REAL MADRID TRECE LA PLANUL BENITEZ

REAL MADRID TRECE LA PLANUL BENITEZ

Nu știu dacă Rafa Benitez a fost prima opțiune pentru Florentino Perez de înlocuire a lui Carlo Ancelotti. Tind să cred că nu, dacă e să ma iau după istoricul numirilor de antrenori pe care Florentino le-a făcut de-a lungul timpului, la începutul unui sezon. Fie și numele celor instalați în al doilea mandat de președinte al lui Perez sunau, la vremea respectivă, un pic altfel decît sună azi Benitez. Pellegrini venea cu aura omului care a făcut aproape miracole la Villarreal, dincolo de fotbalul frumos pe care-l propunea, Mourinho era Mourinho, iar Ancelotti era un nume la fel de mare, ce avea în spate titluri și la Milan și la Chelsea și la PSG. Florentino e tipul de președinte, cred că deja îl cunoaște toată lumea, extrem de aplecat spre lovituri de imagine, rar se asociază cu personaje care sînt de plan secund.

Rafa Benitez nu e un un personaj de plan secund. Sub nici o formă n-aș vrea să se înțeleagă asta. Am spus de multe ori că e unul dintre antrenorii pe care-i simpatizez, pentru felul său de a-și face meseria. De altfel, prima postare pe acest blog l-a avut pe Rafa Benitez ca subiect. Se numea ”Rafa împotriva furtunii”, un titlu care ar merge destul de bine și azi. Revenind la ideea de mai sus, nu știu însă cît de apetisantă a fost pentru Florentino ideea numirii unui antrenor care a terminat cu Napoli pe locurile 3 și 5 în Serie A, deși toată lumea toată lumea vedea echipa de lîngă Vezuviu drept principala contracandidată a lui Juventus. Mai degrabă nu, dar în orice caz mai apetisantă decît ideea păstrării lui Carlo Ancelotti, pe care trei sferturi din vestiar, jumătate dintre suporteri și un sfert din conducere i-o tot propuneau. Florentino n-a vrut să se spună despre el că a cedat presiunilor, mesajul a fost clar: ”Aici conduc eu!”.

span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Se spune că Rafa Benitez a venit pentru că Joachim Low, marea obsesie a lui Florentino, n-a vrut sub nici o formă să plece din fruntea ”naționalei” Germaniei înainte de European. Explicabil, dacă mă întrebați pe mine. La ce echipă are Germania, poate reuși dubla Mondial-Euro, așa cum a făcut Spania. Se pare totuși că Florentino a obținut promisiunea lui Low că în vara viitoare e dispus la negocieri. Se mai spune că Jurgen Klopp, o altă idee susurată la urechea lui Perez, a refuzat din start stilul de lucru de la Real. Klopp își dorea o echipă pe care să o deseneze el, în funcție de ideile sale de joc, nu una creată din considerente de marketing, plus că nici Florentino nu era prea convins că un vulcan pe două picioare așa cum e Klopp nu și-ar fi ciocnit personalitatea cu a lui. Unii zic că și Mourinho ar fi fost apelat, alții că Unai Emery i-ar fi sunat bine, ba chiar și Valverde ori Lopetegui. Ultimele nume par însă destul de fanteziste, așa că nu prea merită mai mult decît această enumerare.

Una peste alta, că a fost sau că n-a fost opțiunea numărul unu a lui ”el presidente”, Rafa Benitez este, începînd din această zi de 3 iunie, noul antrenor al Realului. Tot pe 3 iunie începea și aventura sa de la Liverpool, asta ca o coincidență. Contract pe 3 ani, deși se auzise inițial că pe doi, dar salariu destul de mic, 4 milioane de euro net pe sezon, puțin mai mare decît la Napoli, dar departe de Ancelotti , 7,5 milioane, ori Mourinho, 9 milioane.

De aici încolo încep semnele de întrebare. Rafa e cunoscut drept un admirator al disciplinei, un fanatic al pregătirii tactice, un tip meticulos, care nu scapă din vederi nici cel mai mic detaliu. Pe unde a fost, Valencia, Liverpool, Inter, Chelsea, Napoli (numai nume mari, trebuie recunoscut asta) a avut conflicte cu unii jucători din pricina acestei discipline de fier pe care încerca să o impună. Acest stil se va ciocni frontal cu felul în care erau obișnuiți fotbaliștii din vestiarul Realului să fie tratați de Ancelotti, chiar și de Mourinho, a cărui faimă de dur e vehiculată de presă, dar nu e confirmată de fotbaliști. Cea a lui Rafa, în schimb, da. Adept al rotațiilor, Benitez va avea ceva treabă în a-l convinge pe Cristiano Ronaldo de această necesitate, de a se menaja, de a-și consuma energia metodic, conform unui plan bine elaborat.

span style=”color: #000080;”>BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Dincolo de asta, formula pe care el a propus-o pe unde a fost, 4-2-3-1, ridică și ea anumite semne de întrebare. Cine vor fi cei doi din linia mijlocașilor închizători, căci perechea Kroos-Modric nu pare a fi pe placul unui tehnician care juca, de exemplu, cu Xabi Alonso și Mascherano în tandem în acea zonă. Nici folosirea jucătorilor pe picior schimbat nu pare a fi pe gustul lui Benitez, adept al poziției naturale. Asta ar însemna Bale în stînga, Cristiano în dreapta, cu consecințele de derivă de aici.

Și ar mai fi stilul ușor defensiv cu care echipele lui Benitez abordează partidele. Nu e un entuziast al jocului de construcție, dar nici nu-l refuză. e mai degrabă adept al jocului de reacție, bazat de disciplină tactică, bună așezare în cîmp, pressing avansat și feroce. Nu e un stil care să convină neapărat oamenilor din tribună, dar nici Mourinho nu era prea diferit și a reușit un 2011-2012 fantastic din punct de vedere al golurilor marcate. Aici e o problemă mai largă, pe care a punctat-o excelent Gică Craioveanu la ”Fotbal European”. Real Madrid nu a reușit, sub domnia lui Florentino Perez, să adopte un stil propriu. Ceea ce, de exemplu, a reușit Barcelona, unde Benitez sau Mourinho n-ar putea să ajungă prea ușor antrenori. De altfel, această identitate în joc l-a împiedicat pe Mourinho să devină antrenor al catalanilor, în 2008, atunci cînd a fost preferat, la sugestia lui Cruyff, debutantul Guardiola. Nici în primul său mandat n-a fost Perez foarte coerent în ceea ce privește stilul tehnicienilor pe care i-a numit, dar în cel de-al doilea mandat nici atît. Pellegrini a propus un fotbal, Mourinho un altul, total opus, Ancelotti un altul, iarăși opus, acum vine Benitez și iar se sucește totul. Nu e simplu nici pentru fotbaliști, cît ar fi ei de valoroși, să joace azi într-un fel, mîine în altul, pomîine în altul, iar răspoimîine să revină la prima variantă.

Dincolo de toate astea, Rafa Benitez merită această oportunitate. E primul madrilen adevărat, de la Del Bosque încoace, care o primește. E un om de-al casei, e cel care l-a oferit Madridului pe Raul, e cel care a stat lîngă Del Bosque într-o perioadă, destul de scurtă, pe banca primei echipe, e cel care l-a învins mai apoi, la Valencia fiind, pe Del Bosque aducînd titlul pe Mestalla împotriva celei mai galactice echipe a Realului din cîte existaseră pînă atunci. Un antrenor cu atîtea trofee cîștigate nu poate fi unul de duzină. Iar emoția și lacrimile ce l-au copleșit la momentul prezentării vorbesc de la sine despre sentimentele sale. Nimic nu e întîmplător pe lumea asta. La 55 de ani a ajuns pesemne la înțelepciunea de a înțelege că orgoliile nu fac casă bună cu performanța. Și-a dorit prea mult acest scaun ca să-l transforme singur într-unul electric.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:



 

ANCELOTTI, VINOVATUL DE SERVICIU PENTRU FLORENTINO PEREZ

ANCELOTTI, VINOVATUL DE SERVICIU PENTRU FLORENTINO PEREZ

Ceea ce era de așteptat s-a întîmplat. Ancelotti a fost dat afară de la Real Madrid. Cred că destul de puțini ar fi pariat pe continuitatea italianului, în ciuda mesajelor extrem de clare transmise de jucătorii importanți din lot, care-și declarau fără echivoc susținerea față de tehnician, ori a sondajelor din presa spaniolă, la care fanii chestionați se declarau și ei în favoarea lui Ancelotti. Cei care au crezut totuși că Ancelotti va rămîne antrenorul Realului și-n sezonul viitor nu-l cunosc pe Florentino Perez.

Florentino Perez e omul care a schimbat radical fața Realului. Aș îndrăzni să spun chiar că a revoluționat, într-un fel, stilul de a face fotbal. Florentino e cel care a introdus conceptul de fotbal-marketing, pe care majoritatea cluburilor importante îl urmează astăzi. Înainte de anul 2000, doar Manchester United avea un program asemănător, dar mult mai ”light”. Agresivitatea cu care Florentino Perez a implicat marketingul în strategia clubului trebuie căutată, probabil, în stilul său de a face business. Fiind om de afaceri și nu om de fotbal, Perez a adus în fotbal elemente noi. Și a ajutat clubul madrilen să devină primul în ierarhia ”Money League” ani de-a rîndul, să dezvolte afaceri în cele mai exotice colțuri ale lumii, să implementeze brandul Real Madrid în locuri altădată neexplorate și să transforme entitatea într-o fabrică de produs bani. Ingineriile sale financiare, felul în care reușea să convingă băncile să-i finanțeze transferurile, sumele pe care a ajuns să le plătească pentru a aduce anumiți fotbaliști, toate astea ar merita să fie studiate la un curs de economie. Sigur, tot acolo ar merita studiat și felul în care Florentino a izbutit să-și multiplice cifra de afaceri a concernului său ACS, ajuns dintr-o firmă de importanță medie în anul 2000 într-un colos cu 150.000 de angajați, cu sute de milioane de euro plătite anual ca dividende și cu afaceri în zeci de țări. Despre cum ”s-a reales” Florentino ca președinte al Realului aveți AICI toate datele. Florentino a știut să lege fotbalul de afaceri într-un mod aproape genial. Ce nu prea a reușit în acesti ani a fost să priceapă că fotbalul nu se conduce la fel ca o firmă de construcții.

Carlo Ancelotti e exemplul perfect al acelei filozofii, de care am mai amintit pe acest blog, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Anul trecut pe vremea asta, Ancelotti era cel mai bun. Adusese ”La Decima”, visul lui Florentino transformat atîția ani într-un coșmar, plus Cupa Spaniei, în finală cu Barcelona. Astăzi, Ancelotti nu mai e cel mai bun. N-a mai adus nimic, iar Florentino l-a dat afară fix ca pe un director de șantier care n-a respectat termenii de predare-primire. Probabil că pentru italian, ziua de 25 mai e una pe care o marchează cu negru în calendarul anual. Acum 10 ani, pe 25 mai 2005, pierdea la Istanbul acea uluitoare finală de Champions League cu Liverpool, după 3-0 la pauză, în 2015 e dat afară de la Real Madrid. Și, ca răul să fie complet, e posibil ca-n locul lui să vină Rafa Benitez, cel ce l-a învins în 2005.

Despre Ancelotti am comentat de foarte multe ori pe acest blog. Atunci cînd a fost instalat, acum aproape doi ani, scriam aici: ”Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie”. Așa a fost. Ancelotti a readus acea imagine de care Madridul avea nevoie, acel cavalerism la victorii, dar mai ales la eșecuri. Am putut vedea în acești doi ani că se poate disputa un ”Clasico” și fără pistoale pe masă, cuțite-n jambiere ori degete în ochi. Fotbaliștii au simțit asta și au ținut de fiecare dată să meționeze această schimbare și nu e deloc întîmplătoare această aliniere a vestiarului în spatele antrenorului într-un soi de război civil ce se vede destul de rar la un club de asemenea calibru. Cînd cel mai important fotbalist al echipei, Cristiano Ronaldo, pune pe twitter o poză cu el și cu Ancelotti și scrie: ”sper să putem lucra împreună și anul viitor”, cînd liderii vestiarului, Sergio Ramos și Casillas, spun public același lucru, cînd vedete precum Kroos și James Rodriguez, își manifestă și ei, tot public, aprecierea, sînt semne clare ale unor tabere situate pe poziții antagonice. Florentino face un joc periculos aici, dar el știe, pe de altă parte, că Real Madrid e prea apetisant, din toate punctele de vedere, ca să-l părăsești doar dintr-un sentiment de solidaritate.

Greșelile lui Ancelotti, atunci cînd au existat, au fost și ele analizate pe acest blog. Ca și momentele sale bune. Rămîne totuși un mare mister cum această echipă, care în toamnă părea de neoprit, a intrat într-o asemenea spirală negativă. Mulți vorbesc acum despre proasta planificare a lotului, dar aici nu cred că-i putem face vreo culpă lui Ancelotti. Toată lumea știe că lotul e desenat după dorința lui Florentino Perez și sfaturile lui Jose Angel Sanchez, directorul general executiv, eminența cenusie de pe Concha Espina nr. 1, un personaj despre care vom mai vorbi. Lipsa soluțiilor de avarie în momentul în care au apărut accidentările, inerente în fotbal, căci fotbalistul nu e un excavator cu durată de funcționare garantată, au destabilizat jocul echipei și l-au obligat pe Ancelotti la variante mai puțin normale. Obligativitatea de a alinia anumite nume, chiar și-n momentele lor mai puțin bune, căci, din nou, fotbalistul nu e excavator și poate avea și zile mai puțin bune, pe principiul rentabilizării sumelor plătite, a fost un alt handicap al italianului. Sigur, și stilul său, foarte puțin intervenționist în timpul meciurilor, a contribuit la eșecuri, căci Ancelotti nu e genul de tehnician de la care să te aștepți, în 90 de minute, să schimbe sisteme ori poziții în teren.

Fiecare are propria analiză a celor petrecute în aceste 6 luni. A cauzelor ce au condus spre acest deznodămînt. Ancelotti a plecat pentru că nu a cîștigat nimic în acest sezon. Și punct. La fel ca Mourinho, ca Pellegrini, ca să-i amintesc doar pe cei din al doilea ”descălecat” al lui Florentino. Ce va urma se întreabă toată lumea. Cine va veni e întrebarea logică, pe care și-o pun și fanii Realului, dar și fanii rivalelor. Se vorbește de Benitez, de Emery, de Klopp, de Zidane. Se spune că Jurgen Klopp ar fi exclus deja din calcule, fiindcă ar fi solicitat un control total asupra echipei, asupra transferurilor, asupra vestiarului, ceea ce lui Florentino nu i-a convenit. Se mai spune că Benitez e favoritul, fiind opțiunea preferată a lui Jose Angel Sanchez. Eu cred că nimic nu e exclus. Cred că fiecare are șansele lui în momentul ăsta și mai cred că foarte multă influență va avea rezulatul finalei Cupei de sîmbătă. Dacă va cîștiga Barcelona, euforia catalană va trebui contrată într-un fel. Iar Florentino e omul unor acțiuni de imagine de genul ăsta. Cred că și finala Europa League de miercuri va avea un rol important în ceea ce-l privește pe Emery, la fel și finala Cupei Germaniei, la fel ca și duelul Napoli-Lazio. Asta dacă nu cumva, așa cum pretinde Ernesto Bronzetti, agentul italian al lui Ancelotti, om cu multă influență și care știe multe, Rafa Benitez e deja antamat.

Ar fi opțiunea lui Jose Angel Sanchez. Am promis cîte ceva despre acest personaj.  E directorul general executiv al Realului și omul de maximă încredere al lui Florentino Perez. Mie îmi amintește de personajul Doug Stamper, ”chief of staff” în ”House of Cards”, pentru cine știe despre ce e vorba. Mai ales că Florentino Perez seamănă destul de bine cu Kevin Spacey, actorul principal al acestui serial. Confruntați imaginile și vă veți convinge! Omul bun la toate, de maximă încredere, devotat, dar foarte abil în același timp. În 2000, atunci cînd Florentino a cîștigat primul său mandat ca președinte, în urma acelei afaceri Figo, de care puțini își mai amintesc, Jose Angel Sanchez avea 32 de ani și era cel mai tînăr membru al consiliului de conducere. Absolvent de filologie, nu știa prea multe despre fotbal, dar deprinsese cunoștințe temeinice despre marketing, căci lucrase la celebra firmă de jocuri pe calculator SEGA. Lui Jose Angel Sanchez, a cărui urcare în ierarhia madrilenă a surpins pe toată lumea, i se datorează, se zice, uluitoarea creștere a brandului Real Madrid din punct de vedere economic. Grație acestei creșteri, el a devenit cel mai important colaborator al lui Florentino Pereze. Și a reușit, printre altele, să-l convingă de utilitatea aducerii lui Mourinho, deși Florentino și-l dorea foarte mult atunci pe Arsene Wenger.

Despre noul antrenor al Realului vom avea timp să vorbim la momentul numirii. Și după, mult timp. Deocamdată, Ancelotti părăsește corabia și o face cu aceeași eleganță cu care ne-a obișnuit. Fie și pentru asta merită aplauze.

PERSONALITATEA ”BĂTRÎNEI DOAMNE”

PERSONALITATEA ”BĂTRÎNEI DOAMNE”

Cred că ar fi inutil și redundant să pedalez pe idea că Real Madrid are o echipă mai bună decît Juventus. Nu cred că această afirmație ar trebui să-i supere în vreun fel pe simpatizanții ”Bătrînei Doamne”. E o realitate, dar în Champions League realitatea e una și ceea ce se întîmplă pe teren e cu totul alta. Și-n 2003, Real Madrid avea echipă mai bună ca Juventus. Căutați în arhive și puneți în balanță numele ”galacticilor” madrileni de atunci și cele ale jucătorilor lui Juve. Dar faptul că era echipă mai bună nu i-a folosit deloc Madridului atunci. Și am mai întîlnit situații de genul ăsta. Barcelona în 2012 era mai bună decît Chelsea, Bayern în 2012 era mai bună decît Chelsea, cu toate astea englezii s-au calificat în finală, pe care au și cîștigat-o. În Champions League, a avea echipă mai bună nu garantează întotdeauna calificarea, mai ales în această fază a competiției. Căci, să ne înțelegem, Real Madrid are o echipă mai bună ca Juve, dar nu cu mult mai bună, ceea ce deschide alte perspective. În această situație, orice detaliu contează. Iar cînd spun detaliu, mă refer și la accidentări, dar și la prestații lamentabile ale unor jucători, chiar și antrenori.

Ideea că Real Madrid are o echipă mai bună ca Juve se susține și privind rezultatul final. La capătul unui meci slab, chiar foarte slab pe unele tronsoane, în care mulți jucători au jucat de la prost, cazul lui Varane, la foarte prost, cazul lui Ramos, existînd și o prestație apropiată de oribil, cazul lui Bale, ei bine, cu toate astea Real Madrid a plecat de la Torino cu un rezultat ce-i acordă destule șanse de calificare pentru returul de pe ”Bernabeu”.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

N-aș vrea să pedalez nici pe ideea că meciul a fost pierdut de Real Madrid. Mi s-ar părea din nou inutil. Juve a cîștigat pentru că a meritat s-o facă, pentru că a jucat bine, asumîndu-și condiția de ușoară inferioritate față de adversar, speculînd greșelile acestuia. Sub privirile unui Conte ce a visat întotdeauna la o asemenea seară, Allegri a reușit să le transmită alor săi o pasiune ce de multe ori a prins accente de eroism. Un soi de motto al acestei competiții ar putea foarte bine să fie ”cine greșește, e pierdut”, astfel că Allegri a încercat mai întîi să evite greșelile jucătorilor săi, iar apoi să profite de inevitabilele erori ale celor de la Real. De ce inevitabile? Pentru că Ancelotti avea absențe importante în lot, dar și pentru că, din nou, a îmbrăcat haina prost croită a antrenorului lipsit de inspirație.

S-a vorbit mult de absența lui Modric și de prestația slabă a lui Sergio Ramos. Eu nu l-aș acuza pe Ancelotti pentru asta. În fond, Ramos jucase bine pe această poziție în două meciuri complicate, cu Atletico și FC Sevilla. Problema lui a fost că excesul de personalitate de care dispune l-a făcut să încerce lucruri care nu-i erau la îndemînă. Motiv pentru care a și pierdut o grămadă de mingi, iar dacă n-a pierdut mingi n-a dat nici un fel de ajutor fazei de construcție. O altă problemă a lui Ramos a fost și prestația excepțională, îmi asum acest calificativ, al tripletei Vidal-Tevez-Morata. Încolțit de cei trei, Ramos se vedea în situația unui Rambo pe frontul de luptă, mereu în inferioritate. În filme, eroul pozitiv cîștigă de cele mai multe ori, doar că pe ”Juventus Stadium” a fost un altfel de film.

tevez + vidal

Am descoperit o statistică a lui Vidal și Tevez. De fapt, nu e o statistică, e acea celebră ”hartă a căldurii”, cu zonele pe care le au atins cei doi. Priviți imaginile! În stînga e Tevez, în dreapta e Vidal. Eu am crezut, privind mai ales la harta lui Vidal, că e o greșeală și că, de fapt, acolo e vorba de mai mulți jucători, nu doar de unul. Dacă faceți un efort de imaginație și amestecați punctele de căldură din ambele imagini găsiți o explicație a victoriei lui Juventus.

 

Unde cred eu că a greșit Ancelotti este la absența din primul ”11” a lui Chicharito. Gabi Balint a spus la Euro Fotbal, imediat după meci, că Ronaldo simte din plin lipsa lui Benzema. Cristiano are o relație specială cu francezul, fotbalistic vorbind, se simte mult mai bine cu el în teren, de aceea cred că introducerea lui Chicharito din primul minut era obligatorie. Fără să fie Benzema, mexicanul are acea capacitate de asociere, probată în ultimele meciuri în care a fost folosit, care l-ar fi ajutat pe Cristiano, l-ar fi ajutat și pe James, l-ar fi ajutat poate și pe Bale. Pe care, dacă tot sîntem la erorile lui Ancelotti, n-am înțeles de ce italianul nu l-a înlocuit mai repede și a preferat să-l scoată pe Isco. Cele 5 minute acordate lui Jese pe final nu-s bune nici de glumă. În absența lui Chicharito, Cristiano a trebuit să preia și numărul 9, cu tot ce implică asta, însă lui Cristiano ca număr 9 îi lipsea Cristiano ca număr 7.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Returul nu-i simplu. Nici pentru Real, dar nici pentru Juve. După prima manșă dintre Atletico și Real scriam pe acest blog că 90 de minute pe ”Santiago Bernabeu” sînt foarte lungi. Și s-a văzut. Ancelotti spunea, înainte de meciul de la Torino, că echipa sa trebuie să evite greșelile pe fază defensivă. Nu prea i-a reușit. Priviți din nou golul lui Morata. Este absolut incredibil ce distanță este între Varane și Marcelo, dar și între Kroos și cei doi. E un triunghi acolo în mijlocul căruia s-a plasat Tevez cînd a primit mingea (bravo și lui Marchisio pentru pasă!). Iar la golul de 2-1, e din nou incredibil ca Real să aibă 8 oameni oameni în careul torinezilor (era o fază fixă) și să nu poată stopa decît în propriul careu un contraatac dus mai întîi în doi oameni, iar apoi doar într-unul, Tevez. La acea fază, reflex al echipei mai bune, care caută victoria, deși 1-1 nu era deloc un rezultat rău, Ramos a uitat că poziția lui e cea de ”închizător”, iar colegii lui au uitat că Ramos poate să uite și nu i-a luat nimeni locul.

Nu cred că pe ”Bernabeu” îl vom vedea pe Ramos din nou la mijloc. E un mare stres pentru Ancelotti, căci încrederea în Illaramendi, Lucas Silva sau Khedira e limitată spre zero, cazul germanului. Există varianta Coentrao, o mutare surpriză pe care Mourinho a făcut-o la vremea respectivă. Iar la Juve va reveni Pogba, ceea ce schimbă mult datele problemei. Cu BBC-ul său, cel de pe linia de fund, căci sigur Allegri va folosi modulul cu 3 fundași centrali încă de la început, cu Pogba alături de Vidal la mijloc, cu Morata dornic să-i demonstreze lui Florentino ce poate, Juve abordează pentru a treia oară în acest sezon un meci retur după victorie la limită acasă, care s-au dus cu 2-1 și la Dortmund și păreau condamnați. ”Non c`e due senza tre”, spun optimiști italienii. ”90 minutos en el Bernabeu son muy largos”, spunea demult Juanito, omul la care fac mereu apel fanii Realului cînd vine vorba de o posibilă ”remontada”. În semifinale, Real Madrid n-a mers niciodată mai departe după ce a pierdut prima manșă în deplasare. Cu atît mai interesant devine acum returul. Și chiar că orice e posibil.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:



 

SIMEONE ȘI CAPACITATEA DE REZISTENȚĂ

SIMEONE ȘI CAPACITATEA DE REZISTENȚĂ

Se spune că după finala de la Lisabona, cînd a simțit pe propria piele ce subțire este granița dintre fericire și nefericire, Diego Pablo Simeone ar fi intrat în vestiarul lui Atletico și, izbindu-se de lacrimile și nefericirea ce domneau în acel perimetru, ar fi spus cu glas apăsat: ”Cît mai voi mai fi eu la Atletico, Real Madrid nu ne va mai bate niciodată!”. Afirmația nu poate fi în nici un fel probată, într-o lume a fotbalului în care vestiarele seamănă din ce în ce mai tare cu o fortăreață, de unde secretele ies cu foarte are greutate. Ea a luat mai mult forma unei legende urbane prin Madrid și trebuie privită ca atare. Dar tot ca atare trebuie privită și realitatea imediată. De la acea finală de la Lisabona, Atletico și Real s-au întîlnit, cu tot cu meciul de marți seară, de 7 ori. Și, ce să vezi?! Real Madrid n-a mai cîștigat niciodată, ba chiar bilanțul duelurilor directe Simeone-Ancelotti din aceste 11 luni e de 3 remize și 4 succese ale argentinianului.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

După victoria cu 4-0 a lui Atletico în campionat, scriam pe acest blog că Ancelotti pare să fi dezvoltat un ciudat complex Simeone. E posibil ca italianul să-și fi dat seama de asta și să încerce să reacționeze. La fel de adevărat este că, spre deosebire de partida de care vorbesc, din februarie, italianul a avut la dispoziție tot lotul, astfel că a putut să aleagă ceea ce a crezut el de cuviință. Cum a ales e altă discuție, aici intrăm într-un teritoriu în care fiecare poate avea opțiunea lui. Cu sau fără Bale, cu sau fără Isco, cu sau fără Pepe, ideea e că existau variante, ceea ce la acel 0-4 n-au existat.

Și mai e un adevăr în toată această poveste. Anume că, spre deosebire de precedentele 6 dueluri de după Lisabona, cea de marți era din nou în Champions League. Iar între Real Madrid și Champions League există o poveste de iubire și respect reciproc, ce durează de ani buni. În Champions League, Real Madrid se transformă, cele 10 trofee existente în vitrina clubului atîrnă mult și-i obligă pe jucători la altă abordare.

De data asta, Real Madrid chiar a jucat bine. Acest calificativ e o medie între un ”foarte bine” în prima repriză, un ”bine” în prima parte a celei de-a doua și un ”satisfăcător” cu iz de ”prost” spre final. Problema e că n-a cîștigat. Și iată cum, nu doar pe parcursul a 90 de minute, ci într-o succesiune de 7 meciuri, Real Madrid poate juca de la ”prost” la ”foarte bine” cu același rezultat. Sau, mai bine zis, fără ca acel rezultat așteptat, victoria, să vină. Asta e o mare problemă a lui Ancelotti și a jucătorilor săi. Care, inclusiv cînd au avut în față, cum a fost cazul marți, un Atletico de multe ori mediocru n-au izbutit să cîștige.

Simeone a pus în scenă și de această dată partida care-i convine. Sau a încercat s-o facă, pentru că de multe ori, mai ales în prima repriză, nu i-a ieșit. Argentinianul, despre care eu am mai spus că mi se pare, la ora asta, cel mai bun antrenor din Primera Division, știe mai bine ca oricine că a încerca să joci de la egal la egal cu acest Real Madrid poate fi o sinucidere. Acest Real Madrid e una dintre cele mai ofensive și creative echipe din istoria fotbalului. Nici măcar Barcelona lui Guardiola ori Milan-ul lui Sacchi (despre Ajax-ul lui lui Michels nu are rost să discutăm pe această temă, căci erau cu totul alte vremuri din punct de vedere al tacticii), care ar fi reperele fotbalului total din ultimele decenii, nici măcar aceste echipe, așadar, n-aveau atîția fotbaliști ofensivi între cei 11 din teren. Tot mai era un Albertini, un Rijkaard ori un Sergio Busquets, fotbaliști cu valențe și calități clar defensive. Realul de azi are, de la apărare în sus (apărare în care-l regăsim pe ultraofensivul Marcelo) o sumă de jucători ce ar putea primi lejer, dacă regulamentul ar permite-o, numărul 10. Kroos, James Rodriguez, Modric, Bale, chiar și Cristiano, dacă am exclude relația de marketing a șaptelui său de pe tricou, chiar și Benzema la o adică, ar putea primi numărul 10 la orice echipă s-ar transfera.

Simeone nu putea deci aborda altfel partida decît lăsînd mingea Realului, apărîndu-se feroce, cu disciplina pe care el a reușit s-o imprime acestei echipe și așteptînd momentul potrivit pentru reacție. Mai simplist, Simeone i-a lăsat pe cei de la Real să ajungă la un soi de disperare, văzînd că toate încercările lor nu mișcă tabela de marcaj. Nu i-a ieșit atît de bine ca-n alte ocazii, poate și din cauza lui Koke, care n-a fost în meci, parțial și din cauza lui Arda, dar mai ales din cauza (sau datorită, depinde cum punem problema) celor de la Real. Au fost, cred eu, 45 de minute ale Realului mai bune decît cele de pe ”Camp Nou”, cînd spuneam că a fost cea mai bună repriză din ultimele luni, asta pentru că Atletico se apără mai bine decît Barcelona. Problema lui Ancelotti e că în aceste minute nu s-a dat gol, ceea ce, ca o durere de dinți, mai întîi surdă, apoi din ce în ce mai pronunțată, a început să-și facă loc în mintea fotbaliștilor săi. Care spre final păreau resemnați cu ideea unui complex Atletico și că orice ar face, poarta acestei echipe nu poate fi perforată. În momentul cînd Modric n-a mai putut fizic, exact ca la Barcelona, adversarul a preluat inițiativa.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Dar au mai fost două momente importante după pauză. Primul dat de Manduzikic. Luptele sale, duelurile verbale și fizice pe care le avea cu adversarii și cu arbitrii, au blocat fluiditatea jocului, introducînd partida într-o bătălie a nervilor, a coatelor și a intervenților neregulamentare fix pe gustul lui Simeone. Manduzikic n-are, fotbalistic vorbind, calitățile lui Diego Costa, dar i-a preluat cu brio celelalte sarcini, îm special pe cea de a duce partida pe tărîm fizic. Ba intra, ba ieșea, ba protesta, ba faulta, sîngele îi curgea pe față, pe tot acest fond Realul n-a mai putut controla partida, iar adrenalina a invadat creierul celor de la Atletico.

Al doilea moment, în strînsă legătură cu primul, a fost introducerea lui Raul Garcia. E bizar cum acest jucător provoacă atît de mult deranj atunci cînd joacă împotriva Realului. Atunci cînd îl văd, Sergio Ramos (în special) și ceilalți madrileni se transformă subit într-un soi de luptători, dar pe acest teritoriu campioana Europei n-are nici o șansă în fața campioanei Spaniei. Aici cred că Ancelotti a greșit schimbările. Poate că nu era rău să-l introducă pe Pepe în zona de mijloc, în locul unui Modric deja epuizat, care Pepe să se ocupe de Raul Garcia și să-i lase pe ceilalți să ducă mai departe munca de construcție.

Spuneam la finalul comentariului că 0-0 într-o primă manșă e cel mai bun rezultat prost pentru o echipă ce joacă acasă și cel mai prost rezultat bun pentru echipa ce joacă în deplasare. Eu cred că Simeone și-a dorit acest rezultat, mi se pare că îi convin de minune partidele retur jucate în deplasare. Ancelotti nu cred, italianul poate ar fi acceptat și o remiză, dar să fie una cu goluri. Un retur cu Atletico după 0-0 în tur e o mare capcană. Mourinho a căzut în ea, nu mai departe de anul trecut. Fără Marcelo, o mare problemă căci Cristiano Ronaldo rămîne fără cel mai important aliat în acea zonă, și cu presiunea calificării în fața propriilor suporteri, complexul Atletico poate căpăta alte dimensiuni. În Champions League nu cîștigă întotdeauna cei mai buni, ci cei care știu să supraviețuiască unui meci prost. Să rămînă în picioare, ca un luptător, inclusiv atunci cînd adversarul îi cară pumni cu nemiluita. Atletico a reușit asta, iar Simeone merge pe ”Bernabeu” cu o doză și mai mare de anticorpi. Acolo e examenul său, capacitatea de rezistență a echipei sale acolo va fi cîntărită. Cele 7 meciuri deja sînt o amintire, al 8-lea devine cel mai important.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

 

ANCELOTTI ȘI MEMORIA ÎN FOTBAL

ANCELOTTI ȘI MEMORIA ÎN FOTBAL

La vîrsta pe care o are, la anii petrecuți în fotbal, la trofeele pe care le-a cîștigat, Carlo Ancelotti ar trebui să știe că în acest sport memoria nu prea contează. Trecutul e important pînă la un punct, prezentul e pe primul plan și, mai ales, perspectivele pentru viitor. Trecutul nu ține un antrenor în funcție, numărul titlurilor cucerite și importanța lor nu garantează absolut nimic. E o obișnuință în fotbal, nu doar în al nostru, în general. E o lege nescrisă, o axiomă ce nu necesită demonstrație pentru că nu e nimic de domonstrat aici. Pur și simplu așa ne-am învățat, să spunem că atunci cînd o echipă cîștigă și merge bine,meritele sînt ale jucătorilor, care, nu-i așa, sînt de mare valoare și nu poate fi altfel. Atunci cînd lucrurile merg prost însă, de vină e clar antrenorul. Pentru că, nu-i așa, chiar dacă jucătorii sînt de mare valoare, el nu a știut să-i gestioneze, să-i așeze în teren. Iar dacă jucătorii nu sînt de mare valoare, tot antrenorul e de vină atunci cînd nu-s rezultate, pentru că nu s-a făcut înțeles în fața conducerii, nu a știut să ceară, n-a avut suficientă personalitate.

Am mai spus-o, Mircea Lucescu avea o vorbă, pe care am descoperit-o într-un interviu pe care l-a dat cu cîțiva ani înainte de 1989, pe cînd era antrenor al echipei naționale. ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Nu știu dacă e neapărat a lui ori dacă o citise și el pe undeva, dar mi se pare extrem de adevărată. Nu știu nici dacă Ancelotti știe această teorie, poate că nu în forma asta, dar bănuiesc că aplicabilitatea ei o stăpînește.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

Real Madrid a pierdut la Bilbao sîmbătă un meci de campionat, iar cîteva ore mai tîrziu a pierdut și prima poziție în clasamentul Primerei Division. Nu e asta e neapărat problema, căci se întîmplă să mai și pierzi, nu prea există echipa perfectă. Problema e că Real Madrid nu pare capabilă să iasă dintr-o spirală a jocului modest de ceva vreme. Mai exact de la începutul anului. Mașina de fotbal din septembrie, octombrie, noiembrie și decembrie pare azi un motor gripat, căruia i se administrează un  combustibil de proastă calitate. Fotbalul spectacol din toamna și iarna anului trecut a fost înlocuit cu unul anost, chiar și atunci cînd victoria e obținută. Ceva se întîmplă la Real Madrid, asta e clar, iar Carlo Ancelotti e cel care trebuie să găsească soluția într-un timp foarte scurt, asta dacă nu vrea să trăiască pe piealea sa axiomele de mai sus.

Ceva se întîmplă la Real Madrid, asta e clar. Dar ce? N-o să mă refer neapărat la meciul de pe ”San Mames”. E doar unul dintre ele. După meciul pierdut extrem de clar cu Atletico Madrid, scriam pe acest blog despre felul ciudat în care Ancelotti a abordat partida. Nu l-a surprins atunci cu nimic pe Simeone, problema e că în perioada asta nu prea mai surprinde pe nimeni. Asta la un bărbat poate fi o problemă, căci nimic nu e mai rău pe lumea asta decît să devină previzibil, dar la un antrenor poate fi fatal. Atunci cînd un antrenor devine previzibil, înseamnă că mutările lui devin limpezi pentru oponent. La fel s-a întîmplat și la Bilbao. Ancelotti n-a surprins cu nimic, nici în echipa de start, nici în schimbări. Logic ar fi fost un rezultat de egalitate, un 0-0 aproape perfect, dar Bilbao, care totuși e departe de echipa de anul trecut, a scos maxim din meci grație acestui Toto Di Natale iberic, și anume Aduriz, care a avut două oportunități, la una a dat gol, la cealaltă a lovit bara.

Problemele lui Ancelotti au început în momentul accidentării lui Modric. Am spus asta de multe ori la Fotbal European, cred că o spun la fiecare emisiune. Toni Kroos e alt jucător din acel moment. Sîmbătă, la Bilbao, a făcut poate cel mai prost meci al său de cînd e la Real, iar cifrele o confirmă. Mijlocul terenului suferă, căci Kroos trebuie să facă, în același timp, și pe numărul 5 și pe numărul 8. Iar resursele sale de energie scad vizibil, căci nu poate fi menajat în nici o partidă. Fluiditatea jocului a scăzut dramatic, mingea ajunge greu la cei din față, iar atunci cînd adversarul recuperează pericolul pare permanent. Am vorbit cu cineva care a fos la meci sîmbătă, pe ”San Mames”. Îmi spunea că senzația pe care o avea în tribună era că Bilbao poate marca de fiecare dată cînd apucă să treacă dincolo de centrul terenului. Poate fi o falsă senzație, generată de starea de euforie a oamenilor, dar ceva tot e. La Real s-au pierdut anumite automatisme. Revedeți golul lui Aduriz! Observați ce mică e distanța dintre prima linie de apărare și ce a de-a doua. Dar observați și ce mare e distanța dintre a doua și a treia linie. Acolo a manevrat Athletic mingea, de acolo a venit centrarea, golul în sine fiind unul de autor, căci plutirea lui Aduriz mie mi-a adus aminte de Vasile Stîngă. Sau de Cristiano Ronaldo, în vremurile bune.

Cristiano e și el o problemă în sine. N-a fost cel mai slab de pe teren cu Bilbao, nici măcar cel mai slab din linia celor trei din atac, acel BBC ce începe să-și piardă din strălucire. Problema lui Cristiano e că el are nevoie de echipă, are nevoie de colegi pentru ca mingea să ajungă în zona lui. Cristiano nu e Messi, ca să coboare spre centrul terenului și să înceapă el, eventual, faza de atac, să distribuie el pase. Dacă-l pui pe Cristiano să facă asta pierzi mare parte din ceea ce poate el oferi mai departe. Sîmbătă, dar și cu Atletico, chiar și cu Villarreal acasă, la Cristiano au ajuns puține mingi, pentru că progresia se făcea lent, previzibil. În afară de Kroos, de care am pomenit, Isco a făcut, la rîndu-i, un meci mizerabil. Privindu-l atunci cînd are mingea, ai senzația că e fabulos, punîndu-l însă în contextul echipei, al angrenajului, descoperi că are multe carențe. După huiduielile cu care publicul de pe ”Bernabeu” a însoțit schimbarea sa în meciul cu Villarreal, huiduieli de nemulțumire față de ideea lui Ancelotti, să ne înțelegem, Isco a vrut să răspundă, să le facă el pe toate. Și nu i-a ieșit nimic, eventual niște pierderi ale balonului din care puteau apărea probleme. Lîngă Kroos și Isco, sîmbătă a stat Illaramendi, despre care eu spuneam că nu prea înțeleg de ce e ostracizat. Încep acum să pricep.

E clar că accidentările lui Modric, Ramos și James Rodriguez îi oferă mari bătăi de cap lui Ancelotti. Nu prea are variante, iar asta îi transformă pe cei rămași în titulari indiscutabili. Nimic nu e mai prost pentru un fotbalist decît să se simtă titlar indiscutabil. Pînă și reacția lui Messi față de Luis Enrique, la începutul anului, tot de la asta a plecat. Iar Messi și Cristiano Ronaldo au toate motivele să fie titulari indiscutabili. Jocul bun al Madridului din toamnă a venit pe fondul unui lot complet, în care Isco nu era titular, dar spera să devină, în care James Rodriguez era titular, dar simțea amenințarea lui Isco, în care chiar și Bale și Benzema simțeau că pot trece pe banca de rezerve dacă lucrurile merg prost, în care Varane era o amenințare pentru Pepe și Ramos, iar lateralii aveau și ei concurența lor. Ancelotti a greșit atunci cînd a lăsat să se înțeleagă că tripleta BBC e de neatins în față, dar și atunci cînd a spus, la o conferință de presă, că Isco e cam în aceeași situație. La aceste greșeli ar trebui să adăugăm și amorțeala italianului în ceea ce privește alcătuirea echipei.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Anul trecut pe vremea asta scriam pe acest blog despre ”Meritele lui Ancelotti”. Aminteam în acel text despre motivele care l-au determinat pe Florentino Perez să și-l dorească pe italian încă din 2009. Dar și despre felul în care a gestionat perioada mai puțin bună a Realului din toamna lui 2013. Atunci, Ancelotti a schimbat inclusiv sistemul de joc (vă amintiți probabil de ”reinventarea” lui Di Maria), lucru pe care l-a făcut și-n toamna trecută, după plecarile lui Di Maria și Xabi Alonso. De data asta, după accidentarea lui Modric, urmată de cele ale lui Ramos și James, n-a mai făcut nimic. A lăsat totul să meargă din inerție, sperînd pesemne că stilul se va menține, indiferent de cei pe care-i pune în teren. Se pare că n-a funcționat.

Partea bună în fotbal e că orice criză trece imediat dacă apare o victorie importantă. Fotbalul e o stare de spirit, iar Bilbao e cel mai bun exemplu. Bilbao s-a relansat după calificarea în finala Cupei, căci eliminarea din Europa League n-avea cum să nu provoace răni, mai ales în contextul în care venise. Pentru Real Madrid și pentru Ancelotti exsită perspective. Meciul cu Barcelona se apropie și nu există un prilej mai bun de ieșire din criză decît un astfel de moment. Cu Modric și Ramos echipa va arăta altfel. Problema e că și Barcelonade azi arată altfel decît cea din tur. Există așadar și riscul ca minicriza de azi să devină o maxicriză după Clasico. Dar asta vom vedea atunci.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

 

BARCELONA ȘI PRINCIPIUL VASELOR COMUNICANTE

BARCELONA ȘI PRINCIPIUL VASELOR COMUNICANTE

Nu știu cîți dintre cei care citesc și, mai ales, comentează cu patos articolele scrise astăzi își amintesc de acest titlu: ”Au învins, dar… n-au convins”. Era extrem de folosit înainte de 1989, cu acele puncte de suspensie cu tot, ce deveniseră un fel de delicatesă, într-o epocă în care delicatesele cam lipseau. Mai era unul, ”Oaspeții mai buni… după pauză”, ce apărea la fel de frecvent în ”Sportul”, înaintașul Gazetei de astăzi. Ambele titluri ar merge foarte bine la o cronică a jocului de la Amsterdam dintre Ajax și Barcelona.

Dar nu o cronică a acestui meci îmi propun în cele ce urmează. Ci o constatare, bazată pe un cunoscut principiu, cel al vaselor comunicante. Johan Cruyff a folosit mai demult acest principiu atunci cînd a încercat să explice legătura permanentă ce există între Real Madrid și FC Barcelona. Ele nu pot fi amîndouă sus, în același timp. Atunci cînd una e sus, cealaltă trebuie să fie mai jos, cele două recipiente cu emblemele celor două cluburi nu pot fi niciodată pline în același timp. Sigur, cele două au fost şi în situaţii oarecum egale, dar egale în slăbiciune, nicidecum în succese. Situaţii cînd altele erau premiantele Spaniei și ale Europei.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

În momentul de față, Real Madrid strălucește în Spania și Europa. Pe cale de consecință, Barcelona nu o face. Și s-a văzut asta inclusiv la Amsterdam, la un meci cîștigat. Dar cîștigat grație unor detalii plecate în principal din lipsa de experiență a unui adversar, Ajax, ce s-a bazat mult mai mult decît Barcelona pe principiile cu care catalanii guvernau nu demult în fotbalul mondial. Dacă e să analizăm aceste principii de care vorbeam, posesie cu progresie, pressing avansat și agresiv, mingea ca principal element de dezvoltare a jocului, fotbaliști care să știe perfect s-o stăpînească, fundași laterali cu o mare importanță prin urcările lor, fundași centrali cu forță, contondență, anticipație, dar și capacitate de a da o pasă curată, toate aceste idei le regăsim în jocul de azi al Realului. Nu știu dacă Ancelotti s-a inspirat vreun pic de la Guardiola, posibil că da în unele aspecte, căci la nivelul la care au ajuns ei nu-i nici o problemă să iei ceva din ideile altuia și să le adaptezi în folosul tău (inclusiv Guardiola o face astăzi, la Bayern, chiar și Mourinho la Chelsea), cert e că italianul a avut și are aceeași filozofie despre fotbal ca și Pep. Și sînt convins, după perioada Mourinho și ale sale concepții, că această filozofie, probată la Milan, Chelsea sau PSG, l-a determinat pe Florentino Perez să-l aducă la Real. În perioada Mourinho, toată lumea spunea că un club de talia Realului, un brand de talia Realului nu-și poate permite să cîștige apărîndu-se. Acum, toată lumea e mulțumită, Real atacă și se apără atacînd.

Înapoi la Barcelona. Tot Cruyff spunea, în perioada de glorie a Dream Team-ului său, că cel mai bun apărător pe care-l are e Romario. De la pressingul lui și al colegilor de atac pleca toată strategia defensivă, element absolut obligatoriu. Pe Romario l-a ținut cam puțin generozitatea în efort, de unde și prăbușirea Dream Team-ului, cu Cruyff cu tot. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, există și varianta ca un anumit fotbalist să fie iertat de asemenea cerințe. La Barcelona lui Rijkaard, Ronaldinho nu se omora cu firea alergînd după mingiile pierdute, însă Eto”o și Giuly, eventual Larsson, compensau. La Barcelona din 2009, Messi nu se omora cu firea, însă același Eto”o și Henry compensau. La Barcelona din 2011, Messi era același, însă Pedro și Villa alergau cît îi țineau plămînii pentru a face acel pressing agresiv pe care și-l dorea Guardiola.

La Barcelona de astăzi, Messi nu aleargă în exces. La fel ca-n 2009 și 2011, la fel ca Ronaldinho în 2006. Problema e că nici Neymar nu face ce făcea Pedro sau Henry, nici Suarez ce făcea Villa sau Eto”o. Și nu neapărat pentru că nu vor, ci pentru că sînt alt tip de jucători. Cînd pui trei superstaruri unul lîngă celălalt în față, sigur că dispui de o forță colosală, însă așteaptă-te ca sacrificiul lor în folosul echipei să fie la o altă scară, mult redusă.

După eșecul cu celta Vigo, Mascherano a observat acest lucru. ”Nu mai facem recuperările de altădată”, a spus cel care nu degeaba e numit ”El Jefecito”. Asa se întîmplă că Sergio Busquets, omul fără de care Guardiola și Del Bosque nu concepeau să joace, pare un mijlocaș defensiv de duzină. Degeaba are el valoare, degeaba are anticipație, degeaba știe cu mingea și se descurcă în situații de presiune, degeaba are toate aceste calități, cînd e înconjurat de adversari nu mai are ce să facă. Eventual faultează, dar asta merge pînă la primul galben. Barcelona lui Guardiola avea în Busquets cel mai faultat jucător, chiar mai mult decît Messi. Și asta pentru că el, grație pressingului celor din fața lui, era cel care recupera mingea, iar faulturile asupra lui deveneau o necesitate. În condițiile de față, nu-s puțini cei care se întreabă dacă n-ar fi mai bine că Mascherano să urce la mijloc, alături de Busquets, într-un soi de revoluție a sistemului de joc, din acel 4-3-3 ce pare de neatins la Barcelona, într-un 4-2-3-1 cu mai multă siguranță în defensivă.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Luis Enrique are aici o problemă. Încă una, aș zice, după cele din apărare și de la mijloc. Și după cele din vestiar, despre care se spune că ar exista. Atunci cînd rezultatele nu apar, apar în schimb discuțiile, dezvăluirile. Și reproșurile. Luis Enrique l-a refuzat pe Toni Kroos pentru Rakitic. Toni Kroos ar fi funcționat perfect la Barcelona, iar Rakitici de asemenea la Real Madrid, erau mutări naturale, ba chir cred că Rakitic lîngă Modric, la Madrid, ar fi creat perechea ideală de mijlocași centrali din fotbalul de azi. Luis Enrique l-a lăsat să plece pe Fabregas, pentru a-i face loc luiRafinha. Iar de jucat joacă tot Xavi, atunci cînd lipsește Iniesta. În condițiile în care Iniesta e oricum departe de don Andres din 2009-2012.

Fotbalul e însă imprevizibil. Ancelotti era înjurat de toată lumea acum vreo două luni și mulți îi puneau sub semnul întrebării nu doar valoarea ci și meritele în cîștigarea Champions League. Acum e adulat de toată lumea. Și nu e doar imprevizibil, ci și o stare de spirit. Dacă Luis Suarez se va reîntîlni cu golurile (4 luni de pauză nu se șterg așa ușor) și va începe să colaboreze mai bine cu Messi și Neymar, posibil ca lucrurile să se schimbe. Deocamdată însă Barcelona e departe de așteptările celor care vedeau în Luis Enrique altceva decît antrenorul care stă mereu cu brațele încrucișate.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă