Începe un nou Mondial, o ediție pe care am așteptat-o și pe care sperăm s-o savurăm. Neimplicați fiind, din păcate, va trebui să ne alegem cu toții o echipă favorită. Pe care s-o urmărim și de la care să sperăm să cîștige competiția. În ceea ce mă privește, e simplu: Spania. Aș vrea ca Spania să cîștige și acest turneu final, dar mi se pare extrem de greu. Țin cu Spania, dar cred că favorită e Brazilia. Și o să explic mai jos de ce cred asta. Iar meciul cu Croația de azi poate fi un prim moment de a vedea dacă această părere e una corectă. Doar un prim moment, căci pînă la partidele decisive mai e. Să nu uităm, de exemplu, că Spania a pierdut primul meci în Africa de Sud și a cîștigat pînă la urmă Mondialul.
Faptul că Brazilia e favorita majorității specialiștilor nu înseamnă neapărat că e și cea mai puternică. Acum cîteva săptămîni, eu am considerat Bayern Munchen drept cea mai puternică echipă de club din lume, dar specificam că asta nu înseamnă că neapărat va cîștiga Champions League. Și n-a cîștigat. Poate că-n momentul ăsta Brazilia nu e cea mai puternică selecționată prezentă la acest turneu final. Aș înclina spre Spania, fără să fiu neapărat subiectiv, privind la numele ce compun lotul, dar și la numele rămase în afara lui, nu din pricina accidentărilor. E și ăsta un criteriu. Germania ar fi imediat după, căci accidentarea lui Reus și lipsa unui golgeter (Klose are totuși niște ani) sînt puncte valabile contra nemților.
Și atunci de ce Brazilia? Brazilia nu e departe de cele două amintite mai sus. Are în plus de partea sa cîteva argumente. Acela al țării gazdă, în primul rînd. Știm bine, am avut la fiecare turneu final exemple de acest gen (unele oribile, vezi de Coreea de Sud), echipele gazdă primesc un pic de ajutor din partea arbitrilor. Interesul e ca gazdele să meargă cît mai departe în competiție. Iar acum, pe fondul tulburărilor din Brazilia, cu atît mai mult. E un curent foarte mare împotriva Mondialului, care, trebuie să ne imaginăm, va crește în proporții dacă Brazilia va fi eliminată timpuriu. Măcar acum, oamenii sînt ocupați să susțină echipa națională, căci fotbalul e o religie în Brazilia, dar dacă nu vor mai avea ce să susțină își vor canaliza energia spre alte lucruri. Pe undeva, guvernanții brazilieni și-au făcut-o cu mîna lor, căci împotriva recomandărilor FIFA au decis ca acest turneu final să aibă 12 orașe gazdă (FIFA propusese 8), dincolo de deciziile mai mult decît bizare privind fiecare stadion. Spre exemplu, stadionul din Sao Paulo, unde se joacă azi Brazilia-Croația, a fost construit în zona cea mai defavorizată, din punct de vedere al infrastructurii, din tot orașul. Iar ăsta e doar un exemplu. Se vorbește că s-a furat la greu, că banii au intrat în buzunarele unor favorizați ai regimului, în detrimentul celor foarte mulți săraci. Vă sună cunoscut, nu-i așa? Președintele Braziliei, care e femeie, Dilma Rouseff, va veni la meciul inaugural, dar nu va rosti nici un discurs, o premieră în istoria Mondialelor, și nici nu va apărea foarte des în imaginile de pe tabela stadionului, de teamă să nu se enerveze lumea. Bine măcar că, din ce se aude, va veni Jennifer Lopez, care cred că și-a dat seama că n-are nimeni nimic cu ea. Peste toate astea, Blatter spune că misiunea sa la FIFA încă nu s-a încheiat. După Africa de Sud, Brazilia, Rusia și Qatar, mă întreb ce-ar trebui să mai urmeze pentru că domnul Blatter să-și considere misunea încheiată?
Mai departe despre Brazilia. Fotbalistic vorbind, Brazilia are o echipă suficient de echilibrată. Are o apărare foarte bună, unii o văd cea mai bună a turneului, Alves-David Luiz-Thiago Silva-Marcelo, un mijloc rezonabil, dar și un atac la care ar fi loc de mai bine. Deja spaniolul Diego Costa le-ar fi venit de minune aici. Nu prea are un lider de anvergură – deși toată lumea îl vede pe Neymar, eu cred că mai repede liderul ar trebui căutat în zona de apărare – dar are un selecționer dintre cei mai buni posibili. Felipe Scolari a cîștigat Mondialul cu Brazilia în 2002 și a fost extrem de aproape să cîștige Europeanul cu Portugalia, în 2004. Din multele rînduri ce i-au fost dedicate în această perioadă, mi-a atras atenția o povestioară din 2002. Se spune, în Japonia fiind, la unul din ultimele antrenamente, i-a chemat Ronaldinho și Rivaldo lîngă el și le-a spus, aparent încet, dar suficient de tare încît să audă și Ronaldo: ”Aveți grijă cu el, vă rog să-i dați mingea precis fiindcă e un pic cam gras și nu poate să alerge”. A fost suficient pentru ca Ronaldo să se motiveze și să facă un turneu final fabulos. Poate e doar o anecdotă, dar Felipao, cel care se consideră ”un amestec de tată, unchi și antrenor”, mi se pare liderul acestei ”naționale”. Se pare că a reușit să obțină acea atmosferă de competiție în lot, de care vorbesc toți cei care au fost implicați la un turneu final, ceea ce, spre exemplu, Brazilia n-a avut în 2006, atunci cînd a avut un lot absolut fabulos, cu toate starurile mondiale posibile, dar n-a făcut nici o brînză.
O particularitate a acestui Mondial, sper că întîmplătoare nu dirijată, e că în primele meciuri din mai multe grupe se întîlnesc favoritele. Brazilia-Croația azi, apoi Spania-Olanda, Anglia-Italia, Germania-Portugalia, Columbia-Grecia, Argentina-Bosnia. Mi se pare mult mai bine așa decît dacă favoritele s-ar fi întîlnit în ultimele meciuri.
Croația nu-i un adversar oarecare pentru Brazilia. Ba chiar selecționerul Niko Kovac spune că a depistat slăbiciunile din echipa Braziliei, adăugînd că acea apărare de care vorbesc toți nu-i chiar așa grozavă. O să vedem. Cert e că tripleta Modric-Rakitic-Kovacic de la mijlocul terenului pare capabilă de orice. Cu Brazilia lipsește Mandzukic, care e suspendat, iar asta e o absență importantă. Se spune că va juca Jelavic, de la Hull City, dar eu cred că e foarte posibil să-l vedem pe Eduardo, omul lui Mircea Lucescu de la Șahtior.
Pentru Croația, e doar un meci, pentru Brazilia însă e o obligație.
FC Barcelona caută un fundaș central. Eric Abidal a fost la FC Barcelona. FC Barcelona nu i-a prelungit contractul lui Eric Abidal. Eric Abidal joacă fundaș central-stîng la primul meci oficial al lui AS Monaco. Joacă toate cele 90 de minute, pe un teren greu, la Bordeaux, și o face foarte bine, aproape fără greșeală. Eric Abidal e convocat la ”naționala” Franței și spune că speră să prindă Mondialul din Brazilia. Între timp, FC Barcelona primește refuzuri pe bandă rulantă de la cluburile unde joacă fundașii pe care-i vrea și se pune problema să nu mai transfere pe nimeni.
Întrebarea e: nu cumva FC Barcelona a greșit cu Abidal? Eu cred că da.
Să le luăm pe rînd. Operațiunea ”fundaș central pentru Barcelona” se repetă deja în fiecare vară, de cînd Rafa Marquez a încetat să mai fie ”El Kaiser de Michoacan”. Cu același rezultat. Barcelona nu găsește fundaș central care să-i convină. Din varii motive. În primul rînd pentru că nu-i ușor să joci fundaș central la Barcelona, în al doilea rînd pentru că toți cei care o pot face sînt legitimați la cluburi foarte puternice care n-au nici un chef să-i piardă, în al treilea rînd pentru că Barcelona, cu excepția legitimă a lui Messi, nu-și poate permite nici un fel de nebunii financiare.
Ar mai fi un al patrulea aspect, care poartă și un nume: Cigrinski. E vorba, pentru cei foarte riguroși, de fundașul lui Șahtior, scris în engleză Chygrynskiy, pe care Guardiola l-a vrut în 2009, văzînd în el urmașul lui Marquez, iar Joan Laporta, președintele de atunci, i l-a cumpărat pentru 25 de milioane de euro. Un an mai tîrziu, urmare a prestațiilor modeste,pe alocuri caraghioase, noul președinte, Sandro Rosell, a izbutit să-l dea înapoi echipei lui Mircea Lucescu cu 15 milioane de euro. De atunci, parcă toată lumea la Barcelona se teme să riște plata unei sume considerabile pentru un posibil eșec.
Nu intru prea tare în detalii de ordin tehnico-tactic pentru a explica de ce nu-i simplu să găsești un fundaș central care să se integreze în jocul Barcelonei. Fundașii centrali care să fie capabili să dea o pasă corectă, la nivelul ierbii și nu la gît sau șold, sînt puțini, iar la Barcelona jocul de construcție începe obligatoriu de aici, de la fundașii centrali și de la portari. Apropo de portar, veți vedea, dacă Victor Valdes nu-și schimbă planurile, ce greutăți va avea Barcelona în găsirea unui înlocuitor în vara viitoare. Un fundaș central la Barcelona trebuie să știe să se apere foarte foarte sus, de multe ori spre centru, să aibă grijă de teritoriul imens lăsat în spatele său, să fie foarte rapid în acoperirea celuilalt fundaș central sau a lateralului, dacă se poate să fie bun la jocul aerian și, în principal, să nu comite gafe majore atunci cînd pasează. Deocamdată nu s-a găsit acest fundaș central care să poată sta lîngă Pique și să fie mai bun decît Puyol. Thiago Silva și David Luiz poate că ar fi, dar e greu să-i iei de la echipele lor, cît despre Hummels, deși nouă ni se pare excelent, se pare că la Barcelona ideile despre acomodarea lui în jocul echipei sînt altele.
În vara trecută a fost preferat Song, deși putea fi adus Thiago Silva. Atunci, brazilianul ar fi acceptat să vină pe un salariu mai mic la Barcelona decît la PSG, acum nu mai e cazul, căci și PSG e o echipă din ce în ce mai mare. Și Song e un exemplu în sine despre cît de greu e să pătrunzi în jocul catalanilor, căci pe cînd era la Arsenal, Song părea ideal pentru Barcelona, iar cînd a ajuns la Barcelona a început să-și arate limitele. Se va merge și-n sezonul ăsta, probabil, tot pe mîna lui Puyol, Mascherano și Pique, ceea ce înseamnă un risc imens, ținînd cont de accidentările din ce în ce mai dese ale lui Puyol și fluctuațiile de formă ale lui Pique. Plus că Mascherano a avut și el o accidentare urîtă de curînd.
Și așa fac legătura cu Abidal.
Eric Abidal e un exemplu pentru toată lumea. Un exemplu că nimic nu poate sta în calea voinței, că suferințele, oricît de grele ar fi, pot fi învinse cu o motivație de neatins. Să cîștigi bătălia vieții e cel mai frumos exemplu de autodepășire. Iar Eric Abidal a dat acest exemplu. A luptat cu îndîrjire și nu și-a uitat colegii, echipa. A fost de multe ori prezent, în timpul convalescenței, alături de colegi, i-a încurajat cum a putut mai bine, fără să-și dea seama, poate, că doar simpla lui prezență e o motivație perfectă.
A fost atît de discret Abidal pe finalul sezonului trecut! Putea să se folosească de imaginea sa pentru a forța mîna clubului, dar n-a făcut-o. Nu pricep de ce Tito Vilanova, el însuși implicat într-o luptă asemănătoare, nu i-a dat ocazia să joace mai mult pe finalul unui campionat cîștigat încă din decembrie. Poate că așa ar fi arătat că se poate conta pe el.
Discuția e acum pe două planuri. Eu cred că Barcelona putea să-i prelungească înțelegerea lui Abidal măcar pe un an. Era triumful tuturor, era cea mai potrivită expresie a motto-ului ”Mes que un club” pe care și l-a însușit Barcelona, era o demonstrație a ideei de victorie, a ideii de profesionism, a ideii de motivație. Dincolo de planul, să-i zicem, uman, e și cel sportiv. Văzîndu-l pe Abidal în meciul celor de la Monaco cu Bordeaux nu mi s-a părut că nu ar fi avut loc la Barcelona. Nu mi s-a părut că nu putea fi al patrulea central, care să dea o mînă de ajutor în momente punctuale. Nu cred că el ar fi vrut să fie titular indiscutabil, așa cum era acum două sezoane, înainte de boală. Nici n-ar avea cum, postul său de fundaș stînga s-a ocupat între timp, căci așa e viața, nimeni nu e de neînlocuit. Cred că simpla continuare la Barcelona ar fi fost pentru el un mare succes. Lacrimile sale în momentul cînd și-a anunțat plecarea arată în mod clar că-i părea rău, că tare ar fi vrut să meargă mai departe.
Nu știu dacă nu cumva greșesc, dacă nu cumva alunec pe panta emoționalului. E posibil. Poate că e bine să mai așteptăm înainte să tragem concluzii. Merg însă pe această idee, că Barcelona a greșit cu Abidal. Dacă e cineva de altă părere, aștept să fiu contrazis.
Fie și pentru că, la un moment dat, dacă ar fi apărut un ipotetic conflict de ego-uri între Messi și Neymar, Eric Abidal ar fi putut să le spună: ”Mă baieți, altele sînt luptele în viață, nu astea!”. În lotul Barcelonei e plin de campioni, e plin de cîștigători de trofee. Nici unul însă n-a cîștigat bătălia pe care a cîștigat-o Abidal. Fie și pentru asta i-aș fi prelungit contractul.
Scriam acum cîteva zile, atunci cînd dezbăteam aici subiectul Gareth Bale, că am unele rezerve față de dorințele, exprimate public, ale unor fotbaliști de a juca la o echipă sau alta. Dorințe ce dispar subit atunci cînd intervine o mărire de salariu sau o prelungire de contract. Dintr-o dată, cel care declara că ar fi extrem de încîntat să evolueze la un anume club uită și de sentimentele afișate și schimbă macazul, declarînd acum că totul a fost o interpretare eronată și că el e foarte fericit acolo unde se află. Cu cît mărirea de salariu e mai mare, cu atît și fericirea e mai mare. Pînă data viitoare…
E un soi de perpetuum mobile. Ne întîlnim cu aceste situații în general în perioadele de marcato, mai ales în cea de vară. Denimirea corectă e manipulare prin presă.
Să le luăm, ca exemplu, cîteva cazuri recente. Thiago Silva. Are contract beton la PSG, dar e dorit insistent de Barcelona. Cît de reală e insistența, noi nu avem de unde să știm. Logic ar fi ca un club de talia PSG-ului să nu aibă nici un fel de probleme în a reține un fotbalist aflat sub contract. Nu are probleme financiare, nu are de ce să-și pună problema vînzărilor pentru echilibrarea bugetului. Pînă la urmă, cea mai normală declarație e cea dată, zice-se, de șeicul finanțator al parizienilor, ”dacă mă mai enervați mult cu Thiago Silva, plătesc clauza lui Messi și vă liniștesc”. Vă veți repezi să spuneți că Messi nu vrea să plece de la Barcelona, că e fericit, că e recunoscător clubului catalan, bla bla bla. Atît de recunoscător e Messi că are deja vreo 4 sau 5 măriri de contract. Credeți că dacă lui Messi i s-ar reduce, prin absurd, salariul la jumătate ar mai fi așa de fericit la Barcelona? Eu nu cred.
Ce vreau să spun cu asta. Fericirea unui fotbalist vine, în general, din zerurile salariului. Cu cît mai multe, cu atît mai mare e fericirea. Manipularea prin presă acum intervine. Thiago Silva aruncă o idee: ”Oricine și-ar dori să joace la Barcelona”. Impresarul său confirmă interesul catalanilor. Presa abundă de informații potrivit cărora același impresar, Paulo Tonietto pe numele său, pentru cei foarte riguroși, se tot întîlnește cu oficiali ai Barcelonei ca să discute situația lui Thiago Silva. E clar interzis asta, dar pe cine să intereseze. Pe măsură ce discuțiile se întețesc, vine și reacția celor de la PSG: prelungire de contract pe incă doi ani, deci pînă în 2018, plus o mărire de salariu de 2 milioane de euro pe sezon. Mărire care intră în vigoare imediat, astfel că Thiago Silva va cîștiga 12 milioane de euro pe sezon în loc de 10. Un plus de 10 milioane, așadar, dintr-un foc, dar mai ales o garanție, căci la momentul expirării noii înțelegeri, brazilianul va avea 34 de ani. O nimica toată.
Fac o scurtă paranteză. Pe Thiago Silva, Barcelona l-a avut în mînă vara trecută. Relațiile catalanilor cu AC Milan erau și sînt excelente, iar milanezii n-ar fi avut nimic împotrivă să-l dea la Barcelona pentru același preț pe care l-a plătit PSG. Diferența a făcut-o salariul, dar și o oarecare idiosincrazie a Barcelonei cînd vine vorba de postul de fundaș central, o atitudine greu de priceput totuși, căci toată lumea e de acord, și era și vara trecută, că e un post deficitar. Prin același impresar al său, Thiago Silva solicita Barcelonei un salariu de 8,5 milioane de euro, care l-a fi plasat,pe scara salarială a clubului, peste etajul ocupat de Xavi, Puyol și Valdes. Catalanii s-au blocat la 7,5 milioane, iar PSG a plusat pînă la 10 milioane. Game over.
O pierdere mare totuși, căci postul de fundaș central la Barcelona, în contextul jocului practicat și a ideii de construcție din zona apărării impusă de Guardiola, e foarte greu de acoperit. Dovadă ce se întîmplă acum.
Paranteză închisă. Mergem mai departe. Tot la PSG rămînem însă. Un alt caz, Marco Veratti. Aproape anonim în vara trecută pentru publicul larg, a devenit brus un nume intresant după prestațiile din acest sezon. Motiv pentru care speculațiile n-au încetat să apară. Real Madrid mai întîi, apoi Juventus, mai nou Napoli, iată cîteva cluburi interesate. La 19 ani, cît avea cînd s-a mutat la Paris, direct de la Pescara, din Serie B, Veratti n-a pus mari probleme și a acceptat un salariu de 1,2 milioane de euro pe sezon, pînă în 2017. Puțin, foarte puțin, trebuie că și-a spus agentul său, Donato Di Campli, în aeste zile. Brusc, Marco a început să dea de înțeles că i-ar plăcea tare mult la Real, că Napoli chiar e un proiect interesant, una peste alta că ar cam avea gînduri de plecare. A dat de înțeles pînă ce au înțeles și șefii PSG-ului. Care au acționat, contract pînă în 2018, 2,6 milioane pe an, ceva mai mult decît dublu față de ce avea. Sînt în stare să pun pariu acum că pînă în 2018, Veratti va prelungi, cu mărire de salariu aferentă, de cel puțin două ori acest contract.
Că Ibrahimovici e următorul pe listă, nu cred că mai e o noutate. A dat de înțeles că e ușor nefericit încă de prin martie. După ce Ancelotti a ajuns, într-un final, la Real Madrid, au apărut zvonuri cum că l-ar urma și Zlatan. Mai ales că la el era un lucru obișnuit, agentul său, Mino Raiola, fiind un bun strateg al acestor demersuri. Așa că se așteaptă o prelungire tot pînă în 2018, cu o mărire de la 14 la 16 milioane de euro a salariului stagional.
Arturo Vidal e și el pe această listă. Un transfer excepțional reușit de Juventus, un fotbalist de mare calitate, al cărui rol în angrenajul campioanei Italiei e extrem de important. Aș zice, e doar o părere, cel mai important. Mi se pare, că în acest moment, cu toată simpatia pe care am declarat-o pentru Pirlo, Vidal ar mai greu de înlocuit. Au apărut tentațiile și-n cazul chilianului. Real Madrid, Chelsea, Bayern, iată trei motive numai bune pentru ca șefii lui Juventus să treacă la acțiune și să-i propună un salariu de 4 milioane pe sezon și un contract mărit pînă în 2018. Tuttosport zice că totul e făcut, fotbalistul însă dezminte. În cîteva zile însă cred că vom avea și confirmarea oficială.
Vorbeam de manipulare. Să explic un pic. În aceste zile de mercato, sîntem bombardați de știri și zvonuri, care mai de care mai bombastice. Aceste zvonuri nu apar din imaginația ziariștilor ori din visele lor, ci din diverse surse, care au tot interesul să facă publice astfel de lucruri.
După o toamnă lipsită un pic de protagonism, căci grupa de Liga Campionilor în care a fost repartizată a avut prea puțin ”glamour”, PSG are prim-plan-ul la momentul revenirii Champions League. V-am spus deja, în opinia mea, Liga Campionilor se ține din septembrie pînă în decembrie, iar din februarie pînă în mai avem Champions League. Valencia-PSG e meciul zilei, Celtic-Juve vine imediat după.
Se joacă pe ”Mestalla”. Teren greu pentru orice echipă oaspete. Tribune apropiate, public cald, presiune. PSG nu-i totuși o echipă oarecare. E o colecție de staruri pentru care pare să fi venit momentul adevărului. În Ligue 1, deocamdată, lucrurile s-au mai liniștit, căci Lyon a făcut doi pași greșiți consecutiv și a dat Parisului șansa de a aborda cu mai multe liniște dubla cu Valencia.
Carlo Ancelotti pare, într-un fel, în situația lui Mancini de la City. Bani mulți cheltuiți, așteptări onorate parțial. Șansa lui Mancini a fost că-n Anglia mentalitatea e alta, proiectele se fac pe termen mai lung, astfel că el a reușit să cîștige un titlu. În Franța e un pic altfel, chiar dacă nu la fel ca-n Italia, unde ”Carletto” era dat afară de mult la lotul ce i-a fost confecționat. După multe încercări a găsit formula de joc. Un 4-4-2, derivat din Milan-ul lui Sacchi, cu el jucător, nu din Milan-ul său de antrenor, cu acel 4-3-2-1, bradul de Crăciun ce a ucis cu sînge rece pe Manchester United, într-o semifinală în care Kaka a fost magistral în ploaie.
Sînt cîteva semne de întrebare, dar și o certitudine. Una nefericită pentru Ancelotti, absența lui Thiago Silva. În Italia devenise cel mai bun fundaș central din lume, dorit de Barcelona pentru capacitatea de a da pase calitative, dorit de Manchester United și City pentru contondență în marcaj. Fără brazilian, Ancelotti va desena apărarea pentru Sakho și Alex, foate buni pe plan fizic, puternici ca doi luptători, dar greoi și imobili la acțiuni rapide. Avantaj Soldado, dar și Jonas sau Banega, al cărui joc excelent cu Barcelona, după o noapte febrilă de discotecă, reprezintă un punct de referință. Banega e omul cu pasele filtrante, iar insinuările lui Jonas, din linia a doua, pot provoca destule daune.
La mijloc e limpede că ar trebui să joace Verratti. E o bijuterie în formare și cred că lui Antonio Conte nu i-au trecut nici acum nervii pentru ratarea achiziționării sale. E însă o problemă la el, căci a făcut cam repede saltul din liga a doua către glorie, iar asta obosește psihicul și, pe cale de consecință, fizicul. N-ar fi exclus ca, ținînd cont de condițiile meciului, Ancelotti să-l țină la început pe bancă. Probabilitatea e mică, dar există. Cine nu cred că va lipsi e Matuidi. De fapt, n-are cum să lipsească. E într-un moment de formă excelent, face faza defensivă perfect, acoperă bine și gîndește repede în timp și spațiu în situații de urgență. Care, pentru un mijlocaș închizător, sînt baloanele pierdute de cei din față.
Și acum ajungem la cei din față. Ibrahimovici e de neclintit. E omul care face diferența. De lîngă el nu cred că poate lipsi Menez, aflat și el într-o formă foarte bună. El e generatorul acțiunilor pentru Ibra, are un unu contra unu devastator în regim de viteză și mai dă și goluri, căci e primul care profită de ieșirile lui Zlatan din zona careului. Mai avem două locuri și 3 posibilități. Lavezzi, Pastore, Lucas Moura. Împreună, pesta suta de milioane de euro. Cred că Lavezzi va fi, dar depinde pe ce bandă va juca. În stînga, pe picior schimbat, înseamnă diagonale, contraatacuri devastatoare, șuturi. Și logic ar fi să apară Moura pe dreapta, într-o asociere bestială cu Menez. Dacă joacă Pastore, atunci Lavezzi trece în dreapta, căci Pastore e un jucător care se asociază mai ușor cu Ibrahimovici, pentru că e mai combinativ, în vreme ce Lavezzi e mai direct.
Problema celor trei și, deci, a lui Ancelotti e slaba participare la fazele defensive. E de presupus că Valencia va încerca să atace benzile, undeva în spatele acestor mijlocași, pe încercări de superioritate doi contra unu la lateralii parizienilor, Jallet, probabil, sau Van der Wiel și, dincolo, Maxwell. Ernesto Valverde are la dispoziție ambii fundași laterali, Joao Perreira și Guardado, a revenit și Feghouli, deci e un front deschis acolo.
Sîntem în faza optimilor, mai e deci și un meci retur, nu vă așteptați ca toate gloanețele să fie trase din această seară.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!