”Bayern obișnuiește să tragă cu o bazooka în vreme ce noi trebuie să folosim arcul cu săgeți”. Cam așa se exprima nu demult Jurgen Klopp, analizînd raportul de forțe din Bundesliga. Cam înainte ca Bayern să-i ia două dintre cele mai ascuțite săgeți pe care le avea în tolbă, pe Gotze și Lewandowski. Klopp a mers mai departe și-n aceste condiții, a căutat în tolbă și a găsit alte săgeți. Unele săgeți au mai avut ceva probleme la textură, pe care a Klopp izbutit cum-necum să le repare, chit că a avut nevoie de timp și multă transpirație pentru asta, pentru altele caută încă soluția reparatorie, cazul lui Gundogan, a cărui accidentare începe să devină la fel de misterioasă ca un Dosar X. Borussia a mers mai departe pentru că Jurgen Klopp a putut s-o facă. Poate că alții în situația lui ar fi ridicat mîinile, s-ar fi predat și ar fi răspuns chemărilor ce-i vin din toate părțile, dinspre cluburi ce folosesc același arsenal ca Bayern. Deocamdată, și întăresc acest cuvînt, deocamdată Klopp își menține iluziile intacte, astfel că puterea sa de muncă și de regenerare se mențin în aceleași limite.
Mai spunea Klopp acum ceva vreme următoarele: ”Aș vrea ca Borussia să-și construiască un stil, să devină o forță, astfel ca adversarii să spună „uff, jucăm cu Dortmund, ce greu o să ne fie!„”. Asta i-a ieșit lui Klopp, nici un antrenor nu stă foarte liniștit atunci cînd trebuie să joace cu Borussia Dortmund. Wenger n-a fost cu siguranță linștit, chit că-n sezonul trecut bătuse la Dortmund. O făcuse însă cu un stil de joc bizar pentru Arsenal, ultradefensiv, cu echipa apărîndu-se în propria jumătate. Circumstanțele erau un pic altele, căci grupa era infinit mai grea, iar victoria la Dortmund era la acel moment un soi de obligație pentru Arsenal. Acum, cu o grupă mai lejeră, din care Borussia și Arsenal n-ar trebui să aibă emoții ca să se califice în primăvară, Arsenal a căutat să joace în Germania cu stilul său obișnuit, încercînd să tranșeze totul pe cartea posesei. Posesia a avut-o mai bună, ce-i drept, însă dacă priviți statistica veți observa niște cifre uluitoare în dreptul nemților, 15 șuturi pînă la pauză, majoritatea rodul acțiunilor de contraatac.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În momentul de față, aș fi de acord cu Guardiola, care a spus că Borussia e echipa cu cel mai productiv contraatac din Europa. La fiecare minge recuperată se crează spații de pătrundere, ceea ce generează ocazii de gol și, într-un final, goluri. Pentru asta e însă nevoie de o presiune constantă și judicios realizată pe posesia adversarului. Pressingul nu se face de dragul de a-l face, ci cu rolul de recupera mingea și a declanșa reacția. Pentru asta e nevoie de o excelentă pregătire fizică, responsabilă poate și pentru desele accidentări din lot. Dar și de o excelentă pregătire tactică. Jucătorii lui Klopp par a avea în minte ce trebuie făcut imediat ce mingea e recuperată, pașii care trebuie urmați, ca la un manual cu proceduri. Așa ceva nu cred să existe, cred însă că Jurgen Klopp insistă mult pe acest aspect la antrenamente. Jocul fără minge al oamenilor săi de atac decurge ireproșabil, felul în care ei fac pressingul și apoi se poziționează pentru a fi gata de reacție îi transformă, de fapt, în primii oameni cu sarcini defensive. Spunea Johan Cruyff că apărătorul său numărul unu în perioada de glorie a ”Dream Team-ului” catalan era Romario. Cam așa merg lucrurile și la Dortmund. Iar Klopp beneficiază aici și de știința tactică a lui Immobile, deprinsă în atîția ani de Serie A. Acolo tactica e primul plan, iar fotbaliștii veniți din Italia către alte campionate beneficiază de aceste calități. Se adaugă aici și viteza lui Aubameyang, care poate nu e Gotze, dar oferă prin această calitate pe care o are foarte multe variante pentru colegii săi.
Borussia va fi o echipă de urmărit în acest sezon. În Bundesliga e singura pietricică din pantoful pe care Bayern l-a pus pe gîtul campionatului german. Meciurile directe cu echipa lui Guardiola vor fi un spectacol, iar Borussia poate cîștiga ambele manșe. Pe ansamblul competiției însă va fi greu pentru săgețile lui Klopp să concureze cu batalionul de bazooka al lui Guardiola. Doar în meciul cu Arsenal, Borussiei i-au lipsit poate cei mai importanți oameni, Reus, Hummels, Gundogan. Lotul pe care-l are acum la dispoziție Klopp e mult peste cel de anul trecut, dar rămîne inferior celui pe care-l are Bayern. În Champions League însă, din februarie, cu un culoar favorabil, e posibil orice. Poate nu o nouă finală, dar niște meciuri demne de această competiție sigur vom avea de la Borussia.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Cît despre Klopp, am spus mai demult că e un antrenor foarte bun, dar încă n-a ajuns un antrenor mare. În opinia mea, un antrenor mare e cel care leagă titlurile interne de cele internaționale. Klopp are două campionate luate cu cu Borussia, într-o perioadă de frămîntări la Bayern, și finală de Champions League cu, poate, cea mai bună echipă din istoria Borussiei. Probabil că va ajunge antrenor mare atunci cînd va face pasul spre un alt etaj al fotbalului. Ceva mă face să cred că după ce se va fi terminat experimentul Guardiola, Bayern își va îndrepta atenția spre Klopp. E o soluție mult mai naturală, mult mai germană.
Deocamdată, Klopp merge mai departe. Și Borussia la fel. Cîtă vreme cîrmaciul e acolo, corabia poate ieși din orice furtună.
P.S. După Borussia-Arsenal de marți, am o dilemă: Ce se întîmplă cu Ozil. Știe cineva pe unde e? Că în jocul lui Arsenal nu prea apare.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am spus-o de mai multe ori. Cea mai importantă competiție din lume la nivelul echipelor de club are două variante într-un sezon. Mai întîi avem Liga Campionilor. În faza grupelor, cu meciuri multe și majoritatea frumoase, dar și cu prezența printre coloși a unor echipe mai mici.
Citeste mai mult …
A fost un sfîrșit de săptămînă cu multe momente importante, ce ar merita semnalate și comentate pe larg, fiecare în parte. Fiind multe însă, iar spațiul și timpul limitate, o să încerc să punctez cîte ceva din ce mi s-a părut mie interesant, din punct de vedere fotbalistic, în acest week-end. Am spus din punct de vedere fotbalistic, pentru că din punct de vedere sportiv evenimentul a fost, e limpede, finala Campionatului Mondial de baschet. Am urmărit printre picături momente din SUA-Serbia, nu sînt un specialist în acest sport, dar mi se pare că atît timp cît SUA va participa la turneele importante, Mondial sau Olimpiadă, cu jucători ce vin din NBA, titlul e deja decis și mai rămîne de aflat cine sînt echipele ce vin pe locurile doi sau trei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Despre fotbal acum. Încep cu Real Madrid-Atletico, de sîmbătă. Din nou Atletico a cîștigat și mi se pare că Real începe să dezvolte un soi de complex, de genul celui pe care l-a avut Atletico timp de atîția ani. Am remarcat un lucru după terminarea meciului. De fapt, mi l-am reamintit. Anume că memoria în fotbal nu există. Și că, din nou, se confirmă teoria pe care eu am auzit-o la Mircea Lucescu înainte de 1989 (într-un interviu pe care l-a dat unei reviste cum rar găseai pe atunci, care nu mai știu cum se numea dar parcă știu că era editată de clubul Sportul Studențesc) și care mi-a rămas de atunci în cap: ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat!”. Teoria, în cazul de față, se referă la Carlo Ancelotti.
La finalul lunii mai, Ancelotti era un erou. Era ”cel mai cel” dintre antrenori, cea mai bună decizie luată de Florentino Perez, omul potrivit la locul potrivit, bla, bla, bla. Probabil vă reamintiți. Azi, brusc, nu mai e așa. E un incompetent, un antrenor cu decizii bizare, omul care nu l-a vrut pe Falcao și care nu știe să alcătuiască o echipă dintr-un lot de atîtea sute de milioane. Să fim serioși! Toți cei care-l contestă pe Ancelotti ar trebui privească mai atent lucrurile, să caute să înțeleagă ce se petrece acolo și de ce Real e în situația asta.
Eu am mai încercat să explic aici pe blog sau la emisiuni, multe din aceste lucruri. Ancelotti nu e mai prost antrenor azi decît era acum 4 luni. Și nici decît era acum 4 ani. Situația italianului la Real n-a fost niciodată una perfectă. Să ne amintim sezonul trecut. A venit, a semnat, a făcut ”pretemporada”, la care i-a lipsit Xabi Alonso, care era accidentat, iar despre Bale știa doar că e iminentă sosirea lui. Cînd să înceapă campionatul, și-a pierdut cel mai creativ om de la mijlocul terenului, principalul pasator. Pe Ozil. A fost extrem de aproape să-l piardă pe Xabi Alonso, ale cărui discuții cu Chelsea și cu Mourinho au fost la un pas mai mic decît vor unii să creadă să se materializeze (de ce credeți că a fost adus Illaramendi??). S-a trezit apoi cu Bale, care nu făcuse nici un fel de pregătire în vară, și cu problema portarului, aterizată din alte straturi ale clubului, pe care a reușit totuși s-o gestioneze. A fost nevoit să inventeze, căci jocul nu convingea peste măsură, și așa a ajuns să-i găsească lui Modric o poziție pe care nici Mourinho, ce insistase pentru el, n-o găsise și să-i descopere lui Angel Di Maria un loc în teren de care va beneficia echipa pe final de sezon și de care urmează să beneficieze, în viitor, Louis van Gaal.
Acum, Ancelotti trebuie să inventeze din nou. Din nou i-au plecat oameni de bază de la mijlocul terenului. I-au fost aduși alții, cu alte calități, cu alt stil, care durează pînă să se amestece cu cele deja existente în vestiar. A rămas fără Xabi Alonso, a cărui importanță la Bayern o vom descoperi la finalul sezonului, atunci cînd vom descoperi și importanța lui Fabregas la Chelsea, apropo de un alt articol de pe acest blog. Așa se explică frămîntările Realului din teren, permutările jucătorilor. Cu Atletico, i-am văzut de multe ori pe Cristiano și Bale foarte aproape unul de altul, în banda dreaptă, iar pe James Rodriguez spre stînga. Cred că ne vom mai întîlni cu astfel de experimente și nu-i exclus să-l vedem chiar pe Cristiano încercat pe poziția de vîrf de atac sau de ”9 fals”.
Așa cum spuneam și înainte de Real-Atletico de sîmbătă, Real Madrid e o echipă care poate bate pe oricine și încă la scor. Dar doar dacă are mingea. La ce jucători are, e imposibil ca ei să nu creeze ocazii de gol. Prima repriză cu Atletico a fost un exemplu. În ciuda criticilor, mie mi s-a părut că Real a jucat chiar bine. Atletico a dat un gol din corner, eterna discuție și de-o parte și de alta, dar apoi n-a mai contat pînă la pauză. Cred că Simeone, care stătea undeva sus și a văzut foarte bine jocul, a intuit ce se întîmplă. Iar schimbările pe care le-a făcut Mono Burgos, nu doar în efectiv ci și în joc, presupun că au fost indicate de Cholo. De la vestiare a apărut un Atletico mai decis să țină de minge, să construiască, renunțînd într-un fel la caracteristicile jocului său care i-au adus atîtea succese. Iar dupa ce au intrat Arda și Griezmann, jocul a aparținut campioanei Spaniei, Realul nereușind să-și creeze nici o ocazie de gol. Nici Falcao dacă era în teren nu cred că ar fi reușit mai multe, asta apropo de cei care-l fac răspunzător tot pe Ancelotti de faptul că ”El Tigre” a ajuns la Manchester United. Iar felul în care a dat gol Arda, fără nici un adversar, pe o rază de 3 metri, nici în față nici în spate, arată tuturor celor care înțeleg ceva din acest sport importanța mijlocașului închizător. Acolo ar fi trebuit să fie Xabi.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Ceva despre Manchester United acum. Am văzut în sfîrșit o victorie concludentă a echipei lui Van Gaal. S-a terminat perioada de mercato și începem să descifrăm cîte ceva din ceea ce are de gînd olandezul. Așa cum anticipau mulți, a schimbat sistemul, trecînd la un 4-4-2, în romb, cu Mata în spatele celor două vîrfuri. Van Gaal spune că a fost obligat de accidentări să recurgă la acest modul, dar eu cred că n-a mai vrut, căci putea să joace destul de simplu cu Rojo ca al treilea central, spre stînga, cu Valencia sau Rafael și Shaw în benzi, chit că, se pare, că nu-l prea place pe Shaw, și cu Blind și Ander Herrera în centru. Cred că, orgolios fiind, Van Gaal n-a vrut să pară că schimbă un sistem ce nu funcționa și a încercat să-și găsească alibiul accidentaților.
Sigur. QPR nu e un reper. Însă United a arătat chiar bine în multe momente, iar societatea pe care încep să o pună în funcțiune Blind și Ander Herrera în centru promite mult. Olandezul nu e un expert în această poziție, dar nici un novice. Știe cu mingea și are inteligență tactică, deși e un pic cam lent. Nu s-a complicat peste măsură, procentajul său de pase complete fiind foarte bun, 107 din 112, dar mai are de aprofundat într-o zonă extrem de importantă. Ander în schimb a jucat bine, avînd și multe apariții la finalizare.
M-a surprins un pic poziția lui Di Maria, spre stînga terenului. Așa cum scriam mai sus, Van Gal beneficiază de invenția lui Ancelotti, căci acum doi ani nimeni nu și l-ar fi imaginat pe Di Maria altfel decît un jucător liniar în partea dreaptă. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu Radamel Falcao. Mie mi se pare limpede că nu era omul de care avea neapărată nevoie Manchester United și că a ajuns la această echipă din anumite circumstanțe. Între Falcao, Van Persie și Rooney e greu să-l găsești pe cel care să stea pe bancă. Nici unul nu e Welbeck, care e al treilea pariu al meu pentru acest sezon, după Xabi Alonso și Cesc Fabregas, și care, mai tînăr fiind, accepta și rolurile secundare. Mizez pe pe retragerea lui Rooney în spatele lui Falcao și Van Persie, căci Rooney e obișnuit deja să tot fie plimbat pe tot terenul. Poate e și mai bine așa pentru United, care-și asigură prezența și-n linia a doua a unui ”killer”. Sacrificat ar trebui să fie Mata, deși a jucat foarte bine cu QPR. Sigur, vorbim de formule teoretice, căci nu știu dacă într-un meci cu un rival mai complicat, să zicem Chelsea, pe 26 octombrie, Van Gaal nu va căuta să tempereze jocul recurgînd la un al treilea mijlocaș defensiv. Repet o idee spusă mai demult, cei care văd pe United campioană în acest sezon cred că ar trebui să se tempereze un pic.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Ceva, pe final, despre Milan. Aștept totuși meciul cu Juventus, de săptămîna viitoare. Milan e însă e o echipă mult schimbată față de sezonul trecut. Și atmosfera pare alta, felul în care s-au sărbătorit golurile de la Parma și, în general, felul în care s-a trăit meciul arătînd cîteva semne că Inzaghi e bine primit de vestiar. Jeremy Menez a fost omul meciului și reprezintă un punct de plecare pentru cei care caută motive de optimism în viitor. Pare că poziția sa favorită e cea de ”fals 9”, dar atunci cînd va putea juca și Torres și își va reveni și El Shaarawy cred că va fi ușor retras, în spatele lor, undeva în zona de construcție. Menez a fost implicat, mai mult sau mai puțin, la toate cele 5 goluri, astfel că poziția sa în cîmp poate varia destul. Milan are nevoie de astfel de jucători, care să rezolve meciuri, căci mai sînt multe probleme în apărare, în special în zona fundașilor centrali, compartimentul care, deocamdată, mi se pare cel mai nesigur.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE MILANULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Această paranteză, destul de largă, acordată echipelor naționale în plin demaraj al sezonului în curs a oferit timp de dezbatere pentru unele teme rămase nediscutate în perioada de vară, în special înainte și în timpul Campionatului Mondial. Cu turneul final din Brazilia în plină desfășurare sau bătînd la ușă, un subiect precum transferul lui Cesc Fabregas de la Barcelona la Chelsea n-a fost atît de intens analizat. Și vorbim totuși de o mutare de impact, a unui jucător important între două cluburi importante.
La ediția de Euro Fotbal care a îmbrăcat debutul Spaniei în aceste preliminarii, am dezbătut puțin această temă. Eu am mers pe ideea, văzînd jocul lui Fabregas cu ”La Roja”, că Barcelona a făcut o mare greșeală lăsîndu-l pe Fabregas să plece. E părerea mea, nu înseamnă că alții trebuie să fie de acord cu ea, accept evident și păreri contrarii, iar Ilie Dumitrescu mi-a sugerat să explic pe blog acest lucru. Încerc s-o fac acum.
BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Mă întorc puțin în timp. Copil fiind, Francesc Fabregas nu cutreiera păduri ci se antrena în vechiul sediu al ”La Masia”, de lîngă ”Camp Nou”, în aceeași grupă cu Messi și Pique avîndu-l ca idol pe Pep Guardiola. Voia să fie ca el și să joace ca el, mai ales căpostul său la acel moment era cel de mijlocaș defensiv. Puțin timp după aceea, Fabregas, devenit între timp Cesc, lua drumul Angliei, nefiind foarte sigur pe posibilitatea de a-și găsi un loc în primul ”11” al Barcelonei. Rețineți acest motiv!
La Arsenal, Cesc a devenit Fabregas, iar sub comanda lui Arsene Wenger a devenit unul dintre cei mai buni mijlocași creativi din lume. Tranziția pe care o oferea el, unghiurile de pasare pe care le descoperea, ultima pasă pe care o avea și o folosea în mod strălucitor uneori, dar și capacitatea de a fi prezent la finalizare l-au transformat pe Fabregas într-o țintă pentru marile cluburi. Cu Arsenal într-o altă dimensiune financiară față de cea de azi, Fabregas a acceptat oferta Barcelonei de a reveni acasă. Lăsînd de la el și ceva bani, o poveste destul de încurcată, căci mai apoi Barcelona nu i-a mai plătit acea diferență așa cum conveniseră. Poate fi și acesta un motiv de divorț, pînă la urmă. Însă, eu vă invit să revenim la motivul de mai sus, pe care v-am rugat să-l rețineți! Fabregas, redevenit Cesc, s-a întors la Barcelona FĂRĂ SĂ FIE SIGUR CĂ-ȘI VA GĂSI UN LOC ÎN PRIMUL ”11”. A părut mai degrabă un transfer forțat. Ne aflăm în vara lui 2011, Barcelona tocmai cîștigase UEFA Champions League, provocîndu-i lui Sir Alex Ferguson cea mai vizibilă criză de nervi din pricina neputinței din lunga-i carieră. Cesc venea la Barcelona pentru a concura în linia de mijloc cu Xavi și Iniesta, de neatins la acel moment. Mulți au spus atunci, apropo de transferul forțat, că Barcelona l-a luat pentru a nu ajunge la Real Madrid, acolo unde Mourinho și-l dorea foarte tare. Sau la Manchester United, acolo unde Sir Alex și-l dorea. Sau la Milan, care era campioană a Italiei și care dorea să le aducă lui Ibrahimovici și Thago Silva un superjucător în linia de mijloc, acolo de unde tocmai plecase Pirlo.
E posibil ca aceste oferte, dar mai ales posibilitatea ca fotbalistul să ajungă la Real Madrid-ul inamicului Mourinho, să fi fost decisive în opțiunea Barcelonei de a-l readuce pe Cesc, înainte de opțiunea sportivă. E limpede că în 2011, Barcelona n-avea nevoie de Fabregas.
Așa cum, cred, ar fi avut nevoie acum. Timp de 3 sezoane, cu 3 antrenori diferiți, Cesc Fabregas n-a izbutit să-și găsească acel loc în echipă pe care-l viza încă din perioada La Masia. A jucat în multe poziții, pe unde era nevoie de el, a jucat vîrf de atac, acel ”9 fals” despre care se tot discută. Ba uneori îl vedeam și-n bandă. Conexiunea pe care o avea cu Messi era marele său atu. Nimeni n-a observat, sau poate că n-a vrut să observe, că în mod natural linia de mijloc Xavi-Busquets-Iniesta trebuia să se transforme în Cesc-Busquets-Iniesta. Mai ales după plecarea lui Thiago Alcantara, văzut de mulți drept urmașul natural al lui Xavi.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI CHELSEA DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cifrele lui Fabregas la Barcelona, în condițiile în care, repet, n-a avut un loc stabil în echipă, au fost remarcabile. Numai în ultimul sezon, Fabregas a dat 13 goluri, dar și 22 de pase decisive, în condițiile în care Iniesta dăduse doar 13, iar Xavi 6.
Pesemne că în momentul în care a aflat de negocierile Barcelonei cu Rakitic și Kroos (să nu credeți că în interior lucrurile astea nu se știu), Cesc a decis să plece și să redevină Fabregas. Mă așteptam să ajungă la Bayern, căci și acolo se știa că Tony Kroos va pleca, iar între cei doi există destule asemănări ca stil de joc. A ajuns la Chelsea, la Mourinho așadar, care l-a mai vrut în 2011 și care mereu a văzut în el piesa perfectă în tactica sa de joc. Cînd l-a dat pe Mata, Mourinho a dat de înțeles că actualul jucător al lui United n-avea acele calități prin care să ajute la o tranziție rapidă între apărare și atac. Mata era destul de lent, căuta mereu timp de gîndire, iar la Mourinho, știm bine, rapiditatea contraatacului e esențială. Fabregas nu e Mata. El stăpînește bine timpii, știe să joace și pe contră, dar și pe joc de posesie. Începutul de sezon confirmă rolul extrem de important pe care Fabregas îl va avea, dar și faptul că el e capabil să interpreteze acest rol.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
M-am gîndit de multe ori să scriu ceva despre fostul antrenor al Barcelonei, atunci cînd a plecat de la acest club. De fiecare dată s-a ivit ceva mai important, ceva mai de actualitate, de fiecare dată îl trăgeam pe Tata Martino pe banca de rezerve a subiectelor, cu gîndul că o să-i fac loc odată și-odată în față. N-a mai fost cazul, poate și pentru că argentinianul a plecat de la Barcelona foarte discret, la fel de discret aș zice precum și venise.
Nu l-am agreat foarte tare pe Tata Martino. L-am criticat deseori pe acest blog, de fapt, nu cred că am scris de prea multe ori în registru pozitiv despre el. L-am revăzut miercuri seară, în ”amicalul” Germania-Argentina. Pe banca echipei naționale a Argentinei, de data aceasta. Unde a ajuns, sînt sigur de asta, și grație ultimului sezon petrecut pe banca Barcelonei. Chit că a fost unul nereușit, primul după mulți ani fără trofeu pentru echipa catalană, un an de antrenorat acolo asigură iată potențiale variante în continuare. Un an la Barcelona (înlocuiți Barcelona cu orice al nume mare doriți!) te introduce într-un circuit al antrenorilor care-și găsesc un loc de muncă bine plătit, dar și cu obiective importante, asta așa ca factor motivațional, dincolo de banii în sine.
Ca o paranteză, am tot văzut titluri de genul ”Argentina și-a luat revanșa în fața Germaniei”. Mi se pare o exagerare. Argentina și-ar putea lua revanșa în fața Germaniei abia peste 3 ani și 10 luni, la Moscova (dacă s-o mai ține Mondialul ala în Rusia la data respectivă), eventual într-0 finală cu Germania. O victorie în ”amicale” valorează foarte puțin, spre deloc. Spunea și Mascherano, care mi se pare cel mai cerebral jucător din lotul Argentinei și al Barcelonei, că acea finală de pe ”Maracana” o să-i urmărească multă vreme pe el și pe colegii lui din ”națională”. Acea oportunitate pierdută, dar mai ales ideea că nu se știe cînd și dacă se va mai ivi o asemenea oportunitate.
Revin la Tata Martino. Rememorînd perioada sa la Barcelona, acum, la rece, nu la cald cum se întîmpla la perioada cînd totul era încă în joc, mă întreb cum l-am fi judecat acum dacă în acel ultim meci al campionatului, cu Atletico pe ”Camp Nou”, Messi s-ar fi aflat cu jumătate de metru mai în spate la acea fază cînd Barcelona a marcat un gol anulat pentru ofsaid. Era 1-1 scorul, iar finalul de meci foarte aproape, nu sînt sigur așadar că Atletico ar mai fi putut reveni. Dacă Messi era jumătate de metru mai în spate, Tata Martino era acum omul care, printr-un miracol, a condus Barcelona spre un titlu pe care nu-l aștepta nimeni și pe care, să fim sinceri, nici nu-l merita. Probabil că ar fi părăsit Barcelona cu mult mai multe elogii în bagajele sale și nu discret, așa cum a făcut-o.
Messi a fost în ofsaid atunci, așa că-n dreptul lui Tata Martino stă scris cuvîntul eșec. Nu cred însă, judecînd acum, la rece, că se putea pretinde mai mult. Pe cît de bun antrenor era și proabil că încă este (totuși performanțele sale cu Paraguay și-n campionatul argentinian n-au venit de nicăieri), Tata Martino nu a avut acea personalitate, pe care se pare că o are acum Luis Enrique, de a iniția o revoluție. Nu doar în lot, ci mai ales în joc, în exprimare. Nici nu prea avea cum s-o aibă. Spre deosebire de Luis Enrique, al cărui caracter l-am văzut pe vremea cînd juca și al cărui trecut ca fotbalist al Barcelonei îl ajută, Tata Martino venea de nicăieri și cred că destui jucători din vestiarul Barcelonei nu auziseră de el pînă să-l cunoască. Nu putea avea curajul (unii ar zice ”cojones”, am folosit termenul din spaniolă pentru că sună un pic mai blînd parcă) de a le cere superfotbaliștilor pe care-i avea sub comandă altceva decît fuseseră ei obișnuiți.
Vă amintiți formulele de start și schimbările pe care le făcea Tata Martino, nu-i așa?! Păreau desprinse dintr-un joc pe calculator, în general nimic inovator, în general doar post pe post. Tata Martino a vrut să se pună bine cu toată lumea, să nu supere pe nimeni. Ceea ce, apropo de personalitate, Guardiola n-a făcut-o și s-a ales cu ostilitatea și criticile lui Beckenbauer, de exemplu. Lui Tata Martino i s-a cerut să fie Guardiola, dar el n-a putut să spună că nu are cum să fie. A încercat, dar prea ocupat cu evenimentele zilnice, n-a observat că nici măcar Guardiola nu mai e ACEL Guardiola.
Tata Martino n-a fost cel mai rău antrenor din istoria Barcelonei. Nici pe departe. A nimerit însă într-un malaxor mediatic care l-a devorat. Așa e fotbalul, poate că dacă Messi nu era în ofsaid atunci, s-ar fi salvat oarecum. Pentru Tata Martino, echipa națională a Argentinei poate fi o oportunitate numai bună pentru el de arăta că are elementele despre care scriam mai sus că i-au lipsit la Barcelona. În vara viitoare, va fi Copa America, în Chile. Cred că e primul obiectiv marcat cu litere de tipar în noul angajament al lui Tata Martino. Are timp un an să-și dea seama că o schimbare nu se poate face decît schimbînd radical, nu pe ici-colo. Nu poți merge pe munte cu papuci de plajă, chit că ți-ai pus un hanorac suficient de gros.
Manchester United a mai pus mîna pe un super-fotbalist, o țintă în această perioadă de mercato. Radamel Falcao a ales Manchester United (sau a fost obligat să aleagă, aici am niște dubii și eu cred că nu el a fost cel care a ales), iar cu asta s-a închis o posibilă telenovelă fotbalistică. Pîna în vara viitoare, cu voia lui Jorge Mendes, atotputernicul impresar, probabil cel mai influent agent de fotbaliști al acestor zile.
”El Tigre” Falcao poate fi subiectul mai multor analize. Mai multe analize într-una singură, ca la ofertă. Să le luăm pe rînd.
BILETE LA TOATE MECIURILE REALULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Mai întîi unele explicații. Am spus mai sus că eu cred că nu Radamel a fost cel care și-a ales clubul la care să joace. Pe cît de bun este ca fotbalist (sper că e la fel de bun și acum, după teribila accidentare din iarnă) pe atît de slab pare ca personalitate în raport cu impresarul său. Jorge Mendes l-a mutat pe Falcao pe unde a vrut și cum a vrut. Din Argentina la Porto, fieful său. Apoi la Atletico Madrid, cu o inginerie financiară de care s-a vorbit la vremea respectivă, un fond de investiții ce era, de fapt, proprietarul jucătorului. De la Atletico, deși era dorit de jumătate din Europa, Falcao a ajuns tocmai la Monaco, unde se preconiza să apară un nou ”El Dorado” fotbalistic. Se preconiza doar, pentru că în cele din urmă n-a mai apărut, un divorț cu balamuc și mușchii pe care Putin și-i arată în ultimul timp reprezentînd factorii ce au dus la diluarea aproape dramatică a averii oligarhului rus Ribolovlev. Iar de la Monaco, Falcao a fost mutat în ultimele ore de mercato, spre Manchester United, un transfer bizar căci nu se auzise nimic despre un posibil interes al lui United pentru columbian. Am toate motivele să cred că Jorge Mendes a așteptat pînă în ultima zi de mercato un semn de la Florentino Perez, pesemne conform unei înțelegeri anterioare, care n-a mai venit.
Luni seară, la postul de radio Cope, un jurnalist cunoscut în Spania, Paco Gonzales, pe care-l știu de pe vremea cînd ascultam emisiunea sa ”Carrusel Deportivo” pe Cadena SER (s-a ”transferat” în 2010 de la SER la Cope, iar evenimentul a fost mediatizat ca un transfer din fotbal), luni seară așadar acest jurnalist, ale cărui surse n-am nici un motiv să nu le consider foarte bune, vorbea despre o frază spusă de Florentino Perez ca justificare a faptului că Falcao n-a mai ajuns la Madrid. ”Dacă-l iau pe Falcao ar trebui apoi să plec și să-l las președinte pe Jorge Mendes”. Sigur că trebuie privit în spatele cuvintelor, căci evident Mendes n-ar avea cum să ajungă președinte la Real nefiind socio, dar un adevăr există. Anume că influența lui Jorge Mendes la Real este și-a așa foarte mare, grație fotbaliștilor aflați sub contract cu el, Cristiano în primul rînd, dar și Pepe, Coentrao, Varane, Marcelo și, ultimul pe listă, James Rodriguez. Posibil să fie în fraza de mai sus și un răspuns la misterul plecării lui Di Maria de la Real. La fel posibil este ca relațiile dintre Jorge Mendes și Real Madrid, care au stat la baza tranzacțiilor din ultimii 10 ani, tranzacții ce însumează mai bine de 200 de milioane de euro, să capete de acum o altă dimensiune.
În ultimul text de pe acest blog, în care am analizat eșecul Realului de la San Sebastian, scriam că Ancelotti nu trebuie în nici un caz pus în spatele faptului că Falcao n-a ajuns la Real. Mă gîndeam că Jorge Mendes căuta să țină deschise și alte uși importante, cum e Manchester United. Asta rămîne valabil, dar adăugați aici și informațiile de mai sus, pentru un tablou complet. Cineva, suporter al lui Liverpool, se întreba de ce Radamel n-a ajuns la Liverpool, care chiar avea nevoie de un înlocitor pentru Suarez. Altcineva, suporter al lui Arsenal, își punea aceeași problemă, căci și Arsenal avea nevoie de un atacant. Fanii Barcelonei se întreabă și ei de ce n-a fost adus Falcao înaintea lui Suarez. Și mai sînt exemple. La toate acest întrebări, răspunsul trebuie căutat la o singură adresă. Cea a lui Jorge Mendes. Uitați-vă cîți jucători de-ai lui Mendes există la Liverpool, la Arsenal, la Barcelona, la Bayern! Nu prea există, nu-i așa? În fotbalul de azi, relațiile sînt cele mai important capital al unui impresar, dar și al unui director sportiv.
BILETE LA TOATE MECIURILE LUI MANCHESTER UNITED DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Acum, că Falcao e înregimentat la Manchester United, toată lumea se întreabă cum va funcționa echipa de-aici încolo. ”El Tigre” asigură acea vivacitate în fața porții pe care Van Persie a cam pierdut-o și pe care Rooney a fost nevoit s-o treacă în plan secund, după nenumăratele permutări la care a fost supus. Întrebarea tuturor e dacă Van Gaal va renunța la acest modul 3-4-1-2 pe care l-a importat de la ”naționala” Olandei, dar care n-a prea funcționat la United pînă acum, sau va merge pe aceeași linie și-n continuare? O astfel de schimbare necesită săptămîni bune de acomodare a jucătorilor, căci pare simplu la televizor, dar nu-i deloc ușor să schimbi un sistem cu care ai fost obișnuit ani de zile.
Van Gaal a primit nu doar creditul șefilor lui United ci și foarte multe transferuri. Implicit, la fel de multe responsabilități. Di Maria și Falcao în primul rînd, dar și Ander Herrera, Rojo, Blind ori Shaw (cred totuși că și Mata ar putea rămîne tot în zona noilor veniți), iată nume ce, spre deosebire de ce a primit David Moyes, reprezintă un soi de minirevoluție în lot. Nu-l apăr pe Moyes, l-am criticat deseori aici, dar transferurile pe care le-a primit el nu se compară cu ce-a primit Van Gaal.
Rămînînd la United, logic ar fi ca Falcao și Van Persie (care cred că e de neatins pentru Van Gaal) să formeze linia de doi atacanți, cu Rooney în spatele lor. Presupun că Rojo a fost adus pentru a fi titular în meciurile importante, la fel cum Mata și Di Maria n-ar trebui să lipsească. Sînt curios dacă Blind va juca în spate sau în linia de mijloc, căci am văzut la Mondial, poate juca și acolo. Apărarea rămîne marele semn de întrebare, căci am văzut multe slăbiciuni în acest compartiment în acest debut de sezon și multe dificultăți de interpretare a sistemului propus de Van Gaal.
Manchester United are o superechipă. Din păcate n-o putem vedea și-n Europa, dar poate e mai bine asta pentru ei, căci Van Gaal are timp să implementeze. Cei care o văd deja pe United campioană ar trebui să se mai gîndească. Ideile lui Van Gaal nu-s simplu de înțeles, iar de pașii greșiți, care sigur vor mai apărea, vor profita ceilalți, care n-au probleme de omogenitate.
În ecuația titlului din Premier League, mare atenție la cel de-al doilea sezon al lui Mourinho! Chelsea mi se pare marea favorită a acestui sezon.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!