Pînă la un punct, situația lui Radamel Falcao seamănă cu cea a lui Neymar. Ca și viitorul star al Barcelonei, și Falcao știa foarte bine că va pleca de la Atletico în această vară. Ceea ce se va și întîmpla. Destinația însă este una cît se poate de surprinzătoare. La AS Monaco nu s-a gîndit nimeni totuși că va ajunge.
Cînd a plecat de la Porto la Atletico Madrid, lumea nu s-a prea întrebat dacă e un pas înainte. Deși Porto era o prezență constantă în Champions League și o candidată permanentă la lupta pentru trofee în Portugalia, s-a mers pe ideea că ”El Tigre” a trecut totuși într-un campionat superior, cel al Spaniei. Primera Division e mult peste prima ligă a Portugaliei, iar expunerea de care a beneficiat Falcao a fost clar mai mare.
Și-a făcut și el treaba foarte bine. Cifrele vorbesc despre unul dintre cei mai mari atacanți ai momentului, poate cel mai complet atacant de careu care există. De la cifre și de la randament s-a pornit în speculații. Chelsea, City, Manchester United, PSG, Real Madrid, toate s-au aliniat în această cursă a zvonurilor din această perioadă de mercato, dintre 90 la sută sînt false, cu pretenții a-l achiziționa pe columbian. Oricare din variantele de mai sus reprezentau un pas înainte. AS Monaco nu reprezintă, cel puțin în opinia mea, și o să mă explic, decît un pas înainte din punct de vedere financiar.
Am spus de multe ori, și am fost contrazis de tot atîtea ori, că pentru fotbaliști cel mai important element e banul. Hai să nu generalizăm! Pentru 90 la sută dintre ei. Nu e nimic condamnabil, în fond practică o meserie scurtă, care trebuie să le asigure existența, lor și familiei, mulți ani după vor terminat cu ea. Plus că e și o meserie extrem de riscantă, căci niciodată nu știi de unde apare o accidentare și, mai ales, cînd, o accidentare ce-ți poate pune între paranteze destul de groase viitorul. Pentru mine cazul lui Marius Niculae e elocvent, asta ca să dau un exemplu din zona apropiată nouă, care se accidentează extrem, dar extrem de grav în ultimul meci pe care trebuia să-l joace la Sporting înainte să plece la AC Milan. Iar ăsta nu e un zvon, nu e o bîrfă, e o informație certă. Mai adaug că s-a accidentat în ultimele minute ale acelui meci, într-un moment în care la margine era pregătit cel care urma să intre în locul lui. Așa că înainte să-i acuzăm pe acești băieți că-s lacomi, mercenari sau mai știu eu cum, ar fi bine să încercăm să ne punem în pielea lor. S-ar putea să constatăm că nu-s ei cei care decid întotdeuna astfel de mișcări. Despre rolul impresarilor am tot vorbit pe aici.
Îl înțeleg pe Falcao. Devine mai bine plătit decît Messi și Cristiano Ronaldo, asta pînă cînd Florentino Perez se decide să-i prelungească înțelegerea și să-i mărească salariul lui Cristiano. Trebuie pentru asta să-i lase lui toate drepturile de imagine, ceea ce la Real nu se prea practică. Dar despre subiectul acesta, altădată. Revin la Falcao. Îl înțeleg, dar am libertatea să analizez decizia lui, acest transfer.
Merge într-un campionat plasat cam pe locul 5 în topul ligilor europene. Aproape de cel al Portugaliei chiar. La o echipă fără mare tradiție europeană, acea finală a Ligii din 2004 făcînd parte din acel hazard al istoriei. O echipă fără public. Îi va fi destul de greu lui Radamel să joace pe un stadion semi-gol, după ce a trecut pe la Porto și, mai ales, Atletico. La o echipă care nu joacă Liga Campionilor și nici Europa League. L-am cîștigat pe Neymar pentru mijlocul săptămînii, dar l-am pierdut pe Radamel.
În primul rînd la o echipă care pleacă de la zero. Se zice că se va construi totul în jurul lui Falcao. În 2003, Ronaldinho a ales Barcelona și nu Manchester United deși Barcelona era tare departe de ceea ce e azi pentru că i s-a prezentat un proiect în care era figura centrală. E posibil ca asta să-l fi sedus pe Falcao, deși am dubii că Monaco de azi e măcar la jumătatea acelei Barcelona din 2003, chiar așa într-o perpetuă stare de deprimare cum era atunci gruparea catalană. Să vede, aceste proiecte la echipe fără tradiție și fără istorie în fotbalul mare sînt greu de realizat, în ciuda banilor. Exemplele City, PSG sau Anji sînt elocvente. Cînd ai ceva tradiție în spate, cum e cazul lui Chelsea, care nu se compară la acest capitol cu United, Liverpool,. Arsenal, e ceva mai ușor, deși Roman Abramovici a trebuit să aștepte destul și să cheltuie mult pînă să pătrundă în elită.De văzut dacă noul proprietar de la Monaco va fi dispus s-o facă.
Acest Dmitri Ribolovlev e o copie destul de apropiată a lui Roman Abramovici. E doctor la bază, iar felul în care și-a construit averea e destul de neclar. Ca mai toți oligarhii din fostul URSS are legături suficient de obscure cu conducătorii Rusiei de azi și cu serviciile secrete. Se spune despre el că nu iubește fotbalul, așa cum, de exemplu, îl iubește Abramovici. Mai degrabă e om de afaceri. A văzut un business în preluarea clubului AS Monaco, iar atunci cînd va înceta să mai creadă în profitablitatea afacerii, fie că e vorba de un soi de protecție prin celebritatea pe care e pe cale s-o obțină (e mai greu de înlăturat un om celebru, deși rușii nu par a se da în lături de la nimic), va încerca să vîndă.
Milioanele de euro par a fi pentru el un mărunțiș. Stă în Elveția într-o casă de 230 de milioane, i-a cumpărat ficei sale, Ekaterina, un apartament la Monaco de 80 de milioane, altul la New York, cu 68 de milioane, insula Skorpio, din Grecia, unde e înmormîntat Onassis, cu 117 milioane, iar acum îi face echipă la Monte Carlo, ca să nu se plictisească.
Din punctul de vedere al lui Atletico, afacerea e bună. Se spune că-l va vinde cu aceeași sumă cu care l-a cumpărat. Adică 45 de milioane. Asta după ce l-a folosit doi ani, cu beneficiile de rigoare. Numai la noi gîndea un mare strateg al finanțelor și fotbalului că dacă ia un jucător cu 5 milioane și-l folosește 5 ani, timp în care el îmbătrînește și se uzează, plus că mai aduce beneficii în rezultate, trebuie musai să obțină profit la vînzarea lui, adică să-l dea cu mai mult de 5 milioane. Amortizarea fotbaliștilor e un concept care la noi nu e cunoscut însă.
Și se mai spune ceva. Am lăsat special la final acest lucru. Se spune că Falcao are clauză prin care poate pleca în vara viitoare la un club de elită, dacă va fi solicitat evident, pentru o sumă ce nu depășește 40 de milioane. Și se mai spune că Real Madrid ar avea opțiunea preferențială. În plus, ar exista și o clauză de 50 de milioane pentru luna ianuarie, valabilă pentru oricine.
Undeva, mai sus, în acest text vorbeam despre faptul că nu fotbaliștii decid în proporție de sută la sută unde și cînd se transferă. Atenție la numele celor aduși de Monaco pînă acum: Falcao, Carvalho, Moutinho, Rodriguez. Toți sînt aduși de același impresar, Jorge Mendes, omul numărul unu în domeniu la momentul actual. De unde se vede că prietenia e una, afacerile sînt alta, căci pe Falcao îl voia și prietenul Jose Mourinho la Chelsea. Atenție la ce poate urma, căci Mendes mai are destui jucători interesanți în portofoliu.
Nu cred ca avem nevoie de prea multe exemple care să ne confirme teoria, veche probabil de cînd lumea, că roata se întoarce. Întotdeauna. Am trăit cu toții asta pe pielea noastră, în diverse ocazii, și cu siguranță vom mai trăi. Asta nu e doar o constatare sau o promisiune, ci și un avertisment!
Arjen Robben e ultimul pe listă care a simțit pe pielea lui. Logodit cu neșansa și urmărit parcă perpetuu de ghinion, Robben era, pînă sîmbătă, omul finalelor pierdute. Și omul ratărilor din aceste finale pierdute. Un fotbalist de elită totuși, campion în toate țările în care a jucat, dar care nu reușea să scape de această imagine, o tortură interioară cu siguranță.
Revanșa trebuia să vină, roata trebuia să se întoarcă. În fond Arjen Robben, învinsese în cel mai greu meci al vieții sale, cel cu o boală cumplită de care fusese diagnosticat la 20 de ani. A continuat să lupte și, poate din această încrîncenare s-a născut faima sa de egoist, exasperant de individualist, adăugată la caracterizarea ”fotbalistul de cristal” ce i se făcea la fiecare accidentare suferită. Și au fost destule, căci Robben nu cred că a reușit să adune 10 meciuri consecutive jucate fără să se accidenteze. La Real Madrid, cel puțin, a petrecut mai mult timp accidentat decît pe teren, statisticile vremii vorbind de o medie de o leziune la fiecare 5 partide jucate.
La Bayern n-a ieșit cu mult din această ”tradiție”. A mai adăugat cîteva detalii însă, o ceartă cu Muller, o bătaie în toată regula cu Ribery, plus caracterizări deloc pozitive în presa germană, una departe de a fi gentilă atunci cînd i se oferă motive.
<
Sîmbătă s-a consumat însă și revanșa. Cu ”R” de la Robben. Și cum lucrurile se leagă mereu, a fost nevoie de accidentarea unui coechipier, Tony Kroos, de neșansa lui deci pentru ca Arjen să o regăsească pe a sa. Dacă Tony Kroos era apt, șansele lui Robben de a prinde un loc de titular erau minime, iar numărul de minute pe care urma să le prindă în acest meci depindeau doar de conjunctura din teren.
Fără Kroos, Thomas Muller s-a deplasat în zonă centrală, iar lui Robben i s-a deschis toată banda dreaptă. În teorie doar, căci realitatea din teren a arătat că Robben a jucat mai mult în celelalte zone. La primul gol a centrat din stînga, la al doilea, cel decisiv, a pătruns prin zonă centrală. În avancronica finalei, scriam că mă aștept ca Ribery să aibă acest rol. Cred că și Klopp se aștepta, așa că Jupp Heynckes decis probabil să scimbe rolurile. Rar l-am văzut pe Ribery plecînd de pe poziția sa. În schimb Robben a făcut-o de multe ori, iar surpriza a fost dublă, căci în locul lui ajungea deseori Thomas Muller, spre disperarea lui Schmelzer, care nu mai știa pe cine să ia în primire.
Nu știu cum ar fi arătat duelul din această zonă dacă ar fi jucat Gotze. Reus ar rămas în zona sa obișnuită, ceea ce nu i-ar mai fi dat lui Lahm atîta libertate. Grosskreutz a fost dependent de Lahm, de parcă el era fundașul, nu invers, ceea ce cu Reus nu s-ar fi întîmplat. Cînd Muller se deplasa spre dreapta, aveam deja superioritate, un 3 contra 2 ce-i permitea lui Robben să se miște în voie prin spatele lui Schmelzer.
Tot în avancronică, mă întrebam dacă n-ar fi mai utilă urcarea lui Gundogan pe locul lui Gotze, cu consecințele de rigoare, Reus în dreapta și Kehl în centru. Cu a sa experiență, Sebastian Kehl poate ar fi blocat mai bine zona centrală, căci pe acolo Bayern a acționat foarte mult spre finalul meciului. Beneficiind de un Javi Martinez impresionant, care și-a arătat clasa și a demonstrat de ce Bayern a făcut o nebunie totuși plătind 40 de milioane de euro pentru el.
Dacă Robben a scăpat de sechestrul trecutului, Bayern a primit din partea acestei competiții o reparație morală. 5 finale în 15 ani și doar una cîștigată ar fi fost nedrept poate. Sau 3 finale pierdute în 4 ani. În schimb, Borussia trebuie s-o ia de la capăt. Vor pleca probabil din jucători, dar vor veni alții. Dacă Jurgen Klopp va rămîne, e o garanție că se va merge pe aceași linie. Nu e o garanție a succesului, căci fotbalul nu oferă garanții. Dar de încercat sigur vor încerca. Și, cum roata se întoarce, cine știe ce le rezervă viitorul acestor suporteri fantastici. Poate o revanșă, cu ”R” de la Reus.
P.S.
Mai sînt destule subiecte legate de această finală și, în special, de Bayern. Cum va arăta Bayern-ul lui Guardiola e cea mai mare curiozitate probabil. Vom avea timp destul în zilele următoare să analizăm toate aspectele. La fel cum un alt subiect interesant e legat de Balonul de Aur. Promit să nu trec nici peste acesta în zilele următoare.
E cel mai important meci al anului. E meciul pe care nimeni nu ar vrea să-l piardă. E meciul la finalul căruia vom afla cine e cea mai puternică echipă a Europei. E meciul meciurilor. E finala Champions League.
E o finală în limba germană. Prima în istoria competiției. A venit și rîndul nemților după ce spaniolii, italienii și englezii au avut acest privilegiu. E un premiu pentru felul în care Germania a înțeles să ajute fotbalul și un premiu pentru felul în care germanii au înțeles să folosească acest ajutor. Bayerm Munchen și Borussia Dortmund își dispută la Londra supremația continentală.
Faptul că avem un meci între două echipe din Germania invită la optimism în legătură cu calitatea partidei. Bundesliga oferă mereu spectacole de calitate, meciurile sînt deschise, ofensive, lipsite oarecum de rigorile tactice ale Italiei, de exemplu, dar și Spaniei sau Angliei.
Există, în introducerea de mai sus, o propoziție. Meciul pe care nimeni nu vrea să-l piardă. De aici e posibil să plece totul. O finală e altceva decît un meci obișnuit de campionat. Iar o finală de Liga Campionilor, cu atît mai mult. Cînd trofeul e la doi pași, gîndirea e alta, dar și stresul e altul. Dintre toți cei care vor apărea pe gazonul de pe ”Wembley”, doar Javi Martinez, campion mondial și european cu Spania, a trăit senzația cîștigării unui trofeu de elită. Pentru toți ceilalți, miza e foarte mare, iar în astfel de situații, principala grijă nu mai e să inventezi acțiuni, pase ori driblinguri, ci sa evită orice fel de eroare. Într-o astfel de partidă, o eroare poate fi fatală.
Vorbind despre calitatea jocului, marele regret al tuturor este absența a doi fotbaliști sclipitori, Mario Gotze și Tony Kross. Ar fi dat o notă aparte partidei, asta e sigur, căci calitatea lor e colosală. La Bayern, absența lui Kroos nu-i chiar atît de dramatică. Thomas Muller a arătat că-l poate suplini, chiar dacă nu posedă sclipirile lui Kroos în materie de ultimă pasă, plus că relocarea lui Muller în zonă centrală deschide loc în primul ”11” lui Robben. După ce a comis-o în finala de anul trecut, motivația lui Robben e foarte mare, iar eu înclin să cred că va fi omul meciului.
E limpede că Bayern va guverna jocul. În sensul că va avea posesia și, posibil, înițiativa. Fără Gotze, Borussia ar avea probleme în acest sens. Am vorbit mai sus de Robben. Mare atenție și la Ribery! Îl veți vedea de multe ori deplasîndu-se spre centru, oarecum de-a latul terenului, mărind densitatea la mijlocul terenului. Asocierile sale acolo cu Muller, cu Schweinsteiger și chiar cu Robben pot fi mortale. Rolul lui Alaba e foarte important în acest sens, căci el trebuie să acopere plecările lui Ribery. În banda cealaltă e mult mai simplu, căci Lahm e mult mai bun și mult mai experimentat.
Borussia însă are capacitatea de a răspunde acestor atacuri. Ba eu cred că-i și convine situația. Pe parcursul acestui an, băieții lui Klopp au arătat că se simt mult mai bine în postura de outsideri decît în cea de favoriți. Ați văzut cu Malaga și-n returul cu Real, ultimul sfert de oră de pe ”Bernabeu”.
Multe lucruri se învîrt în jurul lui Gundogan. E foarte bun, dar are probleme în momentul în care un adversar cu calitate primește mingea în spatele lui, între spatele său și linia de apărare, mai bine zis. De aceea e bine pentru Dortmund că lipsește Kross. Deși toată lumea merge pe ideea că locul lui Gotze va fi luat de Grosskreutz, eu nu aș fi deloc surprins să-l văd pe Gundogan acolo și pe Kehl în postura de închizător, alături de Bender. Chiar cred că ar fi o soluție mult mai bună pentru Borussia. Va cîștiga în echilibru la mijlocul terenului, iar Reus ar fi și el în avantaj. Cu Real, la Madrid, s-a văzut că Reus nu poate interpreta rolul lui Gotze, el e mult mai bun în poziția sa, în bandă. Ar mai fi și varianta Sahin, o întoarcere la origini cum ar veni, însă văd această soluție ca o mare mare surpriză pregătită de Klopp.
Cîteva puncte de vedere din jurul partidei. Pentru Borussia e cel mai important meci al ultimei decade. Echipa a ajuns în vîrf, mai sus nu are unde să ajungă, dimpotrivă, e inevitabilă descreșterea, căci vor pleca unii jucători, iar reconstrucția nu e atît de ușoară ca și construcția. Pentru Bayern, în schimb, e a treia finală în ultimii 5 ani. Dar în vară va veni Guardiola, iar intențiile de creștere în continuare, sau de menținere, după caz, sînt clare.
Și aș mai vrea să mă refer la Gotze. Multă lume crede că, vorba românului, ”s-a dat lovit”. Eu cred că sîntem prizonierii unei mentalități ce nu ne aduce beneficii. Gotze nu-i român, în primul rînd. Pentru el să meargă la Bayern din postura celui care, să zicem, i-ar fi bătut în finala Ligii ar fi fost ideală. Gotze are 20 de ani și pătrunde într-un vestiar cu nume mult mai consacrate, mai grele să zicem. Un vestiar fotbalistic e o lume tare ciudată, ierarhiile se stabilesc în funcție de caracter, dar mai ales de performanțe. Un Gotze campion ar fi mult mai bine văzut, primit și respectat, decît un Gotze care n-a avut curajul să se lupte. Astfel de servicii pot fi valabile în fotbalul nostru, nu în fotbalul mare.
N-o să mă refer în cele ce urmează la un meci anume. Nici nu prea au fost în ultimele zile. Oricum se apropie week-end-ul, care programează cîteva dueluri interesante în campionatele europene puternice. Așa că vom avea timp pentru analize, mai ales că săptămîna viitoare va fi una agitată, cu etape intermediare, meciuri de cupă etc.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Ceea ce urmează se leagă de Real Madrid. Dar nu de Real Madrid-ul de azi. Despre Cristiano Ronaldo, Bale, Kroos, Modric și ceilalți s-a scris și se va mai scrie. Despre cei care au îmbrăcat în trecut tricoul ”blanco” destul de puțin. Mai ales despre cei a căror cariera s-a petrecut acum mai mulți ani, cînd destui dintre cei care susțin echipa madrilenă fie nu erau născuți, fie dacă erau născuți aveau cu totul alte preocupări. Și mă gîndesc în principal la simpatizanții Realului de pe la noi (eu așa îi numesc, simpatizanți, am o teorie a mea, nu cred că poți fi suporter al unei echipe din străinătate, de care te leagă destul de puține lucruri. Dar asta e o altă poveste, poate într-un text viitor).
De cîte ori ați auzit expresia ”Espiritu de Juanito”? De multe ori, probabil. În special atunci cînd venea vorba de o ”remontada” a celor de la Real Madrid, de o întoarcere de rezultat, de o prestație în care echipa a dat dovadă de foarte mult caracter. Poate că de ”espiritu de Juanito” ar fi fost nevoie și-n multe meciuri ale Realului în acest an 2015.
E vorba de Juanito. Juan Gomez Gonzales, pe numele său din certificatul de naștere. De la a cărui dispariție se împlinesc azi 23 de ani. De fapt, asta mi-a și dat ideea acestui text, care nu e chiar un text așa cum v-am obișnuit. Veți vedea mai jos.
Juanito a fost un personaj. Un idol la vremea respectivă. Al cărui caracter, dorință de victorie, spirit au devenit calități ce le-au întrecut pe cele ale fotbalistului Juanito. Cunoscut ca unul destul de dur, căruia nu-i plăcea să piardă nici la antrenamente, Juanito i-a atras pe suporteri prin acest stil de joc, extrem de bătăios, prin care dădea senzația că poate cîștiga de unul singur un meci. A fost primul ”numero siete” din seria atît de celebră ce a venit.
E, dacă vreți, un fel de Marius Lăcătuș pentru fanii Stelei. Sau Cătălin Hîldan pentru rivalii de la Dinamo. În vremurile în care Steaua nu era echipa campioană de azi, iar spectatorii nu conviețuiau prea pașnic cu finanțatorul, una din modalitățile cu care peluza încuraja echipa era scandarea numelui lui Lăcătuș. Coincidență, tot un șeptar. La Dinamo se petrece cam același lucru, numele lui Hîldan e echivalent cu cel al mobilizării, al luptei. Și aici vorbim de o coincidență, din păcate nefericită, căci Hîldan, ca și Juanito, a plecat într-o altă lume, poate mai bună și mai dreaptă.
Destinul lui Juanito a fost tragic. A ars și s-a stins ca o lumînare în bătaia vîntului. Repede și nedrept. A lăsat în urmă amintirea unor partide memorabile, pe care nu concepea să le piardă. Amintirea unui spirit. Spiritul lui Juanito. În noiembrie anul trecut ar fi împlinit 60 de ani.
Pentru cei care n-au auzit încă de Juanito, filmul pe care vi-l propun în continuare e o excelentă metodă de a afla. Pentru cei care îl știu, dar nu l-au văzut, de asemenea. Pentru care l-au cunoscut și văzut, o excelentă modalitate de aducere aminte. E în limba spaniolă, dar nu cred să fie o problemă în a-l înțelege, și face parte din categoria excelentelor documentare ”Informe Robinson”, produse pentru Canal + de unul dintre cei mai apreciați jurnaliști ai Spaniei, Michael Robinson, fostul jucător al lui Liverpool și Osasuna, devenit din 1990 jurnalist.
Haideți să vedem ce îneamnă ”El Espiritu de Juanito”!. Vizionare plăcută!
Update.
Cu sprijinul unui bun prieten, stabilit de foarte mulți ani la Londra și bun prieten, la rîndul lui cu Ted Beckham am intrat în posesia cărții pe care Ted Beckham a scris-o despre fiul său. Se numește „David Beckham, my son” și conține extrem de multe detalii și fotografii inedite din viața și cariera lui David Beckham.
La finalul acestui text, veți găsi cîteva din aceste imagini.
După Sir Alex Ferguson și Paul Scoles, încă un nume mare asociat într-un fel cu Manchester United, a anunțat că se retrage din fotbal. E vorba de David Beckham. La 38 de ani. E perioada retragerilor, se pare. Cine știe ce surprize de acest gen vom mai avea parte pînă la finalul acestui sezon.
Odată cu David Beckham se retrage primul mare fotbalist universal. Dimensiunea globală a numelui său, brandul pe care l-a creat, sînt reflectate în cîștigurile pe care le-a avut din publicitate, de multe ori duble sau chiar triple față de cele din fotbal. David Beckham a fost primul mare brand personal din lumea fotbalului, care, pînă la el, nu avea decît branduri colective, de cluburi. Beckham a fost cel care a dus publicitatea din jurul său la rang de artă, de industrie. El a fost primul, după el au venit alții. Ronaldinho îl întrecuse la un moment dat, dar dispariția sa prematură, de nimeni înțeleasă, l-a scos din acest circuit. Cristiano Ronaldo și Messi merg pe drumul deschis de Beckham, Neymar la fel, în cazul brazilianului așteptîndu-se cu mult interes pasul către fotbalul din Europa.
Inclusiv transferul său la PSG a venit pe acest fond. În primul rînd comercial, căci a fost plusul de glamour pe care Beckham l-a adus unei echipe cam artificial create.
E greu de spus dacă, peste ani, despre Beckham se va vorbi ca despre fostul mare fotbalist sau despre fostul mare brand publicitar. Parcursul său pe terenurile de fotbal e mai mult decît notabil. 5 titluri în Anglia, unul în Spania, unul în Franța, o Ligă a Campionior, o Cupă Intercontinentală. Plus două campionate în periplul său prin soccerul american. Plus mai bine de 100 de meciuri în echipa națională a Angliei.
Cred însă că imaginea publicitară a lui David Beckham a depășit-o pe cea a fotbalistului. Mariajul cu Victoria Adams, pe atunci în mare glorie, l-a transformat în idol comercial. Ceea ce i-a adus contracte de milioane și i-a deschis piețe neexplorate pînă atunci, în țări unde destui oameni nu știau alte cuvinte în limba engleză în afara numelui său. Pe undeva e bine, pe altundeva e rău. Așa ne dăm seama de industrializarea la care a ajuns acest sport. E mult mai importantă imaginea de la televizor decît cea lăsată tribunelor.
L-am văzut pentru prima dată de aproape pe Beckham în 2004, la Campionatul European din Portugalia. A fost o conferință de presă în cantonamentul Angliei și el a fost cel care a apărut, în acea zi, în fața ziariștilor. E inutil să mai spun că sala în care s-a ținut conferința a fost neîncăpătoare. N-am prins loc, așa că m-am poziționat undeva în lateral. Spre norocul meu, chiar pe acolo a trecut David. A cărui apariție, cu 4 bodyguarzi, dintre care unul a rămas în permanență în preajma lui, a fost spectaculoasă, pe măsura imaginii sale în plină ascensiune. Venise cu o mașină, care avea un antemergător, ca un adevărat star.
Nu-mi dau eu cu părerea asupra calităților sale fizice. Habar n-am dacă e bărbat bine și nu mă preocupă. M-au surprins două lucruri. Nu e deloc de scund, deși mie așa îmi părea la televizor. Și, mai ales, are o voce subțire, ciudat de subțire pentru imaginea sa de bărbat fatal.
Pe mine m-a surprins. În schimb, pe ziaristele ce au venit în număr mare la acea conferință de presă nu părea să le deranjeze aspectul. Fix pe direcția mea era o domișoară, demnă reprezentantă a femeilor engleze, iar cu asta am zis tot, care nu și-a dezlipit ochii de la el nici o clipă. Ocupase un loc în primul rînd, cred că venise de dimineața, cam cum fac fanii înrăiți la concertele de pe stadioane. Avea laptopul deschis, dar nu l-a folosit absolut deloc. Îi sorbea cuvintele, cred că s-ar fi făcut și preș dacă situația o impunea, chit că David nu i-a aruncat nici măcar o privire. Pe undeva mai bine, altfel am fi asistat la cine știe ce orgasm asortat cu leșin! Chiar mă întrebam cum o putea să vorbească în condițiile în care cineva se holba la el! Cînd s-a terminat conferința și am fost invitați cu toții într-o sală alăturată, la un breakfast tipic englezesc, și din nou cred că am spus totul și cu asta, am apucat să văd ce avea pe laptop. Cred ca e simplu de ghicit. Pe desktop trona frumoasa poză cu Beckahm în chiloți, făcînd reclamă la lenjeria Armani.
L-am văzut și la București, cînd a venit cu Real Madrid să joace în Champions League cu Steaua. Madrilenii au fost primiți în sala de protocol de la Otopeni. Au stat acolo cîteva minute, timp în care s-au făcut formalitățile. N-a vorbit nici unul, deși totul era transmis în direct la vreo 3-4 televiziuni. Beckham a avut aceeași poziție timp de minute bune. Nu știai dacă e de ceară sau viu. Într-un costum bej care-i venea, ce-i drept, foarte bine, s-a sprijinit de troler, a cărui marcă era destul de vizibilă, astfel încît să i se vadă ceasul și ochelarii de soare, puși, într-o studiată neglijență, în buzunarul de la piept, dar cu marca vizibilă.
Și l-am mai văzut la Madrid, la un meci al Realului. A ieșit ultimul de pe teren, după ce a aplaudat tribunele de parcă atunci se retrăgea. Era un meci obișnuit, de campionat, cu Deportivo parcă. La final, la zona mixtă, a vorbit cu toți ziariștii care l-au oprit, n-a refuzat pe nimeni, n-a refuzat nici o poză sau autograf. Deși pentru acestea din urmă a trebuit să întîrzie minute bune.
Am mai spus-o, Beckham ar trebui să fie un exemplu pentru toți. A fost un bun fotbalist, extrem de disciplinat tactic și profesionist. Dar n-a avut calitățile unui fotbalist genial, e departe de un Maradona, Cruyff, Zidane, Ronaldinho, Messi. Asta ca să dau cîteva exemple. Și totuși i-a surclasat în clasamentul veniturilor din imagine. Și asta pentru că a avut grijă de ea. Spuneam că n-a refuzat niciodată un ziarist. Iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit ultima dată ceva rău despre Beckham? Vă amintiți să fi fost făcut țăndări vreodată? Eu nu.
P.S.
Băieții săi nu-i urmează, deocamdată, traiectoria fotbalistică. O fac însă pe tărîmul modei.
Iată acum și fotografiile promise:
O finală e mai mult decît un derby. Un derby are structura sa, mai ales atunci cînd vorbim de un derby adevărat, în noțiunea sa de dicționar, căci în ultima vreme cuvîntul s-a extins și către alte partide. Cînd se întîlnesc două rivale din același oraș, senzația e cu totul alta, pentru că și rivalitatea, am evitat să folosesc cuvîntul ”dușmănie”, e mult mai mare. Iar cînd acest derby se transformă într-o finală, cu trofeul la cîțiva metri, toate calculele de dinainte devin incoerente.
Cîte finale ați văzut în care echipa considerată cu șansa a doua a făcut surpriza și a plecat acasă cu cupa mult dorită? Destule probabil. Ultimul exemplu putea fi miercuri, în finala Europa League de la Amsterdam. Benfica era sub Chelsea la calculele hîrtiei și poate că ar fi meritat să cîștige. N-a făcut-o, dar ideea rămîne.
Atletico n-a mai bătut pe Real Madrid de 14 ani. 25 de meciuri. Timp în care s-a dezvoltat un complex de inferioritate ce se manifestă în mod vizibil, indiferent de locul în care se joacă partida, ”Bernabeu” sau ”Calderon”. Un blocaj mental ce transformă în coșmar și meciurile aparent mai ușor de cîștigat. Cum a fost cazul ultimului duel din Primera Division, pierdut de Atletico, pe propriul teren, după ce a avut un timpuriu 1-0, în fața unui Real doar cu gîndul la returul cu Dortmund.
Dacă e să vorbim totuși de finale, au fost patru între cele două rivale. În trei a cîștigat Atletico. Și toate s-au disputat pe ”Bernabeu”. E adevărat, de la ultima au trecut mai bine de 20 de ani, dar mesajul transmis mai sus rămîne valabil. Într-o finală e posibil orice.
Diego Simeone pare un antrenor pentru finale. Știe să-și mobilizeze echipa, vorbește pe limba jucătorilor, e de presupus că la lasă la o parte politețurile înainte de joc și dă drumul la limbajul de stadion. Ăsta e el, felul în care se comporta ca fotbalist s-a translatat în meseria de antrenor. Va încerca să lucreze la psihicul jucătorilor, să le agite personalitatea și să caute senzația de unitate, de grup. Știe perfect, căci a trecut și el prin episoade de genul ăsta cînd era jucător, că la Real apele nu-s calme, că vestiarul e divizat, că Mourinho e aproape pe picior de război cu ai săi. 
Probabil că va intra cu formula cunoscută. Mario Suarez, Gabi și Koke pe zona centrală. Arda Turan și Diego Costa cu libertate de a schimba pozițiile, plus Radamel Falcao. ”El Tigre” e speranța la gol, dar marea lui problemă e că are mare nevoie de susținere. Eu cred că mult mai util ar fi fost Adrian în teren, în locul unuia dintre cei trei din zona centrală. Să ne imaginăm un Atletico a la Borussia, cu Adrian, Diego Costa și Arda în spatele lui Falcao! Cu echipa avînd posesie, construind electric și sufocîndu-și adversarii. N-o vom vedea! Simeone e din școala italiană. Nu se lasă el sedus de astfel de exemple. Va merge pe un 4-1-4-1 suficient de flexibil. Va lăsa posesia Madridului pentru că știe că asta incomodează echipele lui Mourinho. Nu cred că va apela la un pressing foarte sus, căci asta ar însemna să-și lungească echipa, ceea ce lui Ozil și Cristiano le-ar conveni de minune. Mai degrabă se va apăra în propria jumătate, va invita fundașii centrali ai Madridului spre linia de centru și va încerca să contraatace, mizînd pe forța lui Diego Costa, tehnica lui Arda și viteza de reacție a lui Radamel.
Comportamentul lui Mourinho ar fi bizar dacă n-am cunoaște circumstanțele. Obișnuit să provoace, portughezul a fost peste măsură de liniștit. Nu știu dacă e cea mai bună manieră de a pregăti o finală, nu știu dacă autogestiunea vestiarului, noțiune pe care am auzit-o și în perioada în care Tito Vilanova lipsea de la Barcelona și vă amintiți care au fost rezultatele, e cea mai potrivită tactică de a cîștiga un trofeu ce ar putea salva un sezon.
Mourinho are și cîteva semne de întrebare. Plus o problemă. Cu ”P” mare, de la Pepe. Căci chiar Pepe e problema. Mourinho e pus în fața unei situații delicate. Accidentarea lui Varane e cauza. Ramos vine după o accidentare, iar Pepe n-a fost anul ăsta deloc la înălțimea pe care se situase în campionatul trecut. Logic ar fi să joace Raul Albiol, față de care Mourinho a manifestat, în acești trei ani, o ciudată reticență. Ar fi o mare surpriză să joace Pepe, chit că perechea Ramos-Pepe devenise o forță în sezonul 2011-2012. Lewandovski l-a făcut praf la Dortmund pe portughez, iar un duel cu Falcao n-ar fi deloc recomandabil. Plus că pe acolo mai e și Diego Costa, un jucător care provoacă mult, dă cu cotul, lovește, iar asta pentru un adversar aflat într-o situație psihică delicată nu-i tocmai bine.
Semnele de întrebare sînt Modrici, Khedira, Di Maria, plus redundanta deja dezbatere Higuain sau Benzema? Primii trei sînt în competiție pentru două locuri, iar dintre Benzema și Higuain se va alege atacantul. Probabil că va fi Benzema, mult mai bine primit de publicul de pe ”Bernabeu”. Cît despre Modrici, grea decizie! E unul dintre puținii jucători din lotul Madridului care mai sînt alături de Mourinho, pare în formă bună și cred că va juca. De văzut cum va gîndi Jose mai departe. Cu Khedira alături de Xabi Alonso, pentru mai multă siguranță la mijloc, căci Modrici fără minge arată destul de slabă participare, sau cu Di Maria, pentru destabilizarea zonei lui Filipe Luis.
Un factor extrem de important e cel al pregătirii fizice. Se aude că Simeone a derulat un plan bine pus la punct de pregătire a echipe special pentru această finală. Și-a permis să facă asta imediat după semifinală, de vreme ce nu prea mai avea pentru ce să se agite în campionat. Dacă e așa, Realul pleacă în flagrant dezavantaj, căci, dincolo că echipa pare obosită, Cristiano Ronaldo și Ramos vin cu destule probleme fizice la această finală.
Caută-mă!