În mod normal aș fi început cu Real Madrid. Așa e firesc, indiferent de ce zic și gîndesc unii. Real Madrid e Real Madrid, orice înfrîngere de genul ăsta, într-un derby de genul ăsta, ar trebui tratată din punctul de vedere al echipei cu mai mare impact mediatic. Iar asta e Real Madrid.
N-o s-o fac însă. Despre Real, ceva mai încolo. Deocamdată, să-i dăm lui Atletico prim-planul pe care-l merită. Am spus la finalul meciului de pe ”Bernabeu”, pe care l-am comentat, că mi se pare că Atletico e cea mai bună echipă a Spaniei în acest moment. Am stat apoi și m-am gîndit dacă nu cumva m-am grăbit, dacă nu cumva m-a luat valul unui meci foarte bun, la care crește și adrenalina comentatorilor, nu doar a celor din stadion.
Nu cred însă că am greșit. Atletico e la cel mai bun start din istorie. E la egalitate de puncte cu Barcelona în fruntea Primerei Division, la 5 puncte de Real sînt ambele, doar că spre deosebire de catalani echipa lui Simeone parcă joacă altceva. Nu mă refer la valoarea estetică a fotbalului prestat, ci la efectivitate. Atletico joacă fix ce știe și știe ce joacă. La Barcelona încă ideile nu sînt clare, ori e tiki-taka, ori e fotbal vertical, ori e posesie, ori e apărare cu contraatac. La Atletico nu-i așa. Stilul se menține, iar asta se întîmplă pentru că pe margine Simeone se agită ca un jucător în plus. Am vrut să scriu ca un leu în cușcă, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea fix ca bugetarii de la noi salariul.
Să revenim la Atletico. Și la derby. 13 de ani de așteptare, 13 de ani în care fanii lui ”Atleti” și-au înghițit dezamăgirile, au digerat umilințele și au mestecat de multe ori în gol așteptînd o soartă mai bune. Care, iată, a venit. ”Se caută rival demn pentru un derby decent”, acesta era mesajul pe care suporterii Realului îl afișau ostentativ în toată această perioadă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Azi, Atletico e un rival mai mult decît demn. Eu nu-mi aduc aminte de un meci al Realului pe teren propriu în care spectatorii de pe ”Bernabeu” să nu palpeze nici măcar un minut senzația unei posibile victorii. Nici măcar la eșecurile cu Barcelona, din perioada Guardiola, nu am simțit așa ceva. Sigur, scorul final putea fi altul, putea fi egal, chiar în favoarea Realului cu un ajutor divin, dar ar fi fost mincinos. De fapt, și acest 0-1 e un pic mincinos, mult mai aproape de adevărul din teren era un 0-3.
Despre Diego Simeone am mai vorbit. Despre Diego Costa, nu prea. Cred că o vom mai face. Spaniolii se gîndesc să-l selecționeze în ”La Roja”, iar asta spune multe. Imaginea pe care o lasă Diego Costa nu te invită la prea multe idei pozitive, frumoase. Și asta pentru că Diego Costa nu e vreun frumos. Dimpotrivă, e mai degrabă urît, cu aerul său de bătăuș de cartier, de bodyguard de discotecă. Nu e un dandy în nici un caz. E însă un luptător, un luptător care nu ezită să-și folosească toate armele din dotare, unele dincolo de regulament, dar un fotbalist care termină fiecare meci stors de puteri după zeci de sprinturi, plin de vînătăi după zeci de coate pe care le-a încasat, dar cu siguranță mulțumit că a făcut tot ce i-a stat în putință pentru victoria echipei sale.
În jurul lui Diego Costa a construit celălalt Diego, Simeone, acest nou Atletico, rămas oarecum lipsit de un punct de referință după plecarea lui Radamel Falcao. Diego Costa s-a multiplicat pe ”Bernabeu”, a fost pe tot terenul și cred că fanilor Realului le-a trecut pentru o clipă prin minte că are un frate geamăn care a intrat și el pe teren. Cînd stătea în umbra lui Falcao, Diego Costa era de multe ori superficial, suficient. Acum, în condițiile în care David Villa, chit că are un CV uluitor, e mai degrabă un soi de anti-star, Costa a preluat conducerea echipei, e terminația lui Simeone în teren.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID GĂSIȚI AICI:
Să analizăm puțin derbyul! Simeone și-a făcut perfect temele, la fel cum și le făcuse și pe ”Camp Nou”. O echipă atît de scurtă precum Atletico rar am văzut. Jucătorii parcă sînt legați cu o sfoară, atît de disciplinat se realizează bascularea înainte-înapoi sau stînga-dreapta, în funcție de cum manevrează mingea adversarul. Aproape întotdeauna jucătorul Realului cu mingea la picior era în inferioritate, un doi contra unu sau chiar trei contra unu care făcea imposibilă progresia. În timpul meciului, senzația a fost că David Villa n-a fost în apele lui. Însă ”El Guaje” a făcut un joc de echipă admirabil, a jucat departe de careul advers, a fost un mijlocaș în plus, asigurînd densitate mereu în linia mediană, lăsînd atacul pe umerii puternici ai lui Diego Costa. Mie David Villa mi-a adus aminte în acest meci de Samuel Eto`o de la Inter-ul lui Mourinho, cînd se sacrifica pentru echipă jucînd în bandă și fiind extrem de disciplinat. Dacă Mourinho l-a convins pe camerunez să joace așa, iar Simeone a făcut același lucru cu Villa, putem trage, folosind regula de trei simplă, concluzii.
Nici în partea a doua, cînd a intrat Bale și Realul a început să atace pe benzi lucrurile nu s-au schimbat. Cei doi fundași centrali s-au apropiat de laterali și au creat aceeași superioritate. Mutarea părea riscantă în condițiile în care Realul ar fi avut un atacant în zi bună, însă ceea ce se întîmplă cu Benzema e de domeniul bizarului absolut. Cred că nu va mai dura mult și răbdarea lui Florentino Perez se va termina, iar atunci se va termina și șederea francezului la Madrid. Plus că a încerca să aduci pericol în benzi folosindu-te de Arbeloa și Coentrao e un demers aproape penibil.
Am trecut, ușor-ușor, la Real. Cred că Ancelotti nu știa la ce muncă se înhamă. Nu putem vorbi despre italian ca despre un antrenor prost. Nu poți fi un antrenor prost cu un asemenea CV. La instalare, Ancelotti și-a asumat ideea de schimbare la față a unei echipe ce se construise după ideile lui Mourinho. Deloc simplu demersul, dimpotrivă, mai ales în condițiile în care pilonul de rezistență al echipei, Xabi Alonso, e surprinzător de mult accidentat, în care piesa de creație a echipei, Mesut Ozil, e vîndut dintr-un capriciu de business, în care omul de gol, Benzema, nu are concurență care-i să-i pericliteze locul în echipă și în care vedeta echipei, Cristiano Ronaldo, pare un copil ce și-a pierdut și colegii de joacă și jucăriile, reușind cu toate astea să mențină un ritm rezonabil. Fără Cristiano, Realul ar fi o echipă lipsită de definiție, prelungirea contractului său fiind cel mai inspirat act al lui Florentino de la aducerea sa încoace.
Bizar a fost și ideea lui Ancelotti de a renunța la Modric în echipa de start. Inițial, croatul a fost anunțat de toate sursele posibile, alături de Illaramendi. Ori a fost o eroare de comunicare ori ceva l-a făcut pe Ancelotti să-și schimbe opinia și să-l trimită în joc pe Khedira. Fără Modric, Realul n-a avut cu cine să înceapă acțiunile de atac, diferențele s-au văzut în partea a doua, atunci cînd a intrat Modrici, a intrat și Bale, iar sistemul s-a schimbat din 4-4-2 în 4-2-3-1. Insuficient totuși, chit că Morata a arătat mai bine în 20 de minute decît Benzema în 20 de meciuri. Pentru Real vin vremuri destul de grele, noroc că are un calendar favorabil, căci dacă în Champions League ar fi fost Juventus și nu FC Copenhaga, iar în campionat n-ar fi urmat o deplasare la Levante, cine știe ce s-ar mai fi întîmplat. Pe 26 octombrie însă e ”Clasico” și atunci s-ar putea deschide prima breșă cu adevărat importantă.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:
Termin cu ce am început. Cu Atletico și cu Simeone. Dacă Atletico va ști să gestioneze calendarul infernal al acestui sezon pre-Mondial, atunci avem o candidată clară la titlu și, de ce nu, o posibilă surpriză în Liga Campionilor. Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu. Intrarea lui Atletico în lupta pentru titlu e o veste tare bună pentru un campionat al Spaniei pe care mulți îl considerau monoton și lipsit de interes.
Cît despre Simeone, o să adaug o idee pe care am văzut-o undeva, cred că în presa engleză. În ceea ce-l privește putem vorbi despre ”THE SPECIAL SIME-ONE”.
E o obișnuință în fotbal, nu doar în al nostru, în general. E o lege nescrisă, o axiomă ce nu necesită demonstrație pentru că nu e nimic de domonstrat aici. Pur și simplu așa ne-am învățat, să spunem că atunci cînd o echipă cîștigă și merge bine,meritele sînt ale jucătorilor, care, nu-i așa, sînt de mare valoare și nu poate fi altfel. Atunci cînd lucrurile merg prost însă, de vină e clar antrenorul. Petru că, nu-i așa, chiar dacă jucătorii sînt de mare valoare, el nu a știut să-i gestioneze, să-i așeze în teren. Iar dacă jucătorii nu sînt de mare valoare, tot antrenorul e de vină atunci cînd nu-s rezultate, pentru că nu s-a făcut înțeles în fața conducerii, nu a știut să ceară, n-a avut suficientă personalitate.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Un antrenor care mie mi s-a părut întotdeauna foarte bun e Walter Mazzari. Am avut de-a lungul timpului o grămadă de discuții în contradictoriu cu Ovidiu Ioanițoaia, probabil cel mai cunoscut și vechi suporter al lui Napoli de la noi. Încă de pe vremea lui Maradona, al cărui admirator necondiționat și este. Lui nu i-a plăcut niciodată de Mazzari și gata. Avea și argumente, la fel cum le aveam și eu pe ale mele. Cu aerul său de Al Bano (apropo, știați că Al Bano a împlinit 70 de ani!!!) și cu stilul său inconfundabil de a se agita pe bancă și de a se încălzi, ca un motor diesel, pe măsură ce meciul se derula, ceea ce-l făcea și-l face și acum să termine partidele în cămașă, chiar dacă afară e destul de frig, mi s-a părut întotdeauna că Walter Mazzari e bun. Că știe meserie, că înțelege derularea meciurilor, că tie să le citească pe parcurs.
Și mai are un merit Mazzari. Destul de mare în contextul fotbalului agitat de azi. Știe să facă vestiar și să genereze stabilitate. Nu știu cum face, dar reușește. A făcut-o la Napoli, unde e cel mai greu, și iată că reușește și la Inter. Toți foștii mari fotbaliști cu care am mai discutat de-a lungul timpului spun că atmosfera contează mult în obținerea de performanțe, iar faptul că antrenorul știe s-o facă e foarte important. Pentru asta, trebuie să fie bine pregătit, dar și onest, astfel ca lotul să simtă că nimeni nu e favorizat, că toată lumea are șansa lui.
Inter are, după 5 etape, același număr de puncte ca Juventus și Napoli, pierzînd doar două dintr-un parcurs ce putea fi impecabil, chiar în meciul cu Juve. Ba a și reușit un 7-0 în deplasare, ceea ce, oricît de slabă ar fi Sassuolo, ceea ce nu prea s-a văzut cu Napoli miercuri, un astfel de rezultat nu prea e obișnuit în fotbalul italian.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE INTERULUI GĂSIȚI AICI:
Am văzut meciul cu Fiorentina de joi. Mi s-a părut că Inter stă mai bine din punct de vedere fizic, ceea ce s-a văzut pe final. Echipa pare să se fi obișnuit fără prea mare efort la noul sistem tactic, cel cu 3 fundași centrali, ceea ce pe undeva e explicabil, căci și Andrea Stramaccioni mai folosea acest sistem. Din punctul ăsta de vedere, mai greu îi e lui Rafa Benitez la Napoli, care a jucat cu 3 oameni pe fund în ultimii ani și acum trebuie să treacă la formula cu 4. Spre deosebire de Rafa, Mazzari nu e implicat în competiții europene, ceea ce-i permite să joace mai mereu cu aceeași jucători, care pot astfel să aprofundeze schimbările.
Cu Fiorentina, lui Mazzari i-au ieșit și schimbările. Kovacici și Icardi, introduși imediat după golul de 0-1, au adus un plus evident, iar Interul a întors rezultatul. Poate că mulți l-ar vedea titular pe Kovacici, al cărui talent e vizibil, însă deocamdată Ricky Alvarez pare în cel mai bun moment al carierei. În plus, Fiorentina a jucat partitura pe care și-o dorea Mazzari. Nu știu cît e opțiunea lui Montella și cît e condiționat de calitățile jucătorilor din lot, însă Fiorentina mi se pare echipa care-și dorește cel mai mult posesia din Serie A. Poate după Juventus, numai că, atunci cînd vorbim despre Juve trebuie s-o situăm cu un etaj mai sus, valoric vorbind, față de toate celelalte competitoare. Fiorentina a pierdut și fiindcă a cedat din punct de vedere fizic lupta. Plus că i-a lipsit Mario Gomez. Rossi nu poate încă duce 90 de minute intense, Joaquin de asemenea, iar Borja, atunci cînd nu mai are aer nu mai are nici inteligență în joc.
Nu știu dacă Inter-ul lui Mazzari e mai bun decît Napoli cu Rafa Benitez. Parcă nu, dar nu întotdeauna asta contează. Știu însă că la Napoli, Mazzari n-a avut niciodată șansa unui transfer de genul lui Higuain sau a unei campanii precum cea din vara asta. Cu toate astea, rezultatele au mai venit. Pe ideea asta, chiar în condițiile unui lot mai subțirel, Inter poate spera la mai mult decît se gîndeau fanii săi la începutul sezonului. În plus, dacă schimbarea patronului se realizează fără convulsii, e posibil ca întăririle să vină în iarnă.
Oricum, sezonul ăsta de Serie A e mult mai interesant decît altele.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
O să încerc să ating în cele ce urmează două subiecte, diferite clar ca temă, dar legate ambele de FC Barcelona. Și totuși, dacă vorbim despre posesie, n-avem cum să nu ne gîndim și la Iniesta, iar dacă vorbim despre Iniesta n-avem cum să nu atingem subiectul delicat al salariului pe care și-l dorește, iar dacă vorbim despre salariile de la FC Barcelona ajungem la principiul dominoului. Dar și la Cristiano Ronaldo. Toate se leagă în fotbal, veți vedea.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Să le luăm pe rînd. În week-end s-a întîmplat un eveniment. După 316 partide consecutive, Barcelona ju a mai avut posesie superioară adversarului. Mai exact, a pierdut la acest capitol meciul cu Rayo Vallecano, scor 48 la 52, de procente, evident. Despre faptul ca Real Madriul lui Schuster fusese ultima echipă care să ia la posesie Barcelona ați aflat, poate, tot de pe acest blog, înca din ianuarie, la un articol despre Sneijder. Oricum, și dacă ați aflat atunci și dacă știați de dinainte tot n-ați dat, sînt sigur, prea mare importanță acestui aspect. Să spui că Barcelona are posesie mai bună ca adversarul, indiferent cine a fost acesta, devenise o formulă redundantă, era cumva de la sine înțeles.
Paradoxul face ca acest eveniment notabil al pierderii posesiei să vină la o victorie cu 4-0 în deplasare. Probabil că sînt destui cei care nu mai înțeleg nimic. Pierzi raportul posesiei cu Rayo, dar cîștigi cu 4-0, ai în schimb raport favorabil cu Bayern Munchen, dar pierzi cu 4-0.
Cînd vorbeam de posesie la Barcelona, vorbeam de un stil de fotbal. Inventat de Ajax-ul anilor 70, perfecționat pînă aproape de perfecțiune de Barcelona lui Guardiola, între 2008 și 2011. Acel ”catenaccio cu posesie” prin care Barcelona a cîștigat atîtea trofee în aceste 3 sezoane s-a cam stins odată cu plecarea mentorului său. Imediat după meciul cu Ajax din Liga Campionilor, scriam aici despre o jumătate de repriză în care Barcelona s-a apărat în propria jumătate iar mingea a fost a olandezilor. Speculam atunci că a fost o strategie impusă de Gerardo Tata Martino. Și acum cred același lucru. Anume că Barcelona încearcă o schimbare de stil, din mers, nimic revoluționar sau convulsiv, doar o chestiune de rentabilizare. Rămîne să ne convingem în meciurile următoare. Pînă la anumite explicații, vă invit să vedeți momente din meciul cu Ajax în care se vedea o Barcelona cu totul altfel decît ne obișnuisem și în care pînă și Messi are o altă poziționare:
În cel de-al doilea filmuleț, se văd foarte clar cele două linii de 4 despre care aminteam în articolul de analiză a primei etape din Champions League. Care să fie contribuția lui Tata Martino? Cu siguranță există și e posibil ca un om ce vine din afară, primul practic ce iese din tiparele ultimilor antrenori ai Barcelonei, olandezi sau din cadrul clubului, să fi observat asta în timp ce se uita, cu alți decît un telespectator obișnuit, la meciurile Barcelonei. A observat ceva ce a observat toată lumea, ceva ce am discutat și noi la Fotbal European de zeci de ori. Anume că Barcelona lui Tito Vilanova, chiar și cea alui Pep din ultimul an, nu mai face acel pressing feroce atunci cînd pierde mingea. Martino și-a asumat încă de la început această misiune, de a încerca să readucă acest pressing. De încercat a încercat și s-a văzut asta, dar e posibil ca rezultatele să nu-l fi mulțumit, mai ales că jucătorii de acum au alte caracteristici față de jucătorii de atunci. A dispărut Eto`o, cu al său efort considerabil, s-a mai diluat și capacitatea lui Pedro de a alerga constant, Messi e mai mereu spre centrul terenului, astfel că prima consecință a pierderii balonului era o Barcelona lărgită pe o suprafață mare de teren, expusă contraatacurilor, în special dacă echipele adverse, vezi Bayern, știau să profite de spații.
Pe undeva e un paradox. Barcelona încearcă să devină și o echipă reactivă, ce se bazează pe contraatac, pe pase lungi, pe degajări ale portarului. La Guardiola, Valdes avea indicația să joace mereu cu pasă, la Tata Martino el degajează fără dubii. Cu alte cuvinte, caută să nu-și expună echipa la riscuri inutile. Iar ca el procedează și ceilalți jucători. Paradoxul e că în vreme ce Barcelona caută să se transforme într-un Bayern din sezonul trecut, Bayern-ul lui Guardiola de azi încearcă să devină Barcelona de acum 3 ani. E tare interesant cine va reuși mai bine.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Rămînem la Barcelona. Și trecem la Andres Iniesta. Fără legătură cu subiectul de mai sus, deși Iniesta e clar unul dintre cei pe care noul stil nu prea îi avantajează. Vorbim de salariu și de contract. Pe scurt, căci informațiile sînt și contradictorii și aruncate special pe piață. Contractul lui Andres Iniesta expiră în vara lui 2015. Doi ani fără 3 luni, așadar. Timp ar mai fi pentru discuții, vor spune cei învățați cu amatorismele de la noi. Deja la Barcelona se simte o oarecare presiune, iar marea greșeală a catalanilor e că nu i-au prelungit contractul lui Iniesta acum o lună. Așa cum au făcut cu Busquets. Trebuia cu el să înceapă și apoi cu Busquets. S-au bazat probabil că Andres e un băiat bun, de mare caracter, ceea ce e perfect adevărat.
Între timp însă a apărut o problemă: Cristiano Ronaldo. Căruia i s-a prelungit contractul și mărit considerabil salariul. Efectul de domino de aici apare. E limpede pentru toată lumea că nu va trece mult timp și i se va mări salariul și lui Messi. Cine crede că în ziua de azi fotbaliștii au o slăbiciune pentru culori, club, imn sau suporteri și admit sa facă, financiar vorbind, compromisuri, ori e tare credul ori joacă un rol prost. Mi-a plăcut declarația lui Bale, ”aș fi venit la Real și pentru un euro, nu pentru o suta de milioane”. Foarte corect, doar că eu sînt tare curios dacă ar fi venit pentru un salariu nu de un euro ci, hai să fiu generos că nu dau de la mine, de un milion de euro pe an. Sînt singurul care cred asta?
Revin la Iniesta. Principiul dominoului îl include. Se spune că Barcelona îi oferă 12 milioane pe sezon plus alte 3 milioane în bonusuri. În vreme ce el ar vrea 17 milioane. Aici informațiile sînt contradictorii, căci unii vorbesc de sume nete alții de brute, impozabile. Ce e foarte limpede e că Iniesta ar vrea să aibă al doilea salariu din lotul Barcelonei, după Messi, evident, a cărui supremație orice om de bun simț, iar Iniesta a dovedit că așa e, n-o poate pune la îndoială. În favoarea solicitării sale vine și salariul ce i s-a oferit lui Neymar, devenit el al doilea după Messi.
Mi se pare că Iniesta are dreptate. Dincolo că e jucătorul pe care-l simpatizez cel mai mult din fotbalul de azi, că mi se pare cel mai apropiat a stil de un alt favorit de-al meu, Zidane, și că am tot scris că ar merita Balonul de Aur, importanța lui Iniesta în jocul Barcelonei de azi e la ani lumină de cea a lui Neymar. Neymar poate să devină, iar eu cred că va deveni, doar că Iniesta e o certitudine. E clar că e al doilea jucător din lot după Messi, ca valoare, ca influență, ca rol.
În mod normal, iar tatăl lui Iniesta, care îi e și impresar, s-a exprimat în acest fel, părțile se vor înțelege. Iniesta va semna, poate nu la suma pe care a cerut-o el, dar nici la cea oferită de club. E o lege a negocierilor. Barcelona nu-și poate permite să-l piardă, dar trebuie să-i ofere prețul corect. Corect în raport cu Messi sau Neymar, nu neapărat în raport cu piața.
Un pic cam devreme au fost programate derbyurile din Premier League. În condițiile în care 3 echipe din așa numitul ”Top 6” au antrenori noi, poate că era mai bine ca duelurile directe să se dispute un pic mai tîrziu, ca să se poată vorbi de o omogenizare. Asta e însă situația, așa s-a tras calendarul, așa trebuie să se joace. Dedata aceasta, in ”Super Sunday”, am avut derbyul orașului Manchester, City-United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre Manchester United – Chelsea am scris la vremea respectivă. Există în acel text o statistică interesantă, Rooney a jucat cu Chelsea de două ori mai multe mingi decît Van Persie. E doar un detaliu ce dorea, atunci, să explice importanța celor doi superfotbaliști în echipa lui David Moyes. Acum s-a jucat Manchester City – Manchester United. Iar Van Persie n-a fost pe teren. Iar United a arătat fără omul său numărul unu ca un autobuz căruia i s-a stricat direcția.
A fost 4-1 pentru City, însă mie victoria mi s-a părut mai clară chiar decît acel 1-6 de pe ”Old Trafford”. Atunci au fost condiții speciale, poate vă amintiți, acea eliminare, acea lipsă surprinzătoare de reacție din partea lui Sir Alex Ferguson, acele contraatacuri fantastice ale ”cetățenilor”, acele goluri de pe final. Acum, victoria s-a conturat clar încă din start, poate chiar din momentul în care s-a aflat că Van Persie nu poate juca.
Fără olandez, David Moyes a trimis în teren echipa pe care a crezut-o cea mai potrivită. Dublu pivot, Fellaini-Carrick, două benzi, Valencia și Young, plus Welbeck distribuit pe poziția lui Van Persie. Și Rooney, cel despre care Ilie Dumitrescu spune că e cel mai bun transfer al lui United în această vară. Problema lui Manchester United e tocmai stilul de joc. Acum exact o lună scriam că încă nu se vede stilul lui David Moyes și că echipă joacă în continuare de parcă l-ar avea pe bancă tot pe Sir Alex. Pe undeva normal, căci după atîția ani, schimbarea se face un pic mai greu.
Pe Moyes îl știam altfel de la Everton. Parcă era mai mult entuziasm în joc, parcă era mai puțină rigoare. Nu reușește să injecteze aceste aspecte încă la United. Aceeași apărare greoaie, cu două preocupări, careul propriu și benzile. Presingul lui Manchester United e destul de timid și fără intensitate, iar pe faza de apărare există o prea mare încredere în cuplul Vidici-Ferdinand. Care au mari probleme, s-a văzut și în trecut, cînd un jucător rapid primește mingea în fața lor, dar în spatele liniei de mijlocași. Între linii, mai exact, această noțiune un pic nouă, dar care dacă e implementată cu succes poate aduce mari daune. Guardiola a făcut-o la Barcelona, amintiți-vă doar de Messi în finala Ligii Campionilor de pe ”Wembley”, și încearcă acum s-o facă la Bayern.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pellegrini a intuit problemele lui United. Și i-a dat lui Kun Aguero această sarcină, să coboare, să preia, să se întoarcă apoi cu fața și să continue acțiunea. Unde crede el de cuviință, căci apărarea lui United oricum devine vulnerabilă. Mai ales că perechea Fellaini-Carrick nu pare deloc sudată în momentul ăsta, iar aici cred că a greșit Moyes, mult mai bine era să meargă pe mîna lui Cleverley, cu care Carrick a jucat mai multe meciuri. Aguero a primit mingea cînd a vrut și unde a vrut în spatele celor doi.
La City perchea adversă a fost Toure Yaya-Fernandinho. Surprinzător, omul mai retras a fost brazilianul, o poziție un pic nouă pentru el, căci la Sahtior juca oarecum ce a jucat Yaya acum. Adică mai avansat. Aici au apărut cîteva dubii în jocul lui City, căci și aici vorbim de un proces de adaptare. Poate dacă ar fi jucat Van Persie, United ar fi putut profita de aceste dubii.
O zonă în care City a demolat pe United a fost în stînga, acolo unde Kolarov și Nasri au făcut ce-au vrut. Atenția lui United era îndreptată spre zona cealaltă, de unde se așteptau sprinturile lui Navas. Care au venit, vezi golul de 3-0, dar în general fazele periculoase au fost dincolo. Nasri este clasicul exemplu de fotbalist pentru care concurența e benefică. Iar concurența la City e colosală, lotul e formidabil, toți au calitate, toți vor să joace, iar cînd prind minute caută să-și arate valoarea.
În momentul ăsta, și nu e prima dată cînd o scriu, City e clar peste United ca valoare. Campionatul Angliei e însă un maraton, unde trebuie să știi să gestionezi tot ce ai la îndemînă. Iar United are această știință. Mai bine zis o avea. Cînd a fost numit David Moyes scriam despre ”David și Goliat-ul din Manchester”. Și-mi puneam problema dacă succesiunea la tronul lui Sir Alex va fi la fel de blîndă precum abdicarea acestuia. Succesiunile de la marile monarhii n-au fost mereu line, lipsite de probleme, de tensiuni, de controverse. Manchester United e o monarhie în felul ei. Iar Sir Alex Ferguson e ”Ultimul Împărat”. David Moyes e doar un prinț moștenitor. Deocamdată.
P.S.
Iată și un scurt rezumat al partidei de pe ”Etihad Stadium”. Iar pentru cei care continuă să-mi pună aceeași întrebare, obsedant, eu voi continua să dau același răspuns: NU ȘTIU.
A fost un week-end excelent pentru fotbalul italian, în care s-au întîmplat de toate. Roma și Napoli conduc în Serie A, Milan e pe undeva departe, Inter e pe doi, Roma bate pe Lazio în derbyul capitalei, Napoli își arată mușchii cu AC Milan chiar la Milano, Balotelli ratează primul penalty din carieră, Inter demolează o nou promovată. Multe lucruri de semnalat și o să încerc să mă opresc la cîteva în cele ce urmează.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Încep cu Milan-Napoli pentru că l-am și comentat. În avancronica sezonului de Champions League, scriam aici că merg pe mîna lui Rafa Benitez în acea ”grupă a morții”. Îmi justificam alegerea prin faptul că Benitez adoră meciurile cu miză mare, pe care le poate pregăti în liniște din punct de vedere tactic, așa cum îi place. Spre norocul lui, în Serie A multe meciuri trebuie pregătite așa. Iar Benitez a arătat și la Milano, pe terenul Milanului, că o poate face.
Să schimbi registrul în cîteva zile nu e la îndemîna oricui. Napoli a reușit, iar asta demonstrează că acolo lucrurile se iau foarte în serios. Cu Dortmund, în Ligă, Benitez a experimentat un 4-1-4-1, cu echipa așteptînd în propria jumătate, aglomerînd terenul propriu și lovind pe contraatacuri. Borussia e o echipă care te macină atunci cînd îi oferi spațiu, iar Benitez a căutat să nu facă asta. AC Milan, dimpotrivă, trebuia abordată altfel. Așa că pe ”San Siro”, Benitez a revenit la 4-2-3-1, dar și la un presing foarte sus, pe ideea știută de mulți că apărarea Milanului nu-i tocmai cea mai tehnică din lume, iar construcția fundașilor e deficitară. Dublu pivot, o linie de 3 în fața lor plus ”Pipita” Higuain cu o formidabilă libertate de mișcare, dar și cu o generozitate enormă la efort, așa cum rar l-am văzut la Real Madrid. O astfel de echipă deine însă foarte lungă, astfel că principala preocupare a napoletanilor era să termine faza, eventual cu șut, fie el și departe de spațiul porții, ca să se evite o reacție a Milanului.
Prima jumătate a primei reprize ne-a arătat un Napoli capabil să se bată pentru titlu. Iar faptul că a reușit să gestioneze avantajul o confirmă. Mai ales că a avut în Pepe Reina un portar de neînvins. Va rămîne în statistici drept omul care i-a apărat primul penalty lui Balotelli. Cred că așa trebuie pusă problema. Toată lumea a notat că Super Mario a ratat un penalty, nimeni n-a consemnat însă că Pepe Reina i l-a apărat. Balotelli are felul său de a bate loviturile de la 11 metri, acea oprire de dinaintea șutului cînd așteaptă să vadă unde se aruncă portarul. Reina n-a făcut-o și asta l-a pus în dificultate pe Balotelli, rămas ca un șofer căruia i s-a stricat gps-ul fix la o intersecție complicată. S-a blocat și a tras prost, previzibil, nu departe de mijlocul porții. Nu demult am postat pe acest blog un film documentar de excepție despre cum a reușit Spania să cîștige Mondialul din 2010. Urmăriți-l pentru că merită! Veți găsi acolo și o idee care se leagă de ceea ce am scris mai sus. Povestește Casillas cum Reina i-a oferit informații despre toți posibilii executanți de penaltyuri de la echipele adverse, informații care vorbeau despre studiul aprofundat pe care portarul lui Liverpool, pe atunci, îl făcuse. E posibil să-l fi studiat și pe Balotelli și să-i fi găsit antidostul.
Un Balotelli care, revenind la meciul de duminică, a fost cel mai bun om al Milanului. Prezența lui Matri ca număr 9 i-a adus lui Super Mario un rol diferit. A străbptut o suprafață foarte mare de teren, aintrat în combinații, s-a asociat cu coechipierii din față, a generat ocazii, într-un cuvînt a ținut în spate Milanul. Problema e că de unul singur e ceva mai greu. Dacă privim cele două echipe, iată ce observăm: Inler, Pandev, Maggio și Mertens rezerve la Napoli, Birsa, Muntari, Emanuelson sau Zapata, titulari la Milan. Cam asta e situația azi.
Ca să termin subiectul, vă invit să descoperiți care a fost ultima victorie a lui Napoli la Milano. Se întîmpla în 1986, pe cînd la Napoli strălucea Diego Maradona. Golul pe care l-a dat el în acel meci e de antologie:
Două vorbe și despre Roma-Lazio. Un meci tare urît în prima repriză, mult mai bun în a doua. Un Lazio ce nu are bancă de rezerve la nivelul titularilor și, implicit, nu poate susține momente precum cele din derby cînd apar accidentări sau eliminări. O Roma care arată bine sub comanda unui antrenor, Rudi Garcia, care e departe de a fi un novice. A învățat din greșelile predecesorilor săi și i-a găsit lui Totti rolul ideal. În jurul lui Totti s-a construit această victorie, dar și acest debut de campionat excelent. Iar Totti pare să-și fi găsit ucenicul în persoana lui Ljajic, ce pare dornic să învețe de la maestrul său. Atunci cînd va reveni și Destro, Roma va avea o echipă capabilă de lupte frumoase în acest sezon. Nu știu dacă și capabilă sălupte pentru titlu, asta vom vedea, dar dacă fotbalul e o stare de spirit, cum am scris de multe ori, ei bine atunci Roma e pe val.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN SERIE A GĂSIȚI AICI:
Termin cu Inter. Poate că echipa s-a eliberat în sfîrșit. Incertitudinea legată de patron, de cine dă banii pînă la urmă, nu e bună, indiferent de nivel. Se pare că problema asta s-a lămurit, asta dacă nu cumva Moratti a băut după George Copos și merge pe linia tergiversărilor și a răzgîndirilor. Inter a demolat pe Sasuolo cu un scor ce nu prea se vede în Italia, mai ales că s-a produs la un meci în deplasare. Sasuolo pare o echipă tare ingenuă și cred că va retrograda, în schimb Inter arată o mare schimbare de cînd a venit Walter Mazzari. Știu fani ai lui Napoli care nu-l suportau pe vremea cînd antrena acolo, dar e un bun tehnician. În plus, dincolo de senzațile plăcute din joc, Inter l-a recîștigat pe Milito. ”Il Principe” a reveni și împreună cu el au revenit golul și concurența pentru linia de atac. Concurență ce aduce, în general, succesul.
A fost primul mijloc de săptămînă european, prima întîlnire cu cele două competiții continentale, ajunse, ambele, la faza grupelor. Acolo unde își dau întîlnire doar cei puternici, doar cei care dispun de valori și știu să le folosească. N-am apucat să trec în revistă cele întîmplate în Champions League, din motive obiective (o pană de curent provocată de un șantier din imediata vecinătate, despre care poate o să scriu odată cîte ceva, căci e absolut incredibil cum se poate construi un edificiu în care urmează să locuiască oameni și cum se poate, mai ales, primi autorizație pentru construcție), dar o fac acum și adaug și ceva considerații despre Europa League.
Dacă vă așteptați să mă refer la Steaua, n-o s-o fac. S-a vorbit destul înainte și după meciul de la Gelsenkirchen, mai ales după, și, din păcate pentru cei care se uită, s-a vorbit prea puțin în cunoștință de cauză și prea mult pe baza antipatiei față de unele persoane sau a intereselor. Despre șansele Stelei am scris înainte de meci . N-o să vorbesc nici de Pandurii, pentru care simpla prezență în grupele Europa League e o performață ce merită apreciată. Șanse nu prea are, căci Dnepr și Fiorentina sînt mult prea bune, iar locul 3 nu duce nicăieri, dar poate aduce un pic de prestigiu și experiență.
Aș vrea să mă refer la meciul acestei etape de debut. Napoli-Dortmund n-a fost doar o confruntare a liderilor din Serie A și Bundesliga, a fost și o confruntare a unor antrenori cu stiluri diferite. Rafa Benitez și Jurgen Klopp. Meciul n-a dezamăgit, iar atmosfera de pe stadion nici atît. Napoli a luat 3 puncte importante, iar Dortmund a pierdut 3 poate și mai importante, căci într-o astfel de grupă, Manchester City știe cel mai bine căci i s-a întîmplat anul trecut, chiar și un gol poate fi foarte important.
În aceeași avancronică a sezonului, scriam că merg pe mîna lui Rafa Benitez, care adoră astfel de meciuri de impact. S-a văzut cum a pregătit duelul cu Klopp. A renunțat la obișnuitul său sistem 4-2-3-1 în favoarea unui 4-4-1-1, cu echipa retrasă în propriul teren, așteptînd, atacîndu-și cu brutalitate adversarul cînd acesta avea mingea, și declansînd contraatacurile. I-a ieșit perfect, deși Borussia n-a mai fost acea echipă estetică și eficientă pe care o știam. A continuat să alerge mult, dar parcă Jurgen Klopp a tras ușor frîna de mînă, căci motorului său atît de lăudat îi lipsea o rotiță de bază: Gundogan. Fără el, fără mintea sa limpede la construcție, jocul Borussiei suferă clar, iar Nuri Sahin, o mare dilemă totuși, căci e greu de explicat căderea acestui fotbalist în decurs de doar 3 ani, n-a izbutit să-și asume pe deplin responsabilitatea.
Pe lîngă absența lui Gondogan, Borussia a avut neșansa ca Reus să fie într-o zi slabă, iar Behrami, omologul, într-un fel, al lui Gondogan la Napoli, să fie în formă bună. Și a mai avut Napoli un atu care s-a numit Insigne. În fața unei echipe care transformă orice intercepție într-un pericol, Benitez l-a activat pe micuțul mijlocaș, o invenție a lui Zeman la Pescara, căci Insigne are un mai bun control al balonului decît Pandev și pierde mai greu posesia. În plus, are și marea calitate de a bate bine loviturile libere, ceea ce s-a văzut.
Dortmund are un pic de șansă. Calendarul e de partea sa, căci dacă ar fi întîlnit Arsenal, ar fi fost un soi de meci decisiv, iar cu Arsenal e greu de jucat în orice circumstanță. Așa, cu Marseille acasă, are posibilitatea de a puncta și a aștepta să vadă ce se întîmplă la Londra, căci OM e cea mai slabă echipă a acestei grupe. Pentru Napoli, pînă la duelul cu Arsenal, urmează un altul, cu Milan, duminică seară. Un meci întotdeauna complicat, pe care, așa cum îl știu pe Benitez, Napoli va încerca să-l închidă și să-l îndrepte spre un egal.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În aceeași etapă inaugurală a Ligii, două aspecte de semnalat în victoriile clare ale Realului și Barcelonei. La Istanbul, Real a bătut cu un scor decupat de pe vremea lui Di Stefano. Nu scorul e important ci felul în care Ancelotti a schimbat din mers. Poate și pentru că a venit Gareth Bale, Ancelotti a renunțat, rămîne să vedem dacă definitiv, la 4-3-2-1 și a mers pe un extrem de clasic și italian 4-4-2. Cu Di Maria în dreapta, poziție în care e așteptat Bale, cu Isco în stînga și cu Cristiano un pic mai sus, în ajutorul lui Benzema, pe care golurile îl salvează mai mereu de critici, căci nici de data asta partida sa n-a fost grozavă. Apoi, atunci cînd Bale a intrat în locul lui Isco, s-a trecut la un 4-2-3-1, dar cu Bale în zonă centrală. Ancelotti încă desenează la Real, mai e pînă cînd va găsi formula perfectă. Și, apropo de Isco, pentru cei care îl pun mereu în balanță cu Ozil, merită consemnat golul cu care Isco a deschis scorul, un gol și un mod de a-și crea situație de finalizare pe care Ozil n-ar fi reușit niciodată să le facă.
Barcelona a bătut la fel de clar, Messi a dat și el 3 goluri, toate par în regulă. Doar că nu e chiar așa. Nu știu dacă voit, înclin să cred că da, după pauză, cu 1-0 cu golul lui Messi, Barcelona a avut o jumătate de repriză în care mai degrabă s-a apărat și în care posesia a fost a olandezilor. Înclin să cred că a fost un experiment pe care l-a încercat Tata Martino, căci prea multe probleme i-a adus în ultimele meciuri încercarea de a reveni la acel presing agresiv din primul seozn al lui Guardiola. Cu asta a venit Tata Martino la Barcelona, cel puțin la nivel declarativ, cu dorința de reînvia acel presing. Doar că se vede treaba că asta nu prea mai merge, poate și pentru că nu mai există aceeași jucători. Avînd avantaj pe tabelă, Barcelona a pus două linii de 4 oameni în fața Ajaxului, lăsîndu-i doar lui Messi libertatea. Alexis în dreapta și Neymar în stînga, ambii terminînd, din pricina acestui experiment, destul de repede benzina.
O Barcelona jucînd pe contraatac era greu de imaginat acum doi ani. Iată că poate, e adevărat în fața unui rival mai degrabă slab, dar e o declarație de intenții oarecum. Nu generală, dar poate punctuală, în anumite meciuri sau momente de meci. Marca a făcut publice rezultatele unui sondaj pe internet în care 72 la sută dintre cei care au răspuns erau de acord că Barcelona are nevoie nu neapărat de o schimbare de stil ci de o reajustare. Vă amintiți cuvintele lui Pique, care spunea că Barcelona a fost cam mult prizonieră a unui stil de joc pe care și-l autoimpunea? Nu cred că au fost spuse la întîmplare, deodată, ci cred că au venit urmare a unor discuții în vestiar. E o temă de urmărit.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
N-aș vrea să închei fără să remarc o echipă: Swansea. Am comentat meciul galezilor de la Valencia. Sigur că a fost unul disputat în condiții speciale, căci Valencia a rămas în 10 oameni în primele 10 minute, dar am avut o echipă britanică deosebit. Swansea nu e Arsenal, nu e City, nu e United, nu e Chelsea, nu e Totenham, nu e nici măcar Liverpool la nivel de forță economică. Am dat exemplul echipelor ce s-au distațat de-a lungul timpului nde vechiul stil englezesc ”kick and run”. Dar Swansea reușește să se alăture acestor nume și eu cred că e una dintre favoritele la cîștigarea Europa League.
Să reușești, echipă englezească fiind, să ai posesie dublă pe terenul unei echipe din Spania, chiar și în inferioritate, e mare lucru, căci posesia e elementul primordial în fotbalul spaniol. Să ieși din apărare cu construcție, să duci mingea cu pase spre careul advers și să nu apelezi mai deloc la celebra pasă lungă britanică, iată un nou model. Izbutut nu cu fotbaliști de milioane sau zeci de milioane ci, mai degrabă, cu fotbaliști ce nu și-au găsit locul. E incredibil cum Michu nu și-a găsit echipă în Spania, la fel Benat, e incredibil cum cuplul de fundași centrali Chico Flores și Jordi Amat au fost lăsați să plece așa de ușor. Swansea e un model de seriozitate în jurul unui proiect, căci aducerea lui Laudrup după plecarea lui Brendan Rodgers a fost bine gîndită și asigură continuitate.
Caută-mă!