Pînă la un punct, situația lui Radamel Falcao seamănă cu cea a lui Neymar. Ca și viitorul star al Barcelonei, și Falcao știa foarte bine că va pleca de la Atletico în această vară. Ceea ce se va și întîmpla. Destinația însă este una cît se poate de surprinzătoare. La AS Monaco nu s-a gîndit nimeni totuși că va ajunge.
Cînd a plecat de la Porto la Atletico Madrid, lumea nu s-a prea întrebat dacă e un pas înainte. Deși Porto era o prezență constantă în Champions League și o candidată permanentă la lupta pentru trofee în Portugalia, s-a mers pe ideea că ”El Tigre” a trecut totuși într-un campionat superior, cel al Spaniei. Primera Division e mult peste prima ligă a Portugaliei, iar expunerea de care a beneficiat Falcao a fost clar mai mare.
Și-a făcut și el treaba foarte bine. Cifrele vorbesc despre unul dintre cei mai mari atacanți ai momentului, poate cel mai complet atacant de careu care există. De la cifre și de la randament s-a pornit în speculații. Chelsea, City, Manchester United, PSG, Real Madrid, toate s-au aliniat în această cursă a zvonurilor din această perioadă de mercato, dintre 90 la sută sînt false, cu pretenții a-l achiziționa pe columbian. Oricare din variantele de mai sus reprezentau un pas înainte. AS Monaco nu reprezintă, cel puțin în opinia mea, și o să mă explic, decît un pas înainte din punct de vedere financiar.
Am spus de multe ori, și am fost contrazis de tot atîtea ori, că pentru fotbaliști cel mai important element e banul. Hai să nu generalizăm! Pentru 90 la sută dintre ei. Nu e nimic condamnabil, în fond practică o meserie scurtă, care trebuie să le asigure existența, lor și familiei, mulți ani după vor terminat cu ea. Plus că e și o meserie extrem de riscantă, căci niciodată nu știi de unde apare o accidentare și, mai ales, cînd, o accidentare ce-ți poate pune între paranteze destul de groase viitorul. Pentru mine cazul lui Marius Niculae e elocvent, asta ca să dau un exemplu din zona apropiată nouă, care se accidentează extrem, dar extrem de grav în ultimul meci pe care trebuia să-l joace la Sporting înainte să plece la AC Milan. Iar ăsta nu e un zvon, nu e o bîrfă, e o informație certă. Mai adaug că s-a accidentat în ultimele minute ale acelui meci, într-un moment în care la margine era pregătit cel care urma să intre în locul lui. Așa că înainte să-i acuzăm pe acești băieți că-s lacomi, mercenari sau mai știu eu cum, ar fi bine să încercăm să ne punem în pielea lor. S-ar putea să constatăm că nu-s ei cei care decid întotdeuna astfel de mișcări. Despre rolul impresarilor am tot vorbit pe aici.
Îl înțeleg pe Falcao. Devine mai bine plătit decît Messi și Cristiano Ronaldo, asta pînă cînd Florentino Perez se decide să-i prelungească înțelegerea și să-i mărească salariul lui Cristiano. Trebuie pentru asta să-i lase lui toate drepturile de imagine, ceea ce la Real nu se prea practică. Dar despre subiectul acesta, altădată. Revin la Falcao. Îl înțeleg, dar am libertatea să analizez decizia lui, acest transfer.
Merge într-un campionat plasat cam pe locul 5 în topul ligilor europene. Aproape de cel al Portugaliei chiar. La o echipă fără mare tradiție europeană, acea finală a Ligii din 2004 făcînd parte din acel hazard al istoriei. O echipă fără public. Îi va fi destul de greu lui Radamel să joace pe un stadion semi-gol, după ce a trecut pe la Porto și, mai ales, Atletico. La o echipă care nu joacă Liga Campionilor și nici Europa League. L-am cîștigat pe Neymar pentru mijlocul săptămînii, dar l-am pierdut pe Radamel.
În primul rînd la o echipă care pleacă de la zero. Se zice că se va construi totul în jurul lui Falcao. În 2003, Ronaldinho a ales Barcelona și nu Manchester United deși Barcelona era tare departe de ceea ce e azi pentru că i s-a prezentat un proiect în care era figura centrală. E posibil ca asta să-l fi sedus pe Falcao, deși am dubii că Monaco de azi e măcar la jumătatea acelei Barcelona din 2003, chiar așa într-o perpetuă stare de deprimare cum era atunci gruparea catalană. Să vede, aceste proiecte la echipe fără tradiție și fără istorie în fotbalul mare sînt greu de realizat, în ciuda banilor. Exemplele City, PSG sau Anji sînt elocvente. Cînd ai ceva tradiție în spate, cum e cazul lui Chelsea, care nu se compară la acest capitol cu United, Liverpool,. Arsenal, e ceva mai ușor, deși Roman Abramovici a trebuit să aștepte destul și să cheltuie mult pînă să pătrundă în elită.De văzut dacă noul proprietar de la Monaco va fi dispus s-o facă.
Acest Dmitri Ribolovlev e o copie destul de apropiată a lui Roman Abramovici. E doctor la bază, iar felul în care și-a construit averea e destul de neclar. Ca mai toți oligarhii din fostul URSS are legături suficient de obscure cu conducătorii Rusiei de azi și cu serviciile secrete. Se spune despre el că nu iubește fotbalul, așa cum, de exemplu, îl iubește Abramovici. Mai degrabă e om de afaceri. A văzut un business în preluarea clubului AS Monaco, iar atunci cînd va înceta să mai creadă în profitablitatea afacerii, fie că e vorba de un soi de protecție prin celebritatea pe care e pe cale s-o obțină (e mai greu de înlăturat un om celebru, deși rușii nu par a se da în lături de la nimic), va încerca să vîndă.
Milioanele de euro par a fi pentru el un mărunțiș. Stă în Elveția într-o casă de 230 de milioane, i-a cumpărat ficei sale, Ekaterina, un apartament la Monaco de 80 de milioane, altul la New York, cu 68 de milioane, insula Skorpio, din Grecia, unde e înmormîntat Onassis, cu 117 milioane, iar acum îi face echipă la Monte Carlo, ca să nu se plictisească.
Din punctul de vedere al lui Atletico, afacerea e bună. Se spune că-l va vinde cu aceeași sumă cu care l-a cumpărat. Adică 45 de milioane. Asta după ce l-a folosit doi ani, cu beneficiile de rigoare. Numai la noi gîndea un mare strateg al finanțelor și fotbalului că dacă ia un jucător cu 5 milioane și-l folosește 5 ani, timp în care el îmbătrînește și se uzează, plus că mai aduce beneficii în rezultate, trebuie musai să obțină profit la vînzarea lui, adică să-l dea cu mai mult de 5 milioane. Amortizarea fotbaliștilor e un concept care la noi nu e cunoscut însă.
Și se mai spune ceva. Am lăsat special la final acest lucru. Se spune că Falcao are clauză prin care poate pleca în vara viitoare la un club de elită, dacă va fi solicitat evident, pentru o sumă ce nu depășește 40 de milioane. Și se mai spune că Real Madrid ar avea opțiunea preferențială. În plus, ar exista și o clauză de 50 de milioane pentru luna ianuarie, valabilă pentru oricine.
Undeva, mai sus, în acest text vorbeam despre faptul că nu fotbaliștii decid în proporție de sută la sută unde și cînd se transferă. Atenție la numele celor aduși de Monaco pînă acum: Falcao, Carvalho, Moutinho, Rodriguez. Toți sînt aduși de același impresar, Jorge Mendes, omul numărul unu în domeniu la momentul actual. De unde se vede că prietenia e una, afacerile sînt alta, căci pe Falcao îl voia și prietenul Jose Mourinho la Chelsea. Atenție la ce poate urma, căci Mendes mai are destui jucători interesanți în portofoliu.
Update.
Cu sprijinul unui bun prieten, stabilit de foarte mulți ani la Londra și bun prieten, la rîndul lui cu Ted Beckham am intrat în posesia cărții pe care Ted Beckham a scris-o despre fiul său. Se numește „David Beckham, my son” și conține extrem de multe detalii și fotografii inedite din viața și cariera lui David Beckham.
La finalul acestui text, veți găsi cîteva din aceste imagini.
După Sir Alex Ferguson și Paul Scoles, încă un nume mare asociat într-un fel cu Manchester United, a anunțat că se retrage din fotbal. E vorba de David Beckham. La 38 de ani. E perioada retragerilor, se pare. Cine știe ce surprize de acest gen vom mai avea parte pînă la finalul acestui sezon.
Odată cu David Beckham se retrage primul mare fotbalist universal. Dimensiunea globală a numelui său, brandul pe care l-a creat, sînt reflectate în cîștigurile pe care le-a avut din publicitate, de multe ori duble sau chiar triple față de cele din fotbal. David Beckham a fost primul mare brand personal din lumea fotbalului, care, pînă la el, nu avea decît branduri colective, de cluburi. Beckham a fost cel care a dus publicitatea din jurul său la rang de artă, de industrie. El a fost primul, după el au venit alții. Ronaldinho îl întrecuse la un moment dat, dar dispariția sa prematură, de nimeni înțeleasă, l-a scos din acest circuit. Cristiano Ronaldo și Messi merg pe drumul deschis de Beckham, Neymar la fel, în cazul brazilianului așteptîndu-se cu mult interes pasul către fotbalul din Europa.
Inclusiv transferul său la PSG a venit pe acest fond. În primul rînd comercial, căci a fost plusul de glamour pe care Beckham l-a adus unei echipe cam artificial create.
E greu de spus dacă, peste ani, despre Beckham se va vorbi ca despre fostul mare fotbalist sau despre fostul mare brand publicitar. Parcursul său pe terenurile de fotbal e mai mult decît notabil. 5 titluri în Anglia, unul în Spania, unul în Franța, o Ligă a Campionior, o Cupă Intercontinentală. Plus două campionate în periplul său prin soccerul american. Plus mai bine de 100 de meciuri în echipa națională a Angliei.
Cred însă că imaginea publicitară a lui David Beckham a depășit-o pe cea a fotbalistului. Mariajul cu Victoria Adams, pe atunci în mare glorie, l-a transformat în idol comercial. Ceea ce i-a adus contracte de milioane și i-a deschis piețe neexplorate pînă atunci, în țări unde destui oameni nu știau alte cuvinte în limba engleză în afara numelui său. Pe undeva e bine, pe altundeva e rău. Așa ne dăm seama de industrializarea la care a ajuns acest sport. E mult mai importantă imaginea de la televizor decît cea lăsată tribunelor.
L-am văzut pentru prima dată de aproape pe Beckham în 2004, la Campionatul European din Portugalia. A fost o conferință de presă în cantonamentul Angliei și el a fost cel care a apărut, în acea zi, în fața ziariștilor. E inutil să mai spun că sala în care s-a ținut conferința a fost neîncăpătoare. N-am prins loc, așa că m-am poziționat undeva în lateral. Spre norocul meu, chiar pe acolo a trecut David. A cărui apariție, cu 4 bodyguarzi, dintre care unul a rămas în permanență în preajma lui, a fost spectaculoasă, pe măsura imaginii sale în plină ascensiune. Venise cu o mașină, care avea un antemergător, ca un adevărat star.
Nu-mi dau eu cu părerea asupra calităților sale fizice. Habar n-am dacă e bărbat bine și nu mă preocupă. M-au surprins două lucruri. Nu e deloc de scund, deși mie așa îmi părea la televizor. Și, mai ales, are o voce subțire, ciudat de subțire pentru imaginea sa de bărbat fatal.
Pe mine m-a surprins. În schimb, pe ziaristele ce au venit în număr mare la acea conferință de presă nu părea să le deranjeze aspectul. Fix pe direcția mea era o domișoară, demnă reprezentantă a femeilor engleze, iar cu asta am zis tot, care nu și-a dezlipit ochii de la el nici o clipă. Ocupase un loc în primul rînd, cred că venise de dimineața, cam cum fac fanii înrăiți la concertele de pe stadioane. Avea laptopul deschis, dar nu l-a folosit absolut deloc. Îi sorbea cuvintele, cred că s-ar fi făcut și preș dacă situația o impunea, chit că David nu i-a aruncat nici măcar o privire. Pe undeva mai bine, altfel am fi asistat la cine știe ce orgasm asortat cu leșin! Chiar mă întrebam cum o putea să vorbească în condițiile în care cineva se holba la el! Cînd s-a terminat conferința și am fost invitați cu toții într-o sală alăturată, la un breakfast tipic englezesc, și din nou cred că am spus totul și cu asta, am apucat să văd ce avea pe laptop. Cred ca e simplu de ghicit. Pe desktop trona frumoasa poză cu Beckahm în chiloți, făcînd reclamă la lenjeria Armani.
L-am văzut și la București, cînd a venit cu Real Madrid să joace în Champions League cu Steaua. Madrilenii au fost primiți în sala de protocol de la Otopeni. Au stat acolo cîteva minute, timp în care s-au făcut formalitățile. N-a vorbit nici unul, deși totul era transmis în direct la vreo 3-4 televiziuni. Beckham a avut aceeași poziție timp de minute bune. Nu știai dacă e de ceară sau viu. Într-un costum bej care-i venea, ce-i drept, foarte bine, s-a sprijinit de troler, a cărui marcă era destul de vizibilă, astfel încît să i se vadă ceasul și ochelarii de soare, puși, într-o studiată neglijență, în buzunarul de la piept, dar cu marca vizibilă.
Și l-am mai văzut la Madrid, la un meci al Realului. A ieșit ultimul de pe teren, după ce a aplaudat tribunele de parcă atunci se retrăgea. Era un meci obișnuit, de campionat, cu Deportivo parcă. La final, la zona mixtă, a vorbit cu toți ziariștii care l-au oprit, n-a refuzat pe nimeni, n-a refuzat nici o poză sau autograf. Deși pentru acestea din urmă a trebuit să întîrzie minute bune.
Am mai spus-o, Beckham ar trebui să fie un exemplu pentru toți. A fost un bun fotbalist, extrem de disciplinat tactic și profesionist. Dar n-a avut calitățile unui fotbalist genial, e departe de un Maradona, Cruyff, Zidane, Ronaldinho, Messi. Asta ca să dau cîteva exemple. Și totuși i-a surclasat în clasamentul veniturilor din imagine. Și asta pentru că a avut grijă de ea. Spuneam că n-a refuzat niciodată un ziarist. Iar presa a fost marele său aliat. Cînd ați citit ultima dată ceva rău despre Beckham? Vă amintiți să fi fost făcut țăndări vreodată? Eu nu.
P.S.
Băieții săi nu-i urmează, deocamdată, traiectoria fotbalistică. O fac însă pe tărîmul modei.
Iată acum și fotografiile promise:
Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger la aflarea veștii că Sir Alex Ferguson se va retrage. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întîmplă în jurul lor. E posibil însă ca știrea să-i fi provocat alsacianului o certă surpriză, căci într-adevăr a fost ceva surprinzător. La fel de posibil e să-i fi provocat un zîmbet în colțul gurii.
Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile. În acest moment, Wenger e ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar conveni lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Legătura dintre Wenger și Arsenal e arhicunoscută, nu mai intru în detalii, nu mai aduc în discuție acel titlu atît de celebru ulterior, ”Arsene, who?”.
Între Wenger și Ferguson, realțiile au fost reci. Asta ca să păstrez o nuanță elegantă. Nu s-au bălăcărit unul pe altul, dar numai pentru că eticheta în Anglia e un pic alta. Probabil că nu se urăsc de moarte, însă nici nu ar putea sta vreodată la masă ca să savureze o sticlă de vin bun. Pesemne că s-ar certa imediat, pe soiul vinului ori pe cine achită nota de plată. S-au înțepat de-a lungul timpului, problema lui Wenger a fost că rezultatele echipei sale nu l-au ajutat. Are și el atuurile sale însă, căci fotbalul prestat de Arsenal în toată această perioadă a fost mult mai frumos, estetic vorbind, decît cel al lui United. Estetica însă nu se premiază decît în modă, la fotbal contează rezultatele. Iar aici, Wenger e jos de tot în raport cu Sir Alex.
În momentul ăsta, Wenger pare de neatins la Arsenal. Într-un text mai vechi, scriam că Arsene Wenger nu e antrenorul lui Arsenal, e Arsenal însuși. Cred însă cu toată convingerea că o schimbare i-ar prinde bine. Și, poate, ar prinde bine și clubului. Ca să plece, Wenger are nevoie de o scuză. Și, evident, de o motivație. Scuzele sînt ușor de găsit, mai ales dacă echipa nu prinde Liga Campionilor, ceea ce e încă posibil după egalul dintre Chelsea și Tottenham. Iar motivația ar putea veni dinspre Franța natală. Și ar avea trei litere mari, ”P”, ”S” și ”G”, plus ceva palpabil, de culoare verde și de circulație internațională, mă refer aici la Euro.
Astăzi, la ora cînd scriu aceste rînduri, PSG nu știe pe cine se bazează în sezonul viitor. Sau, cel puțin, vezi ideea din primul paragraf, așa știm noi, că nu știe. Dacă Ancelotti e la Real și Mourinho la Chelsea, cine ar fi cel mai potrivit dacă nu Wenger? O întoarcere acasă a fiului rătăcitor ar fi o excelentă lovitură de imagine pentru un club tot mai tare acuzat că și-a pierdut identitatea franceză. Eventual întărită cu alte repatrieri, de genul Benzema, Nasri sau Abidal. Poate chiar Ribery, căci și la Bayern e un mister în momentul ăsta componența lotului în sezonul ce vine.
E doar o ipoteză, nu o informație. Informația poate fi cea, vehiculată în anumite medii din Anglia, că Wenger s-ar cam gîndi, pentru prima dată în ultimii 15 ani, să plece. E departe de a fi certitudine, să ne înțelegem. Traversăm perioada în care zvonurile sînt la loc de cinste, iar manipularea prin presă, despre care poate o să scriu în zilele următoare, e o armă des folosită de impresari și cluburi.
Wenger rămîne, deocamdată, ”dinozaurul” din Premier League. În acest moment nu mai e în umbra lui Sir Alex. E în sfîrșit primul într-o ierarhie. Dacă asta va fi o motivație suficientă pentru sezonul viitor, vom vedea.
Caută-mă!