Miercuri seară, la Euro-Fotbal, imediat după meciul tensionat dintre Barcelona și PSG, vorbeam despre Messi, despre faptul că el a intrat pe teren nerefăcut și despre riscurile pe care și le-a asumat făcînd-o. Mi-am amintit atunci despre Andres Iniesta, despre finala Ligii de la Roma, din 2009, atunci cînd el a intrat, la fel, nerefăcut și a recidivat, urmînd un sezon de coșmar pentru el. Mi-am amintit tot atunci despre acest film documentar, pe care l-am văzut cu destul de mult timp în urmă. Am primit foarte multe mesaje, în care mi se solicita acest film, chiar mai multe decît mă așteptam. Așa că, iată-l! Citeste mai mult …
Pe cît sună el de apetisant pentru coperțile ziarelor de sport, duelul din seara asta de pe ”Parc des Princes” nu este unul dintre Ibrahimovici și Messi. Vorbim totuși de două echipe formate din fotbaliști extraordinari chiar dacă, da, cei doi reprezintă punctele de referință. Dar într-un sport colectiv cum este fotbalul, niciodată rezultatul nu depinde doar de duelul particular dintre două personaje.
Venirea Barcelonei la Paris a stîrnit în ”Orașul luminilor” o frenezie greu de anticipat totuși. Biletele la meci au ajuns la cote de finală de Champions League, nu la cota unui ”sfert”, iar cozile la case au amintit de alte locuri și de alte vremuri. Chit că le-a văzut pe toate, Parisul nu și-a văzut echipa niciodată atît de aproape de glorie. Cu o istorie ce n-are nici măcar jumătate de secol, PSG a cochetat cu fericirea, dar nu atît de preganant ca astăzi. Erau alte competiții, chiar dacă vorbim de finale europene, astăzi dimensiunea globală a acestui șoc fotbalistic o depășește pe cea din 1996.
Apropo de 1996. Se spune că rolul cel mai important în acea finală l-a avut un anume Jose Mourinho. Pe atunci secund al lui Sir Bobby Robson, Mourinho i-a pregătit englezului în cele mai mici detalii informațiile despre adversarul din acel joc de la Rotterdam, făcînd ca totul să fie mai simplu. Atunci Barcelona, cu Gică Popescu titular și căpitan, a cîștigat Cupa Cupelor.
Acum nu e vorba de așa ceva. La mijloc e doar o calificare mai departe, în semifinale, încă un pas așadar în drumul spre finală. Barcelona e favorită certă, iar faptul că revine Tito Vilanova contrastează cu aspectele mai puțin plăcute, absențele lui Puyol și Pedro, precum și lipsa de prospețime a lui Xavi și Jordi Alba, abia reveniți după accidentări. 
Condiționat de aceste absențe, Tito Vilanova n-are cu ce să suprindă în linia de apărare. Alves, Pique, Mascherano și Alba sînt pregătiți să aștepte contraatacurile unei echipe pe care o voi analiza puțin mai jos. Să rămînem deocamdată la Barcelona! Există două curente de opinie în Spania. Unul care merge pe ideea clasicului 4-3-3, cu Alexis si Villa alături de Messi, celălalt pune în discuție oportunitatea vechiului modul adoptat de Tito Vilanova încă din toamnă, cel cu Fabregas prezent alături de Xavi, Iniesta și Messi. În ambele situații vorbim de avantaje și dezavantaje. Fabregas în teren asigură o circulație mai bună, o posesie mai bună, dar cu el Barcelona pirde într-un fel benzile, care cam sînt factorul nevralgic al parizienilor. Cum la PSG nu cred să joace altcineva decît Jallet, în dreapta, și Maxwell în stînga, introducerea lui Cesc limitează jocul Barcelonei pe acele zone. Alexis, în schimb, oferă posibilitatea de intra exploziv pe zona celui mai slab dintre cei doi laterali, Maxwell. Problema e că Alexis, ca și Fabregas de altfel, traversează un moment de formă deloc fericit, chiar dacă în cazul chilianului acest lucru se referă la faza de finalizare și nu la cea de demarcare, pe care o face exemplar. 
Mai e varianta Tello, foarte bun în deplasarea de la Vigo și cu conexiuni surprinzător de coerente cu Messi. Ăsta ar fi un argument puternic în favoarea sa, căci pentru Barcelona ar fi fantastic să-i poată alătura lui Messi doi oameni, Tello și Villa, cu care argentinainul să se înțeleagă foarte bine. Apropo de Villa. Deși în meciul ”naționalelor” de săptămîna trecută, poziția nu i-a convenit, e de presupus că va fi din nou așezat între fundașii centrali adverși. Astfel că, din acest punct de vedere, coabitarea cu Tello, mult mai periculos în banda stîngă, ar fi posibilă. Villa îl poate fixa pe Thiago Silva în preajma sa, brazilianul fiind un fundaș central clasic de marcaj, cu școală bine făcută în Italia, astfel că poate evita prezența lui în zona de mijloc, la construcție.
Ar mai fi un aspect. Barcelona e într-un brutal dezavantaj la fazele fixe. Mai exact la centrările în careul lui Valdes. A cărui prestație azi poate fi decisivă. Revine în poarta Barcelonei și revine la Paris, unde a apărat magnific în Franța-Spania 0-1. Pique și Sergio Busquets sînt singurii capabili să se opună supremației aeriene a parizienilor, ceea ce face ca pentru catalani să fie mai utilă acordarea loviturilor libere perpendiculare decît a celor din lateral.
Să mergem și la PSG. Ancelotti a tot schimbat sistemul în acest sezon. A început cu 4-3-2-1 atît de drag lui la Milan, cu Verratti pe post de Pirlo, Matuidi și Motta (sau Chantome) pe post de Gatusso și Ambrosini, cu Pastore și Lavezzi pe post de Seedorf și Kaka și cu Ibrahimovici pe… postul său. Căci pe Ibrahimovici greu îl poți compara cu altcineva. După venirea lui Lucas Moura, a schimbat în 4-4-2, clasicul italian de acum vreo 20 și ceva de ani.
Azi are problema Lucas Moura. Dacă e apt de joc, trebuie să joace, căci calitățile îl recomandă pentru un astfel de șoc. L”Equipe n-are dubii în privința brazilianului, dar pare a avea în privința celui care-l va însoți pe Thiago Silva în apărare, Alex sau Sakho. Din punctul ăsta de vedere, puține se schimbă. Din punctul de vedere al lui Lucas Moura se pot schimba multe. Să plecăm de la ideea că va juca. Poziția lui e în dreapta, pe zona lui Jordi Alba ce vine după 10 zile de pauză. Însă, dacă joacă Lucas Moura în deapta, rămîne de văzut cine joacă în stînga. Aici apare Pastore, dar mi se pare greu de crezut că Ancelotti nu-i va oferi nici un fel de sprijin lui Maxwell, în condițiile în care, scriam mai sus, Barcelona are acolo un Dani Alves în bună formă, pe faza de atac mai ales. Pastore nu-i un bun jucător pe faza defensivă, mai degrabă n-o prea face, iar asta poate fi o problemă, căci ar fi al doilea, după Ibrahimovici. Mult mai corectă e plasarea acolo a lui Lavezzi, mai dispus la efortul de coborîre, plus mai util pe eventualele zone lăsate libere de Alves și neacoperite de Xavi și Busquets. Dacă există o parte de teren pe care Barcelona s-o lase de obicei liberă, ei bine este exact asta, zona din dreapta, în spatele lui Alves și Xavi.
Eu unul n-aș fi însă deloc mirat să văd din nou un 4-3-2-1. Motta nu e, dar e Chantome, care alături de Verratti și Matuidi poate fi extrem de important. Ancelotti știe ce știe toată lumea. Dacă te aperi bine cu Barcelona și recuperezi mingi ai șanse bune. Matuidi centru-stînga, în zona lui Xavi, așa cum a jucat și la ”națională”, și Chantome centru-dreapta, în zona lui Iniesta, plus Verratti în mijloc, iată o formulă pe care eu o văd posibilă. Cu Lucas Moura în dreapta și Lavezzi în stînga.
Iar în față Ibrahimovici. Nu se poate o avancronică a acestui meci fără a se vorbi despre el. În lipsa lui Puyol, în apărarea Barcelonei va fi Mascherano, iar jocul direct pe vîrf e un aspect ce nu-i convine deloc lui ”El Jefecito”, a cărui intuiție e mai importantă decît prezența fizică. Probabil că aici va fi rolul lui Busquets, căci Sergio se poate bate și fizic cu Zlatan. Cu suedezul în teren, are și Ancelotti o problemă. În primul rînd nu face pressing, ceea ce înseamnă o primă zonă de presiune depășită de catalani. În al doilea rînd, e limpede predilecția sa către jocul direct pe el, iar Barcelona are mari probleme întotdeauna cu rivali care, după ce recuperează mingea, construiesc cotraatacul din pase rapide, la firul ierbii, nu pe sus. Ibrahimovici e cel mai bun din campionatul Franței, dar nu e pe deplin fericit, căci Ligue 1 l-a obișnuit în multe meciuri cu un ritm lent, ceea ce cu Barcelona nu-i profitabil.
Fiind meci în două manșe, e posibil să nu avem azi acel duel electric pe care-l dorim. Deja sîntem în ”sferturi”, orice eroare lasă urme vizibile, iar strategia e tot mai prezentă. Nu va fi însă nici un meci oarecare. E prea multă calitate în teren pentru o partidă mediocră.
Am auzit de foarte multe ori discutîndu-se despre acest concept de ”echipă mare”. O echipă mare se vede, se simte, se pipăie, se observă inclusiv, sau poate mai ales, la înfrîngeri. Dar o echipă mare răspunde întotdeauna atunci cînd e cazul, la meciurile importante. Pe care, repet, poate să le și piardă, dacă se întîlnește cu o altă echipă mare, dar întotdeauna comportamentul e exemplar.
Nu, acest text nu este despre echipa României. Nu vă speriați! Echipa României nu e o echipă mare și punct. End of story. Dacă vreți exemplu de echipă mare, putem vorbi de Milan. Milan a pierdut cu 4-0 la Barcelona, exact cu cît a pierdut și gașca lui Pițurcă la Amsterdam, dar parcă am sesizat mici-mari diferențe în exprimare. Chelsea e iar o echipă mare. S-a văzut la meciul retur cu Steaua. Cînd a fost mai multă nevoie, cu alte cuvinte, asta în timp ce noi faceam sărbătoare populară pentru că Steaua i-a bătut într-o primă manșă ce va rămîne, așa cum avertizam pe acest blog, doar o amintire plăcută pentru noi și un detaliu neimportant pentru ei în contextul general al calificării.
Spania nu este o echipă mare. E foarte mare. La ora asta e cea mai mare, nu neapărat pentru că deține în portofoliu titlul mondial și european, fiind campioană în exercițiu și a Europei, dar și a lumii. E foarte mare pentru că deține, dincolo de medalii, un grup de fotbaliști fenomenali. Acest grup de fotbaliști, născut din focul duelurilor crîncene dintre Real Madrid și FC Barcelona, a arătat o dată în plus că în momente punctuale e prezent.
La Paris, într-un context deloc pozitiv și în fața unui adversar deloc slab, Spania și-a revendicat statutul de campioană mondială pe care unii se grăbiseră deja să i-l pună între paranteze. A fost de ajuns un egal cu Finlanda, la capătul unui meci bizar, pentru ca dubiile să-și facă loc în mintea unora. Dubii care-l priveau pe Vicente Del Bosque, mai exact capacitatea sa de a se afla în fruntea acestui grup, dubii care-i priveau pe anumiți jucători. Acum dubiile s-au mai risipit și va trebui să așteptăm pînă în 2014 pentru a vedea dacă există vreo echipă capabilă să rupă dinamica pozitivă a acestui grup. Franța lui Didier Deschamps a gîndit un meci pe care să-l mute pe tărîmul fizic. Altfel nu se explică linia de mijloc gîndită de fostul mare mijlocaș defensiv al lui Juventus: Matuidi, Cabaye, Pogba, ultimul ca apariție de ultimă oră, primind titularizarea ca o recompensă a formei bune prin care trece (la fel și în cazul lui Varane). Deschamps a gîndit pragmatic. Un egal ar fi dus Franța direct la Mondiale, iar echipa care trebuia să atace și să riște era Spania. Dincolo de faptul că Spania nu poate juca altfel, am mai spus-o și scris-o de multe ori, stilul Spaniei și al Barcelonei se aseamănă și nu se negociază, e același indiferent de situație. Iar Franța lui Deschamps a devenit o trupă mult mai reactivă decît cea a lui Blanc.
Del Bosque a răspuns cu un triunghi la mijloc, cu vîrful său, Xavi, spre poarta adversă, și baza cei doi ”quarterbacks” de la Real și Barcelona, Xabi Alonso și Sergio Busquets. Rolul celor doi în această echipă a Spaniei e colosal, iar meritul lui Del Bosque e imens, faptul că a izbutit să-i compatibilizeze pe cei doi, care la cluburi sînt singuri pe poziții, și să-i facă inseparabili. Apoi, între Fabregas și Villa l-a ales pe ”El Guaje”, pentru capacitatea sa de a băga mingea în poartă. Iniesta și Pedro erau locuri fixe, Pedro cel puțin fiind indispensabil în acest modul al Spaniei.
S-a terminat 1-0 grație lui Pedro, un jucător care mereu oferă altfel de soluții. Dar și grație lui Victor Valdes. Căci, da, în ciuda posesiei nete a Spaniei nu a fost un monolog. Și asta pentru că, recitiți primul paragraf!, Franța e o echipă mare. Ce a răspuns ca o echipă mare, chiar și cînd era în 10 oameni, după eliminarea stupidă a lui Pogba.
Victor Valdes merită cîteva rînduri. Atîta amar de vreme în umbra lui Casillas la echipa națională ar fi făcut un portar obișnuit să cadă într-un soi de depresie vecină cu resemnarea. Valdes a mers mai departe, și-a făcut treaba de rezervă a lui Iker perfect, a fost acolo cînd era nevoie de el și iată-l acum, la cel mai dificil moment al Spaniei din ultimii ani, răspunzînd impecabil.
Spania a cîștigat și probabil va fi la Mondiale. Dar sînt aproape sigur că și Franța va fi. E o echipă mare. Iar echipele mari răspund întotdeauna în momentele importante.
P.S.
Pentru că sîntem la capitolul rezervat preliminariilor și vorbim despre echipe mari, Argentina este una dintre ele. Însă ceea ce se întîmplă în America de Sud depășește puțin sfera normalului. Pentru că nu e normal ca pe un teren de fotbal să vedem astfel de situații, precum cele din imaginile de mai jos. La La Paz, în Bolivia, acolo unde Argentina a jucat marți, sînt 3600 de metri, iar lipsa de oxigen se resimte în momente de efort prelungit. Nu cred că e normal să se joace fotbal în asemenea condiții, dar probabil că FIFA va avea nevoie de o tragedie pentru a lua niște măsuri.
E foarte posibil să fi fost ultimul Clasico din acest sezon. Ar mai fi varianta unei reîntîlniri în Champions League, dar la cum arata Barcelona azi probabilitatea de a elimina Milanul e destul de scăzută, plus că, să nu uităm, returul de pe ”Old Trafford” dintre United și Real începe la un scor de calificare pentru englezi. E posibil să fi fost și ultimul Clasico pentru Jose Mourinho, ceea ce va face, dacă se va confirma plecarea portughezului spre alte provocări, ca spectacolul să fie lipsit de unul dintre cei mai mari actori din istoria sa de 226 de reprezentații.
Nu știu dacă mai are cineva aceeași părere, dar mie mi s-a părut un meci bizar. Un meci plat, un fotbal de așteptare, la trecerea timpului. Scriam în avancronica partidei că nici una dintre echipe n-avea chef să joace acum acest Clasico . Și parcă asistam la unul din acele dueluri în care rezultatul e vorbit în teren de greii ambelor tabere. Asta a fost impresia mea în 80 de minute. Au venit cele 10 de final, cu tot ce s-a întîmplat, cu explozia lui Cristiano, golul lui Ramos, penaltyul neacordat Barcelonei și scandalul din final ca impresia să se schimbe. Deși mie, o să spuneți că exagerez!, mi s-a părut bizară și intervenția lui Ramos la duelul cu Adriano. Putea să evite contactul cu Adriano, dar n-a făcut-o, nici măcar n-a încercat să-și tragă piciorul. Arbitrul Perez Lasa n-a avut curaj să dea lovitură de pedeapsă la ultima fază a meciului.
Două vorbe despre penalty. Oamenii care se uită la fotbal se împart în două categorii: cei care se uită și înțeleg și cei cărora pasiunea le întunecă luciditatea. Am primit o groază de mesaje după ce am spus în comentariul meciului că ”e cel mai clar penalty din lume”. În paranteză fie spus, am fost mutat brusc în tabăra Barcelonei, după ce marți, cînd am spus că n-a fost penalty la Pedro, eram trup și suflet pentru Madrid. Poate că n-a fost ”cel mai clar penalty din lume”, în contextul unui comentariul la un asemenea meci e posibil să apară și exagerări, dar a fost penalty clar. Iar As și Marca, ziare din Madrid și apropiate de Real, spun exact același lucru în versiunea lor tipărită. Varianta tipărită e diferită față de versiunea on-line, unde pot apărea, din dorința de a fi primul care postează, interpretări eronate. O spun zilnic în revista presei, pe care încerc să o fac pe acest blog tocmai din dorința de a arăta cum se face presă în țările civilizate, ediția tipărită poate fi achiziționtă contra-cost la aproape orice publicație și citită, în variantă pdf sau variante pentru tablete.
Penaltyul e indiscutabil, iar Perez Lasa un arbitru slab, fără personalitate. Dar faptul că la Barcelona unii încearcă să se ascundă în spatele acestei greșeli e o mare eroare. Cum face, de exemplu, El Mundo Deportivo pe prima sa pagină. Celălalt cotidian catalan, Sport, are o poziție mai rezonabilă, vorbind despre problemele pe care le are Barcelona și de timpul rămas pentru corijarea lor.
Revenind la Barcelona, dacă a înțeles cineva ce a jucat Barcelona în acest meci să-mi spună și mie! Am citit în presa catalană opinia unor analiști care vorbeau despre încercarea lui Jordi Roura de a aplica tactica lui Sir Alex Ferguson, adică să dea mingea Realului să atace. Mie nu mi s-a părut că Barcelona a oferit mingea, mie mi s-a părut că s-a dus pe ”Bernabeu” ca o echipă în mare suferință, cea ce de fapt și este, cu unica preocupare de a scăpa neînvinsă. Nici măcar intrarea lui David Villa n-a dinamizat jocul Barcelonei, dimpotrivă, ”El Guaje” a fost cel care s-a contaminat de mediocritate. De unde banda stîngă a Barcelonei era foarte puternică, acum a fost inexistentă. Thiago, pe care și eu l-am văzut o soluție de înlocuire a lui Xavi, a început bine dar a jucat din ce în ce mai prost, iar schimbarea sa extrem de tîrzie mi-e tare greu s-o explic. Iniesta a fost și el apatic, Pedro de asemenea, iar Messi s-a salvat cu golul. Singurul care a jucat la valoarea sa a fost Sergio Busquets. Barcelona are o mare problemă, iar lipsa antrenorului, o transformă într-un avion în picaj dat pe mîna secundului
Messi pare că resimte cel mai tare lipsa antrenorului. Plecarea lui Pep, cel care l-a reinventat practic, și apoi lipsa lui Tito Vilanova l-au transformat într-o unică soluție. Toată lumea așteaptă de la el salvarea, care vine în meciuri obișnuite, dar contra echipelor care știu cum să se apere nu mai apare.
Apropo de Messi și duelul său cu Cristiano Ronaldo. Vă invit să recitiți ce am scris în momentul în care Messi a primit Balonul de Aur! Am anticipat că răspunsul lui Cristiano nu va întîrzia să vină, în teren, evident. Și iată că a venit. Și continuă să fie prezent. Așa a înțeles Cristiano să meargă mai departe și să lupte! E un exemplu, iar AZI, fără nici o îndoială, e cel mai bun din lume. Cînd a intrat în meciul de sîmbătă, Barcelona a început să tremure. A tras în jumătate de oră cît catalanii în două meciuri. Acum anticipez că trebuie să vină și răspunsul lui Messi. Sîntem privilegiați, putem fi contemporani cu cea mai mare rivalitate din istoria sportului. 
Îl las din nou la final pe Jose Mourinho. Merită aplauzele dedicate starului. I-a ieșit un rol magistral. A jucat exact cum anticipam. Oricare ar fi fost rezultatul el era cîștigător. Și dacă pierdea sau făcea egal, tot rol pozitiv avea. Așa, cu acest rezultat, are rol de Oscar. Are acum o stare de spirit excepțională în lot, l-a readus pe Pepe în actualitate, a convins lumea că nu are nimic cu Kaka, dar că brazilianul e departe de cel care era și l-a reinventat pe Morata, pentru orgoliul madrilenilor.Și, așa, ca un fleac, a bătut Barcelona de două ori în 4 zile, făcîndu-i pe catalani să nu aibă, în două meciuri, nici o ocazie clară de gol.
Meciul de pe ”Old Trafford” e cel mai important pentru el în acest moment. Dacă nu e cel mai bun antrenor din lume la ora asta e din pricina unui singur om: Sir Alex Ferguson. Care însă nu invincibil, vezi meciurile sale cu Guardiola. Dar care, vezi meciul tur de pe ”Bernabeu”, dar și felul ultra-defensiv în care, dacă vă mai amintiți, a jucat returul unei semifinale cu Barcelona pe ”Old Trafford”, nu ezită să folosească în interesul echipei sale dictonul ”scopul scuză mijloacele”. Va fi meciul meciurilor, duelul tuturor duelurilor. Dacă vreți să-i revedeți pe cei doi actori principali, o puteți face AICI! De analizat, meciul în sine vom avea însă timp să-l analizăm.
Cine caută anormalul cu orice preț greșește. Cine caută anormalul în acest rezultat de egalitate cu care s-a terminat Barcelona-Malaga de miercuri seară greșește evident. Pentru că nu s-a întîmplat nimic anormal. Anormal e ca o echipă să bată pe toată lumea ca și cînd ar fi formată din niște roboți. Anormal e ca niște jucători să nu greșească măcar o dată, tocmai pentru că sînt oameni și nu roboți.
Și anormal e să desconsiderăm Malaga și să privim acest egal doar că o supriză neplăcută din partea Barcelonei. E și asta, dar e și o surpriză plăcută din partea celor de la Malaga. Lumea uită că Malaga a terminat prima grupa sa de Liga Campionilor, că a bătut pe Milan acolo, că a bătut pe Real Madrid în campionat și că e doar la 6 puncte în spatele madrilenilor, cu o echipă de 6 ori mai ieftină. Malaga e un bloc de o maturitate exemplară, o construcție demnă de ”Inginerul” Pellegrini, pe care eu personal îl văd capabil să preia pe Barcelona în caz că Tito Vilanova va trebui, lucru pe care nimeni nu-l dorește, dar cu așa ceva nu te joci, să se concentreze pe tratamentul parșivei boli cu care se luptă.
Nimic de comentat față de echipa aliniată de Tito Vilanova. Cupa e locul în care pot intra de la început și cei care nu o fac prea des în campionat. La fel s-a întîmplat și la Malaga, de altfel. E ceva ce nu se negociază, e un plan bine pus la punct, lotul e numeros și toată lumea trebuie să acumuleze un volum de minute, a se citi de pregătire fizică, imposibil de atins în antrenamente, pe cît de tari ar fi ele.
Am tot spus-o, importanța lui Sergio Busquets în jocul echipei se vede cel mai mult atunci cînd lipsește. Song n-a jucat rău cu Malaga, dar se simțea comod doar cînd avea mingea, datorită calităților sale, fără minge însă poziționarea a suferit. Și prin ea și așezarea întregii echipe, care se mută pe teren în funcție de mișcarea mijlocașului său închizător, moștenire din epoca Guardiola.
De regulă, Barcelona începe atacul de la portar, prima pasă fiind de multe ori verticală, spre Sergio Busquets, coborît între fundașii centrali ce deschid mult unghiul de pasare. Thiago a făcut același lucru. Dar a pierdut o fracțiune de secundă, nu s-a informat și i-a dat senzația lui Pinto că poate primi. Automatismele sînt atît de clare în jocul Barcelonei încît Pinto a pasat, încrezător că Thiago va rezolva orice situație. De la acea greșeală, Thiago s-a scufundat într-o stare de anxietate evidentă. Deși a continuat să primească mingi identice de la portar, fiul cel mare al lui Mazinho a avut mereu în cap acea eroare și cred că Vilanova trebuia să-l scoată mai devreme. Spre exemplu, la pauză, Pellegrini a schimbat mai bine, și la nivel de jucători, dar mai ales la nivel de atitudine, urcîndu-și echipa spre terenul advers, ordonînd un pressing mult peste linia de centru, care a făcut caprogresia pozitivă din jocul Barcelonei să fie lentă și previzibilă. Inclusiv atunci cînd avea superioritate numerică.
Două vorbe despre Alexis Sanchez. Chilianul e de mult timp într-o stare psihică alterată de lipsa golurilor. El e foarte bun în tot ceea ce face pînă în fața porții, pressing, demarcări, în bandă sau profunzime, rupere de ritm. Are o problemă cu golul și mă tem că relația proastă pe care o are cu poarta adversă va influența relația pe care o are cu publicul de pe Camp Nou. În momentul schimbării sale s-au auzit cîteva fluierături, ceea ce, chiar puține dacă au fost, nu e un semn bun, căci s-au dus de mult vremurile cînd pe stadionul Barcelonei era o perpetuă criză de nervi. Ultimul fotbalist al Barcelonei fluierat pe Camp Nou a fost Cigrinsky, tot la un meci de cupă, cel pierdut cu Sevilla acum 3 ani pe vremea asta.
2-2 nu e un rezultat care să decidă calificarea. Dimpotrivă, deschide mult nivelul de spectaculozitate al partidei retur. Ceea ce e bine, căci vom avea pe DigiSport 1, joia viitoare, un meci pe cinste în loc de unul din obligație.
Se spune că fericirea stă în acele momente în care fiecare dintre noi reușim să alungăm din mintea noastră gîndurile negre. E foarte simplu de spus, mult mai greu de făcut, mai ales atunci cînd gîndurile negre sînt multe, și vin ca o consecință logică a unui stil de viață pesimist, negativist.
Se mai spune că fotbalul e o stare de spirit. La Barcelona starea de spirit e una de fericire absolută. Jucătorii catalani reușesc, timp de 90 de minute, să-și scoată din minte orice fel de gînduri negre și să se lase conduși de instincte.Cînd te simți bine și conexiunea dintre creier și instincte funcționează, rezultatele se văd imediat.
Un tur de campionat a durat această stare de spirit la Barcelona. Un tur de campionat aproape perfect, 55 de puncte din 57 posibile, 18 victorii din 19 și un singur egal, în meciul cu Real Madrid din octombrie în care, e o informație nu o opinie, Barcelona n-a avut nici un fundaș central, jucînd cu Adriano și Mascherano, iar Dani Alves a trebuit să iasă, accidentat, după 20 de minute, lăsîndu-i locul lui Montoya. Paradoxal, Montoya a avut în piciorul său drept șansa unui procentaj perfect de sută la sută, un procentaj ireal totuși.La fel de ireal ca și distanța de 18 puncte dintre Real și Barcelona.
Am spus de multe ori în sezonul trecut că totul curgea în favoarea cîștigării titlului de Real Madrid. Golurile madrilenilor din finaluri de meci contrapuse cu ratări ale catalanilor, noroc contra ghinion, lipsa accidentărilor contrapusă cu multele probleme, calendarul, arbitrajele și multe altele. Acum totul merge lin spre Barcelona și nu cred că e cineva care ar mai paria astăzi că titlul va merge în altă parte, chiar dacă, evident, cota e fabuloasă.
La Malaga, Barcelona a avut noroc. Meciul nu era ușor, căci Malaga nu-i deloc o echipă rea, însă cadoul făcut lui Messi în prima repriză, pe o porțiune de joc echilibrat, a schimbat datele problemei. A venit apoi golul lui Fabregas, ale cărui schimbări de poziție cu Iniesta destabilizează orice apărare, și totul a fost mai simplu. Fără necesitate stringentă de a da gol, Barcelona s-a limitat să țină de minge, iar aici modulul Xavi-Iniesta-Fabregas-Messi, plus Sergio Busquets, de care scriam că face foarte grea viața lui David Villa și-l menține, deocamdată, în postura de rezervă, acel modul deci e esențial. E foarte greu să joci împotriva Barcelonei dispusă astfel, iar Malaga, o echipă de pase prin excelență, a observat-o.
Și încă un lucru. Se aștepta mult de la Izco Isco. Nu l-ați prea văzut, nu-i așa? Asta pentru că acolo a fost Sergio Busquets, cel mai bun dintre fotbaliștii invizibili din lume.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!