Luis Enique și Guardiola sînt doi antrenori destul de diferiți, cu toate că, la un moment dat, se vorbea de asemănările existente între ei. Primul duel între cei doi foști coechipieri, care au început meseria de antrenor practic în aceeași zi, la categorii diferite de vîrsta în La Masia, academia Barcelonei, primul duel așadar s-a terminat cu victoria celui mai mai puțin experimentat. Cel puțin așa spune CV-ul celor doi, căci dacă ne uităm pe vîrstă constatăm că Luis Enrique e ceva mai bătrîn, cu 6 luni, decît Pep. Oricum, ambii sînt încă tineri pentru meseria asta, ar trebui să aibă în față măcar 20, dacă nu 25 de ani de antrenorat. Luis Enrique l-a eliminat pe Guardiola beneficiind din plin de creația actualului bavarez.
Despre returul de la Munchen nu se poate vorbi prea mult. Calificarea a fost pierdută de Bayern, în special din punct de vedere psihologic, la golul de 3-0 marcat de Neymar pe ”Camp Nou”. Un 2-0 suna mai blînd, mai accesibil, 3-0 arăta rău, chit că nemții făceau apel la tradiția lor, la filozofia lor, la tot ce-i înconjoară pentru a scoate în evidență ideea că un 4-0 e destul de posibil. În realitate, n-a fost, Nici la 1-0, după golul lui Benatia, nici la 3-2, Barcelona n-a dat senzația că a pierdut din mînă meciul, că poate intra într-un vîrtej care s-o ducă spre dezastru. Mai degrabă, parcă repriza a doua a fost un serviciu pe care Barcelona i l-a făcut lui Pep. A cărui situație la Bayern era și este destul de confuză. Paradoxal, deși a cîștigat, nici situația lui Luis Enrique nu e mai clară. Ba, super-paradoxal, extrem de paradoxal sau cum vreți să-i spuneți, în momentul ăsta se spune că mai mult șanse de a-și părăsi postul actual le are Luis Enrique și nu Guardiola.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Trecutul celor doi antrenori e deja cunoscut. Legăturile dintre ei, prietenia ce-i leagă. La Barcelona, Guardiola a primit o echipă intrată într-un soi de entropie fotbalistică pe care el a știut s-o gestioneze. Cît a funcționat relația cu starurile din vestiar, a funcționat și Barcelona lui Pep. Cu succesele știute, care plasează această echipă în rîndul reperelor fotbalistice, alături de Ajax-ul lui Rinus Michels și Milanul lui Sacchi. Apropo, nici Michels și nici Sacchi n-au reușit să mai cîștige Cupa Campionilor Europeni, cum se chema atunci, după ce și-au părăsit creațiile. O fi și ăsta un semn, cine știe! Luis Enrique a primit la Barcelona o echipă ce trăia foarte mult din amintirile epocii Pep. În special în ceea ce-i privește pe fani. La Bayern, Guardiola trăiește aceeași senzație, comparația cu Jupp Heynckes e inevitabilă, deși nedreaptă, căci Pep nu are nici o vină în plecarea lui Jupp.
Luis Enrique a schimbat destule la Barcelona. Pe vremea lui Pep, se vorbea de Barcelona mijlocașilor, era echipa lui Messi, Xavi și Iniesta, nu puțini erau cei care la vremea respectivă băteau cîmpii cu grație considerînd că Messi nu ar exista fără Iniesta și Xavi. Sînt curios ce mai spun acum, cînd Messi există și încă într-o formă parcă mai bună, căci acum e mai matur și se implică mai mult în jocul colectiv. Astăzi, și aici cred că vine schimbarea adusă de Luis Enrique, Barcelna e echipa celor trei atacanți, a celor trei tenori, a celor trei mușchetari din atac. Mingea zăbovește la mijlocași mai puțin decît pe vremea lui Pep, în schimb dacă ajunge la unul dintre cei trei panica pune stăpînire pe adversar. În momentul ăsta nu-mi dau seama ce intimidează mai mult. Știința celor trei de a crea faze sau capacitatea lor de a le rezolva. N-aș vrea să pătrund foarte mult în istorie, dar nu cred că am văzut prea des un argentinian, un brazilian și un uruguayan înțelegîndu-se atît de bine. Iar aici, meritul lui Suarez e colosal. Arhiva acestui blog stă mărturie, am scris despre rolul lui Suarez încă din toamnă, atunci cînd destui strîmbau din nas și se grăbeau să spună că Suarez nu se va acomoda. Suarez nu-i Messi, Suarez nu are tehnica lui Neymar, dar Suarez este complementul perfect pentru cei doi. Iar faptul că s-a introdus relativ repede în societatea pe care o formau argentinianul și brazilianul arată, dincolo de valoare, și un caracter aparte, pe care mulți îl aruncau în derizoriu după episoadele cu mușcături din trecut. Apropo, de ce oare Suarez de cînd a venit la Barcelona nu a generat nici cea mai mică problemă? E o întrebare pe care ar trebui să și-o pună mulți.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Guardiola a schimbat și el destule la Bayern. Nici n-avea cum să facă altceva. Avea în spate o serie de performanțe care-l recomandau. Fac parte dintre cei care-l simpatizează pe Guardiola. Mi-a plăcut încă de pe vremea cînd era jucător, i-am urmărit apoi cu destulă atenție traiectoria la FC Barcelona, am citit tot ce au scris despre el, despre metodele lui, despre ideile lui, oameni care au fost aproape de tot ceea ce a reușit el la FC Barcelona. Există o categorie, cu care sincer n-aș vrea să interacționez pentru că simt că mi-ar insulta inteligența și mi-ar pune la grea încercare neuronii, care consideră că Guardiola e de-a dreptul un antrenor prost, că jocul pe care l-a propus el la Barcelona e plictisitor și că toate performanțele au fost realizate cu ajutorul șansei, arbitrilor și din cînd în cînd al lui Messi. Guardiola a fost adus cu un scop la Bayern. Un scop pe care l-a atins. De a se menține în fruntea Bundesligii pentru al doilea sezon consecutiv, ceea ce Bayern a reușit. Acum a reușit pentru a treia oară consecutiv. Faptul că Guardiola a reușit să cîștige campionatul în Bundesliga așa cum a făcut-o e o realizare foarte mare, pe care mulți o văd, eronat însă, banală. Paradoxal, tocmai cei care pretind că Bundesliga e un campionat foarte puternic spun că nu e mare brînză ce-a făcut Pep, să cîștige de două ori la rînd titlul. Știți de cîte ori a repetat Bayern cîștigarea campionatului din 2000 încoace? O singură dată, în 2005 și 2006, cu Magath antrenor. În paranteză fie spus, din 2000 încoace, Bayern a avut, pînă la Guardiola, 9 ocupanți ai postului de antrenor.
Comparația cu Jupp Heynckes mi se pare ușor deplasată. În primul rînd pentru că Heynckes n-a fost dat afară pentru a i se face loc lui Guardiola. Inițial și eu am crezut asta, dar s-a dovedit a nu fi așa. Bayern a discutat prima dată cu Guardiola în mai 2012, imediat după finala Champions League. Atunci, se pare, într-un moment de frustrare, de dezamăgire după un sezon complet ratat, Heynckes ar fi vrut să renunțe. Iar Bayern, ca orice club mare, trebuia să-și ia măsuri. Uli Hoeness, bun prieten cu Heynckes, a reușit să-l convingă să mai stea măcar un sezon. Pe undeva, poate că Hoeness spera să-l convingă și pe mai departe. Cînd a înțeles că lucrul ăsta nu se va întîmpla și că, de-a dreptul obosit după atîția ani și dornic de a petrece mai mult timp alături de soția sa (zice-se cu ceva probleme de sănătate și care în toți acești ani a rămas să locuiască la Monchengladbach), Heynckes va pleca, a reactivat opțiunea Guardiola. Și la sugestia lui Jupp, care stătuse o zi întreagă de vorbă cu Guardiola la Munchen, în vara lui 2011, la Audi Cup și rămăsese captivat de felul în care înțelege fotbalul. Li s-a părut ambilor ce-a mai bună soluție.
Un lucru extrem de important: la ora cînd Guardiola a semnat cu Bayern, iar conducătorii lui Bayern și-au asumat o schimbare de stil fotbalistic, Bayern nu cîștigase absolut nimic și nimic nu garanta că tripla va fi și obținută. Să faci o echipă să cîștige trofee e un demers complicat și necesită timp. Să faci o echipă să repete performanțele e infinit mai greu, iar faptul că în Champions League nimeni n-a izbutit e cea mai bună dovadă.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Felul în care Guardiola se manifesta marți seară nu-mi arată un antrenor care se gîndește la plecare. Mereu implicat, mereu aproape de jucătorii lui. În fotbal e posibil orice, dar cred că Pep e mai degrabă tentat să rămînă decît să plece. Are și el orgoliul lui, iar acest obiectiv numit Champions League încă rămîne pentru el foarte tentant. Depinde foarte mult de discuțiile ce vor urma la club. N-ar trebui să ne mire dacă vom auzi că i-a fost prelungit contractul. N-ar trebui să ne mire însă nici dacă va pleca. În fotbal, ceea ce azi e roșu, mîine poate fi negru.
Aceeași situație și pentru Luis Enrique. Spre diferență de Guardiola, e foarte distant cu jucătorii. În special cu cei trei atacanți, cu care interacționează foarte puțin. În Spania, lumea vorbește despre un pact existent între el și președintele Bartomeu și despre o iminentă plecare. Numai că, la momentul presupusului pact, la începutul lui ianuarie, cînd cu eșecul de pe ”Anoeta”, puțini se gîndeau că Barcelona se va transforma într-o asemenea măsură. E aproape campioană, e favorită la cîștigarea Cupei Spaniei, e în finala Champions League. Are și antrenorul meritele lui totuși. Se spune, mai nou, că Manchester City ar fi destinația lui Luis Enrique, după refuzul lui Guardiola. Nimic nu e clar însă, așa cum am spus mai sus, ceea ce azi e alb, mîine poate fi negru.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Despre plecarea lui Guardiola de la Barcelona s-a vorbit destul de mult. E așternută peste acest gest, mai mult decît surprinzător apărut la vremea respectivă, o mantie a misterului demnă de serialele americane. Din cînd în cînd mai apar informații, dezvăluiri, surse, dar lucrurile continuă să rămînă greu de probat. Ele pot fi comentate însă. Și interpretate, căutînd adevărul în spatele unor gesturi ori a unor prestații.
S-a spus, de exemplu, că motivul definitivei rupturi între Guardiola și Sandro Rosell, președintele de atunci al catalanilor, cu care Pep oricum nu avea o relație prea grozavă, a fost dorința de a restructura, la finalul sezonului 2011-2012, lotul de jucători. În opinia lui Guardiola, erau cîțiva jucători care ar fi trebuit să plece. Unul ar fi fost Pique, ale cărui derapaje extrasportive umbreau prestațiile cîteodată excelente din teren. Altul ar fi fost Dani Alves, oarecum pe același considerent. Un altul ar fi fost Fabregas, pe care chiar Guardiola îl solicitase, dar pe care îl bănuia că ar fi omul ziariștilor din vestiar. Bănuială bazată în mod sigur pe presa extrem de favorabilă pe care Fabregas o avea, dar și pe anumite informații care ajunseseră la urechile lui Pep, din partea altor jurnaliști ”binevoitori”, căci lumea asta a presei e mult mai dezbinată și se canibalizează mult mai tare decît cea a fotbalului. Și nu în ultimul rînd, foarte surprinzător și cam greu de crezut totuși, unul dintre cei vizați de restructurare era Iniesta, pentru care exista ofertă certă de la Chelsea de 70 de milioane de euro. Un Iniesta care, în opinia lui Pep, nu putea oferi mai mult, nu avea marjă de creștere. Această din urmă idee mie mi se pare, repet, cam greu de crezut, dar ea circulă și trebuie consemnată ca atare. Exista, evident, și o listă de jucători ce urmau să fie aduși în schimb, pe care se regăseau, zice-se, Isco, pe atunci la Malaga, Eden Hazard, pe atunci la Lille (ajuns la Chelsea, posibil ca variantă pentru Iniesta) ori Thiago Silva, pe atunci mai tînăr, mai puțin predispus accidentărilor și ceva mai ieftin.
Sandro Rosell n-a fost prea convins de oportunitatea acestei minirevoluții. Cum chimia între el și Guardiola nu prea exista, l-a abordat pe Tito Vilanova, pentru a sonda posibilitatea de a-l instala principal, în caz că Guardiola va decide să plece. Ceea ce, ulterior, a provocat supărarea lui Pep față de regretatul Tito Vilanova.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Se spune însă că ceea ce l-a convins pe Guardiola să plece a fost un incident cu Leo Messi, petrecut după El Clasico cu Real Madrid din aprilie 2012. Cel disputat între cele două manșe cu Chelsea. Atunci, Guardiola l-ar fi înfuriat pe Messi peste măsură cu decizia, extrem de surprinzătoare, de a-l titulariza pe Tello în detrimentul lui Fabregas, ba chir se zice că după meci, în vestiar, ar fi avut loc și o ceartă violentă. Poate că dacă Barcelona s-ar fi calificat în finala Ligi, lucrurile s-ar fi calmat, înfrîngerea cu Chelsea, petrecută la 3 zile după acel Clasico, turnînd și mai mult gaz peste foc. Oricum relația lui Guardiola cu Messi nu mai era cea din anii precedenți, se spune că abia își vorbeau, iar alte surse pretind că îmbrățișarea călduroasă a celor doi la finala Cupei Spaniei, ultimul meci al lui Pep la Barcelona, s-a produs doar la îndemnul lui Mascherano.
Sînt lucruri greu de probat. Poate dacă Messi se va hotără vreodată să-și scrie autobiografia și va decide că e bine să spună și anumite secrete din vestiar vom afla și noi. Pînă atunci, nu putem decît să ne uităm la amănunte. La coincidențe. De genul furiei cu care Messi a sărbătorit marcarea celor două goluri. Acolo nu era doar bucurie, era o eliberare, pe care rar am văzut-o la argentinian. Sau de genul meciului extrem de sobru făcut de Dani Alves, mai serios ca niciodată, ori al lui Pique, mai sigur ca niciodată, de parcă ambii ar fi avut ceva polițe de plătit cuiva. Sînt doar supoziții.
Certitudinea e una singură. Anume că întoarcerea lui Guardiola pe terenul unde a cunoscut cele mai mari bucurii, ca jucător și antrenor, a fost extrem de amară. Pep a fost masacrat chiar de creația sa, de echipa pe care el a dus-o pe Everestul fotbalului și de omul alături de care a obținut toate performanțele. Așa e viața, nimic nu e întîmplător, se pare. Iar dacă Everestul a scăzut cu 3 centimetri în urma cutremurului din Nepal, cine știe cu cît vor crește regretele lui Pep după cutremurul de pe Camp Nou.
Despre traiectoria lui Guardiola la Bayern avem timp să vorbim în zilele care urmează. A fost privit de la început cu un soi de răceală amestecată cu un soi de ură, greu de înțeles totuși pentru mine, căci nu Pep l-a înlăturat pe Heynckes de la Bayern, ci chiar Jupp l-a propus pe catalan în momentul în care a decis că e timpul să iasă din fotbal. La momentul acela, Guardiola era cea mai bună soluție, mai ales că era liber. Dacă mariajul dintre catalan și bavarezi a fost unul rodnic, n-aș vrea să răspund acum. E prea la cald și mulți se vor repezi să spună că e un dezastru. Aceiași care, în minutul 74 al meciului de pe ”Camp Nou” erau mulțumiți de cum gestiona Bayern un meci jucat în condiții speciale.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Nu mi-am ascuns niciodată simpatia pentru Pep. La fel cum nu mi-am ascuns nici simpatia pentru Mourinho. Ori pentru Rafa Benitez. Îmi plac antrenorii cu personalitate, iar la Guardiola se adaugă și stilul pe care-l propune, care mie îmi place. Nu-mi place, de exemplu, Mancini, dar acest text nu e despre ce-mi place sau ce nu-mi place mie. E despre un meci pe care, oricît de mult l-aș simpatiza pe Guardiola, n-am cum să nu spun că l-a gestionat destul de prost. Cel puțin formula de început, cea cu 3 oameni pe fund, e mai mult decît ciudată. Cu Rafinha în stînga, dreptaci fiind, încercînd să blocheze intrările lui Messi în diagonală. Aici m-a surprins neplăcut Pep. Știam din cărțile despre el că pregătește meciurile ca un student eminent examenele. În mod normal trebuia să știe că Simeone a încercat lucrul ăsta acum cîteva luni, tot pe Camp Nou, cu Jesus Gamez și a ieșit prost pentru el și pentru Atletico. Și trebuia să-și amintească un Clasico în care Sergio Ramos a jucat acolo, în formulă de 4 oameni însă, exact pe aceași idee. Și a ieșit prost pentru Ramos și pentru Real. Pep era antrenorul Barcelonei atunci, nu avea cum să uite.
O calitate a lui Guardiola, între multe altele, e că intervine în meciuri atunci cînd situația o cere. Alți antrenori nu o fac imediat, așteaptă pauză sau n-o fac deloc. El a schimbat după un sfert de ceas în care doar norocul și Neuer au făcut ca Barcelona să nu dea gol. Bayern s-a repliat, a trecut la apărare în 4 cu un modul mult mai apropiat de jocul obișnuit și a gestionat bine partida între minutele 15 și 75. Ba chiar în repriza a doua, cu foarte puține excepții, dădea senzația de control.
Așa cum spuneam pe acest blog după victoria lui Juve în fața Realului, în Champions League orice detaliu contează, orice absență e importantă și orice greșeală te condamnă. Bayern a jucat fără cei mai buni oameni ai săi, în primul rînd Robben și Ribery, dar și Alaba și Badstuber. Cu ei pe teren alta ar fi fost situația. La fel cum alta ar fi fost situația acum doi ani, la acel 4-0 de la Munchen, dacă Messi nu era accidentat, dacă nu lipsea Mascherano, dacă Iniesta nu intra cu infiltrații, iar Xavi terminat din punct de vedere fizic. Și dacă, atunci, regretatul Tito Vilanova nu ar fi avut o altă bătălie mai importantă de dus, despre ale cărei dimensiuni ne-am dat seama abia ulterior.
Detaliile despre care vorbeam s-au produs la primul gol. A fost acea fază la care Neymar a cerut penalty. Dacă a fost sau nu, nu contează acum. Cei de la Bayern ar fi trebuit să protesteze vehement și să încerce să-l determine pe arbitru să-i dea al doilea galben brazilianului. Mai ales că Rizzoli părea că are această intenție. În loc de asta, ei au încercat să repună repede mingea în joc și să surprindă, să încerce să dea gol. Obsesia lui Guardiola de a da gol pe ”Camp Nou” s-a întors împotriva lui, fix la fel cum s-a întîmplat cu obsesia Realului de a cîștiga la Torino și de a duce, la faza golului de 2-1, 9 jucători în careul torinezilor la o fază fixă. Totuși 0-0 nu era un rezultat rău în prespectiva returului de pe ”Allianz Arena”. Despre posibilitatea ca Neymar să vadă roșu nu mai vorbesc. Apoi, la 1-0 pentru Barcelona, cei de la Bayern s-au repezit din nou, deși zău dacă 1-0 era un rezultat rău.
Și mai e ceva. Are un nume de data asta: Messi. N-a jucat perfect, cu City a fost mult mai bun, a fost ținut departe de poarta lui Neuer și nu-i convenea asta, ba chiar în repriza a doua îl revedeam pe Messi din sezonul trecut sau de la Mondial, căruia nu-i ieșea jocul și mergea pe teren. Geniile n-au însă nevoie de invitație. Au nevoie doar de oportunități. Dacă a avut ceva de împărțit Messi cu Guardiola la vremea respectivă nici nu mai contează.
La un moment dat, Guardiola spunea: ”Am vrut să-l fac pe Messi cel mai bun din lume. În cele din urmă, m-a făcut pe mine Messi cel mai bun antrenor din lume”. Messi era același cînd Guardiola a venit la Barcelona, cînd Guardiola a plecat de la Barcelona și e același acum, cînd Guardiola a fost învins de Barcelona. Guardiola fără Messi e cu totul altceva.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Stați fără grijă! N-o să mă refer în cele ce urmează la acel ”10” despre care se discută atît în aceste zile și care a ajuns să împartă țara asta și-așa lipsită de unitate în două tabere din ce în ce mai violente. Nu. Cînd spun ”10” mă refer la ”La Decima”, cel de-al 10-lea trofeu al Campionilor Europeni cîștigat de Real Madrid acum aproape 3 luni. Chiar așa. Aproape 3 luni au trecut de la finala de la Lisabona, dar multe s-au schimbat de atunci la gruparea madrilenă.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Meciul cu FC Sevilla din Supercupa Europei contează mai puțin. E pînă urmă tot un soi de meci de pregătire, cu un caracter oficial dat de UEFA. N-o să înțeleg de ce UEFA a modificat data obișnuită a acestei partide, la final de august, și a tras-o atît de devreme. De ce s-au grăbit oamenii lui Platini e un mister, la fel cum un mister rămîne și alegerea stadionului gazdă. Ani de-a rîndul, Supercupa s-a jucat la Monte Carlo, fiind legată și de tragerea la sorți a grupelor UEFA Champions League și UEFA Europa League, într-un eveniment de două zile ce avea logica lui. În vara trecută s-a mers la Praga, acum se merge la Cardiff, dar nici în vara trecută nici în vara asta nu s-a ales un stadion cu o capacitate mai mare, care să permită o asistență mai numeroasă. Nu pricep și pace de ce nu se putea disputa acest Real Madrid-FC Sevilla pe ”Millenium Stadium”, dar nici nu-mi bat prea tare capul, căci simt că semnele de mirare puse în vara trecută și-n vara asta în dreptul acestei Supercupe se vor dubla ori chiar tripla în vara viitoare..
Să ne întoarcem deci la Real Madrid. Meciul cu Sevilla dat deoparte, mi se pare că Real Madrid de azi a devenit mult mai ”galactic” chiar decît Realul galactic de acum vreo 10 ani. Atunci, în nebunia de a strînge laolaltă Baloane de Aur, Florentino Perez pusese același tricou ”blanco” peste Zidane, Ronaldo, Beckham, Figo, Raul, Roberto Carlos și așa mai departe. Am citit o analiză în presa engleză în care se spunea că Roman Abramovici a schimbat, atunci cînd a preluat pe Chelsea, fața fotbalului. Era vorba de banii investiți, de zecile de milioane aruncate în fiecare perioadă de mercato pentru achiziția de jucători. Mi se pare totuși că Florentino Perez a fost primul care a avut inițiativa asta, primul care s-a gîndit, mai mult pe model de business decît de fotbal, să pună unul lîngă altul într-o echipă numai megastaruri. Ideea de business i-a ieșit din plin, căci felul în care funcționează la nivel de marketing Real Madrid e ireproșabil, de unde și bugetele tot mai mari pe care le propune în fiecare sezon, dar și solvabilitatea pe care o afișează în relațiile cu băncile creditoare. Ideea de fotbal nu i-a ieșit însă întotdeauna, căci performanțele în acești aproape 15 ani de cînd Florentino Perez a intrat în fotbal nu sînt întotdeauna pe măsura zerourilor ce se învîrt.
Va fi foarte interesant de văzut cum va gestiona Carlo Ancelotti această ”galaxie”. Precedenta a avut momentele sale de tensiune, vezi cazul Makelele, care a dezertat sătul fiind să alerge pentru strălucirea altora. Pericolul pentru Ancelotti vine din tentația de a alinia într-un prim „11” toate starurile posibile. Asta dă echipei o forță ofensivă uluitoare, în schimb o face destul de vulnerabilă la nivel defensiv.
Întrebarea tuturor e cum va decurge ”mariajul” dintre Real Madrid și Toni Kroos. În privința lui James Rodriguez, lucrurile sînt mai simple. Probabil că va pleca Di Maria, căci există totuși niște balanțe contabile ce trebuie și ele satisfăcute. E și mai tînăr, deocamdată trăiește o fericire aproape orgasmică pentru că poate să joace alături de Cristiano, care era idolul lui. Pare și un tip simpatic, pozitiv, mereu zîmbitor, ce poate digera și eventuale posturi de rezervă. Cu Toni Kroos însă e altceva. În afara lui Casillas, Ramos și Xabi Alonso, ceilalți sînt pe o treaptă inferioară, căci nici unul, nici măcar Cristiano ori Bale, cu toate sumele plătite pentru ei, n-a fost campion mondial și nici nu au mari speranțe să fie în viața asta. A fi campion mondial îți oferă un ascendent moral de excepție într-un vestiar în care supraviețuiesc doar caracterele puternice. Iar Kroos nu e doar un campion mondial, e un om esențial în echipa campioană mondială.
BILETE LA TOATE MECIURILE REALULUI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Cînd îl iei pe Kroos, e nevoie nu doar ca el să se adapteze la stilul echipei, ci și ca echipa să se adapteze la el. Aș paria acum, înainte de startul sezonului, că Toni Kroos va fi omul care va da cele mai multe pase complete din lotul Realului. Dar sînt și curios cum va decurge adaptarea lui Cristiano și Bale la jocul neamțului. Kroos e tipul fotbalistului asociativ, care e mereu în spatele balonului, vine mereu acolo unde e mingea și oferă o soluție simplă de pasă. Iar colegii vor fi puși în fața unei dileme: să paseze direct pe spațiu, pe poziție viitoare, pentru viteza lui Cristiano sau Bale, ori să-i paseze lui Kroos, eventual în lateral, pentru ca el să continue faza?
Aducîndu-l pe Kroos, Real a adus, de fapt, doi fotbaliști într-unul singur. Cel care juca, așa cum bine a punctat Ilie Dumitrescu la Fotbal European, în spatele vîrfului în perioada Heynckes, dar și cel care-și alterna pozițiile în linia de mijloc, în perioada Guardiola. Care dintre cei doi Kroos e mai bun? Aici părerile pot fi multe și subiective, dar mă tem că Realul l-a adus în principal pentru a doua sa variantă. Epoca Mourinho e din ce în ce mai departe, s-au dus vremurile în care contraatacul făcea diferența. Azi, Realul e și al mijlocașilor, care sînt mulți și foarte buni (nu uitați de Isco!). Florentino Perez pare să fi înțeles, într-un final, că dacă atacanții îți cîștigă meciurile și apărătorii ți le pierd, mijlocașii sînt cei care dau linia echipei.
BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
S-au făcut de curînd 100 de zile de cînd Guardiola e ”in charge” la Bayern Munchen. 100 de zile în care am citit tot felul de păreri, mai mult sau mai puțin avizate, mai mult sau mai puțin bazate pe realitate, mai mult sau mai puțin concrete. Nu puțini au fost cei care l-au acuzat pe Guardiola că distruge stilul Bayern, mitul echipei nemțești care te macină și apoi te calcă în picioare, nemțește, fără prea multe artificii, direct pe punctul slab și fără milă. Nu știu însă cîți se gîndesc cu adevărat înainte să arunce verdicte cît de greu este să preiei o echipă care a cîștigat tot, cît de greu este să-i chemi din nou la masă pe acei jucători sătui de atîtea delicatese, cît de greu e să convingi lumea că poți schimba ceva și cît de greu e să cîștigi în fața unor adversari care deja îți știu jocul pînă în cele mai mici amănunte.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
De la această ultimă parte a frazei o să încep analiza de față. Ultima dată am scris despre Bayern la începutul lui august. N-am apucat să văd de atunci atît de multe meciuri ale lui Bayern pe cît aș fi vrut. L-am văzut în schimb pe cel de la Manchester, de miercuri seară, în Champions League. Căci, da, apropo de meciul Stelei cu Chelsea, despre care am zis că de Liga Campionilor, cel de la Manchester a fost unul de Champions League. Am văzut un Bayern imperial, care a condus meciul aproape în totalitate, doar finalul, după eliminarea lui Boateng și schimbările lui Pep, aducînd ușoare emoții în tabăra bavarezilor. Mi s-a părut un Bayern care-și continuă procesul de omogenizare cu ideile noului antrenor, fără ca asta să însemne că va deveni o clonă a Barcelonei lui Pep. Ideile acelui concept marca Guardiola se regăsesc ori încep să se regăsească în actualul Bayern.
În textul de care aminteam mai sus încercam să explic de ce misiunea lui Guardiola nu e așa ușoară precum cred unii. Dincolo de aspectele pomenite mai sus, de performanțele echipei din perioada Heynckes, Guardiola nu e un oarecare. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului. Are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele. Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
Cifrele lui Guardiola, că tot e la mare modă acest concept al cifrelor, în fața căruia ne subordonăm de multe ori, demonstrează că nu-i un oarecare. Cu meciul de la Manchester, Guardiola are 302 meciuri în palmaresul său de antrenor profesionist, la Barcelona B, FC Barcelona și Bayern. Procentajul victoriilor sale se apropie de 80 la sută. Numărul trofeelor cîștigate, 15, îl depășește pe al multor antrenori consacrați, ce se apropie de pensie. Pep are 42 de ani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI BAYERN MUNCHEN GĂSIȚI AICI:
Zilele trecute am citit o declarație a lui Rafinha, fundașul dreapta titular în această perioadă în care Pep ne oferă o nouă ”Guardioladă”, cum erau numite inovațiile sale în perioada Barcelona. Ceva mai tîrziu însă despre asta. Spunea Rafinha că ”deja adversarii știau foarte bine cum jucăm și era nevoie de o schimbare”. Sînt convins că de aceea a fost adus Guardiola, pentru această schimbare. Bayern putea să-și pună aproape orice antrenor dorea la momentul cînd s-a aflat că Jupp Heynckes nu mai vrea să continue. Și pe Mourinho putea să-l pună, cred că și pe Jurgen Klopp ar fi reușit să-l convingă în cele din urmă, chit că e un tip suficient e parolist. Însă Bayern deține acea capacitate de persuasiune, are atuurile sale. Nu discut aici adversitatea pe care ar fi născut-o în Germania dacă-l numea pe Klopp, e alt subiect. Poate și asta a contribuit, într-o foarte mică măsură, la numirea lui Guardiola.
Pep a fost adus pentru că șefii lui Bayern, care e un model de gestiune din acest punct de vedere, au intuit că poate aduce această schimbare. Privind, eventual, și la trecutul lui Pep. Barcelona în vara lui 2011 era în aceeași situație, dar șefii Barcelonei n-au simțit momentul schimbării. Poate nici Pep atunci. Cu siguranță însă l-a simțit în 2012 și de aceea a și plecat. În fond nu-l împiedica nimeni să continue la Barcelona, nimeni nu-l putea da afară prea lesne, însă el, cred, și-a dat seama că nu are capacitatea de a supraveghea acea schimbare.
La Barcelona, Guardiola ar fi fost obligat să schimbe jucătorii pentru a schimba un stil pe care aceștia îl au în sînge. Nu putea face asta și s-a dat la o parte. Încearcă Tata Martino acum cîte ceva și e posibil ca un antrenor ce n-a fost prea apropiat de club să reușească. La Bayern, Guardiola n-a avut nevoie să schimbe jucătorii. Avea și are în continuare nevoie de timp pentru ca aceștia, de mare valoare majoritatea, să-i înțeleagă concepția. Un stil de joc nu se poate schimba peste noapte și nici în 100 de zile, însă ceva semne tot avem. La pauza meciului de pe ”Etihad Stadium”, Bayern avea peste 70 la sută posesie. Și în fața cui? În fața unei echipe, City, care încearcă să introducă oarecum același stil, căci și Pellegrini e un antrenor căruia îi place conceptul. Am văzut un Bayern care pasa în cele mai grele momente de pressing ale adversarului și care nu renunța la idee chiar dacă se întîmpla ca mingea să fie pierdută. Vă amintiți acel Clasico de pe ”Bernabeu” cînd Valdes a greșit în primele secunde o minge și Realul a deschis scorul? Vă amintiți că atunci, deși greșise grav, Valdes n-a degajat niciodată mingiile care-i venea și le-a jucat, sau a încercat să le joace, cu pasă? Acesta e stilul Guardiola.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Vorbeam ceva mai sus de Rafinha, de titularizarea sa în banda dreaptă și de noua ”Guardioladă”. Se numește Philippe Lahm. Căpitanul și cel mai bun fundaș dreapta al Germaniei de la Brehme încoace. Care la Bayern, în meciurile importante cel puțin, joacă mijlocaș defensiv. După Messi ca fals 9, Mascherano ca fundaș central și Adriano, de asemenea, ca fundaș central, e o nouă găselniță. Bazată pe trecutul lui Lahm, care pe cînd era junior la Bayern B a mai jucat această poziție, dar în principal pe calitățile sale, pe inteligența sa în joc. În unicul său eșec în perioada Bayern, cel din Supercupa Germaniei cu Borussia, Guardiola a jucat la mijloc cu Thiago, Muller și Kroos, o garanție a posesiei, dar o mare problemă atunci cînd se pierdea mingea. A învățat ceva din acel meci, iar de atunci Lahm a fost din ce în ce mai folosit pe această poziție. Și văzînd randamentul său excelent, știind că Mascherano nu s-a mai întors niciodată la Barcelona în linia de mijloc, nu-i exclus să-l vedem pe Lahm tot acolo chiar și după ce se va reface Javi Martinez. Pe care, cred, Guardiola l-ar vedea mai degrabă în linia de fund, dată fiind capacitatea sa de a iniția acțiunile de atac cu pasă curată, limpede.
Nu știu dacă Bayern va cîștiga ceva în sezonul ăsta. Cred însă că Guardiola e încă la începutul aventurii sale bavareze. Cu victorii precum cea de la Manchester, încrederea în el va spori. Încrederea fanilor, dar în special a jucătorilor, care trebuie să simtă că ideile antrenorului sînt cele adecvate pentru a se implica și a le pune în practică. Cine vrea să vadă Bayern-ul din sezoanele trecute, cred că va trebui să se uite din ce în ce mai mult la înregistrări.
A fost primul week-end al acestei veri cu fotbal oficial, dincolo de meciurile amicale cu care ne-am obișnuit în ultimele săptămîni. A început campionatul în Germania, a început și în Franța, s-a jucat Supercupa Angliei, iată cîteva subiecte ce merită abordate într-o zi de luni, fie și pe fugă.
Nu vreau să mă refer prea mult la Derbyul României. Deși mi s-a cerut asta, deși am fot întrebat ce părere am. O să spun doar atît, pentru că fotbalul românesc nu e specialitatea mea: am fost la primul meci Dinamo-Steaua în 1982, era parcă o finală de Cupă, mi se pare că a cîștigat Dinamo cu 2-1, pe vechiul ”23 August”. De atunci și pînă azi au trecut mai bine de 30 de ani, timp în care am văzut, pe viu, cred că zeci de derbyuri. Niciodată însă nu mi s-a părut o atît de mare diferență de valoare între cele două echipe așa cum am văzut cu această ocazie. Am spus același lucru și-n primăvară, dar diferența mi se pare și mai mare azi. Eu nu cred că Steaua a fost vreodată în situația lui Dinamo de azi, atît de plată, atît de anonimă, atît de lipsită de valori. Dinamo azi e o caricatură și cu asta basta. Am mai spus-o, n-am fost și nu voi fi prea curînd stelist, au fost momente cînd îmi doream ca Steaua să piardă și avionul cu care urma să se deplaseze, momente care au trecut, căci țin de o tinerețe pe undeva lipsită de maturitate. Azi, de exemplu, vreau ca Steaua să se califice în grupele Ligii și nu mă interesează ce părere au unii sau alții. Așa cum aș fi vrut ca Dinamo să bată pe Steaua duminică, însă, ca să revin, acest lucru în momentul de față mi se pare imposibil. Ceea ce se întîmplă la Dinamo mi se pare jenant și punct. E o echipă fără identitate, fără jucători, fără conducători și cu suporteri care nu mai știu ce să facă pentru a depăși momentul de jenă pe care-l resimt atunci cînd dau ochii de fanii rivali, prieteni ori nu. Coregrafiile nu țin loc de puncte, bătăile cu atît mai puțin, mi se par doar urmări ale neputinței din teren. E frumos să te mîndrești cu fanii, dar eu cred că e mult mai frumos ca fanii să se poată mîndri cu rezultate. Restul e can can.
Să depășim granițele frumoasei noastre țări și să mergem spre alte teritorii fotbalistice. Spre exemplu în Germania. Scriam aici, nu de mult, despre greutățile pe care le întîmpină Guardiola la Bayern. Îmi mențin părerea, chiar și după primul meci cîștigat în actuala ediție de Bundesliga. Bayern a bătut pe Monchengladbach, dar mie mi se pare că jocul e încă departe de a fi fluent. Și e destul de departe de cel practicat în finalul sezonului trecut, cu Heynckes. Pep a schimbat mai multe decît își pot imagina unii. De la 4-2-3-1 la 4-3-3, un sistem pe care nemții îl prezintă la televizor, destul de curios, drept 4-1-4-1, e un drum deloc lin. Pentru unii pot părea niște numere de telefon, pentru jucătorii în cauză înseamnă mult mai mult. Schweinsteiger, de exemplu, se profilează a fi ”închizătorul” lui Pep, ceva ușor inedit pentru el. Nu-i deloc simplă această poziție și dacă ești foarte valoros nu înseamnă automat că faci față. Cei care doar se uită le meciuri pot avea alte păreri, dar dacă întrebați un antrenor meseriaș vă va spune ce importantă e această poziție, de ce unii apelează la doi ”închizători” și cum influențează mijlocașul central jocul întregii echipe.
Fac o paranteză. Scurtă. În 2006, la Mondialul german (unde îl vedeam zilnic pe Jurgen Klopp explicînd meciurile pe ZDF și ARD) m-am întîlnit cu Cosmin Olăroiu. Era antrenor la Steaua atunci, venise să vadă meciuri de la Mondial și am stat cu el cîteva ore bune pentru un interviu. Era imediat după episodul Middlesbrough, iar Oli era obsedat de acel meci, de greșelile pe care le-a făcut echipa, pe care le-a făcut el, pe care le-a făcut MM. Am vorbit și despre alte subiecte, și, ajungînd de la Brazilia la Barcelona, ce tocmai cîștigase Liga Campionilor la Paris, cu Arsenal, Oli mi-a spus că, după el, cel mai important om al acelei echipe a Barcelonei nu era Ronaldinho, nu era Eto`o, nu era Deco, ci era Edmilson. Sesizînd mirarea mea, mi-a făcut, cam o oră, demonstrații despre rolul lui Edmilson. Folosindu-se de cănile de cafea (a băut vreo 6 espreso în acest timp), de pahare, de sticle de apă, m-a luminat într-un fel. Paranteză închisă.
Înapoi la Bayern și Bundesliga. Și asta pentru că, dacă despre Bayern am mai scris, despre Dortmund n-am mai făcut-o de la finala Ligii Campionilor. Atunci credeam că echipa se va destrăma, credeam că acea finală pierdută e maximum ce poate da acest lot, credeam că Jurgen Klopp nu poate gestiona cu același succes o nouă reconstrucție, mă gîndeam că vor pleca jucători. Se pare că m-am înșelat. Și nu mi-e frică să recunosc. Am pus acest ”se pare”, căci deocamdată e prematur să tragem concluzii. Încă mai există dilema Levandowski, dar Dortmund pare să fi acționat în această vară ca o echipă mare. Transferurile au fost făcute cu mult cap, cu multă inteligență, căci nu-i ușor să aduci jucători, care să se muleze pe filozofia lui Klopp. Care, din ce am văzut în prima etapă, a tras cartea cîștigătoare cu Aubameyang și așteptăm să o vedem pe cea a lui Mhitarian. Aubameyang nu era un necunoscut, însă golurile sale și plasarea destul de sus în ierarhia golgeterilor Franței rămîneau un pic în umbra lui Ibrahimovici și a aurei sale. Se vorbește că Aubameyang a scos un timp fenomenal la antrenamentele Borussiei, un 3,80 de secunde pe 30 metri (Bolt face 3,78), iar asta, pe jocul Borussiei care caută spațiile libere ale adversarului, e un mare cîștig. Se pare că plecarea lui Gotze nu s-a dovedit atît de traumatică, iar Dortmund reprezintă o amenințare serioasă pentru Bayern. Și cam singura, de altfel, căci și Bundesliga, în ciuda creșterii sale incontestabile, a devenit tot un campionat bipolar, ca și Spania.
Să mergem și în Franța. PSG a făcut egal la Montpellier, iar Monaco a bătut la Bordeaux. E totuși destul de devreme ca să vorbim de o luptă în doi, mai ales că Lyon a început destul de tare. La PSG, Blanc are o dublă problemă: cum să pună la un loc atîtea valori și pe cine să lase pe-afară? Deocamdată Cavani a jucat puțin, căci e nepregătit fizic, dar jocul continuă să gravitezez în jurul lui Ibrahimovici și a chefului pe care-l are suedezul. I-a fost greu lui Ancelotti să-l includă pe Zlatan într-un context tactic, lui Blanc îi va fi și mai greu.
Monaco a început cu victorie un meci așteptat de toată lumea. Nu mi s-a părut însă o echipă atît de tare. Nu-s convins că ar putea să țină ritmul pe care-l va impune PSG. La Bordeaux, Monaco s-a impus grație valorii unor jucător și urmare a unor greșeli imense de apărare ale gazdelor. În rest, foarte puțin am văzut joc colectiv, foarte puțin am simțit o identitate a echipei. E pericolul ce-l paște pe Claudio Ranieri, căci așa e stilul lui, echipele pe care le antrenează nu primesc o identitate proprie. Nu putem vorbi de stilul Ranieri, de aceea a și fost schimbat de la Chelsea și înlocuit cu Mourinho.
M-a surprins plăcut la Monaco centru apărării. Nu, nu Falcao, de la el știam la ce să mă aștept. Însă cuplul Carvalho-Abidal a acționat fără greșeală, în condițiile în care ridica multe semne de întrebare. Cel puțin Abidal mi-a lăsat impresia că n-a fost niciodată implicat într-o luptă atît de grea și cred că Barcelona a făcut o greșeală neprelungindu-i contractul. Acest subiect merită însă o abordare separată, într-opostare viitoare.
Puțin și despre Manchester United. Cînd a fost instalat David Moyes scriam despre David și Goliat-ul din Manchester. Adică echipa, căci Manchester United e un uriaș în fotbalul englez. Moyes a început cu bine, o victorie în Supercupă, chit că a fost obținută cu o echipă de Liga a doua ușor dezmembrată după retrogrdare, e un semn bun în perspectiva noului sezon. Mai ales că United n-a făcut nici un transfer notabil, ba e pe cale să-l piardă și pe Rooney. Pentru fanii lui United senzațiile sînt, cred, amestecate. Cu Sir Alex, jucătorii țintă nu prea erau ratați în mercato, iar de plecat pleca numai cine voia el și cînd voia el. Prestația lui Van Persie însă în meciul cu Wigan aduce și partea de optimism. Van Persie e numărul unu acum, iar posibila plecare a lui Rooney, ce ar necesita un articol în sine, căci există și motive și semnale că se va produce, nu va aduce un efct atît de traumatic.
Am evitat pînă acum să deschid o dezbatere față de ceea ce se întîmplă la Bayern Munchen după venirea lui Guardiola. Am așteptat să apară momentul prielnic, mai exact să putem discuta la concret, după un meci adevărat, nu după unul simulat, cum a fost ”amicalul” cu Barcelona, programat, poate dintr-o eroare de calcul, prea devreme pentru ca Barcelona să fie un adversar pretențios pentru campioana Europei. A mai fost meciul cu Dortmund, un reper fără discuție, apoi a venit dubla din Audi Cup, există deja date certe care să stea la baza oricărei discuții.
Încă de la început trebuie să admitem că Guardiola are o misiune extrem de grea la Bayern. Cine nu e de acord, poate închide aici postarea. Nu știu în ce măsură era conștient de asta în momentul în care a acceptat oferta bavarezilor. Nu știu foarte exact, sincer să fiu, nici cînd a apărut această ofertă, căci dacă e să privim în urmă, la zilele geroase ale iernii, descoperim că la începutul lui ianuarie Pep anunța misterios că se va reîntoarce în fotbal. Destinația Bayern a apărut cîteva zile mai tîrziu, sub forma unei scurgeri de informații dinspre concernul Adidas către un ziarist italian, scurgere de informații cu siguranță nedorită la Bayern, care a trebuit să gestioneze apoi o situație suficient de sensibilă. A făcut-o însă cu mult profesionalism, iar rezultatele s-au văzut. Fac o scurtă comparație cu ce s-a întîmplat la Real Madrid, unde plecarea lui Mourinho, oarecum anunțată și ea cam în aceeași perioadă, a fost convulsivă, conflictuală și a lăsat urme adînci în prestația echipei.
Aici trebuie să facem o precizare, o corectură, o constatare. La momentul respectiv, numirea lui Guardiola a sunat ca o înlăturare a lui Jupp Heynckes. Chit că toată lumea vorbea despre prietenia dintre Heynckes și Honess, tot a existat o undă de neîncredere. Acum, lucrurile sînt clare. Dacă Heynckes ar fi acceptat o ofertă în această vară, chiar pe cea de la Barcelona, venită, să zicem, într-o situație de criză și, într-un fel, pe considerente umanitare, ar mai fi rămas ceva de zis. Așa, e limpede, Herr Jupp n-a mai vrut el să continue, iar varianta Guardiola era cea mai la îndemînă. Unii spun chiar că Heynckes l-ar fi propus, dar aici intrăm deja în zona speculațiilor.
Înapoi la Guardiola! Nu știu dacă a calculat ce greu îi va fi în momentul în care a acceptat oferta nemților. Multă lume a văzut în asta o întoarcere facilă în fotbal după anul sabatic pe care și l-a impus. Numai că, dacă în ianuarie sau cînd a acceptat să preia pe Bayern, întoarcerea părea facilă, acum nu e chiar așa. Să apari în locul unuia care a cîștigat tot ce se putea cîștiga e cea mai ingrată misiune din lume. Suporterii așteaptă o continuare a succeselor și orice eșec e consemnat cu litere groase. Cum a fost, de exemplu, cel din Supercupă, cu Dortmund. Pentru ca sezonul lui Pep să nu fie considerat mai slab decît al lui Jupp, Bayern trebuie să facă tripla, altfel, oricum am lua-o, balanța iese pe minus. Champions League pare însă marea provocare, căci niciodată pînă acum o echipă n-a izbutut să-și apere trofeul și să-l cîștige de două ori la rînd. Pînă la acest obiectiv mai e mult de tras, deocamdată înainte se întrevede un duel cu Mourinho și a sa Chelsea, la Praga, în Supercupa Europei. După ce a pierdut o supercupă, Pep nu-și poate permite s-o piardă și pe a doua. Sau poate își permite, căci fanul german nu se compară cu cel spaniol sau italian, pe cel român nu-l pun în calcul, dar nu dă bine.
Cît despre Mourinho, mie unul mi se pare că lipsește din peisajul media. În perioada Real Madrid, știam tot despre el, ce face, ce nu face, ce gîndește, ce nu gîndește, acum e o discreție bizară după tot zgomotul din ultimii ani.
Unii se vor întreba de ce îi e așa de greu lui Guardiola. Să ne gîndim un pic logic. Mulți se gîndesc ce nevoie are Pep să schimbe anumite lucruri într-un angrenaj care a funcționat impecabil. Dacă în locul lui Pep venea secundul lui Heynckes, această întrebare nu mai era pusă, căci continuitatea era evidentă. S-a întîmplat, într-un fel, cu Tito Vilanova la Barcelona. Guardiola însă nu e un fost ”secund”. E o personalitate, un antrenor cu performanțe notabile, un om care a creat una dintre cele mai frumoase echipe din istoria de pînă acum a fotbalului, după unii chiar cea mai frumoasă. El are ideile lui, stilul lui, el nu știe să antreneze altfel decît plecînd de la concepțiile sale, în urma cărora a obținut rezultatele.
Nici un om a cărui valoare a fost probată de performațe, în orice domeniu doriți, nu se duce la un alt job și continuă ca un robot ceea ce a făcut predecesorul său. E chestie de personalitate, de caracter, tot încearcă să pună o amprentă proprie asupra lucrurilor, să vină cu o idee nouă, cu o concepție. Altfel e văzut ca un oportunist, care cîștigă pe seama muncii celui pe care l-a înlocuit.
În ianuarie, atunci cînd Guardiola a fost anunțat oficial, scriam un articol cu titlu ”Tiki-Taken cu Guardiola”. S-au găsit destui deștepți, în general anonimi, căci e mult mai simplu să te dai mare așa, care să mă contrazică. Ei bine, iată că, din ce am văzut, Guardiola încearcă să impună la Bayern cîte ceva din filozofia sa fotbalistică de la Barcelona. La conferința de presă de după prezentarea sa, cînd i-a cucerit pe nemți vorbind limba germană, a spus un lucru: ”ich brauche zeit”, ”am nevoie de timp”. Timp pentru ca jucători, în marea lor majoritate foarte buni, să înțeleagă ce vrea de la ei, să-i distingă ideile. Și cu Dortmund și cu Manchester City, la Audi Cup, am remarcat asemănări cu stilul Barcelonei. Mijlocașul închizător coboară între fundașii centrali, pe linie cu ei, pentru a primi mingea de la portar, fundași care se deschid ca un evantai spre laturile terenului, fundașii laterali urcă la nivelul liniei de mijloc. Liniile se apropie foarte mult în momentul de pressing al adversarului, pentru a se crea densitatea necesară. Triunghiurile care se realizează pe toată suprafața terenului. Posesia prelungită. Lipsa atacantului de careu, pe care am remarcat-o în prima repriză a meciului cu City. Un modul 4-1-4-1 pe faza de apărare și 2-3-3-2 pe faza de atac.
Mi se pare clară intenția lui Guardiola de a domina partidele pe seama posesiei. Căt timp mingea e la mine și nu la adversar e bine, cam asta ar fi filozofia, chit că ea sună în ochii unora drept monotonie. Întrebați un fotbalist cum e cînd aleargă după minge și nu reușește s-o prindă. Vă spun eu, e cel mai frustrant lucru, să alergi degeaba. Așa apare lipsa de luciditate, se pierde disciplina impusă și apar oportunitățile pentru cel care are mingea. E destul de simplu.
Jurgen Klopp s-a prins de manevră și a blocat, în Supercupă, zona centrală, oferind deliberat benzile. Klopp, despre care mulți spun că seamănă cu Pep și s-a inspirat de la el, dar uită că a început meseria, la Mainz, înaintea catalanului, are o altă filozofie. El caută spațiile pentru echipa lui, nu posesia, ca Pep.
Problema falsului 9 cu certitudine îl preocupă pe Guardiola. Cu Dortmund, a început cu Mandzukici în banda stîngă, pe fondul absenței lui Ribery. Cu City, l-a lăsat pe bancă. Cu Sao Paolo la fel. Presa din Germania vorbește despre lipsa ”chimiei” dintre Pep și croat. De fiecare dată însă Pep a corectat, iar Mandzukici a răspuns cu gol. E o dezbatere pe care, sînt convins, creierul lui Pep o va continua.
Deocamdată sîntem la început. Pep are timp suficient la dispoziție. Sau poate că nu? Ce părere aveți?
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!