DE CE ÎNTOTDEAUNA MESSI?

DE CE ÎNTOTDEAUNA MESSI?

Dictatura lui Messi în fotbalul mondial continuă. Al 4-lea Balon de Aur cîștigat de argentinian îl urcă pe treapta cea mai de sus într-o scară a valorilor din toate timpurile. Deja în spatele său stă ”sfînta treime”, Cruyff-Platini-Van Basten, toți cu cîte trei Baloane în palmares. Messi are 4 și numai Dumnezeu știe unde se va opri și, mai ales, cînd se va opri. Are 25 de ani.

E o dictatură totuși democratică. Messi nu și-a decernat singur toate trofeele, i-au fost adjudecate. Și încă printr-un vot suficient de democratic și suficient de transparent. Faptul că Messi continuă să atragă voturi, chiar într-un an în care n-a cîștigat mare lucru la nivel de trofee, e un mister pentru unii, o mistificare pentru alții, o blasfemie pentru destui și o normalitate pentru foarte mulți.

De ce cîștigă întotdeauna Messi? Asta este întrebarea pe care și-o pune toată lumea. În noul sistem, de cînd FIFA s-a insinuat în ancheta tradițională a celor de la France Football, criteriile sînt destul de transparente. Nu se premiază doar trofeele cîștigate într-un an, sînt mai multe direcții recomandate celor care exercită acest vot.

Trofeele cîștigate formează o primă bucată. S-au dus vremurile cînd, de exemplu, Cannavaro cîștiga Balonul de Aur doar pentru că era căpitanul campioanei mondiale. Trofeele cîștigate reprezintă, e clar, un criteriu important, dar nu decisiv. Din cei trei finaliști, aici cel mai bine stătea Iniesta, cu un Campionat European și o Cupă a Spaniei.

Un al doilea criteriu e format de constanța arătată pe tot parcursul anului. Atenție, vorbim de an calendaristic, nu de an competițional. Anul calendaristic începe în ianuarie și se termină în decembrie, cînd se și votează de altfel. Iar ultima impresie contează mai mereu. Aici, la acest capitol și din acest punct de vedere, Cristiano Ronaldo a fost mult defavorizat de parcursul neregulat, mai degrabă prost, al echipei sale. Convulsiile de la Real Madrid nu l-au ajutat pe Cristiano, eșecurile campioanei Spaniei l-au tras în jos în duelul său particular cu Messi. Din acest punct de vedere, al constanței, Messi are o superioritate evidentă. În afara unei perioade scurte, între ianuarie și februarie anul trecut, dar de care nu-și mai amintește prea multă lume, Messi a fost o mașină de goluri. Cele 91 marcate într-un an sînt o cifră barbară, va fi greu să mai atingă cineva borna asta. Messi nu e genul care să dea goluri în meciurile banale, el apare în toate partidele importante ale Barcelonei din ultimii ani. Faptul că Iker Casillas, după mine cel mai bun portar din lume, e printre clienții săi permanenți nu e o opinie, e o informație certă. Sigur, din punct de vedere al continuității, al constanței în joc, are și Iniesta meritele sale. Însă golgeterii primesc mereu protagonismul, cei care pasează stau undeva în umbra celui care marchează.

Și ar mai fi un criteriu. Cel al imaginii de pe tot parcursul anului. Din punctul ăsta de vedere, Messi e de neînvins. Aparatul de propagandă al Barcelonei funcționează impecabil, pe umerii unei prese, cea catalană, pentru care nu există subiecte negative care să interacționeze cu starul argentinian. Priviți, de exemplu, poza din acest text, pozitivă prin tristețea pe care o dezvăluie. Acum ceva vreme, Ilie Dumitrescu spunea la Fotbal European că Ronaldo are o mare problemă prin faptul că arată mult mai bine decît Messi din punct de vedere fizic. Că e mult mai mediatizat, prin acest aspect, al felului în care arată, al felului în care se îmbracă și-și face freza, al felului în care arată personajele feminine care-l însoțesc. Priviți imaginea de mai jos, de la Gala de la Zurich, în care-l vedem pe Cristiano alături de logodnica sa, Irina, și veți înțelege!

Cristiano arată impecabil, Irina la fel. Par desprinși din filmele cu James Bond, rol pe care, cu puțină pregătire, Cristiano l-ar putea interpreta destul de lesne, căci și Bond e așa, ușor arogant, în siguranța cu care pune jos inamicii și femeile frumoase.

E logic ca o astfel de imagine să stîrnească invidii. Invidia face parte din noi, frustrarea de asemenea, important e să le canalizăm spre lucruri pozitive și să nu devenim maniaco-depresivi. Cei care votează, în marea lor majoritate, sînt bărbați care nici nu arată așa și nici n-au lîngă ei ceva care să arate așa.

E un criteriu, al treilea pe listă, dar extrem de important.

Am scris ieri că fotbalul i-ar datora un Balon de Aur lui Andres Iniesta . La fel de bine, fotbalul îi datorează un Balon de Aur lui Xavi, lui Raul, lui Zanetti poate. Și multor altora.

Fotbalul îi mai datorează un Balon de Aur și lui Cristiano Ronaldo. Pentru tot ce a făcut pînă acum și pentru ce, sînt convins, va mai face. Priviți în filmulețul de mai jos felul în care reacționează Cristiano Ronaldo în momentul în care se anunță numele cîștigătorului!

Nu e un actor atît de bun. Limbajul trupului, buzele strînse și zîmbetul forțat, transformat mai degrabă în rictus, ne arată dezamăgire, frustrare. Doamnelor și domnilor avem privilegiul să fim contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria fotbalului. Un antagonism senzațional, grație căruia avem parte de tot ce e mai bun din partea celor doi. E felul lor de a înțelege o luptă sportivă, doar nu-și imaginează cineva vreo cafteală între ei pe culoare la Zurich. Cristiano nu e mulțumit cu el însuși, nu va renunța prea ușor la ideea de a-l învinge el pe Messi și de a-l supune atenției publicului pentru felul în care va reacționa. Nu stă în firea lui Cristiano să renunțe.

Deocamdată nu există mai multe Baloane de Aur. Iar cel care există, ne place sau nu, are un stăpîn. Lionel Andres Messi.

P.S.

Apropo de ceea ce vorbeam mai sus în legătură cu imaginea. Analizați, în filmuleț, alte două lucruri. Felul în care reacționează Iniesta cînd aude că Messi a cîștigat. Un zîmbet cald, netrucat, căci nici el nu-i actor, față de colegul său de echipă. Dar și felul în care se comportă Messi după ce primește Balonul de Aur. Un atentat la ritmul în care joacă. Incomodat de costum, de pupitru, chiar și de premiu în sine, deși n-ai zice că un Balon i-ar putea pune atîtea probleme. ”Esto es impresionante”, a zis, moment în care sala s-a ridicat în picioare. Iar el, cu un zîmbet de hîrtie, parcă ar fi dat orice să sprinteze de acolo.

Și încă un lucru. Are legătură cu cei doi, cu atmosfera, dar și cu distanța de 16 puncte din clasamentul Primerei Division dintre Barcelona și Real. Delagația madrilenilor la Zurich a călătorit în 3 avioane private. Într-unul președintele Florentino Perez. În altul, Cristiano Ronaldo și Irina. În cel de-al treilea, ceilalți jucători prezenți la gală, plus Emilio Butragueno. În schimb, toată delegația Barcelonei, de la președintele Rosell la Messi, plus soțiile unora dintre ei, a călătorit cu un singur avion.

 

BALONUL LUI INIESTA

BALONUL LUI INIESTA

În acest duel continuu dintre Messi și Cristiano, duel care, hai să fim sinceri cu noi înșine!, ne-a oferit momente incredibile de fotbal și ne-a făcut să vibrăm la fiecare reușită a unuia dintre cei doi, în acest duel, așadar, există cineva care mai poate ieși în evidență. Andres Iniesta.

Iniesta nu e un asasin al superlativelor, așa cum e Messi, nu e un ”killer” al comparațiilor, așa cum e Cristiano. El e doar un fotbalist. Un băiat liniștit, cu un fizic timid și un ten albicios, de ”queso manchego”, apropo și de zona de unde provine, cu un caracter profund și un ego ce nu explodează în vestiare, ori pe teren, către colegi. E din acea categorie a geniilor anonimi. Nu știm ce mașină are, nu l-am văzut pozînd în lenjerie intimă, nu ne invadează televizoarele din reclame, știm doar că e cap de familie și tată, despre care n-am auzit să-și piardă nopțile prin cluburi, înconjurat de supermodele, și nici nu-l bănuim în stare să sară vreodată la gîtul antrenorului său.

Aţi avut vreodată curiozitatea să priviţi, într-o seară senină, cerul înstelat? N-aţi avut senzaţia că totul e o dezordine, că nimic n-are legătură sau sens? Vă sugerez să încercaţi să vă luaţi un punct de referinţă, să vă concentraţi asupra lui! Veţi descoperi cum totul prinde contur.

Priviți-l pe Iniesta în joc!  Iniesta e omul care ordonează jocul celei mai bune echipe a Barcelonei din toate timpurile şi a celei mai bune echipe a Spaniei din toate timpurile.  E cel care dă sens unui desen de multe ori imposibil, oferindu-se coechipierilor, ca un far marinarilor dezorientaţi sau ca un indicator alpiniştilor rătăciţi. Mereu cu capul sus, mereu căutînd un coleg mai bine plasat, mereu disponibil să ajute. Iniesta e mereu acolo unde e mingea, pe care o cumințește atunci cînd e nervoasă. Iniesta nu e colecționarul de trofee, nu-și face un scop din asta ori din a bate recorduri, el e omul de echipă, omul cu pasa, cel care crează contextul golurilor și vindecă stările de anxietate ale echipei. Puţine exemple de fotbalişti precum Iniesta găsim în istorie, care să devină atît de importanţi fără a fi, în acelaşi timp, mediatizaţi.

Sînt convins că dacă ar primi Balonul de Aur, l-ar pasa imediat lui Messi.

 

FAZA MEA MEMORABILĂ

FAZA MEA MEMORABILĂ

De regulă interviurile le iau eu. Dar uite că se întîmplă să mai și dau. Am dat la finalul anului 2012, unul în care povesteam cîte ceva din cariera mea jurnalistică, pentru o emisiune de pe DigiSport 1, și cel de-al doilea colegilor de la știri, care au creau această rubrică, ”Faza mea memorabilă”.

Am avut destule faze memorabile pe parcursul anului trecut, dar m-am gîndit să nu fie ceva neapărat de joc. Am strigat de atîtea ori ”gool” de-a lungul anului că nu mai e nimic memorabil în asta. Sigur, ar fi fost memorabil dacă aș fi reușit să-l întrec pe colegul Bogdan Socol în ceea ce privește durata și decibelii, dar asta e foarte foarte greu, dincolo că nu e stilul meu, nici nu pot, nu mă mai țin plămînii ca pe el, care e ceva mai tînăr.

Așa că am ales acest moment al introducerii pe care am făcut-o pe ”Etihad Stadium”, la meciul Manchester City – Manchester United. Am explicat acolo de ce.

Sper ca 2013 să-mi aducă mai multe momente memorabile de genul ăsta!

 

 

ARDEREA DOMNULUI NICOLAESCU

ARDEREA DOMNULUI NICOLAESCU

Nimic nu vinde mai bine în țara asta ca moartea. Moartea se citește, moartea se distribuie, moartea circulă mult mai ușor decît viața prin mintea oamenilor, își găsește mult mai lesne un drum prin zona emoțională din creier. La ziare se știe asta, faceți un raport între subiectele triste și cele vesele pe care le-ați citit în ultima vreme și veți vedea că primele cîștigă net. Televiziunile s-au adaptat perfect, în special cele de știri, care văd prilej de breaking news, la nivel național, pentru orice copilaș neascultător, care cade într-o fîntînă secată de apă dintr-un sat secat de iluzii dintr-o provincie secată de puteri. Cîte subiecte pozitive, în afara succeselor sportive, ați văzut ca breaking news la televiziunile de știri?
Moartea domnului Nicolaescu, asta ca să rămînem aproape de lumea filmului din care provenea, și-a tras partea leului pe televiziuni în aceste zile. Totul mergea cu fir întins spre megashow-ul de final: înmormîntarea. Care urma să fie transmisă în direct, evident, nu și în exclusivitate, căci așa ceva e imposibil pe un asemenea subiect. Cînd, ce să vezi? O știre a scurtcircuitat programele, îngălbenind laturile ecranului, pe porțiunea de, ați ghicit, beaking-news: nu înmormîntare, inicinerare.
Mesajul subliminal, netransmis, dar trimis pe firul scurt către mintea oamenilor ce așteptau spectacolul grotesc de la groapă și-a găsit conexiunea. A ajuns exact la cei care gustă astfel de imagini, dintr-o aplecare stranie spre circ, fie el și amestecat cu lacrimi. Regretul că nu-și vor primi porția gratuită de circ, cea de pîine fiind deja trecută la capitolul „cu bani”, a adus acele huiduieli la vederea unui sicriu închis. Huiduieli pe care acum încearcă toată lumea să și le explice, cum altfel decît la breaking news.
Nu-i foarte greu. Oamenilor li s-a livrat circ, ca un drog legal, un fel de etnobotanică televizată, iar acum, cînd nu-și mai primesc porția, intră într-un soi de sevraj, cu manifestări diverse, de la frustrare tăcută la huiduieli spre un sicriu închis. Decizia unei familii, cît ar fi ea de suspectă (incinerarea nu mai lasă loc de viitoare teste ADN, nu-i așa?) nu poate fi discutată, totuși nu poate fi subiect de referendum. Indiferent cît de frustrant sună asta în mintea unora.
Pînă la următoarea moarte de breaking news, vom avea o viață liniștită.

CUM L-AM SALVAT PE MOURINHO

CUM L-AM SALVAT PE MOURINHO

S-a întîmplat acum aproape 15 ani. În 1998, mai exact. În acel an Bucureștiul a găzduit Europeanul de tineret, în ultima săptămînă a lunii mai. Erau alte vremuri pentru fotbalul românesc. ”Naționala” mare se pregătea pentru Mondialul din Franța, iar echipa de tineret, cu Victor Pițurcă antrenor, se calificase la turneul final, pe care președintele Mircea Sandu a izbutit să-l aducă la București.  Au participat, în afară de Romania, alte 7 echipe: Germania, Grecia, Olanda, Norvegia, Rusia, Suedia și Spania, cea din urmă cîștigînd competiția, într-o finală cu Grecia, jucată în Ghencea. Au fost atunci la București cîțiva dintre fotbaliștii buni de mai apoi, Ballack, Klose, Liberopoulos, Karagounis, Dellas, Van Bommel, Van Nistelrooy, Makaay, Iversen, Michel Salgado, Valeron, Guti, Ballesteros, Ljungberg, iar dintre ai noștri, Reghecampf, Contra, Miu, Cătălin Munteanu, Florentin Petre sau Hâldan.



Pe vremea aceea, Jose Mourinho era secundul lui Louis van Gaal la Barcelona. Și a venit să vadă, din partea clubului catalan, competiția de la București. În paranteză fie spus, atunci s-a inaugurat și relația dintre portughez și Giovanni Becali. Era destul de necunoscut totuși, mai ales la noi, căci televiziunea nu era atît de dezvoltată, iar informațiile circulau mult mai greu.

Se juca pe ”Cotroceni” semifinala dintre Spania și Norvegia. Am fost la meci ca ziarist la ProSport. Pentru noi, acel turneu final de tineret a fost prilejul perfect de a experimenta noua tehnologie pe care o primisem la ziar în perspectiva Mondialului din Franța. Atunci am utilizat pentru prima dată laptopurile și transmisia textelor direct de pe stadion, ceva ce astăzi e considerat de un firesc absolut. La poarta de acces din Doctor Lister am nimerit într-un mic conflict. Doi jandarmi încercau să se înțeleagă cu un tip brunețel, nu foarte înalt și deloc forțos, ce voia să intre în stadion. Problema lui era că voia să intre fără acreditare, pe care o uitase la hotel, iar jandarmii, evident, nu aveau o mare dorință să-l lase. Degeaba se chinuia el să le explice că e secund la FC Barcelona și că, normal, are acreditare, oamenii nu-l credeau și pace.



Atunci am intervenit eu. Îl cunoșteam pe Mourinho din presa spaniolă, îl mai văzusem la televizor (pe vremea aia unele meciuri se transmiteau pe TVE Internacional) și le-am explicat jandarmilor cu pricina că e într-adevăr secund la FC Barcelona și, probabil, are acreditare, dar a uitat-o la hotel. Nu știu dacă am fost mai convingător decît Mourinho, dar, față de el, am avut un mare avantaj, vorbeam aceeași limbă cu oamenii de ordine. Cert e că s-au înmuiat și l-au lăsat să intre pe stadion, care oricum era destul de gol, meciul nestîrnind cine știe ce interes pentru români.

Anii au trecut. Mourinho a avansat, a devenit ”The Special One” și, mai apoi, ”The only one”. A cîștigat titluri, trofee, bani, glorie. E unul dintre cei mai cunoscuți oameni de pe planetă și cred că poate intra pe orice stadion din lume fără bilet. Poate doar în schimbul unui autograf. Sau a unei poze, de genul celei de mai sus, pe care am făcut-o la Barcelona, după ”Clasico” din aprilie 2012, la finalul căruia Real devenea aproape campioană a Spaniei. Am dat atunci nas în nas cu Mourinho prin catacombele de sub ”Camp Nou”, în timp ce căutam ieșirea, după meci și după ce făcusem un ”live”, chiar de pe gazon, pentru ”Fotbal European”. Butona ceva la telefon, părea extrem de liniștit, de parcă nu bătuse pe Barcelona la ea acasă. A acceptat fără prea mari fițe o poză, asta apropo de cei care-l numesc arogant.

Nu i-am amintit de episodul din 1998. Ce rost avea! Pesemne că nu-și mai aducea aminte. Și nici nu era important. De fapt, am scris despre asta doar ca pretext pentru o invitație. O invitație la film, pe care v-o fac, pentru că tot e vineri și e o zi cu mai puțin fotbal. E un documentar excepțional realizat de englezii de la ITV, despre ceea ce este azi Jose Mourinho și felul în care a ajuns să fie ”Special One”. Veți găsi imagini inedite, opinii ale unor oameni de fotbal gen Sir Alex Ferguson, dar și păreri ale celui în cauză. Are aproape 5o de minute, dar vă garantez că nu vă veți plictisi. Vizionare plăcută!

VIVA LA VIDA

VIVA LA VIDA

UPDATE

E un update trist. Pe care mi-e foarte greu să-l scriu. Pe 25 aprilie, Tito Vilanova a pierdut lupta cu teribila boală. La 45 de ani, antrenorul care a condus Barcelona spre recordul de puncte într-un campionat s-a stins. A antrena Barcelona a fost un demers infinit mai simplu decît lupta cu boala. Dumnezeu să-l odihnească! Și, privind la destinul înfiorător pe care l-a avut – să ajungi să antrenezi Barcelona, să-ți împlinești un vis pe care l-ai avut din copilărie, dar să nu te poți bucura de asta – să luăm aminte! Destinul nu ni-l alegem niciodată. De aceea e bine să trăim viața pe care o avem, atît cît o avem, să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi și să nu visăm la lucruri imposibile. Unii oameni n-ar vrea decît să mai trăiască, indiferent cum.

De multe ori am spus și scris că Tito Vilanova ar merita mai multe rînduri decît cele care îi sînt consacrate, ar merita mai multe laude, mai multe comentari. Din păcate, aceste rînduri au venit, dar nu așa cum ar fi trebuit, ci din pricina unei maladii parșive, care l-a făcut să intre într-un nedorit prim-plan.



Tito Vilanova s-a reapucat de treabă. A făcut-o cu aceeași naturalețe cu care a acceptat să-i ia locul lui Pep Guardiola, într-un moment în care toată lumea vorbea de un final de ciclu și anticipa un transfer de putere către Madridul atotputernicului Mourinho. Naturalețea omului simplu, care nu are nimic în comun cu profilul mediatic al antrenorului de echipă mare, cu un ego demn de un șef de stat, dacă nu cumva mai mult.

Tito Vilanova a mai cîștigat un meci. Poate cel mai greu al existenței sale, împotriva unui adversar pe care, acum un și ceva, îl credea învins. Mai are de tras pînă la victoria definitivă, la fel cum, și în plan fotbalistic, mai are de muncit. S-a întors la muncă însă, pentru că nici un medicament din lumea asta nu e mai util decît posibilitatea de a face ce-ți place și unde îți place. În fața lui stau obiective pe care nimeni nu și le-ar fi asumat astă-vară, dar și obiectivul fundamental al fiecărui individ: viața însăși.

 

În primul an de mandat al lui Guardiola, Tito l-a ajutat să aleagă melodia cu care să-și motiveze jucătorii, în autocar, în vestiar sau la stația de amplificare de pe ”Camp Nou”. ”Viva la vida”, piesa celor de la Coldplay a fost aleasa, iar cei care au mai mers la meciurile Barcelonei în acea perioadă știu că se auzea atunci cînd fotbaliștii catalani ieșeau la încălzire.     ”Viva la vida” e și mesajul pe care-l transmite, astăzi, Tito Vilanova, despre care apropiații spun că ar fi mărturisit că a antrena pe Barcelona e o joacă de copii pe lîngă lupta cu cancerul. O joacă de copii care-l ajută însă extraordinar într-o bătălie de oameni mari.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Matei on PAS ÎN DOIPacat ca Digi nu si-a permis Premier League. Ma intreb cu cat mai scumpa e fata de Spania.
  • Matei on SUTA DE MILIOANE DE LA CRISTIANO LA MAGUIREDin pacate cresterea sumelor de transfer (si a salariilor) nu a fost reflectata si in salariile suporterilor. Aceste asa-zise “lovituri” [...]
  • Mimi on AVEM O ECHIPĂ. CUM PROCEDĂM?Poate sa imi spuna si mie cineva va rog in 2019 care este adresa de email CORECTA SI CAND SE [...]
  • Bogdan on AVEM O ECHIPĂ. CUM PROCEDĂM?Contra nu-si va asuma niciun risc. Va face o selectie la alibi, nu cu gandul la performanta ci la scuzele [...]
  • Matei on AVEM O ECHIPĂ. CUM PROCEDĂM?Nici eu nu inteleg de unde dezamagirea unor ziaristi ca nu am castigat meciul. Radoi a fost pragmatic, si-a atins [...]
Twitter
Arhivă