ZIUA CÎND AM CONDUS LUMEA

ZIUA CÎND AM CONDUS LUMEA

Se fac, iată, 29 de ani de cînd, vorba unui promo, am fost şi noi stăpînii lumii. Vai, ce mult a trecut! Ce mult am îmbătrînit! Și ce repede! Cît am vrea cu toții să dăm timpul înapoi, să mai trăim o dată acele zile, să mai fim încă o dată tineri! Din păcate nu se poate, trebuie să trăim prezentul, dar să nu uităm niciodată să ne onorăm trecutul. 7 mai rămîne o bornă importantă în fotbalul românesc, poate cea mai importantă. Pe 7 mai 1986 o echipă din România aducea Cupa Campionilor Europeni la Bucureşti. Și conducea, vorba acelui promo, lumea.

Am mai spus-o, nu sînt și nu voi fi probabil niciodată stelist, dar asta nu înseamnă că nu știu să respect adevărul și valorile. Ceea ce alții nu fac. Mi-amintesc perfect acea zi de 7 mai. Nu eram stelist nici atunci, dar nici nu pot spune că am ținut cu Barcelona. Pe vremea aia parcă n-aveam porniri de genul ăsta. Mai ales că taică-miu a fost unul dintre românii care au avut marele noroc să fie în galeria Stelei, pe ”Sanchez Pizjuan”. A plecat în dimineața meciului și s-a întors în aceaași noapte și pînă a ajuns acasă habar n-am avut dacă totul e în regulă cu el, dacă zborurile au fost ok, dacă la Sevilla lucrurile au decurs pașnic și tot așa. Pentru cei foarte tineri, care nu se pot despărți de telefonul mobil nici în somn, așa ceva poate părea de neconceput, dar atunci așa erau vremurile, iar în România cu atât mai mult, erau anii cei mai negrii din perioada lui Ceaușescu. Știu că mi-am dorit un tricou, un fular, orice cu care să mă pot lăuda la școală, ca orice copil, dar n-am avut noroc. Valuta era strict interzisă în acele timpuri, puteai ajunge la pușcărie dacă erai prins cu un dolar în buzunar, așa că din generoasa sumă de 5 dolari pe care au primit-o, ca un soi de diurnă, cei care au plecat acolo n-am putut primit decît un pachet de biscuiți și un ziar Sport, din acea zi de 7 mai. Poate că a fost un semn, cine știe! Am păstrat ziarul ăla mulți ani, împreună cu programul meciului, cu celebra fotografie a Stelei sub are scria ”Steaua de Budapest”. Din păcate nu mai am nici ziarul, nici programul. S-au rătăcit pe la Gazetă, i le-am dat lui Andrei Vochin atunci cînd a scris cartea despre Steaua 1986, și nu mai știu ce s-a întîmplat cu ele. În fine, asta să fie paguba mea.

Steaua, clubul în sine, nu face nimic pentru a marca această dată. Nu face de ani buni, ceea ce nu e normal. Sprițul cîmpenesc organizat într-o zonă splendidă pentru agroturism nu reprezintă decît o încercare a unora de o vopsi o stare de nepăsare a celor care ar trebui să facă din momentul Sevilla 1986 un reper istoric. Astăzi e un pic mai complicat, finanțatorul tocmai ce a ieșit din pușcărie, dar altădată nu era. Spre exemplu în 2011, cînd s-au făcut 25 de ani, ori în 2006, cînd s-au împlinit 20 de ani.

Pe de altă parte, nu e nici o mirare că finanţatorul nu e parcurs de nici o emoţie cînd se vorbeşte despre 7 mai 1986. Pe vremea aia era un demn habarnist în ale fotbalului, nu că acum ar fi o enciclopedie, şi un destoinic crescător de animale. Pesemne că-şi aduce mai repede aminte cum mergea iaurtul pe 7 mai 1986 decît cum au transformat Lăcătuş şi Balint penaltyurile decisive. Cine au fost cei care au ratat deja e prea mult.

Să revenim la oile noastre! Merge în context. Şi să vorbim despre un lucru important. La care astăzi nici măcar n-am avea curaj să visăm. În 1986 am avut o echipă care a bătut Barcelona. Sînt destui care spun acum că meciul a fost prost, că Steaua doar s-a apărat şi a avut noroc. OK, şi ce dacă? O fac destui și astăzi. Ideea rămîne. Aşa prost cum a jucat, Steaua a fost egala Barcelonei timp de 120 de minute şi a bătut-o la penaltyuri. Iar acel meci nu reprezintă sub nici o formă caracteristica fotbalului Stelei din acea perioadă, absolut strălucitor pe alocuri. “Tiki-taka Barcelona” nu era o caterincă ieftină, zău că era chiar o realitate! Steaua din 1986 pasa mult mai repede decît Steaua de azi, viteza de joc de atunci era peste cea de azi. Luaţi de curiozitate orice meci de atunci, returul cu Anderlecht spre exemplu, şi o să vă convingeţi.

Ce s-ar întîmpla azi la un meci cu Barcelona nu-i greu de imaginat. Au trecut 29 de ani de cînd jucam de la egal la egal cu ei. Între timp, noi am scăzut încontinuu, iar ei au crescut constant. Ei au investit sute de milioane de euro într-o academie de fotbal devenită astăzi un reper în domeniu, în care orice copil ar vrea să ajungă, noi n-am investit în nimic, dimpotrivă, am distrus şi ce aveam. În timp ce ei finanţează calitatea, chiar derapînd uneori de la regulamente, la noi se finanţează doar mediocritatea.

Sînt lucruri pe care banii nu le pot cumpăra. Aşa cel puţin se spunea într-o reclamă tv. Se mai spunea ceva acolo: “Fericirea copilului meu e nepreţuită”. Pe 7 mai 1986, milioane de oameni au fost fericiţi. Copiii de atunci au devenit oameni mari, oamenii mari de atunci au mai îmbătrînit. Amintirile lor sînt nepreţuite. Amintirea fericirii de atunci. Şi nici un finanţator din lume nu va putea cumpăra acest sentiment!

 

DEZAMĂGIREA UNEI NAȚIUNI

DEZAMĂGIREA UNEI NAȚIUNI

A fost meciul unei națiuni. Chiar am crezut că putem să ne depăsim condiția, că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decît frustrați.

Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.

Din păcate, am crezut degeaba. N-am putut să ne depășim condiția, n-am putut să trecem dincolo de bariera pusă de valoarea unora, grecii mai exact, și stilul nostru de ”ciupeală”, cu care am crezut că putem sări acea barieră. N-am putut, așa că stăm acasă, iar ăn locul nostru vor merge ei, grecii, care au știut exact cum să joace un astfel de meci. Și au avut și cu ce, au avut și cu cine. De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” nici măcar onorabil.

Cineva, prin tribuna în care am stat eu, a spus la un moment dat că singurul mod prin care puteam să-i facem pe greci să se le fie frică de noi în această dublă mansă era să-i amenințăm că nu mai mergem la ei la vară, la mare. Că-i boicotăm și că, în locul lor, îi alegem pe turci. Atunci poate că ar fi pus un pic în balanță dacă merită să meargă la un campionat mondial tocmai în Brazilia, cu mari sacrificii financiare, sau să-și crească puțin PIB-ul pe spinarea românilor care-și cheltuie economiile într-o săptămînă prin insulele lor (nu că ar avea de ales, căci o săptămînă la mare în Grecia poate fi mai avantajoasă decît un week-end la Mamaia, dar asta e cu totul altă poveste).

Nu cred că grecii au tremurat vreun pic în meciurile cu noi. Un gol din fază fixă și un autogol, cu asta am vrut noi să ne calificăm la un Mondial. Puțin, foarte puțin, vorba filmului.

Ideea e că s-a terminat. Speranța moare ultima, dar cînd e să moară, tot moare. A noastră a murit la golul lui Mitroglou, pe care lumea îl botezase pe stadion ”Milogu”. Milog, milog, dar ne-a dat de ne-a julit, asta ca să mențin limbajul tribunei. Mi-am amintit brusc cum rîdeam în 2001 de Rudonja, care nu dăduse nici un gol în echipa națională a Sloveniei. ”Turbo Rudonja” îl persiflam noi pe Ghencea, pînă ne-a dat și el o bucată, că trebuia undeva să dea primul gol din carieră, nu? Ne-a găsit pe noi mai miloși. Așa și cu Mitroglou. Noi am rîs de el, el a rîs de noi, rîsul lui e însă cel mai sănătos, al nostru sună a pagubă.

Mai multe nu vreau să spun. Părerea mea despre Pițurcă o știți. Chit că am crezut că putem să calificăm. Simt oricum că deja s-a dat drumul la cîini. E o expresie ce se vîntură printre ziariștii care se cred de succes. Să plece Pițurcă și să vină altul. Cine, nu mai contează, important e să plece Pițurcă. Așa cum a fost important s- plece și data trecută, iar apoi l-am pus la loc. Că așa sîntem noi, miloși, vă amintiți.

Normal ar fi să plece. Moral. Sincer nu-l văd însă în stare de acte morale. Așa că dacă va fi să plece, va pleca bine garnisit în buzunare. Sau, mă rog, conturi, că nu se mai poartă banii la sacoșă. În fond, el are dreptate, obiectivul lui e Euro 2016. Sau 2020, cine mai știe. Poți să-i reproșezi ceva din acest punct de vedere? E în grafic, șansele de calificare la Euro 2016 sînt intacte. Ajungem la fondul problemei. Cine ar trebui de fapt să plece? Răspunsul îl știm, dar ce folos. Cei care au guvernat haosul din fotbalul românesc, care n-au fost în stare să profite de emulația colosală creată după 1994, după 1998, chiar și după 2000. Sau dacă au făcut-o, au făcut-o în interes propriu. Poate că ar fi cazul să se retragă. În poziții onorifice, ca să fie toată lumea mulțumită.

Altfel, să fim noi sănătoși. O să vină Sărbătorile, apoi Paștele, apoi vara.Vom vedea Mondialul la televizor, ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfîrșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie. Eventual cu un alt selecționer, eventual cu un alt șef la FRF. Foarte bine. Și ce dacă?, vă întreb eu. Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni. 

Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe.

Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi. Cînd se va retrage căpitanul de azi, o țară întreagă se va chinui să-și amintească despre cine este vorba.

 

MECIUL UNEI NAȚIUNI: UNIȚI SALVĂM CALIFICAREA

MECIUL UNEI NAȚIUNI: UNIȚI SALVĂM CALIFICAREA

Nu știu dacă o să ne calificăm. Nu știu dacă o să jucăm bine. Nu știu dacă vom reuși să ne depășim condiția. Nu știu dacă nu cumva și Mondialul ăsta va trece fără ca noi să fim prezenți. Nu știu dacă nu cumva o să avem o nouă deziluzie. Nu știu cine știe. Sau știu, dar cred că va trebui să nu ne lăsm în grija LUI și să încercăm.

De fapt, asta știu sigur. Știu că trebuie să încercăm. Știu că nu trebuie să ne pierdem speranța. Știu că trebuie să conștientizăm ce important e acest moment pentru fptbalul românesc. Știu că trebuie, noi cei care vom merge la meci dar nu vom intra pe teren, să fim alături de cei care vor fi aleși s-o facă. Știu că trebuie să facem asta necondiționat, fără să avem orgolii prostești, fără să avem idei preconcepute, fără să avem antipatii sau simpatii. Ceva trebuie să avem: încredere! 

Habar n-am dacă fotbaliștii echipei naționale sînt conștienți ce moment important au în față. Probabil că unii da, alții nu. E momentul în care fotbalul românesc se poate întoarce la marea întîlnire a celor puternici. Un Mondial poate reprezenta un moment unic în cariera unui fotbalist român, care are puține oportunități de a cîștiga un trofeu european ori unul individual. Simpla enumerare a celor care pe care-i vom regăsi la vară în Brazilia ar trebui să crească dorința ”tricolorilor” de a se alătura acestei liste. Să te așezi lîngă marile nume ale fotbalului mondial e un cîștig imens, nu mai spun să joci împotriva lor.

Nu știu dacă oamenii care vor merge la stadion înțeleg importanța acestui moment. Nu știu dacă înțeleg cît de importantă e răbdarea. Nu știu dacă înțeleg ce important e pentru un fotbalist, indiferent cine e, să-și simtă publicul aproape. Publicul propriu, cel care e chemat să-i fie alături. Ostilitatea publicului advers te motivează, neîncrederea propriului public te trage în jos. Indiferent cine e acest fotbalist, el merită încurajat, de la început pînă la sfîrșit, chiar dacă uneori mai și greșește. În fond, el nu are nici o vină că se află pe teren, el e trimis acolo de un antrenor care așa a gîndit strategia. Să ne gîndim la ceea ce face fiecare dintre noi la locul lui de muncă. Fiecare dintre noi am greșit, la un moment dat, fiecare dintre noi am vrut să facem lucrurile bine, dar poate nu ne-a ieșit. Dacă am fi fost permanent bruftuluiți de cineva de pe margine nu cred că am fi reușit să ne reparăm greșeala. Fotbaliștii sînt oameni, pot și ei greși. Să le înțelegem greșeala și să-i ajutăm s-o repare!

Nu intru în detalii tehnice. Și-așa nu contează. Sîntem 20 de milioane de selecționeri, fiecare crede despre el că ar fi făcut o echipă mai bună decît selecționerul în funcție. Îi rog doar pe cei care n-au încredere, care gîndesc negativ și care vor doar să înjure să stea acasă! Îi rog pe cei care au fost în stradă în vara lui 1994 să-și aducă aminte cît de frumos a fost după ce am bătut Columbia, SUA ori Argentina, cît de rău ne-am simțit cînd ne-a eliminat Suedia. Și-i mai rog să le povestească asta și celor mai tineri, care n-au apucat aceste vremuri. Sau pe cele din 1998. Sau pe cele din 2000. Atunci am ajuns la turnee finale și pentru că suporterii credeau că se poate și aveau încredere.

Mi-amintesc meciul cu Danemarca, de la București, din 1989. Un noiembrie cenușiu, friguros, ca vremurile de atunci. Pierdusem la Copenhaga, pierdusem cam la fel de rău ca la Atena. Trebuia să batem ca să ne calificăm. Nu mai fusesem la un Mondial din 1970, din Mexic. Mi-amintesc că Jenei a făcut o echipă ce părea bizară atunci, cu Lupu titular, cu Balint vîrf de atac, cu Andone și Gică Popescu în teren, deși relațiile lor cu ”stăpînul” fotbalului românesc de atunci nu erau prea bune. Mi-amintesc ce echipă aveau danezii, mi-amintesc că am luat gol repede. Și mi-amintesc că am întors și am cîștigat cu 3-1. Mi-amintesc că Sabău a fost fenomenal, mi-amintesc că Gabi Balint s-a reinventat atunci ca atacant, mi-amintesc că Hagi a făcut un meci destul de slab, ba a și fost eliminat, ca dovadă că și zeii au zilele lor mai proaste. Dar îmi amintesc că nici la 0-1 lumea n-a încetat să spere că putem întoarce un rezultat potrivnic. Ceea ce s-a și întîmplat. Vă invit să revedeți mai jos acele momente.

Să credem și de data asta în șansa noastră. Să credem că putem și noi să întoarcem un rezultat negativ. Că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică.

Să credem că toți cei 11 ”tricolori” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sînt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba. Pe acești oameni îi rog să ridice vocea și să încurajeze echipa națională. 

Poate că această echipă națională îi va reprezenta pe ei astăzi. Și poate că va învinge, se va califica și va merge la Mondial.  Nimic nu e pierdut pînă ce nu e pierdut definitiv. Nici măcar în România.

Iar celor pesimiști, neîncrezători, negativiști le spun un singur lucru: Lăsați viața să vă surprindă! Poate cîteodată o să vă surprindă și plăcut.

P.S.

Iată meciul de care vorbeam, cel cu Danemarca din 1989, cu comentariul lui Dumitru Graur.

P.S. 2

Dacă tot sîntem la ora amintirilor, vă propun să revedem și imagini din meciul de la Cardiff, care a făcut posibil Mondialul din 1994 pentru noi

CU SIMPATIE PENTRU DĂNCIULESCU, CU TRISTEȚE DESPRE DINAMO

CU SIMPATIE PENTRU DĂNCIULESCU, CU TRISTEȚE DESPRE DINAMO

Nu prea obișnuiesc să scriu pe acest blog despre fotbalul intern. De fapt, n-am făcut-o niciodată. M-am intersectat în textele mele cu fotbalul românesc doar atunci cînd am scris despre meciurile europene ale Stelei sau despre partidele echipei naționale a României. Cred că sînt destui cei care scriu zilnic despre ceea ce se întîmplă sau nu se întîmplă pe la noi, am considerat că e mai bine să-mi văd de treaba mea și de pasiunea mea pentru fotbalul internațional.

Abordez azi și o temă din fotbalul românesc. Și o fac cu maximă simpatie față de personaj, dar și cu destulă antipatie față de cei ce stau în spatele unei decizii. S-a retras Ionel Dănciulescu. S-a retras de ceva vreme și veți spune că se întîmplă în viața oricărui fotbalist un astfel de moment, nu e primul și nici ultimul fotbalist care trebuie să treacă prin așa ceva. Nu-i este ușor, fiți siguri de asta! Cînd îți pui viața, tinerețea, sănătatea, familia în slujba unei pasiuni devenită în timp meserie, despărțirea e grea. Să te trezești dimineața și să știi nu vei mai face ceea ce ai făcut în ultimii 20 de ani poate fi o relaxare azi, poate fi și mîine, dar poimîine sigur vei simți că-ți lipsește ceva. Credeți-mă pe cuvînt, vă spune asta un om care a fost nevoit să experimenteze senzația că-i lipsește ceva, profesional vorbind.

Îl cunosc pe Danciu de multă vreme. Îi știu sentimentele față de fotbal în primul rînd, înainte de anumite culori sau steme. E un om care n-a păcălit niciodată viața, care n-a trișat în meserie, care nu s-a dat niciodată lovit. Se antrena ca un nebun și căuta să-și facă treaba cît mai bine, indiferent de echipa la care juca. A fost la Steaua și dat o groază de goluri împotriva lui Dinamo. Se bucura pentru ele, mi se pare normal, doar nu era să se supere. Apoi a venit la Dinamo și a dat și aici o grămadă de goluri. Deși în primele lui săptămîni era huiduit, înjurat, bălăcărit pentru un trecut în care nu-și făcuse decît datoria față de clubul care-l plătea atunci. Aceeași oameni care atunci îl înjurau și-i cereau să plece, acum sînt triști că a plecat de-adevăratelea. Chestiune de percepție, de educație.

Mă miră decizia lui de a se retrage. Știu că se simțea bine, știu că ar fi mai fi vrut să joace. Și mai știu că putea s-o facă.Am comentat în direct întoarcerea la fotbal, întoarcerea la viață mai bine zis, a lui Javier Zanetti. La 40 de ani, după aproape 200 de zile de pauză, după o accidentare cumplită și pentru un adolescent, Zanetti a revenit. Pentru că a simțit că mai poate, căci să fiți convinși că dacă nu mai putea nu se complica, nu se aventura să-și strice o reputație greu cîștigată pentru niște minute în plus, pentru niște bani în plus. Am tot văzut cum Roma suferă fără Totti, tot în week-end l-am revăzut pe Puyol luptîndu-se ca și cum ar avea 25 de ani, nu 35. Nu mai vorbesc de Giggs, nu mai vorbesc de Pirlo. Și mai sînt exemple. Zilele trecute am citit că Barcelona l-ar vrea pe Klose, care are 35 de ani, își termină contractul cu Lazio și ezită să-l prelungească, poate de aceea, deși Lazio i-a făcut o ofertă în acest sens. Aceeași Barcelona care acum cîțiva ani îl lua pe Henrik Larsson, în aceleași condiții, și-și făcea treaba cu el, deși suedezul a avut în perioada sa catalană și o ruptură de ligamente încrucișate.

M-a mirat decizia lui Dănciulescu de a se retrage. Are 36 de ani, dar cred că mai putea continua. Știu că mai putea continua. Și știu ca ar fi vrut să continue. Cel puțin așa știam acum cîteva luni, cînd l-am avut invitat la un studio de Fotbal European, la un meci de Premier League, Manchester United-Liverpool, cînd m-a surprins extrem de plăcut cu cunoștințele sale despre fotbalul englez și internațional. I-am promis atunci două bilete la un meci al lui United pe ”Old Trafford”, la care vrea el, mi-a spus că s-ar duce cu mare drag, dar n-are timp, căci trebuie să se antreneze, pentru că mai vrea să joace. Acum are timp, îi stau la dispoziție pentru biletele respective cînd va dori.

Nu înțeleg de ce Dinamo i-a forțat retragrea lui Dănciulescu. Nu înțeleg de ce nu se putea aștepta finalul sezonului. Nu înțeleg de ce nu s-a așteptat măcar finalul anului. De ce trebuie să retragi un fotbalist în plin campionat. Așa mari probleme fizice avea Danciu încît nu mai putea ajuta echipa? Așa mari atacanți are Dinamo în momentul ăsta încît Dănciulescu era o povară? Sincer, mă îndoiesc. La fel de sincer, cred că la mijloc e altceva. Cred, și nu mă feresc s-o spun, că la un mijloc e un comportament meschin, o manevră destul de murdară, o bagatelă însă într-un fotbal atît de murdar încît nici un baraj cu Grecia sau prezențele onorabile în cupele europene ale unora sau altora nu-l mai pot curăța.

Cu simpatie, îl felicit pe Dănciulesc pentru felul în care s-a comportat. A fost un gentleman pe teren, s-a retras ca un gentleman. Orice uşă închisă înseamnă o altă uşă deschisă. Dănciulescu are, începând de marţi seară, o nouă uşă deschisă în viaţa lui. A doua, după cea pe care i-a oferit-o clubul, cea de oficial. Marţi seară va veni la Euro Fotbal, la Champions League, şi va trece de partea cealaltă a baricadei. Va analiza, după ce până acum a fost el cel analizat. E un drum nou, dar pentru cineva care ştie fotbal nu-i deloc un drum anevoios. De la atancatul de careu Ionel Dănciulescu vom trece la analistul de studio Ionel Dănciulescu. De fapt, viaţa oricărui om e o înşiruire de finaluri şi începuturi.

 

Acest text a apărut și pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/

 

SĂ NE TEMEM DE GRECI ATUNCI CÎND ÎI PRIMIM ÎN DAR

SĂ NE TEMEM DE GRECI ATUNCI CÎND ÎI PRIMIM ÎN DAR

Bun, deci ne-am liniștit! E Grecia. Știm cu cine vom juca la baraj, știm că meciul decisiv e acasă, avem aproape o lună de zile timp să ne cunoaștem mai bine adversarul, dar și să înțelegem, dacă n-am reușit chestia asta pînă acum, că plecăm cu șansa a doua în această dublă mansă. Inclusiv în acest duel cu Grecia. Chiar dacă unii cred altceva.

Ne-am dorit acest baraj încă din momentul cînd am aflat componența grupei preliminare. Am obținut barajul, am tot discutat despre reacțiile pe care unii le-au avut după ce ne-am cîștigat dreptul de a juca acest meci decisiv. Toate aceste discuții nu mai contează acum, important e ce va fi.

Ne-am dorit Grecia, parcă mai mult decît Ucraina. Și am obținut Grecia. Acum ne dorim calificarea, să vedem dacă o vom și obține.

Apropo de discuții. Am tot auzit în aceste zile tot felul de scenarii. Conform cărora Franța nu are cum să lipsească de la un Mondial, Cristiano Ronaldo de asemenea, Ibrahimovici și el ar fi bine să fie prezent, de unde toată lumea vedea o tragere mai mult sau mai puțin dirijată. Mărturisesc că m-am numărat printre ei. Mă așteptam ca Portugalia să pice cu Islanda, Franța cu Ucraina, iar restul chiar nu mai conta.

Franța a picat cu Ucraina, dar Portugalia a dat peste Suedia, deci unul dintre Cristiano și Zlatan va sta acasă. Mare noroc a avut Croația, cu Islanda. Cît despre noi, să zicem că am avut și noi norocul nostru, norocul proverbial al selecționerului.

BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

E o vorbă foarte veche: ”Să te temi de greci chiar și atunci cînd îți fac daruri”. Daruri ne-a făcut Alexander Frei, fostul jucător de la Basel, care a tras Grecia pentru noi ca adversar. Să nu ne bazăm însă pe ele. Nouă entuziasmul nu ne folosește, mult mai bine ne mobilizăm cînd avem un adversar complicat. Să nu uităm valul de entuziasm de după tragerea la sorți a grupelor Ligii Campionilor, cînd am aflat cu cine are Steaua de jucat. Ce s-a ales de entuziasmul acela, vedem astăzi, ce se va alege de promisiunea calificării în primăvară, vedem după meciul cu Basel.

Înapoi la Grecia. E o echipă grea, i-aș zice chiar urîtă. Aici ne asemănăm, căci nici noi nu debordăm de frumusețe și entuziasm estetic. Nu cred că fotbalul românesc e peste cel din Grecia, nu-s convins că dueluri ale cluburilor noastre cu cluburile lor s-ar termina cu victorii pentru noi. Fotbalul grec are și mulți străini, la fel cum echipa națională are mulți componenți ce joacă în afară.În plus, „naţionala” Greciei, pregătită acum de un portughez, Fernando Santos, cel care, dincolo că l-a antrenat pe Marius Niculae la Sporting Lisabona, a reuşit performanţa să antreneze şi pe Porto şi pe Benfica, în Portugalia, ceea ce spune multe despre el, Grecia aşadar stă pe bazele puse de Otto Rehhagel. Iar acolo unde pun nemţii bayele, se vede mulţi ani după aceea.

Grecia e o echipă care dă greu goluri. A dat doar 12 într-o grupă relativ simplă, în care Bosnia, de exemplu, a dat 30. Dar e și o echipă care primește greu goluri. A luat 4, dintre care 3 de la Bosnia. E o echipă cu o medie de vîrstă mare, dar asta nu mi se pare deloc un punct negativ. Dimpotrivă, aceste partide decisive se cîștigă mai mult cu experiență decît cu entuziasm. Sînt cîțiva jucători, gen Papastatopoulos, de la Dortmund, care a trecut și pe la Milan, gen Samaras, gen Karagounis și Katsouranis, campioni europeni și titulari în 2004, care știu să abordeze partide complicate. Căci așa a fi această dublă mansă, una extrem de complicată.

Nu-s foarte convins că faptul că vom juca returul la București e un element sută la sută pozitiv. Publicul nostru are tendința de fi mai exigent decît trebuie, de a se lua prea mult după ce se scrie în ziare, de a crede că selecționerul e prost și că toți cei 55.000 de spectatori ar fi mult mai buni pe acest post. Mi-e teamă de o reacție precum cea din finalul meciului cu Estonia, mi-e teamă că o pasă înapoi va fi taxată mai mult decît ar fi cazul. Cîteodată, presiunea propriului public e mai greu de gestionat decît cea a publicului advers, căci ostilitatea te motivează, neîncrederea te distruge. Sper să nu fie așa. Nu cred că există vreun jucător din cei convocați care să nu realizeze ce important e acest baraj pentru el și pentru România, ce importantă ar fi prezența la Mondialul brazilian pentru România. Un Mondial brazilian ce se anunță de pe acum cel mai tare turneu final, prin numele pe care le propune la start din istorie.

Nu vreau să mă refer acum la selecție. Mai e timp pînă la meci. Deocamdată, trebuie să recunoaștem că Grecia e adversarul care ne va da, cum se spune, ora exactă. Portugalia sau Croația erau adversari cu care nu avea șanse. Cu Grecia avem, dar așa cred și ei. să vedem acum cine crede mai mult în șansa lui.

UN BARAJ NUMIT DORINȚĂ

UN BARAJ NUMIT DORINȚĂ

Așadar, avem barajul! Să recunoaștem, e ceea ce ne-am propus la începutul acestor preliminarii. Ne-am propus și am obținut. Vom avea de jucat două meciuri infernale, indiferent de numele adversarului, dar, în momentul ăsta mai mult de o calificare la baraj nu ne puteam propune. Că ne-a calificat Olanda, că ne-am calificat noi, zău dacă mai contează, important e că ne-am calificat.

Ieri, înainte de cele două partide, scriam tot aici că am încredere în Olanda. Ilie Dumitrescu, de exemplu, nu avea foarte mare. Olanda și-a resepectat însă blazonul și a bătut la Istanbul, în ciuda unui public ostil, dar și a unui adversar bun. Eu cred că Turcia e peste România în momentul ăsta, de aceea faptul că le-am luat fața în această grupă e o mare realizare. În postul de care aminteam mai sus, invitam pe toată lumea să privească naționala Turciei, antrenorul pe care-l au,  jucătorii ce au fost selecționați și rolul pe care-l au acești jucători în echipele de club de la care provin. Și apoi vă invit să faceți același lucru cu fotbaliștii români! Eu cred că e sensibilă diferența în favoarea turcilor.

Dacă e să privim lucrurile corect, noi am plecat la aceste preliminarii din urna a patra valorică. Cu șansa a patra, deci. Mi se pare ușor ciudată reacția pe care au avut-o, și o au, unii oameni, jurnaliști inclusiv, sau mai ales jurnaliști, față de acest baraj. Că n-am jucat strălucit, că n-am meritat, că nu ne-a calificat noi, ci ne-a calificat Olanda. Perfect de acord cu unele din aceste aspecte. Cu un amendament. De calificat ne-a calificat, dacă e s-o luăm așa, Ungaria, căci Olanda și-a menținut traseul victorios peste tot, mai puțin în Estonia, unde a fost un accident. Noi am bătut în Turcia, Turcia a bătut la noi, în schimb rezultatele turcilor cu Ungaria i-au tras în jos și i-au scos de la baraj. Nu înțeleg ce ar fi vrut cei care acum contestă și acest baraj ori îl privesc ca pe un dar nemeritat. E ca și cum i-ai scoate ochii unui cîștigător la loto că n-a muncit acei bani și, în concluzie, nu-i merită. Dacă băteam cu 5-0 Estonia, toată lumea s-ar fi repezit să spună ca fost blat.

Avem un stil ciudat de a ne bucura. Cînd ne-am calificat la Euro 2008, am bătut monedă pe acel gol din ofsaid marcat de Goian cu Olanda, la Constanța. Francezii s-au calificat la Mondialul din 2010 după un furt grosolan în barajul cu Irlanda, pe care l-au recunoscut, dar n-au pus calificarea pe seama acelei erori niciodată, așa cum am făcut noi.

Avem un stil ciudat de a privi lucrurile. Avem tendința de a ne crede mai tari decît sîntem în realitate. Avem tendința de a crede că fotbalul românesc e în continuare cel reprezentat de Generația de Aur. Repetați exercițiul de mai sus cu jucătorii din acea epocă. Vedeți la ce echipe evoluau ei și care era greutatea lor la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu cred că se va mai repeta vreodată. De acord, din vina celor care au gestionat fotbalul românesc în toată această perioadă și n-au știut, nu i-a interesat sau n-au vrut să profite de emulația ce se crease în jurul acestui sport după Mondialul din 1994. Dacă în 1994, hai să zicem în în 1998, hai să zicem în 2002 începeam un program precum cel al belgienilor, poate că aveam și noi jucători apropiați de cei din 1994. Vîrfurile fotbalului nostru n-au făcut alceva decît să guverneze o mocirlă plină de furtișaguri, mîrșăvii și mîrlănii, din care nu se putea naște nimic notabil.

BILETE DE INTRARE LA MECIUL FC BARCELONA – REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

Avem un stil ciudat de a privi lucrurile și din pricina acestor conducători. Poate că totuși ar trebui să ne temperăm pornirile negativiste, să căutăm să fim mai pozitivi. Jurnaliștii în primul rînd, pentru că ei sînt cei care crează opiniile totuși. N-am o relație prea bună cu Lucian Lipovan, de la ProSport, dimpotrivă aș putea spune, însă ceea ce a scris el după meciul cu Estonia mi se pare de foarte mult bun simț. Toată presa străină a remarcat revenirea României, după atîția ani, la un asemenea nivel, numai noi ne simțim datori să-i răspundem lui Raț, de parcă Raț n-are voie să aibă o opinie care s-o contrazică pe a noastră. Deontologia noastră e perfectă, a lor e imperfectă.

Îmi doream înainte de ultima etapă a preliminariilor un baraj în calea uitării. Un baraj care să ne readucă sentimentul că existăm, să ne readucă inclusiv teama de eșecuri memorabile, pe care o cam uitasem. Ne doream să avem măcar după ce să plîngem, ca atunci în 1994, ca atunci după Slovenia, ca atunci la Copenhaga. Iată că avem această ocazie și, poate, nu vom plînge. De ce să nu încercăm să sperăm că vom fi fericiți, că vom merge la Mondiale, de să nu gîndim pozitiv și atragem de partea noastră energiile pozitive?

Mă întreb dacă unii nu-și doresc mai mult o necalificare, ca să aibă motiv să critice din nou, să dea de pămînt cu Pițurcă și cu jucătorii, să arate că au avut dreptate cînd criticau. Asta deși o calificare la Mondial ar fi o gură nesperată de oxigen pentru o presă scrisă care moare încet, din cauze incerte, pe care unii încearcă să le arunce exclusiv în spinarea cititorilor, deși mie unul mi-e greu să pricep cum o țară cu 20 de milioane de oameni nu poate susține o presă rezonabilă.

Nu-mi place Pițurcă. Deloc. Mi se pare un antrenor urechist, deloc adaptat la nou, mult mai deschis pornirilor de jucător de poker decît unor eventuale strategii fotbalistice. Îmi pare un orgolios peste măsură, un selecționer cu o selecție mai mult decît bizară, dacă n-ar fi interesată. Cointeresată, mai bine zis. Cu acea față mereu încruntată a îndepărtat multă lume din jurul echipei naționale, a atras multe antipatii din partea jurnaliștilor. În martie scriam însă că am încredere că ne va duce la baraj. Uite că s-a întîmplat. Nici nu vreau să mă gîndesc cum se va comporta el dacă ne va califica la turneul final. Îmi asum însă acest risc. Se fac 15 ani de cînd n-am fost la un Mondial. Ar fi magnific să putem fi în Brazilia, ar fi mult peste condiția de azi a fotbalului românesc. Să ne gîndim doar ce țări sînt sigure deja că vor vedea Mondialul la televizor. Am fost la două Mondiale, unul cu România, altul fără, și știu ce reprezintă o asemenea competiție la nivel global. Iar cea de la anul se anunță mai mult decît spectaculoasă.

Dacă Victor Pițurcă izbutește să ne ducă la Mondiale, îmi asum orice risc în ceea ce privește persoana lui. Chiar riscul să-mi devină simpatic. Simpatic de antipatic.

 

 

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Negru Eduard on NIMIC DE ROMÂNIANoi deocamdat? sunt departe de a în?elege fotbalul ,mereu oamenii compara juc?torii actuali cu genera?ia de aur,mereu tr?im în trecut [...]
  • Razvan on ETERNUL ȘI FASCINANTUL CRISTIANOCristiano ar fi o a doua variant?. Cred c? psg ar trebui s? se uite exact ca Marseille în 91. [...]
  • nm.bradu on KANE, ”NOUARUL” CU ZECEStiu ca la noi (si, sincer, si pe afara) drepturile animalelor sunt o gluma, iar lumea spune ca "ce, ma, [...]
  • Vlad on MESSI ȘI BALOANELE SALECu tot respectul domnule Niculescu.Daca mâine Leipzig, Augsburg, Freiburg sau Hertha joaca împotriva oric?rei echipe na?ionale din America de Sud [...]
  • Viorel Costiniuc on MESSI ȘI BALOANELE SALEIn mare parte, vinovatii acestei mari minciuni a fotbalului, este presa care il umfla nejustificat pe Messi. Nu exist? o [...]
Twitter
Arhivă