S-a jucat duminică seară un meci pe care italienii l-au așteptat cu multe nerăbdare. Și nu doar italienii. Un meci pe care mulți, mă număr și eu printre ei, l-ar fi vrut disputat ceva mai tîrziu, poate prin noiembrie, astfel încît să mai treacă un timp și să ne putem da seama de anumite lucruri. Motivul pentru care toată lumea aștepta acest duel, derby de clasament să-i zicem, chit că noțiunea de derby nu se prea regăsește la un meci între o echipă din Roma și alta din Torino, motivul, așadar, venea din dorința tuturor de a afla dacă pot conta pe Roma în acest sezon de Serie A. Dacă pot conta pe Roma să aducă acea doză de incertitudine, de suspans, de spectacol în cele din urmă peste un campionat dominat în ultimii 3 ani de Juventus. În concluzie, toată lumea dorea să știe dacă Roma poate să detroneze pe Juve din fruntea fotbalului italian. În condițiile în care Milan și Inter nu mai reprezintă, din varii motive, ceea ce reprezentau în trecut și în condițiile în care la Napoli lucrurile nu-s deloc calme, Roma reprezintă unica alternativă viabilă de schimbare a puterii.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
De cîștigat a cîștigat Juventus, dar la întrebarea de care vorbeam mai sus nu avem un răspuns clar. Și asta pentru că Roma a ales o cale a victimizării după acest eșec pe care eu n-o consider normală. Sigur, poate fi frustrant să pierzi cu două penaltyuri contra ta și cu un gol ce naște alte semne de întrebare, dar a te victimiza în exces, a face apel la trecut și a semnala cine știe ce manevre oculte mi se pare o inițiativă deloc constructivă.
Am avut ediție specială de Fotbal European duminică, în ziua meciului. Am mai avut una luni, cea normală dedicată campionatului italian. Am analizat pe larg partida de la Torino și decizile arbitrului. Și nu cred nici acum că se poate spune că Roma a fost victima arbitrajului. Mai degrabă se poate spune că arbitrul Gianluca Rocchi a fost ușor confuz în luarea unor decizii, dar aici trebuie inclus obligatoriu penaltyul acordat Romei, care mai degrabă nu e decît e, așa mi se pare mie, chit că Ilie Dumitrescu a văzut acolo o decizie corectă, urmare a unei mișcări foarte inteligente din partea lui Totti. La celelalte faze, inclusiv la noi la Fotbal European, dar și la televiziunile italiene, a fost nevoie de multe reluări, de multe dezbateri, se vorbea de centimetri și de interpretări la limită. Pentru nici una dintre faze n-a existat unanimitate, astfel încît mi se pare bizară unanimitatea cu care de la Roma se vorbește despre furt și alte asemenea lucruri.
Sigur, italienii sînt specialiști în astfel de dezbateri. Ei au inventat moviola, ei au adus discuțiile legate de arbitraj la rang de problemă de stat. Ceea ce, înțeleg, s-a întîmplat și-n această situație, cearta ajungînd inclusiv în Parlament, un deputat, pesemne suporter al Romei, solicitînd public pedepsirea drastică a arbitrului Rocchi, ale cărui decizii ar fi afectat negativ Bursa din Roma.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
Revenind la Roma și la acestă linie pe care au adoptat-o, eu nu cred că-i avantajează. A pune eșecul cu Juventus pe seama arbitrajului înseamnă a pune o pătură peste propriile erori. La 1-2, Roma putea închide meciul dacă Gervinho marca la acea fază din ultimul minut ori dacă era suficient de inspirat să continue altfel acțiunea. La 2-2, Pjanic putea marca pentru 2-3, ceea ce schimba drastic situația, iar la golul de 3-2, cel decisiv, nu există nici un jucător al Romei care să stea pe respingere, să încerce să blocheze un eventual șut din marginea careului. În plus, un mare semn de întrebare ar trebui să apară din scăderea vizibilă a echipei după ieșirea lui Totti. Ceea ce, de exemplu, la Juve nu s-a produs după ieșirea lui Pirlo. Mai cred că și Rudi Garcia a greșit autoeliminîndu-se, într-un moment în care echipa avea nevoie de el pe bancă, nu în tribună. Am mai scris-o și o s-o mai scriu, Mourinho a spus mai demult: ”nu-i da arbitrului opțiuni să te pedepsească”. Rudi Garcia a făcut asta și a greșit.
Roma n-a arătat rău în meciul cu Juve. În condițiile în care a avut destule absențe, De Sanctis, De Rossi, Castan, Strootman, chiar și Astori, Roma putea, așa cum aminteam mai sus, chiar cîștiga. Lotul e mai bun decît în sezonul trecut, chit că a plecat Benatia, o pierdere mare oricum am privi lucrurile, dar, spre deosebire de sezonul trecut, există participarea în Champions League și încă într-o grupă exrem de grea. Ca să poată susține două fronturi grele, Roma are nevoie de mult echilibru.Iar acest echilibru vine și din gestionarea înfrîngerilor. Acum e un moment în care se va vedea capacitatea Romei de a merge pînă la capăt în acest sezon.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE ROMEI GĂSIȚI AICI:
În fotbal există acea teoremă conform căreia de foarte multe ori o echipă joacă mai bine în 10 oameni decît în 11. Demonstrația se bazează pe solidaritatea ce apare între cei 10 rămași după ce al 11-lea a fost nevoit să iasă, pe dorința fiecăruia dintre cei 10 de a face mai mult, conștient fiind că există un gol ce trebuie acoperit. Rezultatele apar sau nu, depinde foarte mult de situație. Dar ideea de plecare rămîne.
PSG n-a jucat marți seară în 10 oameni contra Barcelonei. Dar a jucat fără cel mai bun om al său, Zlatan Ibrahimovici. Iar asta a condiționat mult evoluția echipei per ansamblu. Îndrăznesc să spun că absența lui Ibrahimovici a ajutat PSG-ul să obțină un rezultat de prestigiu, o victorie în fața Barcelonei care șterge puțin din impresia mai degrabă anostă lăsată în debutul campionatului francez.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Laurent Blanc spunea înainte de meci: ”Fără Ibra va trebui să jucăm mai mult ca echipă”. Ceea ce s-a întîmplat. Eu nu-s convins că dacă Zlatan era în teren, PSG ar fi cîștigat acest meci. Pe cît e de sclipitor în anumite momente ale jocului, pe atît de anarhic e Ibrahimovici cînd vine vorba de latura tactică ori de sacrificiu în folosul celorlalți. Ibrahimovici și-ar fi jucat meciul său contra Barcelonei, dar nu-s convins că ar fi terminat partida stors de puteri așa cum au terminat-o Pastore ori Cavani. Sigur, e doar o presupunere, se vor găsi destui gata să parieze că Ibrahimovici ar fi dat nu știu cîte goluri și ar fi reușit nu știu ce giumbușlucuri. Presupunerile nu țin însă loc de evidențe, iar pariurile pe presupuneri merg doar la o bere, ca să se anime discuția.
Nu știu așadar ce ar fi făcut PSG-ul contra Barcelonei cu Zlatan în teren. Știu însă ce a făcut fără el. Mai știu că dacă suedezul era apt, probabil că Pastore ar fi fost scos din schemă. Mai știu că dacă era apt și Lavezzi, probabil că ar fi ieșit din formulă Lucas Moura. Și mai știu că dacă și Thiago Silva era disponibil, nu l-am mai fi văzut pe Marquinhos. Și zău că ar fi fost păcat. Pentru că cei trei au fost dintre cei mai buni oameni ai parizienilor. Pe undeva, vorbele lui Jeremy Menez, ”la PSG joacă numele, nu forma de moment”, își pot găsi o acoperire.
Blanc a cîștigat duelul tactic cu fostul lui coleg de la Barcelona, Luis Enrique. Ambii au venit la clubul catalan în vara lui 1996. Tocmai plecase Hagi, iar căpitan era Gică Popescu. Asta a fost doar o paranteză, ca să ne reamintim că la un moment dat contam și noi pe piața fotbalului continental. Blanc a văzut sigur meciul Barcelonei de la Malaga, cînd catalanii n-au avut nici măcar un șut pe poartă, și a tras concluziile. A oferit Barcelonei benzile, în special cea dreaptă, dîndu-i șansa lui Dani Alves să urce de un milion de ori și să centreze de un milion de ori. Cînd în careu nu era nimeni ca să-i deranjeze pe David Luiz și Marquinhos, Dani Alves putea să centreze de două milioane de ori, rezultatul era același. În schimb, Blanc a populat centrul terenului, mutîndu-l acolo pe Pastore, care-l tampona pe Sergio Busquets de fiecare dată cînd acesta primea mingea sau era pe punctul s-o primească. În partea cealaltă, Lucas Moura a rămas lipit de tușă, blocînd astfel urcările lui Jordi Alba. Am spus de cîteva ori pe comentariu că Neymar era dispărut din joc. Asta pentru că mai mereu era singur, căci Jordi Alba nu mai venea alături de el, ca de obicei.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI PSG DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cu Pastore mutat în zona de mijloc, Barcelona a suferit enorm la construcție. Cei trei mijlocași ai PSG-ului, Verratti, Matuidi și Motta au făcut un joc foarte bun, neutralizîndu-i de multe ori pe Rakitici și Iniesta. Apropo de Iniesta, mi se pare că nu se prea regăsește în noua concepție pe care Luis Enrique încearcă s-o implementeze. Are mometele lui de geniu, căci e un jucător de geniu, vezi pasa din prima dată la golul lui Messi, dar are și multe momente în care dispare. Ceea ce nu-i normal. Cînd îl ai pe Iniesta în echipă, îi dai deplina responsabilitate în joc, îl lași pe el să dicteze ritmul. Cam ceea ce făcea Xavi în momentele de glorie ale echipei lui Guardiola. Iniesta pare a resimți cel mai tare lipsa lui Xavi de lîngă el. Poate că Xavi ar fi trebuit introdus mai devreme și nu în locul lui Rakitic, eventual în locul lui Pedro, un alt ”dispărut”. Era lesne de observat că PSG are mereu superioritate la mijlocul terenului, grație lui Pastore, care, de altfel, atunci cînd a fost înlocuit a fost înlocuit tot de un mijlocaș central. Xavi lîngă Iniesta și Rakitic poate că ar fi putut schimba ceva din dinamica jocului, însă Luis Enrique a părut la acel moment o copie a lui Tata Martino, neavînd curajul să facă o schimbare revoluționară, alegînd una simplă, post pe post.
Iar fazele fixe au fost un alt moment în care Blanc a fost peste Luis Enrique. Blanc știa că Barcelona are probleme la aceste faze și o știau și jucătorii săi. Revedeți în minte golul doi al gazdelor. Pastore are o minge pe partea dreaptă, putea să încerce o continuare, căci apărarea Barcelonei nu era încă organizată, însă a preferat să o lase afară, pentru corner. Din care, pe ieșirea proastă a lui Ter Stegen (în continuare mi se pare o eroare această rotație a portarilor care există și la Real Madrid) și pe un marcaj bizar, în zonă, din partea lui Rakitici (nu poți să lași în spatele tău un adversar nesupravegheat, chit că are 1,65, și să încerci să sari la cap deplasîndu-te cu spatele către minge) a ieși golul lui Verratti. Cu Pique pe bancă, Barcelona a fost mereu expusă la aceste faze fixe.
La Barcelona lucrurile încă nu funcționează perfect. Încă nu pot juca Luis Suarez și Vermaelen, încă nu e stabilită clar poziția lui Messi (la Paris a fost din nou multă vreme fals 9, astfel că puține mingi ajungeau la el), încă nu se știe care e poziția lui Iniesta și rolul lui Xavi, încă există momente de ”black-out” din partea lui Luis Enrique. Care sînt pe undeva normale, căci încă e la început de drum. Se vor găsi azi destui care să cînte prohodul Barcelonei, poate chiar aceiași care vorbeau de revenirea spectacolului după un 6-0 anonim cu Granada. Despre drumul pe care o va apuca Barcelona cu Luis Enrique vom putea vorbi cu mai multe argumente prin ianuarie-februarie. Adică atunci cînd încep cu adevărat meciurile cu miză, meciurile în care orice eroare se plătește. Și-n Champions League și-n campionat. Deocamdată e doar un rodaj.
PSG are o singură problemă. De fapt Blanc. Să reușească să facă echipa să joace și cu Ibrahimovici în teren la fel cum a jucat cu Barcelona, fără el. Poate că Ibra a înțeles că în Champions League, nu întîmplător trofeul pe care încă nu l-a cîștigat, echipa în sine e mult mai importantă decît ego-ul unuia au altuia.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
P.S.
N-am cum să nu fac o mențiune specială pentru un fotbalist intrat deja în legendă: Francesco Totti. Marți a reușit să devină cel mai bătrîn marcator din Champions League, depășind o altă legendă, pe Giggs. Ceea ce reușește Totti la 38 de ani e de domeniul fantasticului, dar mai mult ar trebui studiat felul în care reușește Rudi Garcia să pună echipa în slujba lui Totti și pe Totti în slujba echipei. Luis Enrique n-a știut cum să procedeze și colaborarea lor a fost un eșec. De văzut dacă a înțeles ceva din acel eșec.
Cît despre Manchester City, continuă să aibă o relație stranie cu Champions League. Campioana Angliei a fost din nou o echipă mediocră în această competiție și e bizar lucrul ăsta. Dacă ar fi să vorbim despre șanse, prea devreme ce-i drept, mi se pare că Anglia nu propune pentru acest sezon european decît pe Chelsea.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Iker Casillas a revenit pe banca de rezerve, la un meci de Primera Division. Bancă pe care el pesemne că spera să n-o mai viziteze așa de des, cel puțin așa se discuta după finala Champions League de la Lisabona, cînd peste fișierul cu problemele acumulate între portar și președintele Florentino Perez se părea că a fost apăsată tasta ”delete”. Ei bine, se pare că tasta n-a funcționat ori că a existat o copie a acelui fișier. La 4 luni de la acea finală, Casillas a revenit pe banca de rezerve, la un meci de campionat trebuie reamintit încă o dată, ceea ce se spunea că nu se va mai întîmpla.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
La prima vedere n-ar trebui să fie nici o problemă. În fond era un meci destul de simplu, în care Ancelotti a rotit mulți jucători din lotul său. Mai era și acasă, fiind greu de crezut că Elche va ridica mari probleme tocmai pe ”Bernabeu”. Nu cred însă că se pune problema așa. De cînd a apărut această modă a rotațiilor, portarul nu prea a intrat în ea. Excluzînd meciuri din altă competițe, gen cupă. Dintre toate posturile unei echipe, portarul e cel care are cel mai mult nevoie de continuitate. Rotațiile au apărut ca o metodă de conservare a energiei fotbaliștilor importanți implicați într-un program extrem de aglomerat. La un portar, această risipă de energie nu prea funcționează. De regulă, portarii de rezervă sînt niște băieți care-și acceptă condiția și așteaptă un moment prielnic. La Bayern, Reina nu se rotește cu Neuer în Bundesliga, deși Guardiola face destule schimbări de la un meci la altul. La City, Hart e titularul și gata, iar Pantilimon, cu toată paranteza de cîteva săptămîni atunci cînd a primit o șansă din partea lui Pellegrini, a simțit pe pielea lui asta. Mai nou, simte Tătărușanu la Fiorentina. Buffon, care e pe același nivel cu Casillas, nu și-a pus problema că va deveni rezervă într-un meci de campionat. Și tot așa.
Revenind la continuitate. Această continuitate oferă încredere portarului. Încredere în propriile reflexe, în instinct, în comunicarea cu fundașii din fața lui. Cînd continuitatea dispare, dispare acea încredere și nu cred că există un exemplu mai bun decît același Casillas, ale cărui prestații la Mondial au venit fix în urma unui sezon, a unor sezoane mai bine zis, în care a exersat pe propria piele lipsa acestei continuități.
E posibil ca Ancelotti să fi încercat să-l protejeze pe Casillas de o parte a suporterilor de pe ”Bernabeu”. Care parte l-a fluierat în meciul cu Atletico, fără vreun motiv aparent, căci nici unul dintre golurile încasate atunci de Real n-au avut legătură cu Casillas. Pentru un fotbalist, după pierderea încrederii în propriile forțe, cel mai rău lucru e pierderea încrederii fanilor. Nu e nimic mai dezolant pentru un fotbalist decît să fie fluierat de suporterii echipei lui. Cînd te fluieră sau te înjură fanii adverși ești motivat, dar cînd te fluieră sau te înjură fanii tăi ești deprimat.
E posibil deci ca Ancelotti să fi încercat un soi de protecție față de Casillas. Cred însă că mai rău i-a făcut deschizînd o nouă dezbatere ce-l are ca protagonist. Și cum orice dezbatere are nevoie de două personaje, de regulă antagonice, a apărut Keylor Navas. Care e un portar bun, nimic de zis, dar pe care n-ai cum să-l compari cu Casillas. La aproape 28 de ani, cît are Navas acum, Casillas era ”San Iker”, se pregătea să devină campion mondial și avea performanțe de care Navas nici măcar nu se apropie. Navas e implicat însă în această dezbatere fără voia lui. Pentru el, transferul la Real Madrid a reprezentat oricum un salt uriaș în cariera, la care nici nu cred că visa acum vreo 3 ani. Totuși e din Costa Rica și vine de la Levante.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Nu știu cum a ajuns Casillas în situația asta. Nu știu dacă înfruntările cu Mourinho a fost factorul decisiv. Despre care e scris din abundență în cartea lui Diego Torres despre Jose Mourinho, ”Preparanse para perder. Sau greșeala pe care a făcut-o soția sa, Sara Carbonero, care a dezvăluit public detalii din vestiar, ceea ce l-a enervat teribil pe Florentino Perez. Pînă la urmă ce vină are Iker că nevastă-sa a uitat pentru o secundă cu cine doarme în pat și și-a reactivat instinctul de jurnalistă dornică de a da exclusivități? Ori, pe asta merg eu, înfruntarea pe care avut-o cu Florentino, cînd, împreună cu Ramos a condiționat rămînerea la echipă de plecarea antrenorului portughez. Un soi de ”ori el ori noi” ce l-a enervat teribil pe Florentino, care n-a suportat niciodată situații de genul ăsta. Mou a plecat, dar Florentino n-a uitat episodul. Și i-a oferit lui Iker nota de plată. Despre toate astea am scris la vremea respectivă, găsiți mai sus linkurile de rigoare.
Și acum revin la afirmația din titlu. Da, Casillas ar trebui să plece de la Real! Nu știu dacă la iarnă, căci iarna se fac mai greu transferuri, dar sigur la vară. E anormal ca tot ceea ce a făcut el pentru Real Madrid și pentru fotbalul spaniol să ajungă la coșul de gunoi al amintirilor. Sigur, amintirile nu țin loc de intervenții salvatoare, iar CV-ul nu-ți asigură un loc de titular. Însă această dinamică negativă în care Casillas a intrat nu-l ajută, această dezbatere permanentă nu-i oferă siguranță, iar reacția unor spectatori nu-i dă încredere. Iar faptul că alți spectatori îl aplaudă nu ajută clubul în general, căci e ilogic să existe un soi de război civil, al părerilor pro și contra, la fiecare meci. Un căpitan de echipă nu are cum să-și asume așa ceva. Fie acceptă rolul secundar, așa cum se pare că face Xavi la Barcelona, fie, dacă vrea să mai apere, ceea ce la un portar de 33 de ani n-ar fi deloc de mirare, căută ușa de ieșire. Variante sigur va avea.
Ar fi mult mai bine să fie ușa din față. Pe care s-o deschidă singur. Casillas e cel mai bun portar din istoria Realului și din istoria fotbalului spaniol. Cariera lui nu merită să-i arate alții ușa din dos.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pe cît de mare era orizontul de așteptare al fanilor Milanului înaintea duelului cu Juventus de sîmbătă seară, pe atît de clară cred că a fost concluzia trasă de toată lumea, la final. Deocamdată, între Juventus și Milan e o diferență vizibilă, iar entuziasmul lui Pippo Inzaghi și atmosfera foarte bună pe care, se vede, a adus-o la echipă n-au cum să compenseze lipsurile evidente din lotul Milanului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Pippo mai are mult de muncă pînă să readucă pe Milan în lupta pentru titlu în Serie A, dar perspectivele par bune. Dacă e adevărat că fotbalul e o stare de spirit, și n-am nici un motiv să cred că n-ar fi adevărat, caracterul noul antrenor al rossonerilor îl poate ajuta. Atît timp cît va beneficia de sprijinul celor din tribună. După multă vreme s-a jucat cu casa închisă un meci al Milanului, l-am văzut pe acolo și pe Berlusconi, nu cred că un eșec cu Juve, care e totuși campioana ultimilor trei ani, va schimba percepția oamenilor față de munca la care s-a înhămat Pippo. Pînă la urmă a fost un 0-1 ce putea lesne să se termine 1-1, dacă pe final se dădea penalty la acțiunea lui Menez. Și chiar se putea da, căci a fost genul ala de fază la care arbitrul era acoperit. Ar fi fost însă nemeritat, căci realitatea din teren a fost cu totul alta
Daca e ceva care lipsește în jocul Milanului de azi, dincolo de problemele din apărare, dar acolo există totuși 4 variante pentru cele două posturi de fundași centrali, dacă e ceva care lipsește, așadar, mi se pare că ar fi creativitatea în zona de mijloc. Pînă-și va reveni Montolivo, Inzaghi poate că ar putea miza mai mult pe Van Ginkel, care pare a avea calitatea necesară. Mizez în continuare pe Torres, care n-are cum să fi uitat în perioada Chelsea fotbalul pe care-l juca la Liverpool. Eu mizez pe el și cred că va da multe goluri în acest sezon. Cît despre Menez, mi se pare că nu-l prinde postura de marcator, mai repede l-aș vedea în cea de număr 10, cu libertate de mișcare și degrevat oarecum de sarcini defensive, undeva în spatele lui Torres și El Shaarawy. Milanul e un șantier acum, se încearcă multe materiale, unele se mai sparg, altele se mai strică, produsul finit ar trebui să apară undeva în sezonul viitor. Deocamdată, pentru Milan revenirea în Europa mi se pare esențială, în vreme ce o calificare în Champions League ar echivala chiar cu un titlu de campioană.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE MILANULUI GĂSIȚI AICI:
Juventus, în schimb, pare a nu resimți plecarea lui Conte. La momentul despărțirii sale de ”Bătrîna Doamnă”, mă gîndeam că șansele la cîștigarea titlului se mai diminuează în raport cu Roma sau chiar cu Napoli. Mai corect ar fi, după ce am văzut în primele etape, să spunem că au crescut șansele Romei, dar nu pentru că Juve a slăbit, ci pentru că Roma s-a întărit față de sezonul trecut. Massimiliano Allegri a preluat pe Juventus în plină zonă de turbulențe, pe care le-a survolat însă rapid, ba chiar a dus aeronava campionilor într-o zonă mult mai calmă. Faptul că Juve are 4 victorii din tot atîtea meciuri și n-a primit nici un gol, deși problemele sale de efectiv în apărare au fost destul de limpezi, arată o ”Bătrînă Doamnă” suficient de tare pe picioare.
Allegri a fost suficient de deștept încît aleagă varianta continuității în locul unei schimbări de conținut, ce putea deveni traumatizantă pentru jucătorii săi. După 3 ani de Conte, n-ar fi fost prea ușor pentru ei să-l vadă pe Allegri venind și spunînd ceva de genul: ”gata, de acum încolo jucați altceva!”. Allegri a continuat să meargă pe formula de 3 fundași centrali, deși eu cred că, mai devreme sau mai tîrziu, o va modifica în cea de 4, care lui îi place mai mult. Dar una e să-ți placă un lucru și alta e să-l impui și altora. Juve are aceeași dorință de a controla jocul pe care o avea și la Conte, de a pasa, de a impune ritmul, de a-și crea ocazii plecînd de la această concepție. În ultimele sale luni la Milan, Allegri era tocmai invers, adeptul unei apărări organizate și căutînd contraatacul. Ne reamintim ce probleme a avut Barcelona contra acelui tip de Milan. Însă Allegri știa ce are la dispoziție atunci, la fel cum cred că știe ce are la dispoziție acum. Comparații nu prea se pot face, așa că nici stilul acela de joc n-avea de ce să fie repetat la Juve. Această teamă pe care am sesizat-o la mulți fani ai Juventusului, cum că Allegri va importa de la Milan acel stil de joc destul de cenușiu, impropriu unei campioane, cred că a mai dispărut acum.
O schimbare parcă am sesizat la Juve. E un pic mai agresivă. Asta da, e o teorie a lui Allegri, care a motivat astfel îndepărtarea lui Pirlo de la Milan, pe ideea că avea nevoie de mai multă agresivitate la mijlocul terenului în locul creativității, cam prea blîndă de multe ori, pe care o propunea Pirlo. Distribuit în rolul lui Pirlo, Marchisio a jucat acest rol al agresivității, avînd însă lîngă el două ”bestii”, ca să citez o caracterizare ce-i place lui Ilie Dumitrescu. Pe Pogba și pe Roberto Pereyra. Dacă la Pogba nu e chiar o surpriză, chit că pasa pe care o dă la golul lui Tevez ne arată că el poate interpreta și rolul lui Pirlo, prestația lui Pereyra a fost remarcabilă. Adus ca o variantă de rezervă la o posibilă plecare a lui Vidal, care primea apeluri peste apeluri dinspre Manchester, Pereyra a arătat că poate face față concurenței. Și i-a oferit lui Allegri un subiect de meditație. Vidal-Pogba-Pereyra e o linie care zău că arată bine. Unde ar fi rolul lui Pirlo atunci cînd își va reveni? E un subiect de meditație, trebuie să recunoașteți! Pe undeva cred că Pirlo trăiește un soi de deja-vu. L-am simpatizat întotdeauna pe Pirlo, doar că, vezi și situația lui Xavi, chiar și a lui Casillas, în fotbal memoria are o viață foarte scurtă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI JUVENTUS GĂSIȚI AICI:
P.S. Mi-a plăcut teribil gestul lui Florenzi, de a sări în tribună și a merge la bunica lui, care venise pentru prima dată, la 82 de ani, să-l vadă pe viu. E un gest de o candoare neașteptată aș zice într-un fotbal destul de violent, precum cel italian. Între indivizii cu miros penal, care mai aveau puțin și opreau finala Cupei dintre Napoli și Fiorentina, și bunica lui Florenzi o aleg pe dînsa. Fotbalul nu înseamnă doar torțe, scaune incendiate și bătăi, mai înseamnă și astfel de lucruri.
La cît de mult s-a vorbit despre Xabi Alonso în această perioadă scursă de la momentul plecării sale de la Madrid, probabil că foarte multă lume care s-a uitat miercuri la Bayern-Manchester City a privit cu mai multă atenție jocul spaniolului. Și, cred, a descoperit multe dintre motivele pentru care e regretat atît de tare la Real Madrid.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Bayern-City nu s-a ridicat, trebuie spus asta, în multe situații la înălțimea așteptărilor. Totuși era vorba de un duel între campioanele Germaniei și Angliei. Bayern are probleme, iar Guardiola a recunoscut asta, ba chiar a lăsat să se înțeleagă că obiectivul său e să ajungă fără mari dezastre la pauza de iarnă, unde va putea avea tot lotul la dispoziție, pentru a face o pregătire fizică uniformă. În schimb, Manchester City pare a avea o problemă cu competiția în sine, cu competițiile europene mai bine zis. Imaginea pe care a lăsat-o și miercuri e aceeași cu cea lăsată și-n alte situații europene și diferă mult de cea din Premier League. City a avut un comportament straniu și miercuri, blazat, temător, comportament de echipă mică și nu de campioană. Un stil de joc care greu se poate descifra, căci City a avut și momente cînd a părut că vrea să atace mai mult, dar imediat s-a retras în carapacea propriului teren, ca o țestoasă ce-și dă seama că-și asumă obiective ce o depășesc.
Dacă ar fi să folosesc o expresie stupidă, parcă Bayern și-a dorit mai mult victoria. A căutat-o permanent, pînă în ultimele minute, și a obținut-o. Asta a fost marea diferență între Bayern și City miercuri seară. Bayern a vrut neapărat să cîștige, în vreme ce City a vrut să nu piardă. Poate dacă și englezii ar fi vrut să cîștige, am fi avut un altfel de meci. De preseupus că se va întîmpla asta în returul de la Manchester, doar că Roma nu pare dispusă să fie un Napoli din sezonul trecut în această ”grupă a morții”, ce are din nou în componență o echipă din Germania, una din Anglia și una din Italia.
Despre problemele lui Bayern, ceva mai tîrziu. Despre Xabi Alonso acum. Alături de Boateng și Alaba, a fost cel mai bun de pe teren. Într-un moment în care lui Pep îi lipsesc oameni de construcție la mijlocul terenului, Xabi Alonso și-a asumat și acest rol, dincolo de cel defensiv, pe care-l are în fișa postului. A alergat enorm, ceea ce la vîrsta lui ar putea fi o problemă spre finalul sezonului, iar ieșirile din apărare pe care le orchestra au fost de multe ori geniale. Pase în verticală, între linii, în lateral, inclusiv pase lungi (lui Lewandowski i-au lipsit 20 de centimetri pentru a recepționa o astfel de pasă ce cred că s-ar fi transformat în gol), nimic n-a lipsit din repertoriul ”dirijorului” Alonso. Citisem cîteva păreri, la momentul plecării sale de la Real, care sugerau că nu e nici o pierdere pentru madrileni, că are o vîrstă și că-i va fi greu să se impună într-un alt stil de fotbal. Cred că mulți care gîndeau așa și-au schimbat părerea acum.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Revin la Bayern și la problemele lui Guardiola. Vorbeam de intenția lui Pep de a ajunge fără mari dezastre la pauza de iarnă. O necalificare în primăvara Champions League ar fi un astfel de dezastru, iar un start greșit putea genera un efect de domino. Pep s-a temut un pic de City, astfel că a început meciul cu 3 fundași centrali, cu Alaba jucînd pe aceeași linie cu Benatia și Boateng, orientat spre stînga. După vreo 20 de minute a schimbat, iar modului s-a transformat în 4-3-3, cu Alaba mutat teoretic în linie cu Lahm și Xabi Alonso, dar practic ceva mai în față, între liniile celor de la City. Multe dintre pasele lui Xaby Alonso au fost pentru austriac, în această poziție, între linii. Alaba a cîștigat duelul cu Toure Yaya și a generat multe din acțiunile periculoase ale coechipierilor.
Lui Guardiola îi lipsesc jucători esențiali în concepția sa, iar cei pe care-i are sînt departe de forma fizică dorită. Bayern a avut cei mai mulți fotbaliști la Mondial, iar 8 dintre ei, campionii mondiali plus Robben și Dante, au petrecut în Brazilia toată perioada turneului final. Cum Bundesliga a început destul de timpuriu, numărul antrenamentelor pe care acești jucători le-au făcut e mult mai mic în comparație cu anul trecut. Am citit undeva că cei 8 jucători de care aminteam mai sus făcuseră, la ora primului meci din Bundesliga, doar 5 antrenamente complete, iar de atunci și pînă azi timpul pentru ”încărcări” a fost insuficient, căci trebuie luată în calcul și paranteza dedicată echipelor naționale.
S-a văzut la Bayern o cădere clară din acest punct de vedere în repriza a doua. Thomas Muller, de exemplu, a avut la un moment dat două execuții bizare, șuturi departe de poartă și de departe, generate evident de starea de oboseală în care se afla. În cele din urmă a și fost înlocuit. Spre comparație, Borussia Dortmund stă mult mai bine la acest capitol, iar asta s-a văzut perfect cu Arsenal.
În concluzie, pentru Bayern și Guardiola e un sezon mult mai greu decît precedentul.
”Bayern obișnuiește să tragă cu o bazooka în vreme ce noi trebuie să folosim arcul cu săgeți”. Cam așa se exprima nu demult Jurgen Klopp, analizînd raportul de forțe din Bundesliga. Cam înainte ca Bayern să-i ia două dintre cele mai ascuțite săgeți pe care le avea în tolbă, pe Gotze și Lewandowski. Klopp a mers mai departe și-n aceste condiții, a căutat în tolbă și a găsit alte săgeți. Unele săgeți au mai avut ceva probleme la textură, pe care a Klopp izbutit cum-necum să le repare, chit că a avut nevoie de timp și multă transpirație pentru asta, pentru altele caută încă soluția reparatorie, cazul lui Gundogan, a cărui accidentare începe să devină la fel de misterioasă ca un Dosar X. Borussia a mers mai departe pentru că Jurgen Klopp a putut s-o facă. Poate că alții în situația lui ar fi ridicat mîinile, s-ar fi predat și ar fi răspuns chemărilor ce-i vin din toate părțile, dinspre cluburi ce folosesc același arsenal ca Bayern. Deocamdată, și întăresc acest cuvînt, deocamdată Klopp își menține iluziile intacte, astfel că puterea sa de muncă și de regenerare se mențin în aceleași limite.
Mai spunea Klopp acum ceva vreme următoarele: ”Aș vrea ca Borussia să-și construiască un stil, să devină o forță, astfel ca adversarii să spună „uff, jucăm cu Dortmund, ce greu o să ne fie!„”. Asta i-a ieșit lui Klopp, nici un antrenor nu stă foarte liniștit atunci cînd trebuie să joace cu Borussia Dortmund. Wenger n-a fost cu siguranță linștit, chit că-n sezonul trecut bătuse la Dortmund. O făcuse însă cu un stil de joc bizar pentru Arsenal, ultradefensiv, cu echipa apărîndu-se în propria jumătate. Circumstanțele erau un pic altele, căci grupa era infinit mai grea, iar victoria la Dortmund era la acel moment un soi de obligație pentru Arsenal. Acum, cu o grupă mai lejeră, din care Borussia și Arsenal n-ar trebui să aibă emoții ca să se califice în primăvară, Arsenal a căutat să joace în Germania cu stilul său obișnuit, încercînd să tranșeze totul pe cartea posesei. Posesia a avut-o mai bună, ce-i drept, însă dacă priviți statistica veți observa niște cifre uluitoare în dreptul nemților, 15 șuturi pînă la pauză, majoritatea rodul acțiunilor de contraatac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În momentul de față, aș fi de acord cu Guardiola, care a spus că Borussia e echipa cu cel mai productiv contraatac din Europa. La fiecare minge recuperată se crează spații de pătrundere, ceea ce generează ocazii de gol și, într-un final, goluri. Pentru asta e însă nevoie de o presiune constantă și judicios realizată pe posesia adversarului. Pressingul nu se face de dragul de a-l face, ci cu rolul de recupera mingea și a declanșa reacția. Pentru asta e nevoie de o excelentă pregătire fizică, responsabilă poate și pentru desele accidentări din lot. Dar și de o excelentă pregătire tactică. Jucătorii lui Klopp par a avea în minte ce trebuie făcut imediat ce mingea e recuperată, pașii care trebuie urmați, ca la un manual cu proceduri. Așa ceva nu cred să existe, cred însă că Jurgen Klopp insistă mult pe acest aspect la antrenamente. Jocul fără minge al oamenilor săi de atac decurge ireproșabil, felul în care ei fac pressingul și apoi se poziționează pentru a fi gata de reacție îi transformă, de fapt, în primii oameni cu sarcini defensive. Spunea Johan Cruyff că apărătorul său numărul unu în perioada de glorie a ”Dream Team-ului” catalan era Romario. Cam așa merg lucrurile și la Dortmund. Iar Klopp beneficiază aici și de știința tactică a lui Immobile, deprinsă în atîția ani de Serie A. Acolo tactica e primul plan, iar fotbaliștii veniți din Italia către alte campionate beneficiază de aceste calități. Se adaugă aici și viteza lui Aubameyang, care poate nu e Gotze, dar oferă prin această calitate pe care o are foarte multe variante pentru colegii săi.
Borussia va fi o echipă de urmărit în acest sezon. În Bundesliga e singura pietricică din pantoful pe care Bayern l-a pus pe gîtul campionatului german. Meciurile directe cu echipa lui Guardiola vor fi un spectacol, iar Borussia poate cîștiga ambele manșe. Pe ansamblul competiției însă va fi greu pentru săgețile lui Klopp să concureze cu batalionul de bazooka al lui Guardiola. Doar în meciul cu Arsenal, Borussiei i-au lipsit poate cei mai importanți oameni, Reus, Hummels, Gundogan. Lotul pe care-l are acum la dispoziție Klopp e mult peste cel de anul trecut, dar rămîne inferior celui pe care-l are Bayern. În Champions League însă, din februarie, cu un culoar favorabil, e posibil orice. Poate nu o nouă finală, dar niște meciuri demne de această competiție sigur vom avea de la Borussia.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Cît despre Klopp, am spus mai demult că e un antrenor foarte bun, dar încă n-a ajuns un antrenor mare. În opinia mea, un antrenor mare e cel care leagă titlurile interne de cele internaționale. Klopp are două campionate luate cu cu Borussia, într-o perioadă de frămîntări la Bayern, și finală de Champions League cu, poate, cea mai bună echipă din istoria Borussiei. Probabil că va ajunge antrenor mare atunci cînd va face pasul spre un alt etaj al fotbalului. Ceva mă face să cred că după ce se va fi terminat experimentul Guardiola, Bayern își va îndrepta atenția spre Klopp. E o soluție mult mai naturală, mult mai germană.
Deocamdată, Klopp merge mai departe. Și Borussia la fel. Cîtă vreme cîrmaciul e acolo, corabia poate ieși din orice furtună.
P.S. După Borussia-Arsenal de marți, am o dilemă: Ce se întîmplă cu Ozil. Știe cineva pe unde e? Că în jocul lui Arsenal nu prea apare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!