”Nu întotdeauna cîștigă cei mai buni, de multe ori cîștigă cei care luptă mai mult”. E declarația lui Diego Simeone de după meciul cu Barcelona, la capătul căruia Atletico Madrid s-a calificat în semifinalele Champions League. Mulți consideră această calificare drept o mare surpriză a acestei ediții, dar dacă stăm bine să ne gîndim nu e chiar așa. Sigur că Barcelona pleca, din start, cu un ușor avantaj la punerea în balanță a șanselor, dar acest avantaj venea mai mult din experiența mai mare a jucătorilor de a gestiona astfel de partide decît din forma arătată de ei, căci de multe ori experiența e la fel de importantă ca forma. În fond, Atletico era și e lider în Primera Division, cu un punct mai mult decît Barcelona, așa că nu se prea susține calificativul de mare surpriză.
Brusc, internetul s-a umplut de fani ai lui Diego Simeone. Și ai lui Atletico Madrid. Sînt oameni care au descoperit abia acum această echipă sau acest antrenor. Și nu e drept. Atletico nu e Malaga din sezonul trecut, venită oarecum de nicăieri și care a fost la cîteva secunde de o calificare miraculoasă. La cîteva secunde și la o ridicare de fanion, dacă e să ne amintim bine. Aia da, ar fi fost o mare surpriză. Aici nu. La momentul tragerii la sorți, Gică Craioveanu vedea șanse egale pentru Barcelona și Atletico, ba chiar ne-a spus, într-un moment în care nu eram în direct, că Barcelona nu va trece. Și iată că a avut dreptate. Deja Barcelona a jucat 5 meciuri cu Atletico în acest sezon și n-a cîștigat niciunul. Iar în aceste 5 meciuri, Messi n-a apărut. Nu e întîmplător. La fel, nu e întîmplător faptul că nimeni nu mai vorbește acum că Atletico nu merita calificarea, așa cum se vorbea după meciul tur.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Prin august anul trecut scriam aici că Atletico e cea mai bună echipă fără minge. Imediat după prima manșă a Supercupei Spaniei. După victoria de pe ”Bernabeu”, scriam că Atleti e cea mai în formă echipă din Spania. Tot atunci, scriam, textual: ”Vi se pare, în momentul ăsta, că Bayern, Dortmund, cele două din Manchester, Arsenal, Chelsea, Juventus, PSG, Barcelona sau orice altă echipă vedeți mai sus în lista favoritelor la cîștigarea Champions League e sigură de calificare într-o dublă cu trupa lui Simeone? Mie nu.” Se pare că un pic de dreptate am avut. De fiecare dată s-au găsit oameni care să-mi spună că Atletico nu va rezista prea mult, că nu va putea duce ritmul pe trei fronturi cu un lot destul de restrîns. Poate că era normal să gîndească așa, căci Primera Division ne obișnuise în ultimii ani cu un etern duel Barcelona-Real pentru titlu și o prăpastie căscată din prima treime a campionatului între locul doi și locul 3. Au trecut de atunci multe săptămîni în care am tot așteptat ca Atletico să cadă, să se piardă, să iasă din lupta pentru titlu. S-a întîmplat un scurt circuit, imediat după eliminarea din Cupă în fața Realului, dar norocul s-a întors către Manzanares și a făcut ca Real Madrid și Barcelona să se împiedice, la rîndul lor, dar și să joace meciul direct. Același noroc care, de exemplu, a făcut ca loviturile de cap trimise de Messi și Neymar să mîngîie bara în loc să intre în poartă. Dacă una dintre cele două ocazii era gol, nu știu dacă mai scriam astăzi despre calificarea lui Atletico.
Dar norocul face parte din joc, nu-i așa? Și se transformă în aliat al celui care-l forțează. Atletico Madrid și-a creat de mult propria identitate. După chipul și asemănarea lui ”Cholo” Simeone. Nu cred că-și poate cineva imagina în momentul ăsta un Atletico Madrid jucînd în stilul Borussiei Dortmund, să zicem. Dacă am încerca asemănări jucător per jucător poate că ne-ar ieși ceva. Simeone însă nu-i Klopp. Lui nu-i place să atace, ăsta e el, pe stil italian, mai degrabă, poate și pentru că s-a format oarecum la școala asta. Ajuns la 43 de ani, Simeone pare obsedat de cifra 4. Cele două linii de 4 pe care le formează în fața careului propriu se văd atît de bine, la televizor sau pe stadion, încît sînt convins că antrenamentele se bazează mult pe asta. Cele două linii de 4, foarte apropiate una de alta, cu jucători parcă prinși într-un cordon, au făcut ca Barcelona să arate, miercuri noapte, ca un tenisman care dă la perete.
Nu mă refer la valoarea estetică a fotbalului prestat, ci la efectivitate. Atletico joacă fix ce știe și știe ce joacă. Stilul se menține, iar asta se întîmplă pentru că pe margine Simeone se agită ca un jucător în plus. Am vrut să scriu ca un leu în cușcă, acea expresie venită dintr-o limbă de lemn a trecutului, numai că eu, sincer, n-am văzut niciodată leii agitîndu-se în cuști, la toate grădinile zoologice la care am fost, și am fost la cîteva prin Europa, bieții regi ai animalelor păreau la fel de plictisiți precum bugetarii de pe la noi, așteptînd mîncarea fix ca bugetarii de la noi salariul. Simeone e legătura dintre echipă și fani, e cordonul ombilical ce leagă fotbalistul de suporter și face ca Atletico, acasă, să joace de cele mai multe ori în 12. Din punctul ăsta de vedere, dintre toate cele 4 semifinaliste, Atletico are de departe cel mai frumos public.
Ce a înseamnat Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Cînd a aterizat Simeone lîngă “Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe “Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de “deja vu” de care parcă nu se poate scăpa. Aducerea sa a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu “cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.
Ce înseamna antrenorul Diego Simeone la acel moment merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, dispărut între timp în noapte. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe “Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.
Simeone a făcut din Atletico nu doar o echipă ci o stare de spirit. Iar fotbalul e, o s-o spun de fiecare dată cînd am ocazia, o stare de spirit. Nu știu ce va face Atletico de acum înainte. E posibil ca sezonul să fie unul pierdut, căci adversarii din Champions League sînt tare grei, iar în campionat mai sînt destule etape și program mai greu decît al Barcelonei. Seri precum cea de miercuri vor rămîne însă pentru fani memorabile.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Două vorbe și despre Barcelona. Din 2007 încoace a fost mereu prezentă în semifinalele Ligii. Acum trebuie să digere și acest eșec. N-o să mă refer la Tata Martino, căci deja m-am plictisit. Omul n-are nici o vină, de vină sînt cei care au aruncat un antrenor fără personalitate într-un vestiar prea plin de personalitate. Să forțezi golul egalizator, care, mare atenție!, te-ar fi dus în prelungiri nu te-ar fi calificat, dar să-l scoți pe Iniesta mi se pare cam mult. Tocmai pe Iniesta. N-o să mă refer nici la Messi, care e acum linșat mediatic de toți cei care și-au rumegat frustrările în momentele sale de glorie. Eu nu pot să cred că Messi n-a vrut, nu mă convinge nici acea cifră a kilometrilor alergați. Totuși nu-i cal să alerge, e un fotbalist care aleargă dacă are de ce sau pentru ce. Messi e același care a cîștigat aproape de unul singur pe ”Bernabeu”. Cu Simeone însă nu-i merge. E al 5-lea meci consecutiv împotriva lui Atletico în care nu dă nici gol nici pasă decisivă. Ne-am obișnuit ca Messi să cîștige de unul singur, dar tocmai pentru că a făcut-o de foarte multe ori am uitat că fotbalul e un sport care se joacă în 11 contra 11 și ne mirăm atunci cînd n-o mai face.
Pentru Barcelona, finala Cupei de săptămîna viitoare e un meci esențial. Dacă va cîștiga, își va recăpăta starea de spirit cu care să atace finalul de campionat. Să nu uităm totuși că meciul decisiv s-ar putea juca pe ”Camp Nou” și să nu uităm că-n ultima jumătate de oră a meciului tur, Atletico a părut sufocată. Poate că și atunci s-a jucat calificarea. Așa moartă cum e, Barcelona e capabilă să se regenereze și să cîștige și cupa și campionatul. Nimic nu e pierdut pînă nu e pierdut definitiv.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Doar în Champions League se mai văd situații de genul ăsta. Doar aici noțiunea de ”foarte aproape” e, de fapt, foarte departe. Despre cît de departe poți fi de cele mai multe ori cînd ești aproape s-ar putea discuta mult și bine. Pe undeva ideea derivă dintr-o alta, cea a certitudinilor și a dubiilor, e mult mai bine să ai dubii decît certitudini, oamenii care n-au dubii sînt cei mai predispuși la certitudinea eșecului.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să vorbim totuși despre fotbal! Despre certitudinea unei calificări mai departe. Real Madrid o cam avea. Explicabil, pe undeva. De unde, probabil, și lipsa dubiilor. Lui Anceloti i-a trecut glonțul pe la ureche. Ar fi fost prea de tot pentru un antrenor de succes ca el să mai înregistreze un eșec de asemenea proporții, vecin cu umilința. Probabil că, la 2-0 pentru Borussia, atunci cînd Mkhitaryan a trecut și de ”San Iker” și se pregătea să trimită meciul în prelungiri, prin fața ochilor i-au trecut alte episoade asemănătoare din cariera lui. Acea finală cu Liverpool, acea eliminare cu Depor, poate chiar ultimul Clasico. Dacă armeanul inventat de Mircea Lucescu nu țintea un stîlp de cîțiva centimetri ci spațiul mult mai mare al porții și se făcea 3-0, nu știu zău dacă Real putea reveni. Chit că Ronaldo putea să intre, și chiar cred că ar fi făcut-o într-un astfel de moment.
Aș vrea să mă refer în cele ce urmează la Jurgen Klopp. Am mai făcut-o pe acest blog, dar merită să insisit. Omul e un personaj. Înainte de asta, trebuie recuperat un adevăr, căci mi se pare că asistăm la un ușor masacru mediatic al Realului. Madridul a făcut o repriză secundă notabilă, pe care mulți o trec în plan secund. După o primă parte oribilă, Ancelotti a mutat inspirat cu Isco, iar echipa sa a avut destule ocazii de a marca. Să nu uităm că a lipsit Cristiano, element la fel de important ca lipsa lui Lewandowski din tur, căci eu cred că dacă era Cristiano pe teren măcar o ocazie din repriza a doua se fructifica, plus penaltyul pe care, în mod bizar (cu Xabi Alonso, Modrici și Benzema în teren) l-a bătut Di Maria.
Despre Klopp acum. Ilie Dumitrescu a spus la Euro Fotbal un lucru tare adevărat. Că ar merita Klopp o echipă cu potență pe măsura calităților sale, a ambițiilor sale a felului în care înțelege să-și facă meseria. Și cred că e adevărat, chit că se vor supăra fanii Borussiei pe mine. Dortmund nu are cum concura, financiar vorbind, în momentul ăsta, cu marile forțe ale continentului. Am citit de curînd o analiză a situației economice a clubului. Sănătoasă, e limpede, dar asta nu implică și performanță. Borussia e condusă după principii economice extrem de solide, n-o să intru în detalii acum căci nu ăsta e subiectul, cu idei foarte bine conturate și cu reguli. Dar tocmai aceste reguli fac ca Gotze să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Lewandowski să plece, pentru că nu poate primi salariul de la Bayern, ca Reus să plece și el într-un viitor, mai mult sau mai puțin apropiat, ca Hummels de asemenea, poate Gundogan, deși aici e un uriaș semn de întrebare în ceea ce privește starea sa fizică. E nedrept ceea ce spun, cu siguranță, dar e un adevăr crud. Cred că din ce în ce mai mult că Borussia e o haină mult prea mică pentru aspirațiile lui Klopp.
Mi se pare un antrenor fenomenal. L-am văzut prima dată în 2006, la Mondialul din Germania. Făcea analize pentru ZDF și ARD. Era la Mainz, avea 40 de ani și nu era atît de cunoscut ca azi. Pe undeva cred că acea experiență televizată l-a ajutat în carieră. Îmi plăceau analizele lui, cît puteam să văd din ele, explicațiile pe care le oferea, greșelile de ordin tactic pe care le descoperea. Acum îmi place și mai mult. Își menține stilul, e fidel principiilor, indiferent de situație. Borussia există prin el, mai bine zis a existat prin el, căci e invenția lui pe undeva, dar de acum înainte mi-e greu să cred că va putea reuși mai mult. Și n-ar fi deloc logic ca reperul carierei sale să fie o finală pierdută cu Bayern și alte bătălii pierdute în Bundesliga, tot cu Bayern. Diferența dintre un antrenor bun și un antrenor mare e dată de performanțe. Iar performanțele înseamnă trofee, nu meciuri frumoase, cupe pe care să le ridici deasupra capului, nu să te regăsești aproape de ele și doar să le privești cu jind. Jurgen Klopp e un antrenor bun, un antrenor deosebit în peisaj, dar mare încă nu e. Citeam părerile unora, care scriau că e mult peste Ancelotti, că e peste Mourinho, că e peste Guardiola. Hmmm. E posibil. Dar cum facem să aflăm asta? Diferența e că toți cei amintiți au niște trofee cîștigate, nu unul, să putem vorbi de noroc, ci mai multe. Iar ideea, pe care iar am auzit-o, să-l vedem pe Pep sau Jose la echipe mai mici, e o bazaconie. Ei sînt antrenori de echipe mari și doar acolo vor antrena, pentru că doar echipele mari își permit să-i angajeze, pentru că trofeele cîștigate de ei multiplică numărul de zerouri din contracte. E ca și cum și-ai dori să-l vezi pe Al Pacino în filme de categoria B, cu bugete reduse. N-o să-l vezi, chit că scenariul ori regia ar putea fi de excepție, căci Al Pacino nu e actor de categoria B.
Pe undeva, în situația lui Klopp era Manuel Pellegrini. Care făcuse o treabă asemănătoare la Villarreal. Toată lumea dorea să vadă dacă Pelegrini e doar un antrenor bun sau poate deveni antrenor mare. A vrut și el să vadă asta, cred că vrea și acum. Dacă va lua campionatul cu City, drumul său se scurtează. La fel e și Klopp. Eu cred că el își dorește primul să vadă la ce nivel e față de cei pomeniți. Și chiar cred că Jurgen Klopp poate deveni nu antrenor mare, ci foarte mare. Dar nu cred că la Borussia e posibil asta.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am pomenit de Mourinho. Poți să-l iubești sau să nu-l iubești. Poți să te declari de acord cu stilul lui, cu ideile lui, cu concepția lui sau poți să te delimitezi. Dar nu cred că există cineva care să nu-i recunoască valoarea. Poți spune chiar că are noroc, dar nu poți pune doar pe seama norocului tot ceea ce a făcut el pînă acum în fotbal.
Acea cursă de 50 de metri pe care o face după golul lui Demba Ba e o perfectă caracterizare a portughezului. E epic, e de legendă, e demonică dacă vreți. Toți am crezut că se duce să se bucure cu echipa, ei bine nu, el se ducea să dea indicații jucătorilor, să-i spună lui Torres ce să facă, lui Demba Ba unde să stea în minutele de final. În cei 50 de metri parcurși pînă la meleu, lui Mourinho i s-au arătat toate posibilitățile existente pînă la fluierul final, toate detaliile. Pe mine m-a dus cu gîndul la o altă cursă, cea a lui Guardiola, alt antrenor uriaș, pe același stadion, dar în sensul celălalt. La acea semifinală din 2009, cu golul lui Iniesta. Atunci, foarte tînăr fiind și la început de drum, Pep s-a pierdut cu firea, el chiar sărbătorea momentul, și a fost nevoie să intervină Silvinho, fotbalist cu multă experiență, care să-i dea cîteva sfaturi.
Guardiola era atunci, apropo de Klopp, doar un antrenor bun, care urma să cîștige campionatul în Spania. Între timp a devenit un antrenor mare. Dar fără sprijinul unei echipe mari, nu-s convins că n-ar fi rămas doar un pasional pasionat de fotbal.
Cînd pierzi cu 3-1 prima manșă a unei duble confruntări europene, marja de eroare pentru meciul retur e extrem de mică. Dar, chiar așa mică, tot e mai mare decît atunci cînd pierzi cu 3-0 prima partidă. Mai au motive Chelsea și Borussia Dortmund să viseze măcar la o calificare, sau rezultatele de săptămîna trecută fac ca și speranța, cea care moare ultima, să aibă nevoie de aparate pentru a fi ținută-n viață.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Să le luăm pe rînd. Chelsea are marele avantaj al acelui gol marcat la Paris. Al acelei greșeli comise de Thiago Silva, o greșeală de care el însuși, ca orice mare fotbalist, și-a dat imediat seama, dovadă manifestarea de bucurie solitară pe care a avut-o la golul de 3-1 marcat de Pastore. Thiago Silva știa că 2-1 e un rezultat foarte complicat în perspectiva unui meci pe ”Stamford Bridge”, căci un gol poate veni de oriunde, dintr-o fază fixă ori dintr-o eroare precum cea comisă chiar de el, dar un 2-0 e mai greu de dat. Mai degrabă ar trebui spus că a da două goluri fără să iei niciunul în fața unei forțe ofensive precum a PSG-ului e un demers cît se poate de complicat.
Pentru Mourinho e finala. Sau, după caz, prima finală. Chelsea e în pericol să cam termine sezonul dacă nu se califică. În campionat nu stă rău, dar cam stă la mîna altora, căci depinde mai mult de rezultatele pe care le vor face City și Liverpool (în ordinea asta văd eu favoritele la titlu în Anglia) decît de meciurile sale. Mourinho știe mai bine ca oricine să agite spiritele în fața unui astfel de joc. Înțepăturile destul de veninoase la adresa atacanților săi nu au venit degeaba înaintea unui duel în care e nevoie mai mult decît oricînd de goluri. Așteaptă reacția celor vizați, o reacție de orgoliu a unor oameni, gen Fernando Torres sau Eto`o, care au mai cîștigat ceva trofe la viața lor, ceva de genul unei mobilizări de tipul ”ia hai mă să-i arătăm ăstuia cine sîntem noi!”. La Real Madrid a mai obținut rezultate în urma unor astfel de mobilizări.
Eu cred că Mourinho va începe cu Eto`o acest meci. Nu-mi vine să cred că va forța un modul fără atacant de careu, așa cum a făcut la Paris, în condițiile în care are nevoie de goluri. Aș zice de mai mult de două goluri, căci PSG, la ce forță ofensivă are, poate marca oricînd. E posibil să joace Lampard alături de David Luiz, căci e nevoie de spiritul lui Frank, al cărui viitor pe ”Stamford Bridge” nu mi se pare atît de sigur. Poate să fie chiar ultima seară de Champions League pentru el. N-ar fi o mare surpriză un ”11” de start cu Eto`o și Torres împreună, cu atacantul camerunez mai orientat spre banda dreaptă, ca la Inter, pe zona unui Maxwell ce nu strălucește la capitolul siguranță defensivă.
Spre deosebire de anul trecut, PSG-ul lui Blanc ține mai mult de minge. În acest sezon are un singur meci în care n-a avut posesie superioară, cel cu Marseille din toamna trecută. În schimb parcă se apară mai prost, căci formula 4-3-3 preferată de Blanc lungește un pic echipa și face ca apărarea să aibă mai multă treabă, căci atunci cînd adversarul începe atacul PSG are mai mulți jucători în spatele liniei balonului și nu cu fața la minge, ca pe vremea lui Ancelotti.
Lipsește Ibrahimovici, dar asta poate să fie, paradoxal, și o veste bună, căci Cavani are ocazia să revină pe poziția care l-a consacrat. Cifrele lui Cavani diferă mult atunci cînd Ibra e sau nu pe teren: are un gol la fiecare 43 de minute cînd suedezul lipsește și un gol la fiecare 199 de minute cînd suedezul e alături de el. Mai există incertitudinea Verratti, dar e mai puțin preocupantă pentru Blanc de vreme ce există opțiunea Cabaye, care chiar cred că ar trebui să joace de la început, pentru că are experiența partidelor jucate pe stadioane britanice.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Pentru Real Madrid și Carlo Ancelotti lucrurile sînt un pic mai simple. Totuși un 3-0 în tur nu e chiar un rezultat oarecare. Ancelotti e însă un antrenor trecut prin multe. Aș zice că e antrenorul căruia ni s-au întîmplat foarte multe lucuri imposibile la prima vedere. N-ați uitat, și n-a uitat nici el, de acea finală a Ligii pierdută, cu Milan, după 3- la pauză. Ori de acel 0-4 cu Deportivo, tot la Milan fiind, după 4-1 acasă. Sau de semifinala din 1999, la Juve fiind de data asta, pierdută cu Manchester United la Torino cu 2-3 după ce Juve avusese 2-0. Ori de toate ce i s-au întîmplat în acest sezon la Real Madrid, în confruntările cu echipele mari. Fotbalul nu are logică de multe ori, de-aia e și frumos.
Pentru Ancelotti marea dilemă e Cristiano Ronaldo. Să-l forțeze sau nu, în condițiile în care la antrenamentul oficial de luni s-a văzut că nu e refăcut. Dacă scorul în tur era 0-0 sau 1-0 sau chiar 2-0, cred că l-ar fi forțat. Așa însă nu pare a avea sens, căci o forțare implică riscul unei accidentări mai grave. Mai degrabă Cristiano va începe pe bancă acest meci și, în funcție de necesități, va fi sau nu introdus. Ceva de genul situației lui Messi din returul cu PSG de anul trecut. În lipsa lui Cristiano, Di Maria și Bale vor sta în spatele lui Benzema, iar Illaramendi și Modrici îl vor însoți pe Xabi Alonso la mijloc.
Bietul Jurgen Klopp ar da orice să aibă o dilemă precum cea a lui Ancelotti. Din păcate pentru el nu are dileme, căci nu are loc pentru ele din cauza problemelor. După ce că avea atîția absenți, acum nu poate conta nici pe Kehl, care e suspendat, iar Nuri Sahin e nerefăcut. Dacă în cele din urmă Sahin nu va putea juca, zona de închidere va sta pe umerii necunoscuților Jojici și Kirch, asta dacă nu cumva Klopp va încerca o surpriză aici, cu Grosskreutz dislocat în această zonă, știută fiind capacitatea de adaptare a lui în orice poziție.
Borussia are nevoie de un miracol și e limpede că-l va încerca. Revine Lewandowski și probabil că e ultimul meci european în tricoul Borussiei pentru el, astfel că va încerca, mai ales că e pe propriul teren, să fie generatorul de miracole. Cele 4 goluri din semifinalele de anul trecut sînt greu de atins, căci polonezului îi lipsesc mult oamenii din spate, care să-i ofere mingi. Oferă însă varianta paselor lungi, direct pe el, peste linia de construcție, astfel că e de așteptat un nou episod al duelurilor fizice cu Sergio Ramos.
Borussia are oarecum un model de joc. Cel al ultimei jumătăți de oră de pe ”Bernabeu”. Cred că dacă Lewandowski juca atunci, nu rata șansa unui gol, ceea ce ar fi făcut ca returul de azi să fie primvit în altă dimensiune.
Și totuși, chit că par meciuri cu deznodămînt așteptat, a se citi calificare, e bine să așteptăm înainte de a da verdicte. Pariurile considerate sigure sînt, în general, cele mai păguboase.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Miercuri, au fost două ”sferturi” un pic diferite de cele de marți. S-a jucat puțin mai deschis, iar consecința a fost ca numărul golurilor macate s-a mărit. Cum golul e apogeul spectacolului într-un meci de fotbal rezultă că și spectacolul a fost superior, pe măsura așteptărilor. Pe undeva logic, căci în afară, să zicem, de Chelsea, nici Real, nici PSG și nici Dortmund nu se hrănesc din filozofia lui Simeone, dar nici n-au problemele lui Manchester United.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Încep cu meciul de pe ”Bernabeu”. Și încep cu echipa care a pierdut drastic partida și, foarte posibil, calificarea. În sezonul trecut Borussia a fost marea revelație în Champions League și și-a cîștigat o grămadă de simpatizanți, dincolo de fanii pe care-i avea din perioada sa anterioară de glorie, mijlocul anilor `90. Jurgen Klopp propunea un fotbal pe cît de atractiv estetic pe atît de competitiv și eficient. Părea un proiect de lungă durată, părea o trupă a cărei formare abia era la început și căreia i se anticipa un viitor luminos. Pe baza talentului jucătorilor și a ideilor antrenorului.
Ce s-a ales din acele planuri? N-aș vrea să mă hazardez și să răspund că praful. Dar nici nu am cum să nu observ felul în care cuvîntul ”viitor” e privit acum la Borussia față de cum era privit anul trecut pe vremea asta. În momentul de față, Borussia are mult mai multe semne de întrebare decît de exclamare. Anul trecut pe vremea asta ne miram de explozia lui Lewandowski, de forma lui Gotze, de talentul lui Reus, de calitatea lui Hummels, de știința lui Gundogan și de metodele lui Klopp. Acum ne întrebăm care e următorul pe lista plecărilor din Dortmund, după ce au făcut asta, pe rînd, Gotze și Lewandowski, iar întrebarea care urmează, logic, e dacă nu cumva inițiatorul proiectului va alege el însuși să plece. Pe undeva, cred că Mario Gotze, cu a sa plecare spre Munchen, a fost cel care a rupt armonia din lot, a fărîmițat planurile de viitor. După el a venit Lewandowski, iar în vară e posibil să urmeze și alții. Am văzut cu toții miercuri seară diferențele dintre Borussia cu efectivul complet și Borussia cu efectivul înjumătățit.
Evident mi se va pune în față numărul mare de absențe din tabăra Borussiei. De parcă ar fi cineva vinovat pentru asta. Altcineva, mai bine zis. Cînd o echipă are atîția jucători acidentați ceva nu e în regulă acolo, ceva se întîmplă. Revenind la jocul de pe ”Bernabeu”, sînt cîteva observații. În primul rînd, Jurgen Klopp nu și-a trădat filozofia, în ciuda problemelor de lot. A încercat să joace la fel, înlocuind piesele lipsă cu altele, ca-ntr-un puzzle. Cum piesele lipsă erau unicat, cele de rezervă au dat rateuri. Borussia a luat trei goluri pe 3 greșeli individuale, una mai mare ca alta, în orice caz greu de imaginat la un astfel de nivel. Cea de la golul de 3-0, cu Piszczek pasînd în zonă centrală ca un începător e uriașă. Cea de la golul de 2-0 e la fel de mare, iar cea de la primul gol, comisă de Hummels, e rodul unei stări de spirit precare. Dacă priviți faza cu atenție, Hummels se repede să-l ajute pe nefericitul Durm, care nu cred să fi dormit prea bine în noaptea de dinainte știind că-l va avea pe Bale adversar, cu posibilitatea ca și Cristiano să apară pe acolo. Hummels s-a temut prea tare totuși, căci faza nu părea chiar periculoasă, dar și-a lăsat toată zona din spatele lui liberă. Exact acolo a pasat Carvajal și așa a venit golul de 1-0, timpuriu, care a condiționat apoi tot jocul, căci una e să începi meciul în dezavantaj și alta e să încerci să menții un 0-0 și un plan tactic inițial cît mai mult posibil. Apropo de plan, Klopp a intuit problemele lui Durm și l-a mutat acolo pe Grosskreutz, trecîndu-l pe Reus în dreapta, căci Reus, al cărui viitor la Dortmund mi se pare incert, nu e atît de dornic să facă faza defensivă.
Cît despre Real Madrid, un 3-0 în prima manșă e un rezultat greu de întors. În ciuda scorului și a numărului foarte mare de șuturi trase pe poarta lui Weidenfeller, 16, Madridul n-a dat totuși senzația unui control absolut al partidei. Ba chiar au fost unele momente cînd Borussia a dominat jocul. Ce te faci însă dacă la mijloc îl ai pe Sahin, imobil, lent și fără idei, îl ai pe Kehl, experimentat, dar plat, iar în față îl ai pe Aubameyang, care irosește ocazii ce nu vor mai veni cu liniștea cu care-și face freza aia complicată. Problema lui Ancelotti în acest moment aici e, în faptul că echipa sa nu controlează un joc pe care-l are la dispoziție. N-a făcut-o cu Barcelona cînd avea 2-1 și 3-2, n-a făcut-o cu Sevilla cînd avea 1-0, n-a făcut-o nici cu Borussia, dar de data asta a avut noroc că-n poartă era Casillas, iar Pepe a prins o zi colosală. Pînă la returul din Germania, pentru Real vine o partidă tare grea pe ”Anoeta”, unde, dacă nu cîștigă, reintră într-o stare de spirit proastă. Iar asta în perspectiva vizitei la Dortmund, unde Borussia nu se va lăsa așa ușor, poate fi o problemă, căci, știți bine, fotbalul e o stare de spirit.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
La Paris, duelul dintre Chelsea și noul Chelsea a avut unele momente bizare. La 1-0, cu gol în minutul 3, francezii parcă s-au speriat. Blanc, a cărui muncă la acestă superconstrucție e lăudabilă, dar care, parcă, n-are, ca antrenor, anvergura starurilor din teren, a avut un atac de panică și a cerut echipei sale să treacă imediat la planul B. Cred că așa s-a întîmplat, căci astfel nu-mi explic cum Chelsea, o echipă ce nu agreează prea tare elementul posesie, s-a trezit brusc cu mingea în stăpînire. Pesemne că Blanc, știind că lui Mourinho nu-i place defel un astfel de joc, a căutat să întindă o capcană. Numai că a căzut el singur în ea, căci dacă ajunge Cavani să fie aproape fundaș dreapta și să degajeze mingi din colțul careului propriu înseamnă că planul a scăpat de sub control. Chelsea domina autoritar, David Luiz părea Iniesta la un moment dat, iar Hazard, Oscar și Willian, probabil cea mai muncitoare și dinamică linie de 3 din PremierLeague, combinau aproape de granița careului. Ba o și penetrau deseori, problema venind din lipsa omului care să transforme în gol situațiile create. Radamel Falcao și Diego Costa sînt deja pregătiți pentru un transfer din sezonul viitor.
La pauză, Blanc a schimbat tactica, a reparat greșeala. PSG a revenit la conducerea jocului, chit că golul de 2-1 a căzut în urma unui autogol. În repriza a doua Motta a fost imperial, iar Lavezzi și Cavani au alergat imens. A lipsit Ibrahimovici, care s-a și acidentat, deci va lipsi și la Londra. Sigur că e o absență importantă, dar pentru un meci în deplasare, tripleta Lucas Moura-Cavani-Lavezzi poate fi mult mai productivă, căci Chelsea trebuie să dea totuși două goluri. Apropo de Ibrahimovici. Imediat a fost scoasă pe tapet caracterizarea pe care i-a făcut-o Arrigo Sacchi: ”mare cu adversari mici, mic cu adversari mari”. Adevărul e că a strălucit prin absență, dar eu cred că a avut în permanență acea problemă musculară. A simțit el ceva și nu forțat, dar n-a putut evita accidentarea.
Cît despre Mourinho, cred că în repriza a doua a preluat el gafa din start comisă de Blanc. 1-1 era un rezultat tare bun în perspectiva returului. Nici 1-2 nu era rău, chit că l-a introdus pe Torres, pe care, zău dacă pricep de ce-l ostracizează așa. Obsesia lui de a aduce un atacant, neapărat unul care să-l aibă ca impresar pe Jorge Mendes, îl împinge la astfel de gesturi. Și la declarații precum una făcută la conferința de presă: ”Fundașii au și ei dreptul să comită erori, pentru că îi avem pe atacanți care comit erori de la începutul sezonului”. Asta după ce catalogase golul de 3-1 drept ”o glumă proastă” și spuse că la golul de 1-0 ”pasa decisivă am dat-o noi”. Dincolo de absența vîrfului de atac (are totuși 3 atacanți în lot), un gol precum cel luat în ultimele secunde de la Pastore, un fotbalist care nu e Messi, e ridicol și e departe de exigențele unei astfel de faze a competiției.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
S-au jucat deja 4 meciuri între Barcelona și Atletico Madrid în acest sezon și toate s-au terminat cu același rezultat de egalitate. Au fost 360 de minute disputate de manieră aproape identică, la capătul cărora s-au marcat doar 4 goluri. Barcelona n-a izbutit nici de data asta să descopere drumul spre victorie, mai are o șansă săptămîna viitoare, cînd trebuie neapărat să dea gol pentru a putea spera la calificare. Văzînd precedentele 4 dueluri, demersul pare mai dificil ca niciodată.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Am tot citit, în timpul și imediat după meciul de pe ”Camp Nou” tot felul de păreri, de opinii ori de analize ce vizau jocul lui Atletico Madrid. Sau, mai exact, tactica pe care Diego Simeone o utilizează pentru a scoate rezultatele dorite. Nu puțini sînt cei care cred că un astfel de stil nu poate fi pus în dreptul unei echipe mari, cu pretenții la semifinalele Champions League, sau în dreptul unei potențiale campioane a Spaniei, căci să nu uităm că Atletico e lider în Primera și nu știu dacă există cineva care să fie sigur că-n ultima etapă Barcelona va cîștiga meciul direct. E vechea teorie a meritului în fotbal. Și vechea dilemă, cine merită să cîștige un meci și, mergînd pe firul logicii, un trofeu? Există suficiente partide în care echipa mai bună cîştigă, la capătul unui joc strălucitor, cu un fotbal modern, estetic, plin de ocazii şi, consecinţă logică, goluri. Există însă şi partide cînd o echipă atacă aproape non-stop, dar termină prin a pierde în faţa celei care, în marea majoritate a timpului, se apără. Sau face egal, cazul Barcelonei, ceea ce, oricum am lua-o, tot un soi de rezultat negativ este, mai ales pe teren propriu, mai ales într-o dublă eliminatorie.
Ce înseamnă totuşi a juca bine? Fotbalul se compune din două faze, cea de atac şi cea de apărare. Unii, în special adepţii şcolii italiene, le inversează şi încep cu faza de apărare. Pentru ei, apărarea e esenţială, de la asigurarea propriului teritoriu porneşte cucerirea teritoriilor adverse. Pare o teorie militară, dar se aplică perfect şi în fotbal. Echipa care face perfect ambele faze e perfectă, din punctul de vedere al rezultatului final. Din acest punct de vedere, nici Atletico și, cu atît mai puțin Barcelona n-au fost perfecte.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Tata Martino și Simeone au desenat două stiluri de joc diferite. Barcelona cu mingea, Atletico fără minge. Ambii au fost nevoiți pe parcurs să redeseneze. Simeone după ce s-a accidentat Diego Costa, a cărui prezență (sau absență) la meciul retur devine un element extrem de important, Barcelona după ce a primit gol. Barcelona a arătat mai bine cu Neymar în stînga, iar Atletico și-a coborît spre zona propriului careu fortificațiile de apărare, căci fără Diego Costa presiunea nu se mai putea exercita la centrul terenului. Din punctul meu de vedere, ambii antrenori au avut oarecare lipsă de inspirație. Tata Martino, care parcă e pe pilot automat, căci ne-a obișnuit cu aceste schimbări parcă dictate de un computer de bord, ar fi trebuit cred să apeleze la Pedro și nu la Alexis, căruia nu-i convin spațiile mici, iar Simeone ar fi trebuit să-și dea seama că Mario Suarez putea închide mai bine în fața lui Iniesta, în mod clar cel mai bun jucător de pe teren. Jucător de câmp, căci altfel Curtois e premiantul meu
Apropo de Iniesta. E o poezie a fotbalului și tind să cred că nimeni, suporteri sau nu ai Barcelonei, nu poate spune vreodată ceva rău despre el. Într-un fotbal dominat de ego-uri, ceea ce face Iniesta pe teren e un omagiu adus privitorului. E din ce în ce mai mult Zidane și poate că într-o zi Balonul de Aur va poposi și-n piciorul său, fără obligația de a-l pasa decisiv unui coleg mult mai mediatizat. De multe ori Messi, în cazul de față Neymar, care, dacă tot sîntem la paranteze, a făcut un joc remarcabil, mai ales că Messi a fost mai degrabă absent.
Dacă Atletico merită sau nu să se califice o să vedem miercurea viitoare. Dacă se va califica, atunci sigur va merita asta. Stilul nu și-l va schimba, căci Simeone nu are cum să facă asta. Întrebare pentru toată lumea: ce e mai important? Să domini sau să cîştigi? În meciurile decisive. Aici e chestiune de opţiuni, de calcul, de cunoaştere a realităţii. De conştientizare a priorităţilor. Învingătorul rămîne în istorie, învinsul rămîne cu regretele.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
De prin septembrie anul trecut am tot auzit păreri cum că Atletico Madrid nu ar avea forța să reziste pînă la finalul sezonului. Cum că nu ar dispune de suficiente resurse pentru a concura, cu șanse reale, pe trei fronturi. Cei care emiteau aceste păreri au avut momentul lor de oarecare dreptate atunci cînd echipa lui Simeone a pierdut, și încă de manieră categorică, dubla manșă din Cupa Spaniei cu Real Madrid, episod ce s-a intersectat și cu o perioadă de turbulențe în Primera Division. Odată survolat acest episod, Atletico a revenit în luptă, ba parcă a făcut-o cu și mai multă putere. Dovadă fiind victoria recentă de la Bilbao, acolo unde nici Real și nici Barcelona n-au putut bate. Asta apropo de forța pe care unii n-o vedeau posibilă la acest nivel al sezonului.
Dubla cu Barcelona e încă o oportunitate pentru Atletico de a arăta că se poate lupta cu giganții. E un fel de ”keep walking”, un soi de mesaj pe care Simeone și ai săi îl dau. Și de data asta Atletico îmbracă haina care-i convine cel mai tare lui Simeone, aceea de outsider, căci favorita dublei e limpede că e Barcelona. Asta nu înseamnă însă nimic pentru Barcelona, căci pînă acum catalanii n-au izbutit să bată pe Atletico, în 3 confruntări. Avantaj moral au totuși, căci Supercupa Spaniei a ajuns la ei, după două partide egale, decise de golul mai degrabă întîmplător marcat de Neymar pe ”Calderon”.
În mod normal nu va fi un meci frumos între Barcelona și Atletico. S-au dus vremurile cînd cele două echipe istorice ale Spaniei ofereau dueluri cu goluri multe, cu 7, cu 8, chiar cu 9 goluri. Simeone nu e tipul de antrenor care să agreeze astfel de partide. De cînd a venit el la Atletico, dar mai ales în ultimul sezon, echipa sa a demonstrat o soliditate de multe ori incredibilă în apărare, dar bazată, de cele mai multe ori, pe o fază defensivă realizată foarte aproape de propriul careu. Atletico e o echipă scurtă, cu linii extrem de apropiate, dar care de foarte puține ori se deplasează prea departe de poarta lui Curtois, la partidele jucate în deplasare. Cu atît mai mult pe ”Camp Nou”, ale cărui dimensiuni pot lesne deveni un handicap. Atletico, am tot spus-o, e cea mai bună echipă din Spania fără minge. Posibil chiar din Europa, căci Chelsea, pe care eu o aveam ca reper din acest punct de vedere prin prisma lui Mourinho, a mai dat semne de oboseală. E o echipă pe care greu o surprinzi, căreia greu îi găsești puncte nevralgice. Asta nu se poate face însă decît cu riscul, asumat de Simeone, de a trece spectacolul în plan secund.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Din punct de vedere al Barcelonei, lucrurile ar trebui să fie mai simple. Trebuie să marcheze măcar un gol și să nu primească. Dacă privim la optimi, doar Manchester United, dintre cele calificate, n-a dat gol în deplasare. Ideea de gol în deplasare devine, iată, în această competiție extrem de importantă. Un 1-0 pentru Barcelona ar fi un scor ce ar transforma echipa catalană în mare favorită pentru retur, însă acest gol trebuie dat.
Probabil că Tata Martino va aborda meciul cu formula deja standard a partidelor importante. Cu Messi, Iniesta, Xavi și Fabregas împreună. Și cu Neymar, cel puțin așa cred eu, deși am văzut păreri care-l dau ca titular pe Pedro. Neymar ar putea oferi în această partidă soluțiile pe care Pedro nu le are în portofoliu. Brazilianul e principalul aliat al lui Messi și Iniesta în dueluri cu echipe scurte și agresive. E capabil de orice, iar atunci cînd mingea e la el atrage inevitabil atenția adversarilor, căci nu-l poți lăsa pe Neymar în situații de unu contra unu, iar asta face ca Messi și Iniesta să fie un pic mai eliberați de presiune. Am citit că Messi are un procentaj mai mare de finalizare a acțiunilor atunci cînd joacă alături de Neymar decît atunci cînd e alături de Pedro sau Alexis, ceea ce, pesemne, știe și Tata Martino. Singura problemă a lui Neymar vine din slaba participare defensivă și din acele momente cînd pierde mingea și-și expune colegii unor contraatacuri. La acest meci însă, pe teren propriu, să nu uităm, eu aș începe cu Neymar, în dreapta, în banda lui Felipe Luis și Arda Turan.
La Atletico, există o mare problemă: Raul Garcia. Mai exact absența lui. E suspendat, căci altfel ar fi fost aproape sigur titular. Simeone avea nevoie de forța lui, de capacitatea lui de efort, de contondența lui în anumite momente, chit că nu l-ar fi avut adversar pe Xabi Alonso. Și de prezența lui la fazele fixe. Fără Raul Garcia, Simeone trebuie să găsească formula potrivită. În prima partidă din seria celor trei jucate cu Barcelona a mers pe un 4-4-2, cu David Villa și Diego Costa. Era septembrie însă, de atunci s-au schimbat multe, iar David Villa pare să fi ieșit din grațiile lui Simeone la meciurile de acest gen. Mult mai probabilă mi se pare folosirea lui Jose Ernesto Sosa, pentru un soi de 4-5-1, cu care Atletico să încerce să cîștige lupta la centrul terenului. Mai există varianta Diego, dar brazilianul mi se pare încă inadaptat și, în orice caz, o soluție puțin viabilă pentru un astfel de meci.
Am spus că, în mod normal, nu va fi un meci frumos. Asta nu înseamnă că va fi unul urît, ci mai degrabă unul închis de Atletico. Nu cred însă că vom avea parte de momentele mai puțin plăcute din meciurile lui Atletico cu Real Madrid, acele dueluri ce intersectau, ba de multe ori depășeau, granița regulamentului. Barcelona nu e echipa care să se angreneze în acest tip de partide, iar Atletico nu are nici un interes, mai ales că arbitrul e un neamț.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!