Articolul precedent
Articolul urmator

”BELLA ITALIA” SAU ”PERFIDIOUS ALBION”?

Nu știu dacă au existat oameni care să fi pronosticat, înaintea Europeanului, o finală între Anglia și Italia. Poate că au fost, dar, în orice caz, nu mulți. Cred însă că înaintea ”sferturilor” acest ultim act a devenit o variantă cât se poate de reală, căci era de-ajuns să ne uităm la parcursul de până atunci, dar și la traseul ce se anunța. Pronosticată ori nu, Anglia-Italia va fi finala, iar motive să credem că meciul nu va fi unul spectaculos nu cred că avem.

”It s coming home?”, mă întrebam tot aici exact săptămâna trecută. Mă refeream la Anglia și la obsesia lor de prinde o finală și de aduce un alt trofeu major, după cel câștigat în 1966, pe pământul care a inventat fotbalul. Întrebarea rămâne valabilă, chit că ea e acum mai degrabă o afirmație în cântecele fanilor englezi, scăldată în milioanele de halbe de bere îngurgitate după semifinala cu Danemarca. Poate că unora li se pare o aroganță ori o exaltare specifică unui consum exagerat de alcool, dar acest ”it s coming home” e strigătul unei frustrări acumulate în Regat de 55 de ani încoace. O frustrare amestecată cu un soi de umilință, căci englezii au fost în toată această perioadă ținta multor glume pornite de dincolo de Canalul Mânecii. Nu-i simplu să ai acest statut de inventator al fotbalului, dar la nivel de reușite ale echipei naționale să contabilizezi doar un trofeu, și-acela luat în condiții destul de dubioase și să te uiți cu jind la alte națiuni, care n-au inventat fotbalul, dar au știut să-l perfecționeze suficient cât să le aducă titluri și glorie. Cazul Italiei, de exemplu, de 4 ori câștigătoare de Mondial, o dată de European, dar în dreptul căreia regăsim o statistică impresionantă: din 1966 încoace, ”squadra azzurra” a jucat 10 semifinale de turneu final (Euro sau Mondial) și s-a calificat mai departe în 8!

Așa că o altă întrebare ce se naște acum este dacă nu cumva ”it s coming to Rome”? Italia a fost ”bella” până la semifinala cu Spania, când și-a regăsit organizarea defensivă și cinismul din vremurile-n care ”catenaccio” era la putere. Cu Spania, trupa lui Roberto Mancini și-a arătat și cealaltă față, poate mai puțin ”bella”, dar extrem de competitivă. Și foarte foarte periculoasă în perspectiva unei finale la care a ști să suferi este esențial. Italia de azi arată la fel de bine ca și vestimentația lui Mancini, Vialli și celorlalți din staff, chiar dacă ”street style”-ul impus de Luis Enrique a arătat parcă mai bine în semifinală, însă Italia de azi poate, la o adică, să se și schimonosească de efort precum Chiellini și Bonucci, oamenii săi de bază, garda pretoriană a lui Mancini și Vialli. Gemenii golului de pe bancă și gemenii împotriva golurilor din lot.

Anglia însă mi se pare că pornește ușor favorită. Ușor, nu mult, dar pornește. Anglia s-a calificat în finală grație unui penalty făcut totuși cadou de un arbitru olandez care, polițist fiind, ar trebui să nu aibă acest obicei. Acest penalty a stârnit în Europa sentimente anti-britanice parcă mai mari decât Brexit, lumea latină s-a strâns brusc în spatele italienilor, lumea saxonă a plâns pe umerii danezilor, iar acum ”Fratelli d Italia” va fi cu siguranță fredonat și dincolo de Roma, Milano, Toscana, Puglia, Amalfi, Sicilia, Sardinia, Calabria, căci deodată o decizie bizară a unui arbitru le-a amintit oamenilor de peste tot că-n Italia te poți simți acasă chiar departe de casă fiind. Dar Anglia ne-a arătat la Brexit că-și poate continua drumul și singură împotriva tuturor. E totuși un imperiu!

Ar fi însă o mare eroare să confundăm Anglia cu acel penalty generos. Anglia a devenit un monstru competitiv, pe care nu-l interesează că arată urât câtă vreme câștigă. Mai sus scriam de țările care au preluat fotbalul inventat de englezi și l-au perfecționat suficient cât să le-aducă trofee. Englezii sunt acum în această situație, paradoxal însă grație unor antrenori veniți de pe continent. Southgate a făcut din Anglia de azi o echipă capabilă să răspundă, din punct de vedere defensiv, oricăror provocări, iar din punct de vedere ofensiv capabilă să provoace daune majore, Eventual, ca să fiu puțin malițios, să determine și erori ale arbitrilor.

Aruncați o privire peste lotul Angliei! Uitați-vă de unde vin jucătorii selecționați de Southgate! Și, mai exact, uitați-vă de cine sunt ei antrenați la echipele de club. Manchester City, United, Chelsea, Liverpool, Leeds, Tottenham, Atletico, Everton, Borussia Dortmund, Aston Villa, West Ham și tot așa. Când deprinzi zi de zi, antrenament după antrenament, acest spirit competitiv, acest fotbal modern, această dorință de victorie transformată aproape în obligație pe la aceste grupări e imposibil să nu pui toate astea în bagajul cu care pleci la ”națională”. Iar selecționerului să-i fie astfel mai ușor să pună-n aplicare tot ce are în cap.

”Perfidul Albion” e o expresie în mod greșit atribuită lui Napoleon. Englezilor le-a convenit de minune să facă această asociere. S-ar putea însă ca ”Perfidul Albion” să fie o caracterizare perfectă a unei echipe naționale ce-și caută cu îndârjire gloria.

”Bella Italia” nu e o expresie, e o realitate. Turistică, e adevărat. Ce va fi la fotbal, vom vedea duminică. Everestul e pe ”Wembley”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă