Săptămîna trecută, Joan Laporta, fostul președinte al Barcelonei, amintea într-un interviu că, la un moment dat, FC Barcelona a avut posibilitatea să-i achiziționeze pe Cristiano Ronaldo și pe Kaka. Mai corect era la anumite momente, căci s-a întîmplat în două perioade diferite.
Deși au fost preluate ca atare, cuvintele lui Laporta nu se constituie într-o formidabilă noutate. Eu însumi am scris în 2011 de posibilitatea pe care a avut-o Barcelona să-l ia pe Cristiano. Povestea cu Kaka e un pic încîlcită și neclară, mai degrabă pare o glumă a lui Silvio Berlusconi, al cărui simț al umorului era uneori bizar, dacă nu cumva și un pic degradat, urmare a unor anumite excese pe care le comitea încercînd să copilărească pînă la 70 de ani. În 2007, după ce Milan luase Liga Campionilor, i-a venit ideea năstrușnică de a face un schimb Kaka-Ronaldinho, dar nu un schimb clasic, ci unul care să se producă în fiecare vară, pe ideea ca cei doi să joace un an la Barcelona și celălalt la Milan. O prostie pînă la urmă, care a și rămas în stadiul ăsta, dar pe care Laporta, ce pare să-l invidieze tare mult pe Berlusconi de vreme ce s-a separat de familie, s-a combinat apoi cu o actriță de filme porno iar acum e într-o relație cu o fată mai tînără cu 26 de ani decît el, a găsit de cuviință să și-o treacă la realizări.
În schimb, varianta cu Cristiano Ronaldo e cît se poate de reală. S-a întîmplat în 2003, atunci cînd Joan Laporta abia cîștigase alegerile la Barcelona și forma echipă cu actualul președinte, Sandro Rosell, și cu Txiki Beguiristain, care e acum la City. Echipa de mai sus ieşise, surprinzător, cîştigătoare, în dauna celei conduse de Lluis Bassat, care-i propunea pe Pep Guardiola director sportiv, pe Ronald Koeman antrenor şi pe Cristi Chivu ca potenţial transfer. Atunci, pe masa lui Beguiristain au ajuns primele informări despre Cristiano Ronaldo.
Cristiano era încă la stadiul de mare promisiune. Îl avea ca agent pe Jorge Mendes, după ce Giovanni Becali îl refuzase pentru că, tupeist de mic, Cristiano îi ceruse un Porsche ca să semneze cu el. Jorge Mendes negocia cu Beguiristain transferul mexicanului Rafa Marquez și mai propunea cîteva nume: Deco, Tiago, Quaresma și Ronaldo. Cu Deco lucrurile au fost simple, Mourinho, atunci la Porto, nevrînd să audă de vreo plecare. În ceea ce-l privește pe Cristiano, lucrurile s-au mișcat cît de cît. În sensul că Sandro Rosell a plecat la Lisabona. Fix în acele zile, Cristiano semna un contract de reprezentare cu Nike. Nu întîmplător, căci Rosell fusese șeful Nike pe America de Sud și un nume greu în ierarhia multinaționalei americane, cu multă influență. Tot atunci, Sporting Lisabona semna un soi de precontract cu Barcelona, prin care oferea catalanilor prima opțiune de transfer, dar și un drept de preemțiune, în caz că apăreau alte cluburi interesate. De altfel, informația a apărut de cîteva ori în presa catalană de atunci.
Evident, nu doar Barcelona îl voia pe Cristiano. Prima ofertă a fost, puțină lume știe asta, a Valenciei: 7 milioane de euro. Puțin, foarte puțin trebuie să fi zis șefii de pe ”Alvalade”. Manchester United răspunde cu 10 milioane și apoi a contraatacat fulgerător în terenul Barcelonei: 20 de milioane pentru transferul lui Puyol, plus un salariu de trei ori mai mare pentru căpitan. Luați prin surprindere, catalanii lasă deoparte pista Cristiano și se concentreaza pe cea a lui Puyol, cu care cad finalmente la un acord. Luna iulie se încheiase, Barcelona îl luase deja pe Ronaldinho, dar banii se cam terminaseră.
Ziua Z a fost 6 august. Atunci, Sporting și-a inagurat noul stadion într-un amical cu Manchester United. Beguiristain și Rosell merg și ei la meci. Au un mare aliat în persoana lui Jorge Mendes, agentul care tocmai îl adusese și pe Quaresma, după Marquez, plus că îi ajutase pe catalani să “scape” de brazilienii Geovanni şi Rochemback, duşi la Benfica, respectiv, Sporting. El Mundo Deportivo a căutat, pe 6 august, să dea știrea noului transfer. Numai că socoteala din Barcelona nu s-a potrivit cu cea de la Lisabona.
Partida în sine e un recital al lui Cristiano Ronaldo. S-a spus că la pauză, Scholes i-ar fi zis lui Sir Alex Ferguson: “Mister, puştiul ăsta ne-a scos sufletul, nu putem să-l luăm?”. Deja nu mai conta nimic altceva. La final, Rosell i-a comunicat lui Jorge Mendes: “Cît e oferta lui Manchester? 10 milioane? Îi dăm şi noi”. Aveau drept de preemțiune. Doar că United era United, iar Sir Alex nu avea conturile la fel de goale precum Barcelona. N-a vrut să plece pînă nu a vorbit şi el cu Mendes. Autocarul lui Manchester a aşteptat mai bine de o oră, cu ceilalţi jucători înăuntru, în parcare, ca Sir Alex să termine discuţia. Care a adus o nouă ofertă: 18 milioane de euro.
Barcelona a considerat un risc prea mare să dea o asemenea sumă, mai ales că abia venise Ronaldinho și era luat și Quaresma, pe atunci mai bine cotat decît Ronaldo. Și a ieșit in joc. Cristiano a ajuns la United, iar ceea ce a urmat de atunci pînă în ziua de azi e cunoscut de toată lumea.
Peste 4 luni, în noiembrie 2003, tot în Portugalia, dar la Porto, debuta, într-un amical FC Porto-Barcelona, Lionel Messi.
Dacă de ceva nu avea nevoie Jose Mourinho înaintea primei manșe din ”El Clasico de Copa” cu FC Barcelona, ei bine de asta n-avea nevoie. Să se trezească vorbind Sara Carbonero despre situația echipei, despre atmosfera din vestiar. Logodnica lui Casillas tocmai a făcut-o, iar ceea ce a zis ea a fost imediat preluat de mai toate site-urile din lume, iar mîine vor apărea și în ziarele tipărite.
Sara Carbonero a fost, că tot sîntem la perioada de reduceri, două într-una. Mai întîi a fost ziarista. Are un contract cu canalul mexican ”TeleVisa”, unul dintre cele mai puternice din lume, mai exact la programul ”La Jugada”. Sara e un nume cunoscut în peisajul media din Spania, e o ziarista de televiziune bună (profesional vorbind de data asta), nu s-a ridicat brusc și doar datorită relațiie sale cu Casillas. Ea era vedetă și înainte, doar că nu aveau atîta greutate cuvintele ei, nu era atît de mult băgată în seamă dincolo de ceea ce făcea ea la Radio Marca, la Cadena SER, la postul La Sexta sau la Telecinco, unde e acum.Legătura cu Casillas i-a adus gradul de notorietate ce i-a permis să iasă dincolode granițele Spaniei.
Veți vedea pe imaginile de mai jos. Prima parte e pur jurnalistică. Vorbește despre ceea ce s-a întîmplat, relatează cele apărute în Marca, răspunzînd întrebării puse de moderatorul mexican: ”Qué pasa ahí, Sara?”. Apoi, la final, găsește de cuviință să transmită și o părere personală.
“Dentro del vestuario, el clima como sabéis todos no es bueno. De ahí a que haya habido un chantaje… pensamos todos que no. Lo que sí es vox populi es que los futbolistas no comulgan para nada con su entrenador. Ahora mismo hay división en el vestuario y habrá que esperar a final de temporada para ver si Mourinho se va, porque tiene muchos frentes abiertos en el Real Madrid”.
Cu alte cuvinte, pe românește spus, ”în vestiar, DUPĂ CUM ȘTIȚI CU TOȚII, atmosfera nu e bună”. De unde să știm cu toții? Că nu stăm în casă, ca să nu zic, direct, în pat, cu căpitanul echipei. Asta era întrebarea logică a moderatorului, dar ea n-a venit. ”Dar de la asta, că a fost apoi un șantaj, credem cu toții că nu”. În paranteză fie spus, fraza asta nu se prea regăsește în traducerile ulterioare, pentru nu prea ajută în context, nu-i așa? Să nu lăsăm adevărul să strice un subiect bun, nu?
Apoi vine și sentința: ”Ceea ce e <<Vox Populi>> e că fotbaliștii nu prea împărtășesc părerea antrenorului. Vestiarul e divizat și trebuie să așteptăm finalul sezonului pentru a vedea dacă Mourinho pleacă, pentru că are multe fronturi deschise la Real Madrid”. Nu neapărat în sens războinic se referea ea cînd vorbea de frinturi, dar ideea cam asta e.
Teoretic n-a spus nimic nou. L-a confirmat pe Florentino Perez, care a spus că nu a existat șantaj din partea jucătorilor. Practic însă a făcut un mare deserviciu echipei și logodnicului, iar norocul lui Iker Casillas acum e că, fiind accidentat, nu e în vestiar alături de Mourinho și ceilalți.
Sara are două meserii în momentul ăsta. Cea de jurnalistă și cea de nevastă de fotbalist. A doua meserie e din ce în ce mai la modă, multe fete ar face o facultate că să și-o însușească. Cîteodată însă e bine să faci distincție între ce auzi acasă și ce spui în casele altora, prin televizor.
Niciodată să nu spui niciodată, nu-i așa? Întotdeauna să crezi că crezi că viața îți poate oferi cele mai neașteptate căi de revenire în prim-plan, cele mai neașteptate oportunități de a demonstra de ce ești în stare.
Diego Lopez n-a spus, în 2007 cînd a plecat de la Real Madrid, că nu se va întoarce niciodată. Nimeni nu face asta în fotbalul civilizat, doar noi sîntem prizonierii unei mentalități de peluză și uităm că fotbalul e o meserie ca oricare alta. A lăsat o ușă deschisă, întredeschisă să spunem. Și iată că, brusc și cînd nici el nu se mai aștepta, această usă s-a redeschis. La 31 de ani, Real Madrid l-a rechemat, ba a și plătit pentru asta 4 milioane de euro, spre a acoperi golul lăsat de acidentarea lui Iker Casillas. Ciudată remarcă pentru un portar, nu-i așa, ”să acopere golul”?
Diego Lopez e un portar crescut de Real Madrid. Made in ”La Fabrica”, așa cum se numește academia de fotbal a madrilenilor. A parcurs toate etapele pe care trebuie să le parcurgă un tînăr ce aspira la gloria fotbalistică, un tînăr să-i spunem normal, nu excepții cu un talent ieșit din comun. Real Madrid C, apoi împrumut la Alcorcon, vecina de cartier, apoi Real Madrid B și apoi pasul la Real Madrid cel mare. Un pas făcut pe jumătate, adică doar spre banca de rezerve, căci titularul postului era, cine credeți?, ei da, ați ghicit, Iker Casillas.
Pentru un portar e tare greu să-și aștepte rîndul. E, dacă vreți, situația lui Pantilimon la City. La portar nu există rotații, accidentările nu-s așa frecvente ca la jucătorii de cîmp, suspendările de asemenea, iar cînd portarul care este concurență directă mai e și titularul echipei naționale, cum e din nou cazul lui Pantilimon cu Hart, șansele sînt mici. Diego Lopez a simțit-o pe pielea sa, Pantilimon, ca să continuăm comparația, simte și el. Pînă cînd, Diego Lopez deocamdată, îți dai seama că e mai bine să pleci, că postura de rezervă nu-i bună la infinit.
Diego Lopez a avut șansa lui. Mică, foarte mică. În 2006 la echipă a venit Fabio Capello. Italianul a preferat întotdeauna portarii cu talie, ceea ce Diego Lopez e, are 1,96 față de Casillas, care are 1,85. În plus, tocmai ce venise la Real în acea vară și Fabio Cannavaro, proaspătul campion mondial cu Italia și viitor Balon de Aur, care era destul de scund pentru un fundaș central, 1,76, iar Capello gîndea să compenseze cumva acest handicap la fazele fixe mai ales. Gîndea, căci la stadiul ăsta a rămas, deși în Austria, unde Madridul a făcut atunci primul cantonament al verii, a lăsat să se înțeleagă asta la antrenamente, la unele meciuri oficiale, plus în unele discuții ”off the record” cu jurnaliștii ce însoțeau echipa. N-a mers mai departe, n-a trecut de la gind la faptă, Casillas era totuși Casillas, cum ar spune spaniolii, ”Casillas es mucho Casillas”, chiar dacă atunci nu devenise campion mondial și european.
În vara următoare, Diego Lopez s-a decis să plece. Avea 25 de ani și cîteva luni, cît să mai aștepte? Și mai ales, ce să mai aștepte? A ajuns la Villarreal, care l-a dus inclusiv spre ”naționala” Spaniei, dar numai conjunctural, nimic serios, inclusiv în lotul deplasat la Cupa Confederațiilor. Episodul Villarreal s-a terminat odată cu terminarea aventurii în Primera Division a fostei semifinaliste de Liga Campionilor. A ajuns la FC Sevilla, unde destul de ciudat totuși, a pierdut duelul cu Palop pentru titularizare. Iar acum, iată-l din nou la Real Madrid.
Aceasta a fost istoria. Pe scurt. Discuțiile sînt însă deschise. Ca și întrebările. De ce n-a mizat în continuare Jose Mourinho pe Adan, despre care spunea nu demult că e la același nivel cu Casillas? Bietul Adan are o soartă crudă totuși. Expus unui oprobiu public nemeritat, căci nu e deloc un portar rău, din pricina unui conflict de vestiar, el se vede și acum marginalizat. E de presupus că va pleca la vară în aceste condiții, căci peste 3 luni Casillas va fi complet refăcut, iar ”Casillas es mucho Casillas”. Are 25 de ani, exact cît avea și Diego Lopez cînd a plecat, iar acum deține rolul e al treilea portar într-o organigramă simplă.
Cît despre Diego Lopez, așa cum spuneam la început, este șansa lui. Vine cu cîteva semne de întrebare în spate, date de pierderea luptei cu Palop la Sevilla, dar vine și cu o marjă de timp suficientă de data asta la Real. Vine cea mai grea perioadă a sezonului, iar dacă Diego Lopez o trece cu bine, viitorul său poate fi mai bun. Cu sau fără Real Madrid în el.
Am citit, imediat după Malaga-Barcelona, o părere. Pe Facebook, parcă pe grupul Fotbal European, nu mai țin minte exact. Cineva spunea că e plictisit de atîtea Clasico și că mai bine ar fi fost, pentru diversitate, să se califice Malaga, ca să avem o semifinală Real-Malaga. Un duel interesant, nimic de zis, Pellegrini vs Mourinho în dublă manșă, cu perspectiva finalei în joc. N-am nimic cu opinia omului, e a lui și e liber s-o exprime. Din dezbateri vine progresul, iar opiniile, pe lîngă că nu costă nimic, pentru că-s ale fiecăruia, ne ajută să evoluăm, Important e să le ascultăm și pe ale altora, să le contrazicem, dacă avem de ce, dar cu argumente, nu cu tipica frază ”nu e bine că avem încă două Clasico pentru că nu-mi place mie”. Și dacă altora le place, cum facem?
Uite, de exemplu, mie îmi place! Pentru că n-are cum să fie un fotbal de proastă calitate. Pentru că orgoliile sînt prea mari, dar și valoarea celor două echipe e prea mare, iar asta ajută spectacolul. Un ”Clasico” n-a fost și nici nu va fi vreodată un meci normal. Pînă acum vreo 5 ani, Real și Barcelona se vedeau față în față cam de două ori pe an. În meciurile de campionat. Cupa Spaniei o cam lăsau în plan secund, iar în Liga Campionilor duelurile erau destul de rare. Acum, de cînd a venit Mourinho mai ales, Real și Barcelona se tot întîlnesc. Campionat, Cupă, Supercupa Spaniei, Liga Campionilor, am avut destule momente frumoase în aceste partide. Eu unul îmi amintesc cu plăcere acele 4 meciuri jucate în interval de 19 zile, în 2011, 16 aprilie, 20 aprilie, 27 aprilie, 3 mai, la care s-au adăugat și două în august, din Supercupă. V-ați plictisit atunci de Clasico? Eu unul nu. Au fost show-uri grozave, cu de toate, inclusiv cu ceva reziduuri colaterale, care între timp s-au mai diminuat, poate și pentru că a plecat Pep, poate și pentru că Mourinho are destule pe cap.
Există voci, am spus chiar la început, care preferă principiul ”mai răruț, că-i mai drăguț”. Sper că doar la fotbal și ”El Clasico”. Pe ideea că și caviarul consumat în exces poate produce senzații neplăcute. Eu n-aș compara ”Clasico” cu caviarul. Caviarul e totuși o delicatesă, pe care aș compara-o cu o altfel de partidă, înțelegeți voi despre ce e vorba :)) ”Clasico” mi se pare o masă bună, completă, cu mîncăruri de calitate, un desert care să ne invadeze papilele gustative, dar și un vin bun, o masă pe care am vrea s-o avem tot timpul la dispoziție.
Tocmai acest exces de partide a ajutat ambele cluburi să crească, să dobîndească o dimensiune globală uluitoare și nu degeaba cele două conduc ierarhia din așa numitul ”Money League”. Principiul vaselor comunicante funcționează perfect cînd vorbim de Barcelona și Real. Amîndouă sus nu pot fi niciodată. Amîndouă jos, foarte foarte rar. Cele două depind una de alta în măsurarea valorii de moment, comparația nu se poate face decît cu cel pe care-l ai drept rival dintotdeauna. Planeta se taie în două atunci cînd joacă Real și Barcelona, simpatiile se împart, antipatiile de asemenea, se unesc însă dorințele tuturor de a vedea cel mai bun fotbal posibil. Și cred că așa va fi. Primul episod, miercurea viitoare, ora 22:00, returul la finalul lui februarie, iar la începutul lui martie meciul de campionat.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!