În Barcelona, ziua de duminică a fost prima în oamenii care au început să înțeleagă cum va fi viața lor de-acum înainte. A fost prima fără Messi, iar ”amicalul” cu Juve, ce urma să fie punctul culminant al festivităților legate de prelungirea contractului starului argentinian, a fost doar un epilog trist al un zile ce ar trebui să reprezinte un soi de ”control-alt-delete” pentru catalani. Cum vor funcționa ei de-acum înainte după acest restart, rămâne să vedem. Exemplul ultimelor câștigătoare de trofee importante, Bayern, Chelsea ori ”naționala” Italiei, ne arată totuși că o echipă, în adevăratul sens al cuvântului, poate fi un atu mult mai important.

Cu câteva ore înainte, Messi apăruse în fața presei, implicit în fața oamenilor avizi să audă de la el o explicație. A apărut plângând, a terminat plângând, iar lacrimile sale sunt cea mai bună dovadă că despărțirea asta nu i se poate pune în cârcă. Lacrimile copilului care-și făcea singur tratamentul pentru a putea crește și a se face mare au răbufnit acum, când, poate, e cel mai mare. Puțini actori pot plânge la comandă, iar Messi nu e actor. Se spune că lacrimile sunt oglinda sufletului. Și sunt convins, da, de asta sunt convins, suferința lui Leo e și pentru că știe ce înseamnă această plecare pentru copiii săi.

Pare a fi un caz unic în istoria fotbalului: clubul nu vrea să-și vândă jucătorul, jucătorul nu vrea să plece de la club, dar despărțirea se produce. Eu vreau, tu vrei, dar ceva ne împiedică să mergem mai departe. Dar ce? Puse cap la cap, multe din aceste informații conduc spre ideea că Messi a fost victima colaterală a unui război, dus deja cu cuțitele pe masă, având ca motiv deja celebra temă a Superligii europene. Fiindcă disputa dintre președintele Laporta și Javier Tebas, șeful Ligii profesioniste din Spania, tot de la asta pleacă.

Ce nu înțeleg eu (și cred că mulți nu înțeleg) este de ce Real Madrid, Barcelona și Juventus trag atât de feroce cu dinții de un proiect ce pare foarte greu de pus în practică. Un proiect pe care Laporta l-a îmbrățișat cu mare drag, chit că fusese impulsionat de cel în locul căruia a venit, Bartomeu, responsabil pentru gaura neagră în care s-a afundat Barcelona. Să fie oare niște clauze pe-acolo care-l țin cu mâinile legate? Altfel e greu de găsit o explicație pentru care Laporta îi face practic vânt celui mai importat jucător din istoria clubului, un act de ”sinucidere” imposibil de priceput.

Messi plânge, dar Parisul e vesel și-l așteaptă. La 4 ani e la acel 6-1 de pe ”Camp Nou”, ”remontada” e servită, acum se cheamă ”vengeance”. La ei nu se pune problema de fair-play financiar, ei sunt în tabăra bună din punctul de vedere al UEFA. Dacă Messi ar fi avut curiozitatea sâmbătă seară, în timpul cinei la care-i invitase pe Kun, Pique, Jordi Alba ori Busquets, să arunce un ochi spre Troyes-PSG, ar fi sesizat ce-l așteaptă. Un campionat extrem de fizic, adversari foarte dotați din acest punct de vedere și agresivi, ce nu-i vor arăta prea multe respect, mai ales că PSG nu-i chiar cea mai iubită echipă în Franța. Neymar știe bine asta, de vreme ce și-a dorit să plece de la PSG după primul an. Iar în ”Le Clasique”, oho, va fi cu niște scântei ce nu s-au văzut niciodată în Clasico. Și încă ceva, apropo de parizieni. Cum privește oare Mbappe noua situație? Va accepta el să stea în umbra perechii Messi-Neymar?

Și mai am o curiozitate. Ce s-ar fi întâmplat dacă Messi ar fi zis ”eu vreau să joc gratis!”? Sau nu, nu chiar gratis, să fi zis ”vreau sa-mi dați cel mai mic salariu din lot, așa cum am avut când am semnat primul contract”. Ar fi fost ceva, nu? Ah, am uitat, fotbaliștii ăștia (toți, fără excepție) care jură dragoste eternă unor culori iubesc mult și culoarea de pe bancnote. Sentimentul de iubire necondiționată e doar la suporteri. De aceea fotbalul fără suporteri nu poate exista.