TĂCEREA DE PE ”ANFIELD” ȘI STRIGĂTUL LUI NEYMAR

TĂCEREA DE PE ”ANFIELD” ȘI STRIGĂTUL LUI NEYMAR

După ce am văzut meciul de miercuri seară dintre Liverpool și Real Madrid, am stat și m-am gândit: oare ce preferă fanii ”cormoranilor” într-o confruntare de genul ăsta, un Liverpool care să joace bine pe un ”Anfield” gol sau un Liverpool care să nu joace atât de bine, dar pe un ”Anfield” plin?

Nu sunt fan al lui Liverpool așa cum nu sunt fan al niciunei alte echipe, căci am depășit vârsta și nici timp nu am pentru așa ceva. Deci e posibil să greșesc. Cred însă că varianta corectă e cea de-a doua. Un ”Anfield” plin este exact argumentul decisiv pentru o partidă de tipul celei cu Real Madrid, în care e nevoie de mai mult decât o evoluție corectă a echipei. Evident, au fost destule situații în care nici măcar stadionul n-a putut compensa o prestație proastă a echipei, dar ceva mă face să cred că invers cazurile au fost mai multe.

Îmi permit să fac o paranteză. Acum doi ani, aproape pe vremea asta (era mai) am fost pe ”Anfield” la acel deja celebru meci Liverpool-Barcelona 4-0. Călătoria fusese plănuită cu destule zile în avans, mult înainte de meciul tur de pe ”Camp Nou” și pentru că s-a nimerit ca biletele de avion să fie la un preț mult mai bun spre Manchester, cu schimbare în Istanbul, decât direct Liverpool, am ales această variantă și am inclus și un City-Leicester (s-a jucat luni seară) în program. Am prins două partide colosale (a fost acea victorie dramatică a lui City, cu golul lui Kompany, care practic le-a adus titlul ”cetățenilor”), un soi de ”once in a lifetime” și nu pot decât să mă felicit că nu am dat curs primului imbold de a contramanda totul după acel 3-0 al Barcelonei din tur. Atunci am simțit perfect ce înseamnă ”Anfield” și această impresie îmi va fi greu scoasă din minte.

Stadionul nu e neapărat ”wow” atunci când îl vezi gol, ba chiar pot spune că e un pic depășit de vremuri.  E incomod, stai cu genunchii celui din spate în ceafă și cu coatele celui de lângă în ficat, e departe de arenele ultramoderne apărute în ultimul timp. Se simte în mod clar nevoia unei modernizări, dar cei de la Liverpool o cam evită poate și pentru că se tem că s-ar pierde legătura asta aproape mistică între public și echipă, cu jucătorii trăgându-și energia, ca-n filmele de groază, din energia spectatorului căruia aproape că-i simt respirația și mirosul de bere emanat după multele halbe îngurgitate. Dar s-ar pierde și senzația de teamă, aproape de intimidare, pe care o percep adversarii, apropo de filmele de groază, atunci când simt atâta ostilitate la doi pași de ei.

Închid paranteza, cu speranța că o să ne putem reîntoarce pe stadioane cât mai repede, căci esența fotbalului totuși asta este, și revin la actualitate. Liverpool a jucat mai bine cu Real Madrid decât a făcut-o cu Barcelona. Amintiți-vă doar câte ocazii au ratat catalanii și câte intervenții a avut Alisson! Atunci a dat trei goluri, iar eu sunt convins, am mai spus-o, că dacă avea nevoie de 5 goluri, 5 dădea. Nu știu cum ar fi reacționat Madridul în fața unui ”Anfield” plin, dar tare mi-ar fi plăcut să văd. Știu însă că atmosfera ar fi devenit irespirabilă după ocazia lui Salah din primele secunde. E foarte posibil ca experiența jucătorilor lui Zidane, adăugată peste valoarea lor uriașă, să-i fi putut ajuta, cred însă că meciul ar fi fost mult mai spectaculos și incertitudinea ar fi fost mult mai mare.

Sub nicio formă nu vreau să se înțeleagă de aici că dacă ”Anfield” ar fi fost plin, Liverpool ar fi obținut automat calificarea. Totuși cu Atletico, anul trecut, n-a obținut-o. Spun că ar fi avut un argument în plus împotriva unei echipe ce emană forță prin toți porii și de oriunde a-i privi-o. Despre Madridul lui Zidane am mai scris și ceva mă face să cred că voi mai scrie, căci mie mi se pare principala favorită la câștigarea Champions League în acest sezon. Și nu doar pentru că reprezintă fotbalul tradițional, care a crescut grație propriei valori, propriei istorii și propriei priceperi de a face bani mulți prin metode clasice, nu prin infuzii de capital aproape nelimitate, din zone cu multe semne de întrebare. Ci mai ales pentru argumentele fotbalistice de care dispune Zidane, pentru Zidane însuși, pentru Modric și Kroos, pentru Ramos și Casemiro, pentru Benzema și toate celelalte elemente ale unui grup care știe să joace când e cazul, să sufere atunci când trebuie și care poartă un tricou cu o greutate mai mare decât munții de bani din alte locuri.

PARISUL E VESEL CÂND NEYMAR E VESEL

Vreau să spun două vorbe, la final, despre Neymar. A cărui prestație din ”dubla” cu Bayern, în special din returul de la Paris, l-a adus din nou în atenția lumii întregi. Sunt mulți care nu-l suportă pe brazilian, îl consideră un ”circar”, scot în evidență ratările lui, pedalează pe comportamentul său uneori infatuat, răsfățat. Cred însă că nimănui nu-i poate fi indiferent. În fotbalul de azi, când totul parcă se face pe calculator și tactica ucide, prin rigorile sale, inventivitatea, Neymar e ca o fată în fustă scurtă într-un grup de uniforme anoste, e ca o mașină sport decapotabilă, într-o parcare plină de limuzine, e ca un balcon plin de flori într-un bloc cenușiu sau ca o căsuță veselă între atâția zgârie-nori. Te face să întorci capul și să zâmbești. Și să te gândești, de ce nu, la o viață fără bariere.

Neymar a plecat de la Barcelona împins de lăcomia tatălui său, dar și de dorința, poate legitimă, de a deveni numărul unu. Ceea ce, alături de Messi, era mai greu. N-a avut răbdare, a vrut totul la acel moment, n-a simțit că steaua argentinianului începe să pălească și poate fi el cel care să-i preia din strălucire. A înțeles după câteva luni că a greșit, căci a mers într-un fotbal ostil, nu lui neapărat, ci ideii reprezentate de clubul la care a mers. Așa e Franța, dar el nu știa asta, nici n-a avut cine să-i spună, a și fost orbit de milioanele de euro ce i se ofereau. A tot vrut să plece, e posibil ca și-acum să vrea, dar e aproape imposibil. Apropo, nu vi se pare ciudat că ambele megastaruri ale Parisului își cam doresc să evadeze în ciuda unor salarii aproape indecente ce li se oferă?

Prestația lui Neymar cu Bayern a fost un fel de strigăt de protest. Nu știu dacă ar fi câștigat Champions League sau Balonul de Aur în condițiile în care ar fi rămas la Barcelona. Știu însă că nu le-a câștigat la Paris. Știe și el și mai știe că acum ar fi momentul. În față îi apare însă Guardiola. Pentru început. Neymar a ales Barcelona, sedus fiind de fotbalul catalanilor din acel Mondial a cluburilor din 2011. A ales fotbalul lui Guardiola, dar a ajuns la o Barcelona fără Guardiola. Acum îl va avea adversar. Din nou.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Razvan on ETERNUL ȘI FASCINANTUL CRISTIANOCristiano ar fi o a doua variant?. Cred c? psg ar trebui s? se uite exact ca Marseille în 91. [...]
  • nm.bradu on KANE, ”NOUARUL” CU ZECEStiu ca la noi (si, sincer, si pe afara) drepturile animalelor sunt o gluma, iar lumea spune ca "ce, ma, [...]
  • Vlad on MESSI ȘI BALOANELE SALECu tot respectul domnule Niculescu.Daca mâine Leipzig, Augsburg, Freiburg sau Hertha joaca împotriva oric?rei echipe na?ionale din America de Sud [...]
  • Viorel Costiniuc on MESSI ȘI BALOANELE SALEIn mare parte, vinovatii acestei mari minciuni a fotbalului, este presa care il umfla nejustificat pe Messi. Nu exist? o [...]
  • Razvan Anghel on SEARA ÎN CARE NU MESSI A FOST ȘERIFULEu am senza?ia ca pentru aceasta seara multicombinata la surprize ni?te b?ie?i de la bwin s-au bucurat mult. Nu credeam [...]
Twitter
Arhivă