa, ci două sute la sută. Trei elemente, pe care Liverpool le-a avut de partea sa în mitica victorie împotriva Barcelonei, ce au făcut ca Atletico să câștige prima bătălie a unui război ce nu se anunța un ”jogo bonito” și nici n-a fost.

Simeone a câștigat duelul cu Klopp din punct de vedere tactic, formula de start și schimbările, dar și din cel emoțional. Cholo a știut să le transmită alor săi acea competitivitate ce părea plecată odată cu Godin, Griezmann, Juanfran, Felipe Luis, Gabi sau Torres. O competitivitate ce n-a prea fost zărită în acest sezon din La Liga, dar care în Champions League e mereu prezentă. Am revăzut marți acea versiune energică, intensă și concentrată a unui Atletico ce a știut din start că va suferi. Și care cred că știe deja că această suferință e nimic față de ceea ce-i așteaptă pe ”Anfield”. Însă lecția suferinței e bine impregnată în tricourile lui Atletico lui Cholo, iar până la retur mai e. Cu Simeone pe bancă, Atleti a trecut mai departe în 25 din 26 de situații în care câștigase prima manșă. Doar cu Juve, anul trecut, n-a izbutit, deși avea 2-0 avantaj din tur, sau poate chiar de aceea. Atletico a învățat atât de bine lecția suferinței încât atunci când a avut o marjă de eroare ceva mai mare s-a pierdut cu firea.

Campioana Europei se întoarce acasă cu un bagaj mult mai încărcat, căci frustrarea e mare și cântărește greu. Fanii lui Liverpool se agață de stilul lui Atletico, dar știau încă de la tragerea la sorți pe cine au în față. Simeone n-a încercat niciodată să coloreze acel stil, n-a căutat niciodată să arunce bazaconii pe piață, a recunoscut și nu s-a jenat defel. Fotbalul are două faze, atac și apărare, se pare că Liverpool n-a interpretat prea bine niciuna marți seară, căci acest detaliu statistic, ZERO șuturi pe spațiul porții în 90 de minute, e un semn de exclamare pus cu roșu, un roșu mai pregnant decât tricourile obișnuite ale lui Liverpool.

Puși în fața scenariului pe care nu și-l doreau, 0-1 după 5 minute, ”cormoranii” au intrat într-un blocaj mental ce nu poate fi pus pe seama vreunei agresivități peste limită a madrilenilor. Atenție, Liverpool a făcut mai multe faulturi decât Atletico în această partidă și are mai multe cartonașe galbene decât Atletico”. Salah (discret), Firmino (discret), Mane (ceva mai activ, dar ”galbenul” luat impunea schimbarea lui) și ceilalți au fost dominați psihic de lipsa de spații pe care să le folosească și au sfârșit prin a se resemna, pe ideea că ”Anfield” îi va salva.

Și poate că așa va fi. Poate. Efectul ”Anfield” nu are cum să fie neglijat, am fost acolo și știu ce spun. Însă nici Atletico nu e un adversar de neglijat. În 2016, în semifinale, Atletico a întâlnit un Bayern, cu Guardiola, aflat într-o formă formidabilă. Probabil cea mai bună variantă a bavarezilor sub comanda lui Pep. Aceeași senzația ca marți am avut-o și-atunci, că nu are cum să apară surpriza. Și-atunci a fost 1-0 în tur, și-atunci a marcat Saul și-atunci Bayern a dominat, dar steril, și-atunci unii s-au plâns de stilul lui Cholo, și-atunci alții au amenințat cu ”Allianz Arena”. Iar la Munchen, am văzut o dominare a lui Bayern cum nu cred că s-a mai văzut de-atunci, cu penalty ratat inclusiv, dar de calificat s-a calificat Simeone. Acum, Cholo nu-i mai are pe cei pe care i-am enumerat mai sus și care atunci erau garda lui pretoriană. Dar zău dacă marți seară s-a observat asta!

POATE FI BORUSSIA AJAX-UL DE ANUL TRECUT?

În celălalt meci, Borussia a bătut PSG, dar tot protagonismul este luat de acest norvegian zburător, Erlin Haaland. Al cărui nume se pronunță fix ca respectiva țară, ”Holland”, care între timp nu se mai numește așa. Haaland este un fenomen, un monstru, o bestie, cum ar zice Ilie Dumitrescu, care la început n-a crezut în el, dar acum e nevoit să-și recunoască eroare. Haaland e un ”cyborg”, parcă e creat în laborator, iar cercetătorii (britanici neapărat) au izbutit să-i introducă în ADN toate calitățile necesare. Instinct, viteză, abilitate în regim de viteză, forță. Și o forță mentală de tip nordic, o liniște interioară ce nu se clatină nici când mai apar momente de ratare. Câteodată nu-i iese faza, mai ales atunci când are mingea la picior și caută un dribling, dar nu renunță, ci încearcă iar și iar.

Victoria Borussiei n-are cum să fie înțeleasă fără Haaland. I-a masacrat pe cei trei fundași centrali ai PSG-ului, marea găselniță a unui Thomas Tuchel ce-și joacă postul pe 11 martie. Cu această manieră conservatoare de a aborda un meci în fața unui adversar plin de tineri și, în consecință, fără experiență, Tuchel și-a mai consumat din creditul din ce în ce mai puțin pe care-l mai avea. A făcut o singură schimbare, Sarabia la Di Maria, în condițiile în care Icardi, Cavani sau Draxler erau acolo. Pentru retur i-a pierdut pe Verratti și Meunier (belgianul a zis că habar n-avea că era la un ”galben” de suspendare, ceea ce la un club ce-și dorește Champions League e de neexplicat) și nu-i va fi ușor.

În momentul ăsta, Borussia se poate transforma în Ajax-ul de anul trecut sau în Monaco din 2017. Sau în Borussia lui Klopp. Are nevoie doar de un rezultat de prestigiu care s-o ajute la decolare. Iar Parisul a fost întotdeauna o bună idee.