Încă de la început trebuie să precizez că pot fi ușor subiectiv. Andrea Pirlo e unul dintre jucătorii mei preferați. N-am mulți, dar Pirlo e unul dintre ei. Mi-a plăcut întotdeauna, mi s-a părut formidabilă liniștea pe care o degaja cînd era în teren, felul în care stăpînea jocul și se stăpînea, căile pe care le găsea de a ieși din presiunea adversarilor.

L-am văzut în 2003, la Manchester. Imediat după finala Ligii Campionilor pe care o cîștigase cu Milan împotriva lui Juventus. În pranteză fie spus, una dintre cele mai urîte finale pe care le-am văzut la viața mea, și am văzut destule. A ieșit la zona mixt aimediat în spatele lui Neded, care era la Juve atunci și care nu jucase acea finală din pricina unui cartonaș galben stupid luat în semifinala cu Real Madrid. Nedved n-a răspuns la nici o întrebare, ba chiar a dat un picior la gardul metalic, ce delimita culoarul pecare ieșeau fotbaliștii de zona în care stăteau jurnaliștii, de multora le-a stat inima, crezînd că e un atentat ceva. 11 septembrie era încă foarte proaspăt în memorie. Pirlo a părut ușor amuzat de situație, logic, căci el era din tabăra învingătoare. L-am oprit, s-a oprit, i-am spus că sînt din Romania și l-am întrebat ceva de Lucescu. Printre altele. Interviurile din zona mixta sînt un amestec de banal și obligație, așa că răspunsurile sînt de cele mai multe ori politicoase, dar nespectaculoase. Așa a răspuns și el, apoi mi-a spus să-i transmit ”tanti auguri” lui Mircea. Chiar așa i-a spus, Mircea. Mi s-a părut simpatic. Cred că am făcut și o poză cu el, dar nu mai știu pe unde e, e posibil să se afle în arhiva unui cotidian de mare succes altădată, dar pe care se chinuie unii să-l închidă acum și nu știu cum să facă.

Recent am dat peste autobiografia lui Andrea Pirlo. Se cheama ”Penso quindi gioco”. Mi se pare un titlu excelent. E o lectură bună pentru pasionați și o recomand. Nu costă mult, plus că bănuiesc că există ”soluții” și pentru un download pe internet. Miercuri, la Fotbal European, am discutat un pic despre Pirlo. M-a surprins, și ne-a suprins pe toți cei din studio, faptul că Pirlo nu figura în echipa campionatului pe care o trimiseseră cei de la televiziunea italiană. Cred că n-avea cum să lipsească din linia de mijloc, de lîngă Vidal, căci societatea pe care o crează cei doi mi se pare fundamentală pentru victoriile lui Juve din ultimele două sezoane.

 Să revin la carte. E un pasaj acolo care mi-a reținut atenția, căci i s-a părut că sesizez o undă de regret în acele rînduri. Pirlo povesteste despre o discuție cu Pep Guardiola. Pirlo povestise inițial despre pasiunea lui pentru Playstation. Și despre orele pe care le petrecea, împreună cu Nesta, colegul lui de cameră în cantonamente, jucînd fotbal. ”Mergeam devreme la micul dejun, pe la 9, apoi pînă la masa de prînz nu mai ieșeam din cameră și jucam. Amîndoi voiam să jucăm cu FC Barcelona, așa că alegeam amîndoi această echipă. Jucam Barcelona cu Barcelona, așa că oricum se termina, Barcelona cîștiga”.

Episodul cu Guardiola s-a petrecut în 2010, imediat după un ”amical” dintre Barcelona și Milan jucat pe ”Camp Nou”. Povestește Pirlo: ”Manuel Estiarte a venit la noi în vestiar și mi-a zis <<Andrea, Pep vrea să te vadă>>. Îl știam pe Estiarte de cînd juca polo în Italia, dar la început nu l-am recunoscut, pentru că nu-l văzusem niciodată în afara bazinului, în costum”. În paranteză fie spus, Manuel Estiarte e un fost mare jucător de polo, cu o carieră impresionantă, care și-a petrecut mulți ani în Italia și care e cel mai bun prieten al lui Pep Guardiola, cu care va merge și la Bayern. Revenim la poveste. ”Am ajuns în biroul lui Pep. Ne intersectasem de cîteva ori prin campionatul italian. Mi-a zis << Uite, noi avem o echipă senzațională. Dar aș vrea să te gîndești dacă nu vrei să vii să joci la noi. Mi-a trebui cineva care să-i completeze pe Xavi și Iniesta, să-i concurezez, și cred că tu ai fi ideal. Te rog să te gîndești și dacă accepți o să încercăm să vorbim cu Milan”.

Nu s-a concretizat nimic. A fost vara lui Ibrahimovici, trecerea lui de la Barcelona la Milan a captat toate energiile. Pirlo amintește doar că Milan n-a fost de acord cu plecarea lui, destul de ciudat, dacă stăm să ne gîndim că peste doar un an îl lăsa să plece gratis la Juventus. Ce s-ar fi întîmplat dacă arfi ajuns la Barcelona, cu ce ar fi putut să ajute el o echipă ce va cîștiga campionatul și Liga Campionilor, iată întrebări la care nu avem răspuns. Dar putem să ne imaginăm. Mie, unul, Pirlo mi se pare singurul italian care ar fi fost capabil să joace în acea echipă a Barcelonei.

Mai nou, circulă un zvon cum că Ancelotti l-ar vrea lîngă el la Real Madrid. Evident în caz că va ajunge, în cele din urmă, să antreneze pe ”Bernabeu”. Pirlo are acum 3 ani mai mult, uzura sa a crescut, în sezonul trecut a comis destule greșeli pe care altădată nu le comitea. Dar eu, subiectiv fiind, repet, tot cred că ar face față. Pentru cine totuși nu are încredere, cîteva imagini poate vă vor schimba impresia.