TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.

Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.

În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.

Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.

O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.

Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.

Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.

Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.

Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.

Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.

Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.

DESPRE TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

DESPRE TRANSFERURI, SALARII ȘI MANIPULĂRI

Ne aflăm în plină perioadă de mercato, transferurile reprezintă cuvîntul de ordine al acestor zile. Vara e momentul culminant al acestui carusel de nume ce include cluburi, fotbaliști, impresari, ziariști. Și care, ca un montagne russe, aduce după sine o sumedenie de informații ce pot bulversa pe oricine, mai ales pe cei mai creduli din fire, care sînt convinși că tot ce zboară se mănîncă și tot ce apare e adevărat. La finalul acestei perioade, la începutul lui septembrie, vom trage linie și vom observa că procentul operațiunilor finalizate e undeva spre 10 la sută din cel al operațiunilor vehiculate. Am mai spus-o, sfatul meu atunci cînd apar astfel de bombe e să stabiliți o marjă de eroare proprie și, eventual, să treceți prin filtrul rațiunii orice informație.

Vola.ro

Manipularea prin presă e în floare în această perioadă. Prin presă înțelegînd prin intermediul jurnaliștilor. Ea a existat dintotdeauna, să nu cumva să vă imaginați că ea există doar în zona transferurilor de fotbaliști. Atunci cînd sînt interese, apare și manipularea. Un club vrea să cumpere un jucător, s-a înțeles cu clubul care vinde, dar întîmpină dificultăți din partea impresarului, care, evident, vrea ceva beneficii pentru clientul lui și pentru sine. Apare imediat informația conform căreia un alt fotbalist, de la un alt club, e pregătit să accepte condițiile și să semneze. Ținta manipulării e impresarul pretențios, căruia i se flutură ideea că pe piață nu e doar jucătorul său, ci există și alte variante. Situația poate să difere, în sensul că din partea clubului care vinde intervin probleme, o sumă mai mare solicitată ori un interval de plată mai redus, sau clubul care vrea să cumpere caută să obțină o sumă mai mică decît cea soliciată, caz în care variantele de rezervă apar din nou în presă. Sînt lucruri care se întîmplă și nu țin de reaua voință a jurnaliștilor, care primesc informații, unele greu de verificat din mai multe surse, și preferă să le publice pentru a nu rămîne descoperiți. E un fel de joc din care toată lumea are de cîștigat pînă la urmă, inclusiv cel aflat la capătul firului, cititorul ori telespectatorul ce primește informația și are motive de dezbatere, subiecte de conversație, eventual la o bere, ca să aibă de cîștigat și sectorul serviciilor.

În afara transferurilor mai există și capitolul rezervat măririlor de salariu sau prelungirilor de contracte. Sînt importante și ele, astfel că și în aceste situații apar manipulări. În general, acestea se rezolvă în liniște, cu părțile așezate la masa negocierilor, pe o perioadă mai lungă de timp. De regulă, cluburile mari încep negocieri pentru prelungirea contractelor fotbaliștilor pe care își doresc să-i păstreze cam cu doi ani și jumătate înainte de expirare. Caută astfel să se evite situația delicată în care un fotbalist intră în ultimul an de contract fără să-i fie rezolvată situația. Daca se ajunge la granița celor doi ani rămași din înțelegere și fotbalistul e ferm pe poziția de a nu accepta prelungirea, în general cea mai bună variantă e vînzarea, cît încă se poate obține un preț bun. Cu un an înainte de expirare lucrurile deja se complică mult, vezi de exemplu situația lui Sami Khedira la Real Madrid.

Un exemplu de fotbalist căruia îi expiră contractul este doi ani, dar care nu s-a înțeles pentru prelungire este Sterling. A refuzat constant toate propunerile ce i s-au făcut dinspre Liverpool și, în mod normal, va fi vîndut. Probabil că impresarul său, Aidy Ward, un tip destul de obscur pe piață, care nu are în portofoliu nume foarte mari (poate cu excepția lui Oxlade-Chamberlain de la Arsenal) are ceva variante, căci altfel nu se explică refuzul. La 20 de ani, Sterling a devenit, cu ajutorul agentului, subiect al manipulărilor din presă, care duc spre un soi de licitație. Ward n-a ezitat să ofere jurnaliștilor informații concrete despre salariile oferite pe rînd lui Sterling, ceea ce nu prea se face. Intrat în acest malaxor mediatic, Sterling nu are decît de pierdut, căci cota lui crește în mod artificial, iar orizontul de așteptare în ceea ce-l privește va fi direct proporțional cu suma ce va fi plătită pentru el. Asta dacă nu cumva, în cele din urmă, jucătorul va accepta oferta ”cormoranilor”, care nu-i de ici de colo, 150.000 de euro pe săptămînă, 600.000 pe lună, 7,2 milioane pe sezon. Totuși, să fim serioși, Sterling o fi bun fotbalist, dar la 20 de ani n-a arătat încă foarte multe. Are viitorul în față, dar viitorul e incert pentru oricine.

Vola.ro

O situație asemănătoare, dar și un pic diferită, este a lui Sergio Ramos. Aici vorbim despre o altfel de tactică a manipulării. Cum să obții mărire de salariu la capătul unui sezon slab pentru jucător și club. Actorii acestei piese sînt Sergio Ramos, cu contract scadent în 2017, Rene Ramos, fratele fotbalistului și impresarul său, care vrea pentru fundașul madrilen un salariu între 10 și 12 milioane de euro net pe sezon plus prelungire a contractului pînă în 2020, dar și, deloc în ultimul rînd, Florentino Perez, președintele Realului, care n-a ezitat de-a lungul timpului să se despartă de figuri emblematice ale clubului fără prea mult sentimentalism.

Spre deosebire de Sterling, vorbim despre o emblemă a Realului. Astfel că lupta între părți e de multe ori la baionetă. Informația că Ramos a fost oferit unui candidat la președinția Barcelonei, Jordi Majo, e veche și confirmată chiar de acesta. Neconfirmată e persoana care a făcut oferta, căci Majo nu vrea s-o dezvăluie. Se speculează fie că e din anturajul lui Ramos, pentru a forța mîna lui Florentino, fie din anturajul lui Florentino, pentru a strica imaginea fotbalistului în ochii fanilor și a face ca o eventuală despărțire să fie mai puțin traumatică. Eu unul înclin să cred că a doua varianta e cea corectă, căci nu văd cum Ramos se putea gîndi la o primire prea cordială la Barcelona.

Războiul mediatic e în plină desfășurare. Logic ar fi ca, pînă la urmă, părțile să se înțeleagă, căci e prea mare legătura între Sergio Ramos și club, impactul plecării sale ar fi mult mai mare decît al plecării lui Sterling de la Liverpool. E însă un război care afectează imaginea ambelor părți. Ramos cîștigă 5,5 milioane de euro pe sezon, sumă obținută în 2011, cînd a sărit de la 2,5 milioane la 5,5 milioane (în 2007, la doi ani de la transferul său de la Sevilla, sărise de la un milion pe an la 2,5 milioane), dar în momentul de față e depășit la bani de alte nume, mult mai noi ca el în echipă. Bale, Kroos, James Rodriguez, plus de Benzema, care tocmai a obținut o mărire pînă la 8 milioane. Rene Ramos cere pentru fratele său 12 milioane de euro, ceea ce l-ar situa pe a doua poziție a ierarhiei după Cristiano Ronaldo. Probabil însă că ar accepta și 10 milioane, mai puțin decît Bale care are 11 milioane, dar mai mult decît o parte din cei menționați mai sus.

Se pare însă că Florentino Perez nu-i prea convins. Deocamdată așteaptă și probabil caută să înțeleagă ce impact ar avea o plecare a lui Ramos, urmată de cea mult mai probabilă a lui Casillas. Dinspre cealaltă tabără apar informații conform cărora Manchester United i-ar oferi 12 miloane de euro pe sezon și contract pînă în 2020. Ca un făcut, fix ceea ce solicită Ramos și de la Real Madrid. Dacă informația e adevărată, vezi discuția despre manipulări de mai sus, United are un as în mînecă din dorința aproape obsesivă a lui Florentino Perez de a-l lua pe De Gea. Un soi de schimb, cu ceva bani oferiți dinspre Manchester (30 de milioane vorbea ”AS” în numărul de marți) ar face ca toate părțile să fie mulțumite. Inclusiv cea de-a patra parte, apărută pe parcurs, De Gea, care ar izbuti astfel să-și mulțumească logodnica, solista Edurne, cea pe care ați văzut-o concurînd pentru Spania la recentul Eurovision. E un subiect care cu siguranță va continua în următoarele săptămîni și al cărui final e greu de descifrat.

Două vorbe despre cîteva dintre transferurile deja făcute. Destul de puține, dar există explicații și pentru asta. În primul rînd cluburile așteaptă data de 30 iunie, dată la care se închide exercițiul bugetar în fotbal, dar și o primă lovitură de mercato, care să provoace un soi de efect de domino. Juventus mi se pare că s-a mișcat din nou bine cu Mandzukic, Dybala, Khedira. Deocamdată. Se așteaptă decizia lui Tevez și probabil că vor urma și alte mutări, inclusiv în sens invers, de plecare.

Inter a arătat în sfîrșit că există pe piață luîndu-l pe Kondogbia. Un transfer bun, pe o sumă cam mare însă, dar e prețul plătit unei perioade destul de lungi de absență. Dacă va veni și Miranda (probabil va fi anunțat după Copa America) echipa lui Mancini se întărește.

Foarte bun mi se pare transferul lui Cech la Arsenal. Wenger pare să se fi decis în sfîrsit asupra liniei pe care o urmează, renunțînd la tineri de perspectivă, scumpi dar incerți, în favoarea unor nume consacrate. După Ozil și Alexis, Petr Cech e mare realizare. De văzut ce va reuși Mourinho să scoată din Falcao și ce va putea face Firmino la Liverpool. Mi se pare cam mare prețul plătit pentru el, 40 de milioane, în condițiile în care, din ce știu, ar trebui să intre în lot din această vară și belgianul Origi.



 

SIMEONE ȘI CAPACITATEA DE REZISTENȚĂ

SIMEONE ȘI CAPACITATEA DE REZISTENȚĂ

Se spune că după finala de la Lisabona, cînd a simțit pe propria piele ce subțire este granița dintre fericire și nefericire, Diego Pablo Simeone ar fi intrat în vestiarul lui Atletico și, izbindu-se de lacrimile și nefericirea ce domneau în acel perimetru, ar fi spus cu glas apăsat: ”Cît mai voi mai fi eu la Atletico, Real Madrid nu ne va mai bate niciodată!”. Afirmația nu poate fi în nici un fel probată, într-o lume a fotbalului în care vestiarele seamănă din ce în ce mai tare cu o fortăreață, de unde secretele ies cu foarte are greutate. Ea a luat mai mult forma unei legende urbane prin Madrid și trebuie privită ca atare. Dar tot ca atare trebuie privită și realitatea imediată. De la acea finală de la Lisabona, Atletico și Real s-au întîlnit, cu tot cu meciul de marți seară, de 7 ori. Și, ce să vezi?! Real Madrid n-a mai cîștigat niciodată, ba chiar bilanțul duelurilor directe Simeone-Ancelotti din aceste 11 luni e de 3 remize și 4 succese ale argentinianului.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

După victoria cu 4-0 a lui Atletico în campionat, scriam pe acest blog că Ancelotti pare să fi dezvoltat un ciudat complex Simeone. E posibil ca italianul să-și fi dat seama de asta și să încerce să reacționeze. La fel de adevărat este că, spre deosebire de partida de care vorbesc, din februarie, italianul a avut la dispoziție tot lotul, astfel că a putut să aleagă ceea ce a crezut el de cuviință. Cum a ales e altă discuție, aici intrăm într-un teritoriu în care fiecare poate avea opțiunea lui. Cu sau fără Bale, cu sau fără Isco, cu sau fără Pepe, ideea e că existau variante, ceea ce la acel 0-4 n-au existat.

Și mai e un adevăr în toată această poveste. Anume că, spre deosebire de precedentele 6 dueluri de după Lisabona, cea de marți era din nou în Champions League. Iar între Real Madrid și Champions League există o poveste de iubire și respect reciproc, ce durează de ani buni. În Champions League, Real Madrid se transformă, cele 10 trofee existente în vitrina clubului atîrnă mult și-i obligă pe jucători la altă abordare.

De data asta, Real Madrid chiar a jucat bine. Acest calificativ e o medie între un ”foarte bine” în prima repriză, un ”bine” în prima parte a celei de-a doua și un ”satisfăcător” cu iz de ”prost” spre final. Problema e că n-a cîștigat. Și iată cum, nu doar pe parcursul a 90 de minute, ci într-o succesiune de 7 meciuri, Real Madrid poate juca de la ”prost” la ”foarte bine” cu același rezultat. Sau, mai bine zis, fără ca acel rezultat așteptat, victoria, să vină. Asta e o mare problemă a lui Ancelotti și a jucătorilor săi. Care, inclusiv cînd au avut în față, cum a fost cazul marți, un Atletico de multe ori mediocru n-au izbutit să cîștige.

Simeone a pus în scenă și de această dată partida care-i convine. Sau a încercat s-o facă, pentru că de multe ori, mai ales în prima repriză, nu i-a ieșit. Argentinianul, despre care eu am mai spus că mi se pare, la ora asta, cel mai bun antrenor din Primera Division, știe mai bine ca oricine că a încerca să joci de la egal la egal cu acest Real Madrid poate fi o sinucidere. Acest Real Madrid e una dintre cele mai ofensive și creative echipe din istoria fotbalului. Nici măcar Barcelona lui Guardiola ori Milan-ul lui Sacchi (despre Ajax-ul lui lui Michels nu are rost să discutăm pe această temă, căci erau cu totul alte vremuri din punct de vedere al tacticii), care ar fi reperele fotbalului total din ultimele decenii, nici măcar aceste echipe, așadar, n-aveau atîția fotbaliști ofensivi între cei 11 din teren. Tot mai era un Albertini, un Rijkaard ori un Sergio Busquets, fotbaliști cu valențe și calități clar defensive. Realul de azi are, de la apărare în sus (apărare în care-l regăsim pe ultraofensivul Marcelo) o sumă de jucători ce ar putea primi lejer, dacă regulamentul ar permite-o, numărul 10. Kroos, James Rodriguez, Modric, Bale, chiar și Cristiano, dacă am exclude relația de marketing a șaptelui său de pe tricou, chiar și Benzema la o adică, ar putea primi numărul 10 la orice echipă s-ar transfera.

Simeone nu putea deci aborda altfel partida decît lăsînd mingea Realului, apărîndu-se feroce, cu disciplina pe care el a reușit s-o imprime acestei echipe și așteptînd momentul potrivit pentru reacție. Mai simplist, Simeone i-a lăsat pe cei de la Real să ajungă la un soi de disperare, văzînd că toate încercările lor nu mișcă tabela de marcaj. Nu i-a ieșit atît de bine ca-n alte ocazii, poate și din cauza lui Koke, care n-a fost în meci, parțial și din cauza lui Arda, dar mai ales din cauza (sau datorită, depinde cum punem problema) celor de la Real. Au fost, cred eu, 45 de minute ale Realului mai bune decît cele de pe ”Camp Nou”, cînd spuneam că a fost cea mai bună repriză din ultimele luni, asta pentru că Atletico se apără mai bine decît Barcelona. Problema lui Ancelotti e că în aceste minute nu s-a dat gol, ceea ce, ca o durere de dinți, mai întîi surdă, apoi din ce în ce mai pronunțată, a început să-și facă loc în mintea fotbaliștilor săi. Care spre final păreau resemnați cu ideea unui complex Atletico și că orice ar face, poarta acestei echipe nu poate fi perforată. În momentul cînd Modric n-a mai putut fizic, exact ca la Barcelona, adversarul a preluat inițiativa.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Dar au mai fost două momente importante după pauză. Primul dat de Manduzikic. Luptele sale, duelurile verbale și fizice pe care le avea cu adversarii și cu arbitrii, au blocat fluiditatea jocului, introducînd partida într-o bătălie a nervilor, a coatelor și a intervenților neregulamentare fix pe gustul lui Simeone. Manduzikic n-are, fotbalistic vorbind, calitățile lui Diego Costa, dar i-a preluat cu brio celelalte sarcini, îm special pe cea de a duce partida pe tărîm fizic. Ba intra, ba ieșea, ba protesta, ba faulta, sîngele îi curgea pe față, pe tot acest fond Realul n-a mai putut controla partida, iar adrenalina a invadat creierul celor de la Atletico.

Al doilea moment, în strînsă legătură cu primul, a fost introducerea lui Raul Garcia. E bizar cum acest jucător provoacă atît de mult deranj atunci cînd joacă împotriva Realului. Atunci cînd îl văd, Sergio Ramos (în special) și ceilalți madrileni se transformă subit într-un soi de luptători, dar pe acest teritoriu campioana Europei n-are nici o șansă în fața campioanei Spaniei. Aici cred că Ancelotti a greșit schimbările. Poate că nu era rău să-l introducă pe Pepe în zona de mijloc, în locul unui Modric deja epuizat, care Pepe să se ocupe de Raul Garcia și să-i lase pe ceilalți să ducă mai departe munca de construcție.

Spuneam la finalul comentariului că 0-0 într-o primă manșă e cel mai bun rezultat prost pentru o echipă ce joacă acasă și cel mai prost rezultat bun pentru echipa ce joacă în deplasare. Eu cred că Simeone și-a dorit acest rezultat, mi se pare că îi convin de minune partidele retur jucate în deplasare. Ancelotti nu cred, italianul poate ar fi acceptat și o remiză, dar să fie una cu goluri. Un retur cu Atletico după 0-0 în tur e o mare capcană. Mourinho a căzut în ea, nu mai departe de anul trecut. Fără Marcelo, o mare problemă căci Cristiano Ronaldo rămîne fără cel mai important aliat în acea zonă, și cu presiunea calificării în fața propriilor suporteri, complexul Atletico poate căpăta alte dimensiuni. În Champions League nu cîștigă întotdeauna cei mai buni, ci cei care știu să supraviețuiască unui meci prost. Să rămînă în picioare, ca un luptător, inclusiv atunci cînd adversarul îi cară pumni cu nemiluita. Atletico a reușit asta, iar Simeone merge pe ”Bernabeu” cu o doză și mai mare de anticorpi. Acolo e examenul său, capacitatea de rezistență a echipei sale acolo va fi cîntărită. Cele 7 meciuri deja sînt o amintire, al 8-lea devine cel mai important.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

 

SIMEONE AGITĂ IAR PRIMERA DIVISION

SIMEONE AGITĂ IAR PRIMERA DIVISION

”Ole, Ole, Ole! Cholo Simeone!”. E scandarea favorită a fanilor lui ”Vicente Calderon” din ultimii doi ani și a devenit refrenul la modă în fotbalul spaniol. A fost și titlul unui articol de pe acest blog, scris la finalul lunii mai, atunci cînd ”Atleti” cîștiga în mod absolut surprinzător campionatul Spaniei. Cred însă că e la modă și acum, căci dacă astăzi Primera Division e singurul campionat din Europa cu trei pretendente reale la cîștigarea Champions League e doar meritul lui Diego Simeone. Evident și al celor care au avut curajul să-l așeze pe banca unui club cu atîtea probleme, neregulat și incert, cum e Atletico Madrid. Mergînd mai departe pe firul logicii de mai sus, dacă astăzi lupta pentru titlu în Primera Division e la fel de frumoasă și imprevizibilă ca în sezonul trecut, asta i se datorează tot lui Cholo Simeone.

Acest text nu se vrea o odă pentru antrenorul argentinian. Am mai spus-o, e o părere strict personală și nu cer nimănui să se alinieze la ea, Diego Simeone e cel mai bun antrenor din Primera Division în acest moment. Repet, e doar părerea mea. N-are performanțele lui Ancelotti, asta e limpede, însă are ceva în plus față de italian. A reușit să facă din Atletico o echipă cîștigătoare, o forță. Poate că nu toată lumea e de acord cu mine în această privință, dar eu cred că dacă Atletico Madrid a devenit o putere în fotbalul mondial este în mod evident meritul lui Diego Simeone. Lotul pe care l-a avut și-l are la dispoziție Simeone nu se compară nici cu al Realului, nici cu al Barcelonei. Am si aici o teorie, cu care puteți fi de acord ori nu. Cîți jucători din actualul lot al lui Atletico ați vedea în primul ”11” la Real sau Barcelona? Poate Koke, poate Arda, poate Godin. Poate. Luați bucată cu bucată și evaluați, comparați mai bine zis cu cei de la Barcelona sau Real Madrid, e posibil ca nici cei trei amintiți mai sus să nu fie preferați. Întrebarea ar merita pusă și la lotul de anul trecut, dar e foarte posibil, cu tot cu Courtois ori Diego Costa, răspunsul să fie tot unul mai degrabă negativ. Și atunci, nu e limpede meritul lui Simeone? Eu cred că da, chit că, da, e greu de crezut că Simeone însuși ar putea sta pe banca lui Real Madrid ori a Barcelonei. Și nu neapărat din pricina trecutului său de jucător, a legăturii cu Atletico, ci din pricina filozofiei sale. Simeone și Atletico Madrid sînt partenerii cei mai potriviți ai unei căsătorii deocamdată fericite. Am spus deocamdată, pentru că-n fotbal e mai rău decît în viață atunci cînd vine vorba de așa ceva, iar cel mai bun exemplu e Jurgen Klopp, despre care se credea că s-ar putea pensiona pe banca Borussiei Dortmund, iar acum lumea se întreabă inclusiv dacă va prinde acolo finalul de sezon.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Atletico Madrid-Real Madrid de sîmbătă a fost un film pe care l-am mai văzut. De 5 ori doar în acest sezon. Nici al 6-lea episod nu ne-a surprins. După finala de la Lisabona, balanța lui Ancelotti în duelurile cu Simeone e de două egaluri, ambele pe ”Bernabeu”, și 4 înfrîngeri. Imediat după meci, Bernd Schuster, care analiza împreună cu Gică Craioveanu derby-ul la postul de radio Onda Cero, a spus un lucru extrem de adevărat: ”Dacă vii să joci împotriva lui Simeone cu aceeași tactică pe care ai folosit-o la meciurile pe care le-ai pierdut, normal e să pierzi din nou”. Schuster spunea asta la pauză, cînd încă nu apăruse schimbarea Khedira-Jese, care a dinamitat și ultima fărîmă de tactică a Realului din acest meci.

Adevărul e că Ancelotti a abordat ciudat partida. Nu l-a surprins cu nimic pe Simeone, dar mai rău e că nici n-a încercat. E posibil să nu-ți iasă de multe ori, e posibil ca antrenorul rival să-ți citească gîndurile și să-ți înțeleagă ideile, dar tot e mai bine decît să nu încerci nimic. Spuneam mai sus de finala de la Lisabona. Eu aș merge puțin mai în urmă. Anul trecut, cam pe vremea asta, Realul bătea de două ori pe Atletico în Cupă, 3-0 și 2-0. Cu cîteva luni mai devreme, în campionat, Atletico bătea pe ”Bernabeu”, e foarte adevărat, dar la fel de adevărat e că la acel eșec Realul a avut ocazii și putea foarte ușor să cîștige. Ideea e că de la acea dublă manșă din Cupă, Simeone l-a citit pe Ancelotti, iar în duelurile ce au urmat Realul a avut din ce în ce mai puține oportunități de a învinge sistemul gîndit de argentinian. Nu doar de a învinge, ci de a-și crea ocazii de gol. Inclusiv la finala de la Lisabona, pe care fanii Realului o scot la înaintare în fața fanilor lui Atletico, a fost cam același scenariu timp de 90 de minute. Ceea ce s-a întîmplat în prelungiri ține de alte aspecte. Iar după finala de la Lisabona bilanțul e cel de care aminteam mai sus.

Ancelotti nu e stilul de antrenor care să inoveze în permanență. Dar nici unul plat nu e. Am scris de multe ori aici și am analizat la Fotbal European mutările sale. Pare însă a dezvolta un ciudat complex Simeone, care parcă-i paralizează simțurile, îi îngheață ideile. A gîndit ciudat meciul ăsta. Practic nu l-a gîndit. Evident, din capul locului trebuie amintite absențele cu care s-a confruntat italianul înaintea acestui derby. Altceva e să joci cu Pepe și Ramos în apărare, cu Modrici la mijloc și cu Marcelo în banda stîngă. Intrăm însă pe teritoriul lui ”dacă” și n-avem de unde să știm ce s-ar fi întîmplat. Se vor repezi destui să spună că Real ar fi cîștigat. Eu aș lua-o ca în medicină, pe cazuistică, aș pune diagnosticul bazîndu-mă pe cazuri anterioare. Nu știu cît s-ar fi schimbat datele problemei. Probabil că Real ar fi jucat mai bine, s-ar fi apărat mai exact, dar nu știu în ce măsură scenariul ultimelor partide nu s-ar fi aplicat din nou. N-am această garanție, așa că prefer să analizez ce a fost, nu ce ar fi fost dacă.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE LUI REAL MADRID GĂSIȚI AICI:

Iar ce-a fost, s-a văzut destul de clar. Un Real Madrid incapabil să iasă cu pasă din zona careului propriu, incapabil să ducă mingea spre atacanții săi, incapabil să construiască. Un Atletico Madrid dornic să arate că poate și pasa, că știe să si combine artistic, estetic, nu doar să distrugă și să faulteze. Cînd l-a pierdut pe Koke, destul de repede, Simeone putea să regîndească strategia și să-l introducă pe Mario Suarez. Sau pe Raul Garcia. L-a introdus însă pe Saul. 20 de ani abia împliniți, încă verde, dar mai tehnic și mai combinativ decît contondenții Raul Garcia și Mario. A fost o declarație de intenții limpede a argentinianului, care i-a ieșit de minune La fel cum i-a ieșit de minune manevra cu Mandzukic. Nu neapărat introducerea lui, ci poziția pe care a jucat. De regulă, cînd joacă împreună, Mandzukic e orientat spre dreapta și Griezmann spre stînga. De data asta, Simeone i-a inversat. Mandzukic spre stînga, în zona lui Varane, iar Griezmann spre dreapta, în cea a lui Nacho. Inițial părea o mutare greșită, căci Varane părea capabil să ducă această bătălie. Problema nici n-a fost la el, ci la Nacho, expus în mod clar aparițiilor pe care le aveau în zona lui Griezmann și Arda Turan, căci Varane era scos în mod constant spre bandă de Mandzukic. Ciudat e că Ancelotti n-a reacționat mai repede și nu le-a schimbat poziția celor doi. Mandzukic ar fi cîștigat duelurile cu Nacho, căci le cîștiga oricum și pe cele cu Varane, dar francezul cred că s-ar fi descurcat mai bine în fața lui Griezmann. Cînd a făcut-o, în repriza a doua, era tardiv, căci îl scosese și pe Khedira, zice-se accidentat, dar în locul său îl introdusese pe Jese, nu pe Illaramendi, cum poate era mai bine, mai natural. După ieșirea lui Khedira, tot greul defensiv a căzut pe umerii lui Kroos, a cărui scădere de randament e evidentă, la fel cum ar trebui în mod evident legată de absența lui Modric. Kroos e din categoria fotbaliștilor, știe cu mingea, o stăpînește perfect, o pasează ideal, problema lui e că un mijlocaș închizător trebuie să știe să joace și fără minge, să se poziționeze, nu să se asocieze. Priviți poziția lui Kroos la cele 4 goluri ale lui Atletico și încercați să vă imaginați unde ar fi stat Xabi Alonso la acele faze.

Două vorbe despre Cristiano Ronaldo. Glumind puțin, el parcă e înțeles cu Messi, parcă sînt vorbiți să cîștige pe rînd Baloanele de Aur pînă o să se pensioneze unul dintre ei. Două sezoane, Cristiano a fost excelent, iar Messi de nerecunoscut. Acum, portughezul pare a-și fi reluat rolul de acum trei ani, mai degrabă negativ, ușor arogant și fără prea mare greutate în teren. Spaniolii au un cuvînt, ”prepotente”, cam așa pare Cristiano. Inclusiv fiesta pe care s-a trezit s-o programeze în orele de după derby a enervat lumea. Sigur, el n-a încălcat nici un regulament (cum a făcut-o, de altfel, Neymar, care a organizat petrecerea de ziua lui joi seară, deși vineri dimineață avea antrenament. Evident că a întîrziat și a fost amendat), dar putea evita, se putea gîndi că e posibil ca lucrurile să nu iasă bine. Sau, dacă nu mai putea anula, putea destul de ușor să încerce să blocheze difuzarea imaginilor din interior, astfel că toate cele ce s-au petrecut să rămînă între pereții restaurantului La Finca, situat într-una dintre cele mai bune zone rezidențiale ale Madridului. Se spune că Florentino Perez ar fi încercat să-l determine pe Cristiano să anuleze evenimentul, dar n-a izbutit.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

P.S.
Am amintit ceva mai sus de Messi și Cristiano Ronaldo. Mergînd mai departe pe firul glumei, pare că de la acel scandal care a fost între Messi și Luis Enrique, la începutul anului (scandal care chiar a fost, deși amîndoi s-au chinuit să spună că nu e adevărat), Messi a devenit și impresarul lui Luis Enrique și acum se chinuie să-i cîștige antrenorului o prelungire de contract. Din victima ce părea la începutul lui ianuarie, Barcelona s-a metamorfozat într-o favorită la cîștigarea campionatului, ba chiar și a Champions League. Inovația lui Luis Enrique, cea cu Messi reașezat în banda dreaptă, chiar pare să funcționeze, rămîne să ne lîmurim a cui a fost ideea, a lui sau a lui Messi.

P.S. 2
Îmi doresc în continuare să văd un duel Simeone-Guardiola în Champions League.

 

CINE E CAMPIOANA VERII?

CINE E CAMPIOANA VERII?

În fotbal se spune, nu fără temei, că titlurile se cîștigă în mai, dar se pregătesc cu multe luni înainte, în iulie și august. În iulie și august nu se joacă pe teren ci în birourile președinților de club și la sediile firmelor de impresariat. Întîlnirile au loc, de regulă, la restaurante de lux, unde nu intră oricine și nu te poate vedea oricine, iar schimburile de mailuri ulterioare țin loc de digestiv. Transferurile reprezintă subiecte de lux pentru mass-media, practic articolele pe această temă nu se opresc niciodată, căci lumea adoră astfel de informații, toți vor să știe cine vine sau cine pleacă de la echipa favorită ori cine vine sau cine pleacă de la echipele rivale. Strategiile de mercato sînt multe, manipulările cu ajutorul presei sînt la ordinea zilei, iar aceste manipulări pot fi repede probate la finalul perioadei, atunci cînd se trage linia și se vede care din informațiile vehiculate au fost adevărate și care false. De regulă, procentajul de adevăr e sub 25 la sută, dar ce ne-am face în această perioadă dacă n-am avea astfel de articole și știri.

Sînt convins că fiecare dintre transferurile importante oficializate pînă acum ar merita o analiză separată, dar pentru început, ca revenire din vacanță spre actualitate, o să încerc o privire de ansamblu asupra ceor întîmplate pînă acum în mercato. E destul timp apoi pentru analize detaliate.



Mi se pare că, pînă la acest moment, Chelsea și Real Madrid se luptă pentru titlul de campioană a verii. Ambele au transferat mult și bine. Cu un plus, după părerea mea, pentru Chelsea. Jose Mourinho avea oricum la dispoziție un lot extrem de valoros, dar a reușit să-l completeze numai cu fotbaliști de super-clasă. Practic în fiecare compartiment Mourinho a adus un star, iar concurența pe posturi devine feroce. Courtois, Filipe Luis, Fabregas, Diego Costa, chiar și Drogba la anii săi, sînt nume ce transformă pe Chelsea în principala candidată la cîștigarea Premier League și o mare favorită la Champions League. Mourinho a știut perfect ce să aducă, iar acum poate alcătui simplu două echipe competitive cu ce are la dispoziție. Fabregas, am mai spus-o și cred că se va vedea, e un mare cîștig și, automat, o mare greșeală a Barcelonei care, se va vedea, l-a lăsat prea ușor să plece. Diego Costa e o garanție a golurilor, Courtois e deja o valoare confirmată, iar Filipe Luis e un mare plus în comparație cu Ashley Cole. Cred totuși că Mourinho mai are în cap ceva mutări pînă pe 31 august, așa că mare atenție la zona fundașilor centrali, dar și la proaspătul campion mondial Khedira.

Real Madrid a transferat mult, dar mi se pare că achizițiile au fost făcute mai degrabă ca impulsuri de moment, cazurile lui James Rodriguez și Keylor Navas, ori ca oportunități de mercato, cazul lui Kroos. Ancelotti are și el la dispoziție un lot colosal, ce merită analizat pe larg și va fi analizat aici în zilele următoare. Nu știu însă cîtă nevoie avea de fiecare dintre cei trei. De ce să-l iei pe James Rodriguez, la banii ăștia, cînd îl ai pe Di Maria, de care acum trebuie să scapi? Diferența dintre James Rodriguez și Di Maria e cea dintre o promisiune și o certitudine. Columbianul a făcut un Mondial excelent, dar argentinianul vine după un sezon fabulos, mai ales în condițiile în care Ancelotti i-a schimbat de multe ori poziția. N-am să înțeleg, de asemenea, de ce era mai era nevoie și de Navas, cu Casillas și Diego Lopez deja implicați într-o situație bizară.

Toni Kroos era o oportunitate de mercato. În conflict cu Rummenigge pe motiv de salariu (mai exact pe motiv de salariu mare pentru Gotze în raport cu el), Kroos trebuia vîndut de Bayern, pentru a nu fi cedat gratis în vara viitoare. 25 de milioane în situația asta sînt bani buni. Înțeleg că Guardiola s-a opus cît a putut, solicitînd inclusiv să fie păstrat pînă-n vara viitoare cu amenințarea de care vorbeam, dar Rummenigge e cel cu calculele. Pentru Pep e o pierdere mare, rămîne de văzut cît de mare va fi cîștigul pentru Real Madrid și pentru jucător. Eu unul l-aș fi văzut mai degrabă încadrat în stilul și sistemul de joc de la Barcelona decît la Real Madrid, la fel cum l-aș fi văzut mai repede pe Rakitici la Real decît la Barcelona. Se spune că Luis Enrique a avut de ales între Kroos și Rakitici și l-a ales pe croat, rămîne de văzut dacă a avut dreptate. Revenind la Kroos, e o mare problemă pentru Ancelotti găsirea unui loc într-un prim ”11” în care Bale și Cristiano trebuie să joace, iar James Rodriguez, la ce bani s-au plătit pe el, de asemenea. Mă refer aici la un prim ”11” în meciuri importante, în condiții în care n-ar exista accidentări sau suspendări. Să joace contra lui Getafe și Malaga, dar să fie rezervă în El Clasico nu cred că-i va conveni lui Kroos. Cea mai mare eroare mi se pare plasarea din partea unora a lui Kroos în linia mijlocașilor defensivi, în locul lui Xavi Alonso. Chit că a mai jucat acolo la Bayern, nu e postul lui acela. Să ai în fața apărării un modul Modric, Kroos-Bale, James, Cristiano-Benzema (sau Falcao) sună bine, dar la jocurile pe calculator, nu în fotbalul de azi, unde faza de recuperare e la fel de importantă precum cea de construcție.



Mă întorc în Anglia. Manchester United s-a întărit bine, dar va trece un timp pînă ce ideile lui Van Gaal și preconizata schimbare de sistem defensiv vor fi aglutinate de jucători. Avantajul lui United e că nu e în cupele europene, iar Van Gaal are la dispoziție mai multe zile de antrenament tactic, neavînd mijlocul de săptămînă aproape în permanență ocupat. Arsenal s-a întărit și cred că echipa lui Wenger va avea o implicare mai mare în lupta pentru titlu. Nu sînt convins că la fel vor sta lucrurile cu Liverpool, care și-a pierdut cel mai important jucător, și încă aștept mișcări de trupe la Manchester City, destul de cuminte pînă acum pe piața transferurilor.

Bayern l-a adus pe Lewandowski, dar bilanțul nu e pe un foarte mare plus, căci l-a pierdut pe Kroos. Înțeleg că Guardiola ar gîndi să-l așeze în poziția lui Kroos pe Alaba, ca la ”naționala” Austriei, dar și că meditează la o definitivă schimbare de sistem, cu o linie de 3 fundași.

Coincidență sau nu, la asta se gîndește și Luis Enrique la Barcelona. Și catalanii mi se pare că au acționat după impulsurile de moment. Nu știu cîtă nevoie aveau de Luis Suarez, mai ales la banii dați pe el și la problemele uruguayanului. În continuare Barcelona nu e în stare să aducă un fundaș central care să-l înlocuiască pe Puyol, francezul Mathieu fiind un jucător bun, dar în nici un caz unul pecare să dai 20 de milioane de euro. Totuși are 31 de ani! Felul în care vor conviețui pe teren și-n vestiar Messi, Neymar și Suarez e o mare necunoscută, dar și o mare problemă pentru Luis Enrique. Marele său cîștig rămîne păstrarea lui Xavi, un fotbalist extrem de important în joc și-n vestiar, dar și a lui Mascherano. Formula cu 3 fundași centrali, Pique, Mascherano, Mathieu e un soi de revoluție la o echipă obișnuită să joace într-un 4-3-3 devenit un soi de literă de lege. Înțeleg că Luis Enrique gîndește un soi 3-1-3-1-2, cu Messi în spatele lui Neymar și Suarez, dar ca formula de pe hîrtie să meargă și pe teren e nevoie de multă practică.

Atletico Madrid mi se pare că a rămas pe aceeași linie. A plecat Diego Costa, dar a venit Mandzukic. A plecat Villa, a venit Griezman. Au rămas greii Koke, Miranda și Godin, a rămas în cele din urmă și Thiago, poate doar plecare lui Courtois să lase o ușoară problemă în poartă.



În Italia, Roma mi se pare că s-a întărit serios și e o candidată serioasă la titlu. Mai ales după dezertarea lui Conte de la Juventus. Napoli nu mi se pare ca s-a întărit, dar mai e timp. Inter s-a mișcat interesant, dar nu-mi pare o candidată pregătită pentru titlu, în vreme ce Milan pare să nu poate ieși dintr-o zonă crepusculară în care a intrat de ceva vreme.

PSG mi se pare că n-are o strategie prea coerentă. De ce să dai o căruță de bani pe un fundaș central? N-am să înțeleg. Dacă vor găsi portița prin care să-l ia pe Di Maria, parizienii vor ieși în cîștig, dar și la ei e o aglomerație de valori și caractere ce pot face irespirabil aerul din vestiar.

Cele de mai sus sînt doar o părere, rapidă, asupra transferurilor făcute pînă acum. Nu înseamnă că e și cea mai bună și aștept să fiu contrazis, dar cu argumente. În materie de transferuri, fiecare poate avea propria părere.

OBLIGAȚIA BRAZILIEI

OBLIGAȚIA BRAZILIEI

Începe un nou Mondial, o ediție pe care am așteptat-o și pe care sperăm s-o savurăm. Neimplicați fiind, din păcate, va trebui să ne alegem cu toții o echipă favorită. Pe care s-o urmărim și de la care să sperăm să cîștige competiția. În ceea ce mă privește, e simplu: Spania. Aș vrea ca Spania să cîștige și acest turneu final, dar mi se pare extrem de greu. Țin cu Spania, dar cred că favorită e Brazilia. Și o să explic mai jos de ce cred asta. Iar meciul cu Croația de azi poate fi un prim moment de a vedea dacă această părere e una corectă. Doar un prim moment, căci pînă la partidele decisive mai e. Să nu uităm, de exemplu, că Spania a pierdut primul meci în Africa de Sud și a cîștigat pînă la urmă Mondialul.



Faptul că Brazilia e favorita majorității specialiștilor nu înseamnă neapărat că e și cea mai puternică. Acum cîteva săptămîni, eu am considerat Bayern Munchen drept cea mai puternică echipă de club din lume, dar specificam că asta nu înseamnă că neapărat va cîștiga Champions League. Și n-a cîștigat. Poate că-n momentul ăsta Brazilia nu e cea mai puternică selecționată prezentă la acest turneu final. Aș înclina spre Spania, fără să fiu neapărat subiectiv, privind la numele ce compun lotul, dar și la numele rămase în afara lui, nu din pricina accidentărilor. E și ăsta un criteriu. Germania ar fi imediat după, căci accidentarea lui Reus și lipsa unui golgeter (Klose are totuși niște ani) sînt puncte valabile contra nemților.

Și atunci de ce Brazilia? Brazilia nu e departe de cele două amintite mai sus. Are în plus de partea sa cîteva argumente. Acela al țării gazdă, în primul rînd. Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri. Pe undeva, guvernanții brazilieni și-au făcut-o cu mîna lor, căci împotriva recomandărilor FIFA au decis ca acest turneu final să aibă 12 orașe gazdă (FIFA propusese 8), dincolo de deciziile mai mult decît bizare privind fiecare stadion. Spre exemplu, stadionul din Sao Paulo, unde se joacă azi Brazilia-Croația, a fost construit în zona cea mai defavorizată, din punct de vedere al infrastructurii, din tot orașul. Iar ăsta e doar un exemplu. Se vorbește că s-a furat la greu, că banii au intrat în buzunarele unor favorizați ai regimului, în detrimentul celor foarte mulți săraci. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Președintele Braziliei, care e femeie, Dilma Rouseff, va veni la meciul inaugural, dar nu va rosti nici un discurs, o premieră în istoria Mondialelor, și nici nu va apărea foarte des în imaginile de pe tabela stadionului, de teamă să nu se enerveze lumea. Bine măcar că, din ce se aude, va veni Jennifer Lopez, care cred că și-a dat seama că n-are nimeni nimic cu ea. Peste toate astea, Blatter spune că misiunea sa la FIFA încă nu s-a încheiat. După Africa de Sud, Brazilia, Rusia și Qatar, mă întreb ce-ar trebui să mai urmeze pentru că domnul Blatter să-și considere misunea încheiată?

Mai departe despre Brazilia. Fotbalistic vorbind, Brazilia are o echipă suficient de echilibrată. Are o apărare foarte bună, unii o văd cea mai bună a turneului, Alves-David Luiz-Thiago Silva-Marcelo, un mijloc rezonabil, dar și un atac la care ar fi loc de mai bine. Deja spaniolul Diego Costa le-ar fi venit de minune aici. Nu prea are un lider de anvergură – deși toată lumea îl vede pe Neymar, eu cred că mai repede liderul ar trebui căutat în zona de apărare – dar are un selecționer dintre cei mai buni posibili. Felipe Scolari a cîștigat Mondialul cu Brazilia în 2002 și a fost extrem de aproape să cîștige Europeanul cu Portugalia, în 2004. Din multele rînduri ce i-au fost dedicate în această perioadă, mi-a atras atenția o povestioară din 2002. Se spune, în Japonia fiind, la unul din ultimele antrenamente, i-a chemat Ronaldinho și Rivaldo lîngă el și le-a spus, aparent încet, dar suficient de tare încît să audă și Ronaldo: ”Aveți grijă cu el, vă rog să-i dați mingea precis fiindcă e un pic cam gras și nu poate să alerge”. A fost suficient pentru ca Ronaldo să se motiveze și să facă un turneu final fabulos. Poate e doar o anecdotă, dar Felipao, cel care se consideră ”un amestec de tată, unchi și antrenor”, mi se pare liderul acestei ”naționale”. Se pare că a reușit să obțină acea atmosferă de competiție în lot, de care vorbesc toți cei care au fost implicați la un turneu final, ceea ce, spre exemplu, Brazilia n-a avut în 2006, atunci cînd a avut un lot absolut fabulos, cu toate starurile mondiale posibile, dar n-a făcut nici o brînză.



O particularitate a acestui Mondial, sper că întîmplătoare nu dirijată, e că în primele meciuri din mai multe grupe se întîlnesc favoritele. Brazilia-Croația azi, apoi Spania-Olanda, Anglia-Italia, Germania-Portugalia, Columbia-Grecia, Argentina-Bosnia. Mi se pare mult mai bine așa decît dacă favoritele s-ar fi întîlnit în ultimele meciuri.

Croația nu-i un adversar oarecare pentru Brazilia. Ba chiar selecționerul Niko Kovac spune că a depistat slăbiciunile din echipa Braziliei, adăugînd că acea apărare de care vorbesc toți nu-i chiar așa grozavă. O să vedem. Cert e că tripleta Modric-Rakitic-Kovacic de la mijlocul terenului pare capabilă de orice. Cu Brazilia lipsește Mandzukic, care e suspendat, iar asta e o absență importantă. Se spune că va juca Jelavic, de la Hull City, dar eu cred că e foarte posibil să-l vedem pe Eduardo, omul lui Mircea Lucescu de la Șahtior.

Pentru Croația, e doar un meci, pentru Brazilia însă e o obligație.

bra-cro



Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă