MANCHESTER ȘI ROBIN

MANCHESTER ȘI ROBIN

Spunea Roberto Mancini, cu ceva timp în urmă, încercînd cumva să mascheze astfel distanța de puncte dintre echipa sa și Manchester United, că, de fapt, cel ce produce această distanță este Robin Van Persie. Cu alte cuvinte, diferența dintre Manchester United și Manchester City, față de sezonul trecut, ar sta pe umerii acestui om.

E o formulă utilizată de mulți antrenori atunci cînd caută să-și mascheze propriile erori. Să scoată în evidență un personaj advers. Fie un jucător, așa cum a făcut Mancini, fie un personaj colectiv, gen arbitrajele, așa cum mai face Jose Mourinho.

În ceea ce-l privește pe Van Persie, frustrarea lui Mancini e pe undeva justificată. E și o mică ”injecție” a italianului către propria conducere, care n-a izbutit să-l convingă pe olandez să semneze cu campioana Angliei. Van Persie era în mercato încă din iarna trecută, toată lumea știa asta, faptul că refuza constant să semneze prelungirea contractului cu Arsenal era un indiciu impecabil. Mancini l-a vrut, a insistat pentru el, era o afacere grozavă, căci prețul unui fotbalist aflat cu doar un an înainte de expirarea contractului e mult mai mic față de un altul care are în față o perioadă de 3 sau 4 ani. Faceți comparație între prețul plătit pentru Van Persie și cît au costat Aguero, Dzeko, Fernando Torres sau, trecînd dincolo de Canal, Ibrahimovici, David Villa ori Benzema și veți vedea că așa e.

De ce n-a vrut Van Persie să meargă la City știe doar el. Cu siguranță City ar fi plătit mai mult lui Arsenal decît United și ar fi putut să-i dea un salariu mai mare decît îi dă United. Van Persie, se spune, n-a vrut să audă de altceva în afară de Manchester United. Acolo a visat să ajungă, acolo a ajuns. Sir Alex Ferguson nu putea să rămînă indiferent la o astfel de informație, astfel că a plecat personal să negocieze cu atacantul olandez, într-o zi în care United avea un meci amical, în Norvegia. Și, fie vorba între noi, atunci cînd un personaj de talia lui Sir Alex vine să discute cu tine e o chestie care te face să te simți tare bine și să te decizi în cîteva secunde.

Manchester și Robin. Titlul poate fi al unui film de mare succes în fotbalul englez și european. S-a văzut și în ”Clasicul” Angliei de duminică după-amiază. Cu Rooney sau fără Rooney, Van Persie e mereu acolo. Gol și pasă de gol contra lui Liverpool, cu alte cuvinte ”man of the match”. Iar golul marcat, mai bine zis felul în care a scăpat de adversarul direct, acel joc din gleznă cu schimbare de direcție, e un clasic exemplu de mare fotbalist. Van Persie nu e tipul de atacant ”de gura porții”. El dă goluri și de acolo, dar dă și din afara careului mic, din afara careului mare, din lovituri libere. O lovitură liberă, de altfel, a contribuit la golul doi, marcat de Evra, după părerea mea, sau de Vidici, după părerea arbitrului. În această situație eu cred că e ilogic să-l creditezi ca marcator pe un jucător, Vidici în cazul nostru, care n-are nici o treabă cu faza și de care se lovește mingea în mod fortuit. Iar dacă intra și ”călcîiul” cu care a încercat să rezolve o ocazie de gol, toată lumea ar fi vorbit astăzi în termeni și mai înalți de Van Persie.

Puțin și despre Liverpool. Puțin, pentru că a jucat cam puțin. Brendan Rodgers încă nu e pe deplin așezat, pe deplin convins de ce are la dispoziție și de ceea ce ar trebui să le ceară jucătorilor. A greșit formula de start, mult prea temătoare prin așezare, mult prea meschină. Liverpool nu e totuși Swansea, acest stil de echipă mică nu-i prinde pe ”cormorani”.

Sir Alex în schimb a fost din nou surprinzător, cu Young mutat în dreapta, Kagawa în stînga și Welbeck lîngă Van Persie, deși mai logic ar fi fost ca Young să rămînă pe zona sa normală, stînga, Welbeck să joace pe dreapta, pe poziția lui Valencia din partea a doua, iar Kagawa să stea în spatele lui Van Persie, în postura obișnuită a unui ”10”, în care juca la Dortmund. Însă tocmai aceste mutări surpriză schimbă soarta unui meci și aduc incertitudine în mintea adversarilor.

Că Liverpool putea mai mult s-a văzut în repriza a doua, cind Rodgers a schimbat modulul, prin introducerea lui Sturridge, pe care nimeni n-a înțeles de ce nu l-a jucat din prima, Borini și Henderson, scoțîndu-l încă de la pauză pe Lucas, depășit complet.

Carrick a avut din ce în ce mai multe probleme la mijloc și nu întîmplător de acolo pleacă greșeala care a dus la golul de 1-2. Liverpool a avut ocazii de egalare, se vede și în graficul de mai jos al celor de la ”ForForTwo” diferențele dintre prima repriză (în stînga) și repriza a doua (în stînga), și a ieșit cu demnitate din derby.

E un drum de urmat, însă prezentul e cel care strică imaginea, cele 24 de puncte ce separă Liverpool de Manchester United fiind o povară cam mare pentru niște suporteri care chiar ar merita o soartă mai bună.

MANCHESTER UNITED – LIVERPOOL, UN CLASIC ÎN VIAȚĂ

MANCHESTER UNITED – LIVERPOOL, UN CLASIC ÎN VIAȚĂ

E clasicul Angliei. Oricum am da-o, oricum ne-am uita la statistici, oricum am privi în urmă. Liverpool și Manchester United sînt dinastiile dominante ale unui fotbal, cel britanic, cu iz de imperiu. Mai întii a fost Liverpool, apoi a venit United și cine poate să spună cu certitudine astăzi că rolurile nu se vor schimba în viitor. În fotbal certitudinile sînt puține, iar dubiile sînt necesare, pentru că ele dau motivația de a merge înainte pe drumul ales.

Paradoxal, succesul în fotbalul englez nu vine din Capitală, Londra fiind oarecum datoare la acest capitol, în ciuda numărului mare de echipe pe care le găzduiește și, pe cale de consecință, a numărului mare de derbyuri pe care le programează, cele mai multe din orice oraș al lumii. Dar despre asta, poate cu altă ocazie.

La două ore de Londra se află Liverpool și Manchester. Despărțite de 60 de kilometri, legate printr-un canal navigabil ce a stîrnit destule discuții și a sporit gelozia dintre locuitori, cele două orașe, fotbalistic vorbind, sînt unite de acest duel, care nu e un derby în sensul de dicționar, dar e un derby privind din perspectiva orgoliilor, dușmăniilor chiar, dintre cele două grupări. Plecînd de la suporteri, continuînd cu antrenorii, terminînd cu jucătorii, toți se mobilizează altfel, își recompun forțele, își dublează energiile atunci cînd se apropie meciul direct. Manchester United și Liverpool nu și-au împărțit doar epocile de dominație, ci și tragediile, ambele avînd momente care le-au sporit, prin dramatism, grandoarea.

Vă invit să vizionați cele două filmulețe de mai jos! Veți înțelege poate mai bine de unde vine și ce înseamnă o adevărată rivalitate.

A fost prima parte. Ați văzut imagini legendare, ați regăsit personaje legendare din cele două tabere. Iat-o și pe a doua!

Liverpool conduce într-un clasament al punctelor obținute de-a lungul timpului, Manchester United stăpînește ierarhia, poate mai importantă, a trofeelor. Mai ales, ceea ce-i doare cel mai tare pe fanii ”cormoranilor”, ierarhia titlurilor din Premier League, unde Liverpool încă nu se regăsește.

Responsabilul pentru schimbarea polului de putere are un nume, un renume și un titlu nobiliar. Sir Alex Ferguson. Așa cum suporterii lui United își rodeau unghiile cînd pe ”Anfield” dicta Bill Shankly, la fel se întîmplă acum cu fanii lui Liverpool privind la succesele celuilalt scoțian. Roata se întoarce întotdeauna, nu-i așa?

Meciul din acest week-end ne oferă cea mai mare diferență de puncte, în favoarea lui United, de cînd Sir Alex e manager acolo.

E posibil să avem un meci încins. Cu cartonașe și eliminări. 8 ”roșii” s-au dat în ultimele 15 meciuri. Sînt deja discuții în jurul lui Luis Suarez, a cărui prezență pe ”Old Trafford” nu e niciodată prilej de glume. Dar și în jurul lui Howard Webb, văzut de unii drept amicul lui Ferguson. E posibil să-l vedem debutînd pe Sturridge la Liverpool, unde sigur nu-l vom mai vedea pe Nuri Sahin, plecat la Dortmund. Au revenit Nani și Anderson, lipsește în continuare Rooney. Se joacă pe ”Old Trafford”, unde United a cîștigat 7 din ultimele 8 meciuri, excepție făcînd un deja celebru 1-4, din martie 2009, pe cînd la Manchester era Cristiano Ronaldo, iar la Liverpool strălucea Fernando Torres, iar antrenor era Rafa Benitez:

E un meci istoric. O istorie necumpărată cu petro-dolari, nefabricată cu ruble convertibile. E un meci de fotbal adevărat, unul dintre motivele pentru care iubim acest sport. Vă invit să-i facem împreună avancronica, mai întîi aici, prin comentarii, apoi mîine, la ora 15:00, la Fotbal European. Meciul va fi la 15:30 pe DigiSport 1, iar după, pentru că este ”Sunday Derby Day”, de la la 18:00, urmează Arsenal-Manchester City.

P.S. Ca admirator al celor două echipe, fără să înclin spre niciuna dintre ele, mi-aș dori o finală între Liverpool și Manchester United. Un meci jucat pe teren neutru, pe ”Wembley”, pe un stadion împărțit în două, ca să ne putem bucura și de spectacolul tribunei. Așa cum a fost, de exemplu, în 2003, pe ”Millenium” din Cardiff (”Wembley” încă nu era gata) la finala Cupei Ligii. Atunci a cîștigat Liverpool cu 2-0 și-i veți recunoaște în imaginile de mai jos (scuze pentru calitatea slabă a lor, dar altele n-am găsit) pe cei doi marcatori.

FAZA MEA MEMORABILĂ

FAZA MEA MEMORABILĂ

De regulă interviurile le iau eu. Dar uite că se întîmplă să mai și dau. Am dat la finalul anului 2012, unul în care povesteam cîte ceva din cariera mea jurnalistică, pentru o emisiune de pe DigiSport 1, și cel de-al doilea colegilor de la știri, care au creau această rubrică, ”Faza mea memorabilă”.

Am avut destule faze memorabile pe parcursul anului trecut, dar m-am gîndit să nu fie ceva neapărat de joc. Am strigat de atîtea ori ”gool” de-a lungul anului că nu mai e nimic memorabil în asta. Sigur, ar fi fost memorabil dacă aș fi reușit să-l întrec pe colegul Bogdan Socol în ceea ce privește durata și decibelii, dar asta e foarte foarte greu, dincolo că nu e stilul meu, nici nu pot, nu mă mai țin plămînii ca pe el, care e ceva mai tînăr.

Așa că am ales acest moment al introducerii pe care am făcut-o pe ”Etihad Stadium”, la meciul Manchester City – Manchester United. Am explicat acolo de ce.

Sper ca 2013 să-mi aducă mai multe momente memorabile de genul ăsta!

 

 

10 MOMENTE DE WEEK-END

10 MOMENTE DE WEEK-END

 

A fost un sfîrșit de săptămînă foarte activ, cu multe meciuri interesante, cu multe personaje interesante. Mie unul lipsa fotbalului românesc din program nu-mi provoacă cine știe ce reacții alergice, dimpotrivă, pe undeva e mai bine ca, din cînd în cînd, să mai fie cîte o pauză, astfel încît să fie mai vizibil fotbalul adevărat.

Au fost, în acest week-end, cîteva detalii importante, cîteva personaje care au ieșit în evidență, în sens pozitiv sau negativ, cîteva momente ce merită menționate.

1. BARCELONA-ATLETICO

Diego Simeone a visat multe de la acest meci. Dincolo de rezultat, a visat că partida ce s-a transmis în toată lumea să certifice pe AtleMetico drept un pol de putere în fotbalul de azi și să arate că echipa are un stil de joc din ce în ce mai bine definit. Eu zic că, în ciuda rezultatului final care, la prima vedere pare să indice altceva, a reușit. 4-1 e un scor ce poate păcăli pe cineva care n-a văzut meciul. Însă Atletico chiar a făcut o partidă bună cît timp a dictat ritmul, cît timp a pus condițiile. Cu un modul 4-4-2 aproape de cel clasic, Atletico a închis bine zona centrală, și-a strîns liniile suficient de mult încît să nu ofere spații de primire adversarului și a profitat de toate erorile acestuia. Apărarea sa a basculat încontinuu spre laterale, iar jucătorii parcă aveau magneți pe tricouri, atît de aproape se țineau unul de altul. Pînă la 2-1, Barcelona a fost dezactivată, Messi inexistent, Xavi lent, Iniesta incomodat de lipsa spațiilor, iar Pedro și Alexis nu reușeau să se conecteze cu pasele ce vizau zona din spatele fundașilor madrileni. De la 2-1, totul s-a schimbat. Poate și din pricina oboselii, poate și dintr-o reacție naturală de teamă, apărarea lui Atleti a făcut 10 pași în spate. Prea multe nu s-au schimbat, doar că avînd avantaj, Barcelona nu mai era preocupată de lipsa ocaziilor, mulțumită fiind cu posesia prelungită, și a așteptat ocazia potrivită. Care a venit la golul de 3-1. Sau cadoul potrivit, care a venit la golul de 4-1. Am spus ca nu s-au schimbat prea multe. Ceva totuși s-a schimbat. Ați observat că în repriza a doua Falcao n-a mai fost aproape deloc periculos? Asta pentru că, obligat să facă și el, pentru a nu lungi echipa, 10 pași înapoi, columbianul era mereu în cîmpul vizual al lui Sergio Busquets și nu pe linie cu el, așa cum s-a întîmplat la golul de 1-0, cînd poziționarea l-a ajutat să-și pună în funcțiune viteza.

2. RADAMEL FALCAO

”El Tigre” a confirmat că este cel mai bun atacant de careu al momentului. Un ”killer” adevărat. Cît timp colegii săi i-au permis să stea la maximum 50 de metri de poarta lui Valdes, pe posesia Barcelonei, a fost o teroare constantă. De la 2-1, cum am spus mai sus, poziția sa s-a schimbat, iar asta s-a văzut în joc. Fotbalul e un joc colectiv, nu individual, iar Radamel are nevoie, ca să marcheze goluri și mai multe, de o echipă care să genereze ocazii constant. Mă întreb ce ar fi fost această Barcelona dacă, în loc de Alexis, catalanii se orientau spre Falcao, care era în mercato.

3. ADRIANO

Falcao e un ”killer” de careu, Adriano e unul din afara lui. Două goluri a dat în acest sezon, ambele de la peste 20 de metri, ambele eurogoluri. Adus pe 10 milioane de euro, Adriano e deja rentabilizat. Îi mai rămîne să joace atacant de careu sau să încerce ca portar, în rest a trecut prin toate zonele terenului. Adriano a schimbat regimul alimentar, s-a lăsat pe mîna unui fizioterapeut personal, toate cu ideea de a scăpa de accidentările musculare, ce nu l-au ocolit. Într-o echipă unde Messi ucide toate adjectivele și preia aproape tot protagonismul, e nevoie și de un astfel de fotbalist, care joacă la fel de bine cu ambele picioare și nu e mediatic. Cam asta înseamnă o afacere bună în fotbalul adevărat. Are 28 de ani, termină contractul în 2014, iar negocierile pentru prelungire sînt în derulare.

4. REAL MADRID-ESPANOL

E posibil ca egalul de pe ”Bernabeu” să însemne că Real Madrid a rămas fară unul dintre obiective, campionatul, încă din decembrie. Au fost 90 de minute în care Real a derulat practic cele aproape 4 luni din acest sezon. Campioana Spaniei n-a jucat foarte rău, a avut ceva ocazii, dar a arătat cam toate carențele ce au adus-o la 13 puncte de lider. Foarte puțin joc colectiv, foarte puțină viteză, foarte multă aplecare spre rezolvări personale și același blestem al fazelor fixe. Un detaliu semnificativ: după ce Espanol a marcat golul de 2-2, jumătate din stadion a plecat.

5. KIKO CASILLA

A fost eroul lui Espanol. La 26 de ani, mereu în umbra cuiva, Casilla a făcut meciul carierei. Știți de unde provine Casilla? De la Real Madrid, ați ghicit!

6. PSG-LYON

S-au întîlnit la Paris două concepte. Echipa ce a stăpînit Franța, prin metode ce țin de pricepere managerială, contra echipei ce dorește să stăpînească Franța, dar prin metoda sacului fără fund. N-a fost un meci spectaculos, dar poate fi un moment de schimbare în gîndirea lui Ancelotti, care a trecut la ”anticul” 4-4-2, după ce toate modulele încercate pînă acum n-au prea dat randament. Pastore în dreapta, Lavezzi în stînga, Menez lîngă Ibra în atac. Să fie asta formula cîștigătoare? Vom vedea.

7. CHELSEA

Încă o finală pierdută lamentabil de Chelsea, a treia de la cîștigarea Ligii din mai. Deja creditul lui Benitez începe să se consume, deși eu sincer m-am așteptat la altceva. Chelsea merită un articol în sine și probabil că-l va avea zilele viitoare. Pentru că situația echipei indică un plan de salvare aproape identic cu cel gândit, acum un an și jumătate, de Villas Boas. Pe undeva, poate că Abramovici a avut dreptate cînd a decis să scape de portughez, de vreme ce demersul său a adus Liga Campionilor pe ”Stamford Bridge”. Acum însă patronul trebuie să caute prin birouri să vadă dacă nu cumva găsește printr-un sertar acel plan.

8. JUVENTUS

17 etape a durat incertitudinea în Serie A. Mai multe echipe, Napoli în principal, dar și Inter, au sperat că pot pune ceva bețe-n roate ”Bătrînei Doamne”. Acum, după etapa de week-end, campionatul italian deschide un nou scenariu: prima breșă majoră între Juve și restul plutonului, 7 puncte. Se pare că lupta pentru locurile de Champions League va fi mult mai intensă.

9. CHRISTIAN BENTEKE

Recunosc, am căutat pe Google ca să-mi reamintesc prenumele belgianului. L-am revăzut luni seară, la Fotbal European. Îl descoperisem la un Manchester United-Aston Villa, pe care l-am comentat. Vorbeam mai sus de afaceri bune în fotbal. Benteke a fost adus pentru ceva mai puțin de 10 milioane, are 22 de ani, e o forță a naturii, iar abilitățile sale tehnice nu-s deloc de neglijat și pun pariu aici că-n maxim doi ani îl vom vedea la o echipă mai mare. Pe o sumă de cel puțin două ori mai mare.

10. MANCHESTER UNITED

Deși e lider în Premier League, United îngrijorează prin numărul golurilor primite. Are 24 pînă acum, iar media golurilor primite de campioana Angliei în ultimii 10 ani e de 26,9.

CLIŞEE DE LA MANCHESTER

CLIŞEE DE LA MANCHESTER

Am tot fost întrebat zilele astea dacă și ce mi-a plăcut mai mult la derby-ul dintre City și United. N-o să mă refer acum la meciul în sine, căci a fost analizat destul de bine la Fotbal European. N-o să mă refer nici la situația delicată prin care trece Manchester City. Am mai scris despre Mancini, despre ceea ce se zvonește, cum că ar fi pierdut vestiarul, cum că nu se ințelege cu anumiți jucatori, iar cu unii are relații de-a dreptul înghețate (Lescott ar fi unul dintre ei, iar faptul că nu l-a introdus pe el in locul lui Kompany în derby, preferîndu-l pe Kolo Toure, întăreste aceasta presupunere). Am mai scris și vorbit despre supertacanții lui United și despre capacitatea lor uluitoare de a decide meciuri.

Ceva mi-a sarit în ochi la Manchester și n-are legatura cu fotbalul. Sau are, dar nu neapărat cu cel din teren. Am cîteva secvențe care chiar mi-au rămas în minte. Prima ar fi cu doi bătrîni, soț și soție cred, ambii trecuți clar de 70 de ani, pe care i-am avut alături în liftul ce ne ducea la nivelul 3, acolo unde trebuia să ajungem. I-am vazut venind spre stadion, încet-încet, ea ținîndu-l de braț, ambii cu fulare și căciuli în culorile lui City. Lumea se dădea la o parte, tinerii îi priveau cu simpatie politicoasă, oamenii de ordine de asemenea. S-au oprit să-și ia un ceai fierbinte și au mers la locurile lor in tribună. Nu i-am mai zărit apoi. Pesemne că au fost foarte triști pentru rezultat, dar foarte bucuroși că au mai putut vedea un derby. Pentru ei era înca o victorie.

Al doilea clișeu e, de fapt, o poveste, auzită acolo. Povestea unui fan al lui Manchester United, trecut și el de 70 de ani, care, în urma unei boli, a orbit. Continuă să-și trăiască însă viața, să meargă pe drumul destinului. Și continuă să meargă la meciuri. Pe „Old Trafford” și-n deplasările mai ușoare. E ajutat de prieteni, de colegii de tribună. Am vrut să scriu, inițial, de „colegii de suferință”, dar ce inseamnă „suferința” dată de fotbal în comparație cu suferințele date de viață? Nu vede fazele, dar le simte, aude reacția stadionului și își imaginează, în universul lui, ce se petrece pe teren. A fost și pe „Etihad” și trăit succesul lui United, dar, la fel ca și mai sus, oricare ar fi fost rezultatul, pentru el tot victorie însemna.

Al treilea clișeu e dat de incidentele din tribună. Căci, da, au fost ceva incidente. Televiziunea engleză SKY a decis sa nu popularizeze astfel de lucruri, sa nu le facă reclamă iresponsabililor. Cel ce a intrat pe teren nu va mai avea ocazia să vadă prea curînd un stadion de fotbal, iar cel ce a aruncat moneda care l-a ranit pe Rio Ferdinand va fi și el pedepsit la fel de aspru. La altceva vreau să mă refer. La felul în care oamenii de ordine au intervenit. Am spus-o și în transmisie, cînd spiritele s-au încins, oamenii de ordine făceau semne prin care le cereau fanilor înfierbîntați să se calmeze. Gesturi, nu fapte. Nimic violent, totul ca să previna, nu să pedepsească. Într-un singur moment s-a intrat În rîndul suporterilor, dar numai pentru a scoate de acolo o femeie și un copil. Tot o masură preventivă. Încă o victorie, așadar.

Sînt trei clișee dintr-un alt fotbal. Dar și dintr-o altă civilizație. Manchester nu-i un oraș frumos, dimpotrivă. Are însă ceea ce am remarcat și-n alte orașe urîte din Europa cea frumoasă: oameni care zîmbesc, care se poartă normal, care acceptă cu calm și situațiile mai nervoase.

Cînd ați văzut ultima dată oameni zîmbind pe străzile din România?

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă