Am comemorat, în săptămîna pe care ne pregătim s-o încheiem, 56 de ani de la una dintre cele mai mari catastrofe din lumea fotbalului și, deopotrivă, din lumea aviației. Accidentul de la Munchen, din 6 februarie 1958, în care a fost implicată aeronava ce urma să ducă acasă echipa de fotbal Manchester United, ce se întorcea de la Belgrad, unde jucase un meci de Cupa Campionilor Europeni, și se oprise în Bavaria pentru realimentare.
Se spune că marile caractere se văd în momentele dificile. Aș merge pe teritoriul fotbalului și aș spune că marile echipe se văd în momente de mare cumpănă. Ceea ce s-a întîmplat la Munchen a fost pentru Manchester United o mare cumpănă. O graniță dintre viață și moarte. Pe care Manchester United a trecut-o. Unde este astăzi Manchester United știm cu toții. Ce s-a întîmplat atunci, cum a reușit această echipă să treacă peste dispariția unora dintre cei mai buni jucători ai săi, puteți vedea în cele ce urmează. Este filmul artistic pe care vi l-am propus atunci cînd am scris despre ceea ce s-a întîmplat și cînd v-am propus să vedeți, mai întîi, filmul documentar. Dacă n-ați făcut-o atunci, vi-l mai ofer o dată. Apoi va propun să vedeți un film documentar realizat acum 6 ani, cînd s-au comemorat 50 de ani de la tragedie.
E o mărturie uluitoare despre curaj, despre iubire față de o meserie și față de un club. Veți vedea cum ”Busby Babies” au izbutit să treacă peste cele întîmplate și să ajungă, peste nici 100 de zile, să joace o finală, cea a Cupei Angliei.
În esență, ”United” e un film despre Manchester United. În realitate, e mult mai mult decît atît.
Iar dacă la final veți dori să reveniți în zilele noastre, vi-l ofer pe Wayne Rooney, ”The goal machine”.
Vizionare plăcută.
Aici găsiți filmul documentar realizat la comemorarea a 50 de ani de la tragedie. E structurat în 3 părți:
PARTEA 1
PARTEA A 2-A
PARTEA A 3-A
Ziua de 6 februarie e una scrisă cu literă neagră pe calendarele fotbalului. N-are cum să se schimbe lucrul ăsta cu trecerea anilor pentru că amintirile sînt prezente, iar tragediile rămîn, din păcate, mult mai vii în mintea oamenilor decît momentele de bucurie. Pe 6 februarie 1958, foarte puțin după ora 3 a după-amiezii, avionul ce urma să aducă acasă echipa lui Manchester United s-a prăbușit în timp ce încerca să decoleze de pe aeroportul din Munchen. Citeste mai mult …
Ceva mai devreme am scris un soi de editorial dedicat lui Gică Hagi. O opinie personală, mai degrabă, decît un prilej de a-i ura la mulți ani. Am primit apoi un mesaj în care cineva îmi reproșa că l-am uitat pe Cristiano Ronaldo. Că am am uitat că azi e ziua lui Cristiano Ronaldo și că, evident, această omisiune e impardonabilă în opinia celui care mi-a scris. Am scris destul despre Cristiano Ronaldo, despre realizările sale, despre rivalitatea sa cu Messi, despre viitorul său, despre rolul său la Real Madrid, despre cum putea să ajungă la Barcelona. Așa că nu-mi asum reproșul.
Știam că fotbalul internațional e foarte prezent în simpatiile iubitorilor acestui sport de la noi. În condițiile în care fotbalul românesc produce foarte rar altceva decît scandaluri penibile (iar înainte de asta au fost blaturile făcute fără nici un fel de jenă, amintiți-vă ce campionat aveam acum vreo 15 ani, cu meciuri ”bara-bara”, trei la mine, trei la tine, sau alte aranjamente ordinare) oamenii și-au găsit refugiu unde au putut. Așa se face că acum simpatiile către echipe din afara țării sînt foarte puternice, iar rivalitățile iau de multe ori accente de violență a limbajului. Nu știu dacă e bine sau rău, din punctul meu de vedere e bine, căci cu asta mă ocup de prea mulți ani, din al altora nu știu, că n-am pe cine să întreb, e lumea prea ocupată cu scandalurile și deontologia.
Mă întorc la Cristiano. Azi e ziua lui. Să-i spunem și noi, de aici, la mulți ani. E deja la vîrsta perfectă pentru un fotbalist, vîrsta maturizării depline. S-au scris mii de rînduri despre Cristiano. Și se vor mai scrie. S-au folosit toate epitetele posibile, toate adjectivele, toate metaforele. E unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie. După unii cel mai mare, după alții nu. Neimportant.
Vreau doar două lucruri să punctez. Unu, că mulți îl invidiază pe Cristiano. Pentru banii săi, pentru că-și permite orice. Puțini știu cît de profesionist se pregătește, cît de mult muncește la antrenamente, cum se automasacrează la sala de forță. Ambiția sa e ieșită din comun și asta ar trebui să rețină lumea, nu marca mașinii sau calitățile fizice, excepționale de altfel, ale celei care îi e alături acum în viața sentimentală.
Al doilea aspect, pe care iar îl trecem cu vederea, e rolul lui Loți Boloni în formarea sa. Boloni l-a avut la Sporting, l-a promovat și trebuie că se mîndrește acum văzîndu-l unde a ajuns.
L-am cunoscut pe Cristiano în 2002, în vară, atunci cînd Sporting-ul lui Boloni și Marius Niculae a cîștigat campionatul în Portugalia. Eram la Lisabona, am stat aproape o săptămînă atunci acolo, pentru a scrie despre aceste performanțe.
Într-o zi, după un antrenament, l-am așteptat pe Marius Niculae, care se refăcea după groaznica accidentare suferită în acel sezon, accidentare care i-a blocat din păcate drumul către fotbalul mare, căci avea precontract cu AC Milan deja semnat. Am mers împreună cu el și cu Cristina, cea care i-a devenit ulterior soție, la un mall cunoscut în Lisabona, Colombo, care nu era departe de ”Alvalade”, să mîncăm ceva repede, pentru că era ora prînzului și pentru că după-masă aveau alt antrenament. Împreună cu el a venit și Cristiano. Era mic, abia făcuse 18 ani, nu-mi amintesc dacă avea sau nu mașină. Îmi amintesc perfect că avea ceva probleme de ten, un soi de acnee, pe undeva specifică vîrstei. Nu știa decît portugheză și butona încontinuu la telefonul mobil. Întorcea capul după orice fată trecea prin dreptul nostru, frumoasă, urîtă, nu conta. Îl întreba mereu pe Marius Niculae: ”Mariuș, cum să fac să am și eu fată frumoasă cum e Criștina?”. Se referea la Cristina și era simpatic cu acel ”ș”, pe care-l folosea în loc de ”s”. Marius, care era și mai mare și cu statut de vedetă la echipă rîdea mereu de el, ”păi cu fața asta vrei tu mă să ai fete frumoase!”, dar nu cu răutate, pentru îl simpatiza și l-a simpatizat mereu.
Au trecut mai bine de 10 ani. Cristiano poate avea acum orice fată dorește, pentru că a muncit mult ca să ajungă în situația asta. Talentul e bun, dar dacă nu-l însoțești cu antrenamente, e cam degeaba.
La final, vă propun două filme documentare dedicate lui Cristiano, făcute de televiziuni din Anglia, deci foarte bune.
În primul, veți afla secretul forței pe care o are, veți descoperi parametrii uluitori de pregătire fizică.
Cel de-al doilea, e puțin mai vechi, de pe vremea cînd era la Manchester United, dar eu zic că merită văzut
Am văzut cu toții primul Clasico al anului, cel de săptămîna trecută, din Cupa Spaniei. L-am comentat, l-am analizat, l-am discutat în acele zile. A fost unul dintre cele mai frumoase din lunga serie de meciuri directe între cei doi coloși ai fotbalului spaniol. Dar, pe cît de frumos a fost meciul, pe atît de greu le-a venit ambelor combatante să se refacă, să se mobilizeze și să să concentreze la următorul adversar din campionat.
Atunci cînd Barcelona s-a împiedicat la San Sebastian, scriam că reducerea distanței față de lider e benefică pentru Real Madrid. M-am referit atunci doar la echipa madrilenă, dar cred că e valabil și în ceea ce privește Barcelona. Tensiunea competitivă e extrem de importantă, a avea jucătorii mobilizați la maximum e un deziderat al oricărui antrenor, mai ales că pentru Real Madrid, dar și pentru FC Barcelona, urmează meciurile cu adevărat importante, cele din Champions League.
Gică Craioveanu spunea sîmbătă, la Fotbal European, că se vor observa, în ceea ce a mai rămas din sezon, diferențe între felul în care Madridul va aborda meciurile cu adversari grei și felul în care va juca în meciurile cu parteneri normali, să le spunem meciuri ”de serviviu”, care trebuie jucate și ele, chiar dacă fără chef. Confirmarea a venit imediat, la cîteva ore practic, la Granada, unde Madridul a fost din nou patetic și, uneori, penibil.
Autogolul lui Cristiano Ronaldo e doar un detaliu, o anecdotă. Chiar dacă e primul autogol din cariera sa și a fost un bun prilej de glume pe rețelele de socializare, e un lucru care se poate întîmpla oricui. A fost o fază fixă, Cristiano s-a apărat la prima bară, doar că a lovit prost mingea. Ce s-a petrecut în continuare cu el și cu echipa iese din sfera normalului. O echipă care nu trage la poartă nu poate cîștiga un meci. Sau poate, cazul Granadei, dar numai cu mult noroc. IarRealul a tras o singură dată pe poartă, și atunci nu prea periculos, iar în condițiile astea, în fața unui adversar care a alergat de parcă de acest meci depindea viitorul omenirii, drumul spre eșec a fost cel normal.
Și dacă am amintit de Granada, să nu-l uităm pe Torje. Extrem de generos în efort, Torje a meritat aplauzele spectatorilor la schimbare. Poate că de la el lumea de la noi aștepta goluri, pentru că noi îl știm ca jucător ofensiv, însă noul antrenor de la Granada a gîndit alt rol pentru el în acest meci. Pe partea sa, a lui și a fundașuli dreapta, Nyom, Realul nu prea a mișcat, Cristiano Ronaldo mutîndu-se, poate tocmai din această cauză, spre centru sau în banda cealaltă.
Cristiano nu trebuia să joace acest meci. A avut probleme fizice, a jucat cu infiltrații contra Barcelonei și s-a văzut și atunci că nu-i în apele sale. Problema e că el vrea să joace mereu, ambiția sa e ieșită din comun, doar că în aceste condiții, cînd nu e la capacitate maximă, mai mult strică decît ajută. Iar autogolul, la nivel mental, nu l-a ajutat, ba l-a aruncat într-o ciudată stare de anxietate, care pînă la final l-a sufocat.
Și încă un lucru. S-a văzut ce important e Mesut Ozil. Absența sa a privat Realul de organizare, dar în special de ultimă pasă. Modrici n-are nici o legătură cu Ozil, iar pe parcursul meciului de la Granada s-a văzut cum de multe ori Khedira era cel care încerca să-i ia locul colegului de la ”naționala” Germaniei. Modrici înseamnă pasă și asociere, plus progresie cu mingea la picior, Ozil e cel care primește, se întoarce, se uită, face acea pauză insesizabilă aproape în care gîndește, și apoi dă pasa decisivă.
Revin la ceea ce a spus Gică Craioveanu. Și mă întreb dacă nu cumva această lipsă de motivație în ANUMITE meciuri nu va afecta prestația echipei în ACELE meciuri de care vorbeam, cele importante. Pînă la prima manșă cu Manchester United mai e foarte puțin, iar calendarul e infernal, cel puțin în faza partidelor retur: Barcelona în cupă, Barcelona în campionat, United în Ligă, 3 meciuri într-un interval miercuri-marți ce vor pune mari probleme.
Și la Barcelona se poate vorbi, pe alocuri, de lipsa tensiunii competitive. Presupun că dacă Real cîștiga la Granada, ar fi jucat altfel și catalanii la Valencia. Un oraș în general ostil Barcelonei, un teren pe care Barcelona nu se simte deloc bine, dar și un stil gîndit de Ernesto Valverde care nu convine Barcelonei. Cît timp a putut să alerge, Valencia a terorizat Barcelona cu pressingul, zonal și personal, în cazul lui Xavi, care n-a prea apărut. Iar cînd Xavi nu dă ora exactă în jocul catalanilor se vede cu ochiul liber.
În plus, Messi a făcut un meci foarte slab. La fel ca anul trecut în această perioadă, traversează o zonă de turbulențe din punct de vedere fizic, ceea ce-i afectează calitatea. Sigur că la valoarea pe care o are găsește cîte o pasă decisivă, dar pe ”Mestalla” a fost evident că nu e în apele sale. Și la el se poate vorbi de o oboseală post Clasico, la fel ca și la ceilalți jucători. Spre deosebire de Real însă, Barcelona a scos un punct, astfel că bilanțul contabil al acestei etape e cît de cît pe plus.
E totuși ceva care preocupă și la Barcelona. Starea de sănătate a lui Tito Vilanova. Absența sa de pe bancă se vede mai ales în momentele complicate. Marea calitate a lui Vilanova, chiar și cînd era secundul lui Guardiola, era felul în care intepreta o partidă în timp real, felul în care corija anumite aspecte care nu funcționau. Cu Valencia, echipa a fost lentă, de-a latul terenului, iar schimbările au părut a fi dictate din teren, nu de pe bancă. E o problemă tare delicată, sănătatea unui om e mai importantă ca orice, dar e un detaliu care începe să se observe, mai ales că, se spune, Tito va reveni abia spre sfîrșitul lui martie.
Săptămîna trecută, Joan Laporta, fostul președinte al Barcelonei, amintea într-un interviu că, la un moment dat, FC Barcelona a avut posibilitatea să-i achiziționeze pe Cristiano Ronaldo și pe Kaka. Mai corect era la anumite momente, căci s-a întîmplat în două perioade diferite.
Deși au fost preluate ca atare, cuvintele lui Laporta nu se constituie într-o formidabilă noutate. Eu însumi am scris în 2011 de posibilitatea pe care a avut-o Barcelona să-l ia pe Cristiano. Povestea cu Kaka e un pic încîlcită și neclară, mai degrabă pare o glumă a lui Silvio Berlusconi, al cărui simț al umorului era uneori bizar, dacă nu cumva și un pic degradat, urmare a unor anumite excese pe care le comitea încercînd să copilărească pînă la 70 de ani. În 2007, după ce Milan luase Liga Campionilor, i-a venit ideea năstrușnică de a face un schimb Kaka-Ronaldinho, dar nu un schimb clasic, ci unul care să se producă în fiecare vară, pe ideea ca cei doi să joace un an la Barcelona și celălalt la Milan. O prostie pînă la urmă, care a și rămas în stadiul ăsta, dar pe care Laporta, ce pare să-l invidieze tare mult pe Berlusconi de vreme ce s-a separat de familie, s-a combinat apoi cu o actriță de filme porno iar acum e într-o relație cu o fată mai tînără cu 26 de ani decît el, a găsit de cuviință să și-o treacă la realizări.
În schimb, varianta cu Cristiano Ronaldo e cît se poate de reală. S-a întîmplat în 2003, atunci cînd Joan Laporta abia cîștigase alegerile la Barcelona și forma echipă cu actualul președinte, Sandro Rosell, și cu Txiki Beguiristain, care e acum la City. Echipa de mai sus ieşise, surprinzător, cîştigătoare, în dauna celei conduse de Lluis Bassat, care-i propunea pe Pep Guardiola director sportiv, pe Ronald Koeman antrenor şi pe Cristi Chivu ca potenţial transfer. Atunci, pe masa lui Beguiristain au ajuns primele informări despre Cristiano Ronaldo.
Cristiano era încă la stadiul de mare promisiune. Îl avea ca agent pe Jorge Mendes, după ce Giovanni Becali îl refuzase pentru că, tupeist de mic, Cristiano îi ceruse un Porsche ca să semneze cu el. Jorge Mendes negocia cu Beguiristain transferul mexicanului Rafa Marquez și mai propunea cîteva nume: Deco, Tiago, Quaresma și Ronaldo. Cu Deco lucrurile au fost simple, Mourinho, atunci la Porto, nevrînd să audă de vreo plecare. În ceea ce-l privește pe Cristiano, lucrurile s-au mișcat cît de cît. În sensul că Sandro Rosell a plecat la Lisabona. Fix în acele zile, Cristiano semna un contract de reprezentare cu Nike. Nu întîmplător, căci Rosell fusese șeful Nike pe America de Sud și un nume greu în ierarhia multinaționalei americane, cu multă influență. Tot atunci, Sporting Lisabona semna un soi de precontract cu Barcelona, prin care oferea catalanilor prima opțiune de transfer, dar și un drept de preemțiune, în caz că apăreau alte cluburi interesate. De altfel, informația a apărut de cîteva ori în presa catalană de atunci.
Evident, nu doar Barcelona îl voia pe Cristiano. Prima ofertă a fost, puțină lume știe asta, a Valenciei: 7 milioane de euro. Puțin, foarte puțin trebuie să fi zis șefii de pe ”Alvalade”. Manchester United răspunde cu 10 milioane și apoi a contraatacat fulgerător în terenul Barcelonei: 20 de milioane pentru transferul lui Puyol, plus un salariu de trei ori mai mare pentru căpitan. Luați prin surprindere, catalanii lasă deoparte pista Cristiano și se concentreaza pe cea a lui Puyol, cu care cad finalmente la un acord. Luna iulie se încheiase, Barcelona îl luase deja pe Ronaldinho, dar banii se cam terminaseră.
Ziua Z a fost 6 august. Atunci, Sporting și-a inagurat noul stadion într-un amical cu Manchester United. Beguiristain și Rosell merg și ei la meci. Au un mare aliat în persoana lui Jorge Mendes, agentul care tocmai îl adusese și pe Quaresma, după Marquez, plus că îi ajutase pe catalani să “scape” de brazilienii Geovanni şi Rochemback, duşi la Benfica, respectiv, Sporting. El Mundo Deportivo a căutat, pe 6 august, să dea știrea noului transfer. Numai că socoteala din Barcelona nu s-a potrivit cu cea de la Lisabona.
Partida în sine e un recital al lui Cristiano Ronaldo. S-a spus că la pauză, Scholes i-ar fi zis lui Sir Alex Ferguson: “Mister, puştiul ăsta ne-a scos sufletul, nu putem să-l luăm?”. Deja nu mai conta nimic altceva. La final, Rosell i-a comunicat lui Jorge Mendes: “Cît e oferta lui Manchester? 10 milioane? Îi dăm şi noi”. Aveau drept de preemțiune. Doar că United era United, iar Sir Alex nu avea conturile la fel de goale precum Barcelona. N-a vrut să plece pînă nu a vorbit şi el cu Mendes. Autocarul lui Manchester a aşteptat mai bine de o oră, cu ceilalţi jucători înăuntru, în parcare, ca Sir Alex să termine discuţia. Care a adus o nouă ofertă: 18 milioane de euro.
Barcelona a considerat un risc prea mare să dea o asemenea sumă, mai ales că abia venise Ronaldinho și era luat și Quaresma, pe atunci mai bine cotat decît Ronaldo. Și a ieșit in joc. Cristiano a ajuns la United, iar ceea ce a urmat de atunci pînă în ziua de azi e cunoscut de toată lumea.
Peste 4 luni, în noiembrie 2003, tot în Portugalia, dar la Porto, debuta, într-un amical FC Porto-Barcelona, Lionel Messi.
Una din multele glume care circulă în ultima vreme pe rețelele de socializare spune că, pe undeva, a fost normal ca Titanic-ul să se scufunde, de vreme ce a fost înregistrat în Liverpool și nu în Manchester. Doza de umor britanic e ușor de recunoscut, chiar dacă legăturile dintre orașul Liverpool și tragedia în care a fost implicată uriașa navă sînt, în cel mai bun caz, minore. Au însă motivele lor cei care inventează astfel de ironii, căci în ultima vreme Liverpool, echipa de fotbal de data asta, trăiește periculos la limita dintre scufundare și supraviețuire.
De regulă aceste ironii pleacă din Manchester, căci e știută rivalitatea dintre cele două orașe, nu doar la nivel fotbalistic. Paradoxul face că, deși această rivalitate e cunoscută și recunoscută, Manchester United și Liverpool s-au luptat una cu cealaltă de foarte puține ori pentru supremația în fotbalul englez. Ultima dată s-a întîmplat în sezonul 2008-2009, cînd, cu Rafa Benitez antrenor, Liverpool a fost cel mai aproape de paradis. Mă refer desigur la perioada de existență a Premier League. Atunci Liverpool a terminat pe doi, cu toate că a bătut cu 4-1 pe ”Old Trafford”. O singură perioadă a mai fost cînd cele două echipe au făcut schimb de locuri 1 și, respectiv, 2. În 1964 și 1966 a cîștigat Liverpool, în 1965 și 1967 a cîștigat United, o alternanță ce a întărîtat rivalitatea, dar a fost posibilă prin existența pe cele două bănci a unor nume absolut legendare, Bill Shankly și Matt Busby. În rest, din cele 37 de titluri cîștigate împreună, nu s-a mai întîmplat ca United și Liverpool să fie pe primele două locuri. La fel și în Cupa Angliei, unde United are 18 finale, iar Liverpool are 14, dar numai de două ori cele două s-au întîlnit în ultimul act.
Ce ar putea să însemne datele de mai sus? Posibil o veste cam proastă pentru Liverpool. Căci, dacă e să ne luăm după statistici, atît timp cît Manchester United e sus, Liverpool trebuie să fie jos. Așa a pățit și United, care a trebuit să-și înghită mulți ani frustrările privind dominația lui Liverpool, asta pînă cînd a fost instalat Sir Alex Ferguson. Sigur, statisticile au doar rol informativ, dar ele trebuie băgate în seamă. Deocamdată, la Liverpool nu prea există cineva care să fie pus în contrapartidă cu Sir Alex.
Astăzi, Liverpool este într-o continuă întrecere cu haosul. Iar suporterii ”cormoranilor”, poate cei mai dedicați dintre brandurile importante din Premier League, trebuie să suporte șocuri pe care nu le merită. Ultimul, eliminarea din Cupa Angliei în fața celor de la Oldham, echipă din coada clasamentului în Ligue One, a treia divizie din fotbalul englez. Dincolo de ironiile prilejuite de numele echipei ce a eliminat-o, Liverpool se vede în fața încă unui sezon compromis. Și asta încă din ianuarie. Anul trecut, cîștigarea Cupei Ligii a fost o oportunitate pentru suporteri de a mai zîmbi puțin, un colac de salvare totuși. Anul acesta colacul de salvare a dispărut odată cu ieșirea din Cupa Angliei, căci din Cupa Ligii se ieșise mai demult. Sigur, există varianta locului 4 în campionat, pistă ce rămîne deschisă, dar la felul cum merge echipa lui Brendan Rodgers parcă e cam mult să te gîndești, astăzi, că Liverpool poate termina peste Tottenham, Everton sau Arsenal, echipele care sînt în fața sa în acest moment.
Apropo de Brendan Rodgers. Față de sezonul trecut, la nivelul etapei cu numărul 23, Liverpool are 4 puncte mai puțin, astfel că plusul pe care șefii ”cormoranilor”, și suporterii evident, îl așteptau de la Rodgers n-a venit. Faptul că echipa are mai multe victorii acasă decît anul trecut e o consolare, dar extrem de palidă, căci punctele de pe ”Anfield”, chit că atmosfera din tribune e pe alocuri unică, valorează tot 3 puncte, la fel ca înfrîngerile de pe terenurile străine. Ceva n-a mers, iar n-a mers mai bine zis, la fel cum n-a mers nici cu Dalglish, nici cu Hodgson. Și iată cum Rafa Benitez, pe care mulți l-au criticat, rămîne singura variantă cît de cît viabilă a ultimilor 20 de ani.
Dacă vreți o dovadă că ceva nu e în regulă la Liverpool, vă invit să vedeți, în imaginile de mai jos, reacția lui Jack Robinson față de Luis Suarez, la o fază din meciul cu Oldham. Un ”fuck-off” vizibil, bine preluat de camerele televiziunii, adresat de un tînăr de 19 ani celui mai important marcator al echipei, al doilea om ca importanță din lot după Gerrard.
Nu merg pe ideea că o vedetă trebuie să fie un despot. Și nici nu plec de la premisa că un tînăr trebuie să stea cu capul în jos și să nu aibă pic de personalitate. Dar parcă nici această reacție nu e una normală. Iar relația existentă între jucători nu doar că întră în atribuțiile antrenorului, dar explică într-un fel starea de lucruri existentă. Și, pe undeva, explică și știrile care-l dau pe Luis Suarez în fruntea listei lui Guardiola la Bayern. Atunci cînd nu te simți apreciat, e normal să cauți refugii în alte locuri, iar relația dintre Luis Suarez și club nu tocmai lină în ultima vreme. Sigur, nici el nu-i un jucător comod, mulți îi pun la îndoială caracterul, dar el a fost adus ca să dea goluri, nu să devină ginerele antrenorului sau al vreunui șef. În altă ordine de idei, lista lui Guardiola e un subiect care merită dezbătut.
Cît despre starea de lucruri, ea merge pe vechea linie. Adică se umblă la conturi, se scot bani și se aduc jucători. Ultimul pe listă, Coutinho, pentru care s-au plătit undeva în jur de 10 milioane de euro. De ce a fost adus Coutinho, iată o întrebare la care nu găsesc un răspuns potrivit. E de ceva vreme în Europa și n-a dat de înțeles că e o super-valoare. E însă tînăr și asta mă face să evit verdictele, căci nu se știe niciodată, mai ales în fotbal.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!