Articolul urmator

VIAȚĂ DE ANTRENOR

VIAȚĂ DE ANTRENOR

În luna decembrie, Zinedine Zidane era cel mai bun. Poate nu cel mai bun din lume, deși ar avea și el argumentele sale, dar în orice caz cel mai bun antrenor pentru Real Madrid. Tocmai se consumase o perioadă extrem de grea pentru madrileni, văzută de toți ca un examen al acestei generații, nu de maturitate, căci asta sigur există, ci de rezistență. Madridul lui Zizou bifase 6 victorii consecutive într-un calendar extrem de complicat și echipa părea nu doar ieșită din criză, ci direct candidată la toate trofeele posibile. 

În luna decembrie, Mauricio Pochettino stătea acasă și aștepta. Acasă la Londra sau acasă în Argentina, e un detaliu pe care nu-l stăpânesc, dar căruia nu-i acord o mare importanță. Aș crede că era în Argentina, măcar pentru că acolo vremea era mai blândă. În timp ce aștepta, pesemne că se uita și la fotbal. Când ești implicat sută la sută în ceva, când viața ta e construită pe o singură direcție, nu te poți brusc schimba. Adică nu-l văd pe Pochettino în toată această perioadă în care n-a antrenat stând pe Netlix sau pe ”World of Warcraft” și refuzând să se uite la fotbal. Dimpotrivă, îl văd încercând să fie la curent cu tot și cu toate, pentru momentul acela când telefonul va suna.

În luna decembrie, Marcelino Garcia Torral făcea exact ce făcea Pochettino. Stătea acasă, la Gijon, în Asturia natală, și aștepta un semn, o ofertă. Și se gândea cum a ajuns, din cel care readusese în prim-plan pe Valencia, câștigând Cupa Spaniei și aducând echipa iar în circuitul Champions League, să fie dat afară după o singură etapă a sezonului imediat următor de un magnat din Singapore, care știe fotbal cât știu majoritatea oamenilor de pe planetă despre istoria statului singaporez. Și poate că savura ideea că e încă deținător al Cupei Spaniei, căci finala sezonului 2019-2020, între Bilbao și Real Sociedad, încă nu s-a disputat.

În decembrie, Hansi Flick era un mic miracol. Ceea ce reușise el într-un an pe banca lui Bayern se transformase în obiect de studiu. Și devenea și un mic exemplu, un sprijin dacă vreți, al ideii că un bărbat poate descoperi succesul și la 55 de ani. Nimeni nu înțelegea de ce n-a fost Flick desemnat antrenorul anului ci Jurgen Klopp, dar aici efectul marketingului și al imaginii era cât se poate de evident.

Viața oamenilor se poate schimba însă extrem de repede. Peste noapte uneori. La fel și viața antrenorilor care, îmi place să-l citez mereu pe Mircea Lucescu atunci când vine vorba de asta, ”sunt la fel de buni ca ultimul lor rezultat”.

ȘI-A CONSUMAT ZIDANE PORȚIA?

Suntem la mijlocul lui ianuarie. Zidane a redevenit, după două meciuri proaste și un prim trofeu pierdut pe acest sezon (întâmplător, cel care, câștigat fiind anul trecut, a dat un imbold extraordinar Madridului pentru câștigarea campionatului) acel antrenor pus sub semnul întrebării, încăpățânat în a folosi mereu aceiași jucători, cu o tactică uneori deficitară și cu schimbări de-a dreptul bizare. Ba chiar, dacă e să dăm crezare unei emisiuni cunoscute din Spania, ”Chiringuito” (cu suficientă tendință însă spre exagerare pentru rating), inclusiv unii dintre jucători au început să se plângă acum că nu mai înțeleg ce-i pune Zizou să joace și cum gestionează el situațiile de criză din timpul partidei.

Adevărul e că Real Madrid a jucat prost cu Bilbao. Jucase prost și la Pamplona, cu Osasuna, dar mulți, în frunte cu Zidane, au pus prestația pe seama condițiilor atmosferice. Senzația după aceste două meciuri e că Madridul și-a consumat porția de partide excelente în decembrie, iar acum totul ține de hazard. De întâmplare, mai exact, căci de Eden Hazard nu prea ține nimic, e o umbră a celui care era la Chelsea, iar răbdarea oamenilor, cerută de Zidane pentru belgian inclusiv joi seară, a început să se piardă. Real Madrid a jucat această semifinală a Supercupei foarte mult din inerție și din talentul jucătorilor, rar au apărut acele elemente care să te conducă spre o echipă bine antrenată și bine pusă pe teren. Dar și bine pregătită din punct de vedere mental, căci iată un detaliu cred eu grăitor: în acest sezon, Madridul n-a izbutit nicio ”remontada”, n-a reușit adică să scoată mai mult de un egal din meciurile în care adversarul a avut la un moment dat avantaj pe tabelă.

POCHETTINO, ÎN SFÂRȘIT UN TROFEU

Suntem la mijlocul lui ianuarie, iar Pochettino a reușit să câștige, în 12 zile ca antrenor al PSG-ului, mai multe trofee decât în cei 12 ani de antrenorat. Adică unul. Adică Supercupa Franței, luată într-un meci contra marilor rivali de la Marseille. Argentinianul a reușit astfel să scape de un ușor complex, căci acel mare zero din CV la capitolul performanțe ca antrenor nu dădea deloc bine. Acum e mai liniștit și se poate concentra pe ce are de făcut mai departe.

Adică pe transformarea PSG-ului într-o trupă competitivă, o forță în Europa, capabilă să câștige Champions League, nu doar să ajungă, printr-o conjunctură favorabilă, în finală. Ceva semne s-au văzut în fotbalul parizienilor prin intervenția lui Pochettino, care a eliberat jucătorii din chingile tactice în care fuseseră introduși de Tuchel. Echipa pare un pic mai entuziastă, desele schimburi de poziții și de roluri în teren fiind cheia cu care Pochettino l-a învins în această Supercupă pe Andre Villas-Boas, același portughez care-i dăduse mat lui Tuchel în septembrie, chiar pe ”Parc des Princes”. Pochettino l-a recâștigat pe Icardi pentru cauză, Parisul având acum la dispoziție unul dintre cei mai buni atacanți de careu ai momentului, i-a oferit un rol de regizor lui Verratti, l-a fixat pe Marquinhos în centrul apărării (Tuchel părea obsedat să-l joace ca ”închizător”) și brazilianul a fost imperial cu OM, dar acum are în față o misiune deloc banală: cum să-l facă pe Neymar să nu înțeleagă eronat această idee de libertate.

DISCIPLINA LUI MARCELINO

Suntem la mijlocul lui ianuarie, iar Marcelino a pus pe picioare, în 10 zile, o echipă despre care se vorbea că ar putea, în premieră, să retrogradeze. Și ce debut a avut pe banca lui Bilbao: un prim meci cu Barcelona, un al doilea amânat cu Atletico, după ce avionul bascilor se învârtise o oră pe deasupra Madridului căutând o modalitate să aterizeze, un al treilea cu Real Madrid. Iar acum urmează al patrulea, cu un trofeu pe masă, tot cu Barcelona.

În 10 zile, un antrenor abia apucă să-și cunoască lotul, abia poate să facă 6-7 antrenamente. E nevoie de un discurs cât se poate de clar pentru ca vestiarul să asimileze imediat noile principii și să le aplice în teren aproape fără greșeală. Mare adept al organizării, dar și a disciplinei (la antrenamentul oficial de miercuri l-a obligat pe Inaki Williams să-și scoată un cercel din ureche), Marcelino a știut să gestioneze victoria, mutând laudele ce i se adresau către jucători: ”Noi, antrenorii, câștigăm mereu meciurile la ședința tactică de dinainte. Ei sunt însă cei care o fac cu adevărat, acolo, pe teren”.

FLICK ȘI GUSTUL EȘECULUI

Suntem la mijlocul lui ianuarie, iar Hansi Flick începe să simtă și gustul amar al eșecului. Și ploaia de semne de întrebare ce urmează după o contraperformanță majoră. Bayern a fost eliminată din Cupa Germaniei de o echipă din liga a doua, Holstein Kiel, sora mai mică (se poate și așa) a echipei de handbal. Asta după ce, cu câteva zile înainte, pierduse la Monchengladbach, în Bundesliga. Și asta după ce bavarezii bifaseră o serie considerabilă de partide în care primiseră gol și pe care, izbutiseră (cu greu, dar izbutiseră, asta apropo de ceea ce scriam mai sus despre Real Madrid) să le întoarcă.

Bayern nu mai e acel ”balaur” din august-septembrie. A devenit o echipă umană, care face erori în defensivă, care controlează, dar nu domină și care nu mai intimidează ca altădată. Flick are acum în față cea mai grea perioadă din viața lui de antrenor: cea în care trebuie să știe să gestioneze eșecurile. Victoriile aduc victorii, însă eșecurile, dacă nu sunt bine controlate, pot aduce alte eșecuri. Care generează despărțiri.

Zidane, Pochettino, Marcelino, Flick. Acum, în ianuarie, sunt aceiași din decembrie. Nici mai buni, nici mai răi. Dar parcă nu mai sunt aceiași, nu vi se pare?

Anul trecut pe vremea asta, Barcelona îl dădea afară pe Ernesto Valverde, după un eșec într-o semifinală a Supercupei Spaniei cu Atletico pe care Barcelona o controlase trei sferturi din timp și pe care putea s-o câștige clar. Ce s-a ales de Barcelona în aceste 12 luni știm cu toții.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă