Acum două zile am văzut un film. ”Flight” se numește, cu Denzel Washington. Mi l-a recomandat toată lumea după ce am scris un articol pe acest blog despre acel incident cu pilotul Tarom prin băut înainte să plece de la Londra la București. Un articol pe care mulți l-au înțeles prost, în special cei implicați în activitatea Tarom. De unde se dorise o simplă opinie despre trăirile unuia unuia care are o frică teribilă de zborul cu avionul (adică eu) s-a transformat, după unii, într-un atac la dresa piloților, stewardeselor și în general a industriei aviatice. În fine, nu mai contează, cine a vrut să priceapă a priceput. 
Deci am văzut ”Flight”. Nu mi-a trecut frica de avion, dimpotrivă. Dar aseară, în timp ce mă întorceam de la DigiSport, m-am gîndit că există o legătură între avionul pilotat în film de Denzel Washington și FC Barcelona. O să ziceți că-s dus cu capul! Posibil, mi s-a mai zis. Dar așteptați să vedeți care e logica mea!
Pentru cine n-a văzut filmul, pe scurt, e vorba despre un pilot cu o gravă problemă. Drogurile și alcoolul. Se urcă drogat la manșă, trece printr-o furtună cu turbulențe maxime, apoi bea 3 sticluțe de vodcă și adoarme. După ce lăsase manșa secundului său. La un moment dat, aparatul se defectează și intra într-o prăbușire necontrolată. Comandantul se trezește brusc, preia controlul, încearcă să redreseze, nu poate, apoi realizează o mișcare uluitoare. Pune avionul cu burta în sus și astfel îl stabilizează, apoi planează și-l aterizează forțat pe un cîmp. Mor 6 oameni din 108, în condițiile în care prăbușirea inițială ar fi dus la moartea tuturor. Inclusiv, sau mai ales, dacă avionul era pilotat de secund. Acea manevră genială, a unui pilot genial dar măcinat de probleme, a dus la salvarea majorității oamenilor.
Care-i legătura cu FC Barcelona pesemne că vă întrebați? Ei bine, FC Barcelona e fix ca avionul respectiv. Comandantul său are mari probleme. De sănătate din păcate, independente de voința lui. E nevoit să cedeze comanda secundului său. Aparatul numit FC Barcelona merge liniștit, mai degrabă pe pilotul automat programat de Pep Guardiola. Apar ceva turbulențe, meciul cu Sociedad, cel cu Valencia, survolate fără a fi necesară intervenția celui care deținea controlul. A secundului, cum ar veni. Apoi, brusc și neanticipat de nimeni, ca și-n film, apare defecțiunea. În meciul cu Milan. Piesele nu mai funcționează la capacitate maximă, nu mai sînt la fel de unse, legăturile se șubrezesc. Iar piesa cea mai importantă, Messi, e gripată de-a dreptul.
Acum apar diferențele față de film. Secundul, rămas ”in charge”, acționează conform procedurilor. Face schimbările după convorbiri telefonice inter-continentale, dar nu schimbă mai nimic în esență. Iar aparatul continuă să se deterioreze. Meciul cu Real Madrid înseamnă un pas înainte, sau în jos, spre prăbușire. E nevoie de intervenția pilotului, a principalului, e nevoie de o idee, de o ieșire genială din situație de criză, așa cum i-a reușit lui Denzel în film. E nevoie să-și asume cineva răspunderea, iar asta nu poate să facă decît comandantul, cel care are toate datele și poate decide. Dar pentru asta e nevoie să fie în avion.
Revenind la actualitate. FC Barcelona s-a comportat exemplar față de Tito Vilanova. Puține cluburi cred că ar fi procedat la fel. Poate și din convingerea că lucrurile merg bine, pe pilot automat cum ar veni, că automatismele și autogestiunea vor funcționa. Poate și din convingerea că secundul, Jordi Roura, ajutat acum de ”însoțitorii de bord” Puyol, Xavi, Iniesta, Messi o vor scoate la capăt. Iată că nu-i așa simplu. A trebuit ca Barcelona să întîlnească un antrenor italian remarcabil, Allegri, și un Antrenor (da, cu A mare) excepțional, Mourinho, pentru ca lucrurile să se complice. Și echipa să intre într-o stare de depresie ce nu a mai fost simțită de vreo 5 ani.
Omenește vorbind, e extrem de delicat subiectul. Nu poți să lovești un om în suferință luîndu-i poate al treilea cel mai de preț lucru din viața sa, după sănătate și familie. Expresia e un pic nefericită gramatical, știu, dar se potrivește. Sportiv vorbind, Barcelona are nevoie de cineva care să ia decizii, nu să aștepte să sune telefonul, care să aibă personalitate, care să-i poată privi în ochi pe Allegri și Mourinho, care să aibă autoritate asupra jucătorilor, care să-l poată schimba pe Puyol atunci cînd e rănit, ca la Milano, sau care să poată să-i explice lui Pique că niciodată de acum înainte să nu mai facă alunecare decisivă în careu în fața unui jucător atît de abil și rapid ca Ronaldo.
E foarte posibil însă ca sănătatea unui om să conteze mai mult decît un trofeu. Sau ca două trofee. Nu știu însă în ce măsură lucrurile vor reveni la normal după întoarcerea lui Tito Vilanova. Aparatul a suferit daune cam mari în această perioadă și e nevoie de multă pricepere și de ceva piese noi ca să poată fi redresat.
Se spune că drumul cel mai simplu pînă la eșec e atunci cînd sari peste etape, cînd te gîndești prea mult la viitorul îndepărtat și-l planifici fără să iei în calcul prezentul și viitorul apropiat. E și o vorbă: ”Vrei să rîdă Dumnezeu de tine? Fă-ți planuri”. Tare adevărată e și nu puțini dintre noi am trăit-o pe propria piele atunci cînd cel mai bine ne era, atunci cînd credeam că sîntem stăpînii inelelor universului și deținem cheile adevărului absolut.
Ceva de genul ăsta s-a întîmplat cu Barcelona pe ”San Siro”. Apropo, denumirea oficială a stadionului e ”Giuseppe Meazza”, indiferent dacă joacă Milan sau Inter. ”Giuseppe Meazza San Siro”, spun și comentatorii italieni, la fel ca toți ceilalți comentatori. Că unor suporteri ai Milanului nu le place numele, considerîndu-l pe Meazza drept reprezentant al Interului, deși el a jucat și la Milan, mai puțin, e adevărat, e cu totul altă discuție. Discuția e una, denumirea e alta. A fost o paranteză adresată tuturor celor care se cred foarte deștepți ei și-i cred foarte proști pe alții. Asta apropo și de stadioanele lui Arsenal, Bayern, Schalke pe care noi nu avem voie să le spunem la emisiuni și meciuri de Champions League pentru că așa e regula.
Înapoi la Barcelona. Și la Milan. Dacă Milan a făcut un joc senzațional, Barcelona a jucat cel mai prost meci pe care eu mi-l amintesc din 2008 încoace. ”Passato, presente, tutto o niente” scriam în avancronică. A fost unul dintre lucrurile pe care le-am nimerit. Am recitit-o, nu e totuși chiar atît de ”varză”. Am intuit că Ambrosini va juca în centru, am intuit pasele lungi pe El Shaarawy și rolul lui Boateng, am avut dreptate cînd am vorbit de felul în care iese Milan cu mingea din apărare, spre lateral nu spre centru, dar și cu faptul că, deși au primit goluri multe în Serie A din centrări de pe benzi, apărătorii Milanului nu vor avea o mare problemă cu asta, căci Barcelona rar folosește această resursă. Și am anticipat echipa Barcelonei.
Ei bine, poate că asta a fost o problemă. Guardiola a avut succes atunci cînd primul său ”11” putea fi oricare. Tito Vilanova are o formulă favorită, atunci cînd circumstanțele o permit. Cea de miercuri de pe ”San Siro”, cea de pe ”Bernabeu”, cea din meciurile considerate grele. Ori asta nu știu cît de mult ajută. Allegri a știut clar pe cine va avea în față și a acționat în consecință. A surprins doar așezîndu-și echipa un pic mai jos, spre propriul careu. Modulul a fost atît de scurt și atît de compact de parcă jucătorii erau legați cu o frînghie și se deplasau în bloc, dintr-o parte în alta, astfel încît să nu ofere nici cel mai mic spațiu pentru primire între linii și pentru pase filtrante. Niciodată Barcelona n-a creat superioritate pe un flanc sau pe o zonă centrală, niciodată n-au fost situații de ”2 x 1”. Urmarea: n-a avut nici măcar o ocazie de gol.
Fanii Barcelonei se lamentează acum vorbind despre autobaza Milanului din fața lui Abbiati. Pe undeva frustrarea lor e de înțeles, căci fotbalul, pentru a fi spectaculos, trebuie jucat în doi. Și de unii și de ceilalți. Însă e la fel de adevărat că fotbalul, pentru a fi eficient, trebuie jucat și în funcție de adversar. Barcelona n-o face, Milanul a făcut-o. La fel cum au făcut și alte echipe împotriva Barcelonei, la fel cum a făcut, nu mai tîrziu de săptămîna trecută, Manchester United contra Realului. Toată lumea știe cum joacă Barcelona, toată lumea știe că dacă încerci să joci fotbal contra lor ești curățat. Inclusiv Real Madrid folosește un profil defensiv în ”Clasico”, indiferent unde se joacă, și asta în condițiile în care fanilor nu le place asta, iar lotul are destule variante ofensive.
Fanii Milanului sînt însă italieni. Și înțeleg fotbalul cu totul altfel. Înțeleg că nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării, toate detalile sînt importante. Milanul a jucat în primul rînd să nu primească gol, marcarea golului venea în plan secund, dacă era izbutită se transforma într-un fel de bonus. Ei bine, Milanul n-a luat gol, ba a și dat, și încă două, deja nu mai e bonus, e de-a dreptul jackpot. Iar acum e favorită pentru retur. Unde, e de presupus, va folosi aceeași tactică. Barcelona a jucat de zeci de ori astfel de meciuri. Majoritatea le-a cîștigat, în cele din urmă. Singurele probleme au venit de la italieni și de la Mourinho. Cîteodată, vezi Interul din 2010, italienii și Mourinho erau în aceeași barcă, în alte situații a fost doar Mourinho, în altele doar italieni, vezi Chelsea de anul trecut.
Pînă la retur mai e destul. Sînt cîteva aspecte pe care aș vrea să le scot în evidență. Unu ar fi Montolivo. Un mijlocaș care, mi se pare mie, s-a cam irosit luînd tîrziu decizia de a face pasul spre o echipă mare. Al doilea ar fi Messi. MESSI INEXISTENT, iată ceva cu adevărat inedit. Fiecare minge pe care o primea aducea în jurul său 3 sau 4 adversari. Jocul său de asociere e cunoscut, la fel ca și diagonalele sale. Allegri a văzut totul foarte limpede. Al treilea ar fi David Villa. Se întîmplă ca unii fotbaliști să se transforme în indiscutabili atunci cînd lipsesc. Mie mi se pare că David Villa era mult mai util decît Alexis Sanchez, în condițiile în care ”centralii” Milanului nu aveau nimic în zona lor. Al patrulea aspect ar fi reacția impecabilă a catalanilor, a lui Pique, de exemplu, pe care l-am auzit în direct, față de prestația arbitrului. Care arbitru, mie unul, mi se pare o caricatură, mai ales după ce l-am văzut aici la București la România-Olanda. ”Noi sîntem FC Barcelona, nu ne putem plînge de arbitraj sau de teren”. Impecabil.
Și ar mai fi Tito Vilanova. După meciul cu Valencia, scriam că absența sa se vede în momente punctuale din timpul 
jocului, nu la pregătirea lui. Tito Vilanova are marea calitate, o avea și pe vremea cînd era secundul lui Guardiola, de a interpreta partidele în timp real, de a găsi soluții rapid. Fără el, Jordi Roura a făcut ce ar fi făcut orice practicant al jocurilor de tip manager. L-a scos pe Fabregas și l-a băgat pe Alexis. În rest nimic, căci dacă Puyol nu se accidenta nu se mai făcea nici o schimbare. Și aici e o discuție, dacă e normal să-l lași pe Puyol să joace în acele condiții, dar în momentul ăsta Puyol are mai multă greutate la Barcelona decît Roura, poate și decît Tito Vilanova. Xavi pedala în gol la mijloc, acuzînd și lipsa de prospețime de după accidentare, și poate că era de luat în seamă varianta Thiago. Dar pentru asta e nevoie de antrenor. Din acest punct de vedere, Barcelona, ca și club, e pusă într-o situație tare delicată, căci nu se știe exact cînd va reveni Tito Vilanova din America.
Pînă la retur mai e destul. Mai avem două ”Clasico” pînă atunci, plus un senzațional Manchester United-Real Madrid în Ligă, plus alte derbyuri din campionatele interne. Sîntem norocoși, n-avem cum să ne plictisim.
Am văzut cu toții primul Clasico al anului, cel de săptămîna trecută, din Cupa Spaniei. L-am comentat, l-am analizat, l-am discutat în acele zile. A fost unul dintre cele mai frumoase din lunga serie de meciuri directe între cei doi coloși ai fotbalului spaniol. Dar, pe cît de frumos a fost meciul, pe atît de greu le-a venit ambelor combatante să se refacă, să se mobilizeze și să să concentreze la următorul adversar din campionat.
Atunci cînd Barcelona s-a împiedicat la San Sebastian, scriam că reducerea distanței față de lider e benefică pentru Real Madrid. M-am referit atunci doar la echipa madrilenă, dar cred că e valabil și în ceea ce privește Barcelona. Tensiunea competitivă e extrem de importantă, a avea jucătorii mobilizați la maximum e un deziderat al oricărui antrenor, mai ales că pentru Real Madrid, dar și pentru FC Barcelona, urmează meciurile cu adevărat importante, cele din Champions League.
Gică Craioveanu spunea sîmbătă, la Fotbal European, că se vor observa, în ceea ce a mai rămas din sezon, diferențe între felul în care Madridul va aborda meciurile cu adversari grei și felul în care va juca în meciurile cu parteneri normali, să le spunem meciuri ”de serviviu”, care trebuie jucate și ele, chiar dacă fără chef. Confirmarea a venit imediat, la cîteva ore practic, la Granada, unde Madridul a fost din nou patetic și, uneori, penibil.
Autogolul lui Cristiano Ronaldo e doar un detaliu, o anecdotă. Chiar dacă e primul autogol din cariera sa și a fost un bun prilej de glume pe rețelele de socializare, e un lucru care se poate întîmpla oricui. A fost o fază fixă, Cristiano s-a apărat la prima bară, doar că a lovit prost mingea. Ce s-a petrecut în continuare cu el și cu echipa iese din sfera normalului. O echipă care nu trage la poartă nu poate cîștiga un meci. Sau poate, cazul Granadei, dar numai cu mult noroc. IarRealul a tras o singură dată pe poartă, și atunci nu prea periculos, iar în condițiile astea, în fața unui adversar care a alergat de parcă de acest meci depindea viitorul omenirii, drumul spre eșec a fost cel normal.
Și dacă am amintit de Granada, să nu-l uităm pe Torje. Extrem de generos în efort, Torje a meritat aplauzele spectatorilor la schimbare. Poate că de la el lumea de la noi aștepta goluri, pentru că noi îl știm ca jucător ofensiv, însă noul antrenor de la Granada a gîndit alt rol pentru el în acest meci. Pe partea sa, a lui și a fundașuli dreapta, Nyom, Realul nu prea a mișcat, Cristiano Ronaldo mutîndu-se, poate tocmai din această cauză, spre centru sau în banda cealaltă.
Cristiano nu trebuia să joace acest meci. A avut probleme fizice, a jucat cu infiltrații contra Barcelonei și s-a văzut și atunci că nu-i în apele sale. Problema e că el vrea să joace mereu, ambiția sa e ieșită din comun, doar că în aceste condiții, cînd nu e la capacitate maximă, mai mult strică decît ajută. Iar autogolul, la nivel mental, nu l-a ajutat, ba l-a aruncat într-o ciudată stare de anxietate, care pînă la final l-a sufocat.
Și încă un lucru. S-a văzut ce important e Mesut Ozil. Absența sa a privat Realul de organizare, dar în special de ultimă pasă. Modrici n-are nici o legătură cu Ozil, iar pe parcursul meciului de la Granada s-a văzut cum de multe ori Khedira era cel care încerca să-i ia locul colegului de la ”naționala” Germaniei. Modrici înseamnă pasă și asociere, plus progresie cu mingea la picior, Ozil e cel care primește, se întoarce, se uită, face acea pauză insesizabilă aproape în care gîndește, și apoi dă pasa decisivă.
Revin la ceea ce a spus Gică Craioveanu. Și mă întreb dacă nu cumva această lipsă de motivație în ANUMITE meciuri nu va afecta prestația echipei în ACELE meciuri de care vorbeam, cele importante. Pînă la prima manșă cu Manchester United mai e foarte puțin, iar calendarul e infernal, cel puțin în faza partidelor retur: Barcelona în cupă, Barcelona în campionat, United în Ligă, 3 meciuri într-un interval miercuri-marți ce vor pune mari probleme.
Și la Barcelona se poate vorbi, pe alocuri, de lipsa tensiunii competitive. Presupun că dacă Real cîștiga la Granada, ar fi jucat altfel și catalanii la Valencia. Un oraș în general ostil Barcelonei, un teren pe care Barcelona nu se simte deloc bine, dar și un stil gîndit de Ernesto Valverde care nu convine Barcelonei. Cît timp a putut să alerge, Valencia a terorizat Barcelona cu pressingul, zonal și personal, în cazul lui Xavi, care n-a prea apărut. Iar cînd Xavi nu dă ora exactă în jocul catalanilor se vede cu ochiul liber.
În plus, Messi a făcut un meci foarte slab. La fel ca anul trecut în această perioadă, traversează o zonă de turbulențe din punct de vedere fizic, ceea ce-i afectează calitatea. Sigur că la valoarea pe care o are găsește cîte o pasă decisivă, dar pe ”Mestalla” a fost evident că nu e în apele sale. Și la el se poate vorbi de o oboseală post Clasico, la fel ca și la ceilalți jucători. Spre deosebire de Real însă, Barcelona a scos un punct, astfel că bilanțul contabil al acestei etape e cît de cît pe plus.
E totuși ceva care preocupă și la Barcelona. Starea de sănătate a lui Tito Vilanova. Absența sa de pe bancă se vede mai ales în momentele complicate. Marea calitate a lui Vilanova, chiar și cînd era secundul lui Guardiola, era felul în care intepreta o partidă în timp real, felul în care corija anumite aspecte care nu funcționau. Cu Valencia, echipa a fost lentă, de-a latul terenului, iar schimbările au părut a fi dictate din teren, nu de pe bancă. E o problemă tare delicată, sănătatea unui om e mai importantă ca orice, dar e un detaliu care începe să se observe, mai ales că, se spune, Tito va reveni abia spre sfîrșitul lui martie.
Am citit, imediat după Malaga-Barcelona, o părere. Pe Facebook, parcă pe grupul Fotbal European, nu mai țin minte exact. Cineva spunea că e plictisit de atîtea Clasico și că mai bine ar fi fost, pentru diversitate, să se califice Malaga, ca să avem o semifinală Real-Malaga. Un duel interesant, nimic de zis, Pellegrini vs Mourinho în dublă manșă, cu perspectiva finalei în joc. N-am nimic cu opinia omului, e a lui și e liber s-o exprime. Din dezbateri vine progresul, iar opiniile, pe lîngă că nu costă nimic, pentru că-s ale fiecăruia, ne ajută să evoluăm, Important e să le ascultăm și pe ale altora, să le contrazicem, dacă avem de ce, dar cu argumente, nu cu tipica frază ”nu e bine că avem încă două Clasico pentru că nu-mi place mie”. Și dacă altora le place, cum facem?
Uite, de exemplu, mie îmi place! Pentru că n-are cum să fie un fotbal de proastă calitate. Pentru că orgoliile sînt prea mari, dar și valoarea celor două echipe e prea mare, iar asta ajută spectacolul. Un ”Clasico” n-a fost și nici nu va fi vreodată un meci normal. Pînă acum vreo 5 ani, Real și Barcelona se vedeau față în față cam de două ori pe an. În meciurile de campionat. Cupa Spaniei o cam lăsau în plan secund, iar în Liga Campionilor duelurile erau destul de rare. Acum, de cînd a venit Mourinho mai ales, Real și Barcelona se tot întîlnesc. Campionat, Cupă, Supercupa Spaniei, Liga Campionilor, am avut destule momente frumoase în aceste partide. Eu unul îmi amintesc cu plăcere acele 4 meciuri jucate în interval de 19 zile, în 2011, 16 aprilie, 20 aprilie, 27 aprilie, 3 mai, la care s-au adăugat și două în august, din Supercupă. V-ați plictisit atunci de Clasico? Eu unul nu. Au fost show-uri grozave, cu de toate, inclusiv cu ceva reziduuri colaterale, care între timp s-au mai diminuat, poate și pentru că a plecat Pep, poate și pentru că Mourinho are destule pe cap.
Există voci, am spus chiar la început, care preferă principiul ”mai răruț, că-i mai drăguț”. Sper că doar la fotbal și ”El Clasico”. Pe ideea că și caviarul consumat în exces poate produce senzații neplăcute. Eu n-aș compara ”Clasico” cu caviarul. Caviarul e totuși o delicatesă, pe care aș compara-o cu o altfel de partidă, înțelegeți voi despre ce e vorba :)) ”Clasico” mi se pare o masă bună, completă, cu mîncăruri de calitate, un desert care să ne invadeze papilele gustative, dar și un vin bun, o masă pe care am vrea s-o avem tot timpul la dispoziție.
Tocmai acest exces de partide a ajutat ambele cluburi să crească, să dobîndească o dimensiune globală uluitoare și nu degeaba cele două conduc ierarhia din așa numitul ”Money League”. Principiul vaselor comunicante funcționează perfect cînd vorbim de Barcelona și Real. Amîndouă sus nu pot fi niciodată. Amîndouă jos, foarte foarte rar. Cele două depind una de alta în măsurarea valorii de moment, comparația nu se poate face decît cu cel pe care-l ai drept rival dintotdeauna. Planeta se taie în două atunci cînd joacă Real și Barcelona, simpatiile se împart, antipatiile de asemenea, se unesc însă dorințele tuturor de a vedea cel mai bun fotbal posibil. Și cred că așa va fi. Primul episod, miercurea viitoare, ora 22:00, returul la finalul lui februarie, iar la începutul lui martie meciul de campionat.
UPDATE
În continuare nu-l înțeleg pe Victor Valdes. Nici dupa conferința de presă pe care a susținut-o și în care a încercat să să explice motivele pentru care nu mai vrea să continue la FC Barcelona. La fel cum am scris și despre Radamel Falcao și transferul său la AS Monaco, e bine să nu încercăm noi să gîndim, cu mintea noastră, în locul fotbaliștilor. Ei au unitățile lor de măsură și, după atîția ani petrecuți în jurul acestui fenomen numit fotbal, timp în care am cunoscut destule personaje și am aflat destule situații, sînt din ce în ce mai convins că mare parte dintre fotbaliști nu decid doar ei atunci cînd vine vorba de astfel de afaceri. Căci, una peste alta, un transfer e o mare afacere nu doar pentru fotbaliști. Iar un transfer al unui jucător liber de contract e deja o mega-afacere.
Rămîne de văzut acum ce reacție va avea FC Barcelona.
Lucrurile sînt, cred, cunoscute. Victor Valdes a anunțat, prin vocea impresarului său, Gines Carvajal, că nu mai vrea să-și prelungească înțelegerea cu FC Barcelona în 2014, atunci cînd ea expiră. A spus-o cît se poate de clar, cît se poate de limpede, fără nici un fel de interpretări, fără să lase întredeschisă ușa unor eventuale negocieri ulterioare, nu, a închis-o pur și simplu în nasul oficialilor catalani. Ba pe Zubizarreta l-a și lăsat un pic în ofsaid, și împreună cu el și pe cei de la cotidianul Sport, directorul sportiv al Barcelonei anunțînd, declarație cu care Sport a ieșit pe copertă prin iarnă, că negocierile cu Valdes sînt pe drumul cel bun și că portarul va prelungi pînă în 2018.
Pînă a discuta despre ceea ce înseamnă Valdes pentru Barcelona, și chiar înseamnă enorm, să ne oprim un pic la gestul său. Să ne înțelegem, nu cred că e cineva atît de dereglat încît, neavînd absolut nici o problemă, să plece din Barcelona și de la această echipă a Barcelonei. Victor Valdes n-avea nici o problemă. Aparent, căci niciodată nu o să știm noi cei din afară ce se întîmplă sută la sută într-un vestiar. Era titularul postului, nimeni nu-i punea în discuție această poziție de vreme ce tocmai i se prelungise contractul lui Pinto pentru încă un an, e catalan, deci e de-al casei, e dintre cei crescuți în La Masia, relația cu ceilalți jucători din lot părea foarte bună, iar publicul de pe Camp Nou îi trecea cu vederea destul de ușor greșelile pe care le făcea, căci mai făcea și greșeli.
Și totuși ceva e la mijloc. Se spune că portarii au o anumită doză de nebunie, fără de care n-ar putea să reușească. Poate că în dreptul acestei nebunii s-ar înscrie decizia de a pleca de la Barcelona.
Merită să ne întoarcem în timp cu aproape 4 ani. În primăvara lui 2009, prin martie, anunțul că Victor Valdes a semnat un contract de reprezentare cu Gines Carvajal a stîrnit oarece murmur de nemulțumire la Barcelona. Gines Carvajal e unul dintre cei mai cunoscuți impresari din Spania, de numele său fiind legați Raul, Michel Salgado și Iker Casillas, chiar dacă Iker a renunțat între timp la serviciile sale, iar legăturile cu nucleul dur al vestiarului lui Real Madrid erau evidente. Cei care previzionau probleme și-au văzut așteptările confirmate. O lună mai tîrziu, prin aprilie 2009, cînd FC Barcelona deschisese discuțiile de prelungire a acelei înțelegeri, ce expira în 2010, Carvajal a dat de înțeles că lucrurile nu-s așa de simple cum par. El cerut ca Valdes să primească un salariu echivalent cu al lui Iker Casillas, considerînd că ambii portari au valoare egală.
Casillas cîștiga la Real Madrid 7,5 milioane de euro, un contract nou pe care tocmai îl semnase. Trebuie precizat însă că Iker era campion european cu Spania, cu contribuție esențială la cîștigarea trofeului, vezi ”sfertul” cu Italia decis la penaltyuri (la acea dată Valdes nu era în circuitul echipei naționale decît pasager) și luase două campionate consecutive cu Real. La Barcelona, 7,5 milioane de euro cîștigă Xavi, iar Iniesta, David Villa și Dani Alves au 7 milioane. Asta ca un reper. Negocierile n-au fost simple. Părțile s-au înțeles în cele din urmă pentru o înțelegere pînă în 2014, cu 5 milioane salariu fix și încă 2 milioane pe post de bonusuri. Bonusuri care, ținînd cont de performanțele ulterioare ale echipei, au cam fost bifate.
Astăzi, se spune că Gines Carvajal (care mai nou îl reprezintă și pe Deulofeu, noua perlă de la La Masia, deci, posibil, alte viitoare probleme) a cerut 10 milioane de euro net salariu anual ca bază de pornire a negocierilor. Informația nu e certă și pare să provină din interiorul clubului. Ceea ce pare destul de aproape de certitudine e că Valdes are o soluție de viitor, există un as în mînecă. Revin la o frază de mai sus, nimeni nu pleacă de la Barcelona și de la FC Barcelona dacă n-are o alternativă mai bună.
În Anglia se aude din ce în ce mai pronunțat că De Gea nu s-a acomodat la Manchester United, incluzînd în această neacomodare toate capitolele, inclusiv cel al vremii, dar și al competiției, astfel că Valdes ar putea fi o soluție bună. Unii spun că și City-ul lui Txiki Beguiristain e pe listă, dar e greu de crezut de vreme ce acolo e Hart. Aceeași situație e și la Bayern-ul lui Guardiola, unde e Neuer. Cît ar fi cei doi de legați de Valdes, în special Pep, Hart și Neuer sînt doi portari excelenți, mai tineri, plus că că sînt titularii posturile în echipele lor naționale. Chelsea îl are pe Cech, plus opțiunea Curtois, ar mai rămîne Liverpool și acel schimb Valdes-Reina, dar să pleci de la Barcelona ca să te duci la Liverpool mi se pare cam exagerat, sau chiar Arsenal, unde postul de portar nu-i atît de bine acoperit. Însă nici Liverpool și nici Arsenal nu plătesc salarii de 7 milioane de euro.
E de văzut acum reacția Barcelonei. Clubul pare în stand-by și oarecum în stare de șoc, căci după toate problemele lui Tito Vilanova nu era cazul să apară o alta, dar e de presupus că va acționa în vară, cînd se pot scoate ceva bani dintr-un eventual transfer. Problema e că va fi greu de găsit un înlocuitor cu calitățile lui Valdes. Cea mai importantă e jocul de picior, esențială la orice portar al Barcelonei de azi. Valdes e cel ce începe acțiunile de atac, procentajul său de pase corecte fiind apropiat de cel al unui jucător de cîmp. A fi portar la Barcelona nu-i așa simplu cum pare. Vorbim de un portar care trebuie să-și mențină nivelul de concentrare intact timp de 90 de minute, deși posesia echipei sale se apropie de cele mai multe ori de 70 %, vorbim de un portar care trebuie să rezolve în general situații de contraatac, cu adversari în superioritate și cu foarte mult spațiu la dispoziție, căci FC Barcelona nu prea se apără în zona propriului careu. Vorbim de un portar care trebuie să rezolve și fazele fixe, în condițiile în care FC Barcelona e vulnerabilă la aceste situații. Toate aceste aspecte se adaugă la cel din start, cu jocul de picior.
Victor Valdes este cel mai bun portar din istoria Barcelonei. A cîștigat tot ce se putea cîștiga la nivel de club și la nivel de echipă națională. 5 campionate, 2 Cupe, 5 Supercupe ale Spaniei, 3 Ligi ale Campionilor, 2 Supercupe europene, 2 Mondiale de cluburi, un Euro și un Mondial cu Spania. Are de 4 ori consecutiv cîștigat trofeul Zamora în Spania și poate cea mai importantă contribuție la prima Ligă a Campionilor cucerită de FC Barcelona, în 2006. Toate acestea din 2002, cînd Louis van Gaal l-a debutat la prima echipă pînă astăzi, la 31 de ani. Și-i mai rămîne un sezon, cel actual.
Toate acestea pentru un club la care a intrat pe cînd avea 10 ani. Și toate acestea în condițiile în care n-a vrut să se facă portar, iar la 18 ani a avut nevoie de vizite la psiholog, pentru că voia să renunțe.
Pentru final, am păstrat un film realizat de Canal Plus din Spania, cu Victor Valdes în rol principal.Veți afla tot ce trebuie să știți despre el.
Prima parte:
Partea a doua:
”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Teoria îi aparține lui Mircea Lucescu, sau cel puțin de la el am auzit-o prima dată. Mai bine zis am citit-o, într-un interviu, extrem de bun pentru vremurile acelea, publicat înainte de 1989 într-o revistă. Nu mai rețin cum se chema revista, poate se găsește cineva pe aici să mă ajute, știu că era color și ne bucura ochii în acele timpuri gri, și parcă era legată cumva de clubul Sportul Studențesc. A trecut mult de atunci, memoria, ca să fiu un pic misogin, înșală, fiind de gen feminin.
E o introducere cam lungă pentru ceea ce urmează. Va fi un text legat de Barcelona și Real Madrid. Barcelona a pierdut, , și încă la ce mod, Real Madrid a cîștigat, și încă la ce mod, e prima conjunctură astrală pe această linie din sezon. Prilej de polemici, întrebări, ironii și alte lucruri de genul ăsta.
E posibil ca o singură etapă să schimbe datele actuale din Primera Division? Greu de crezut. Nici Barcelona nu-i mai slabă, nici Real Madrid nu-i mai bună decît în turul campionatului. E posibil să fie un punct de plecare pentru o eventuală revoluție în Primera? Aici răspunsul trebuie să mai întîrzie un pic, 15 puncte, cît sînt acum între cele două, reprezintă îmcă o marjă de eroare suficient de mare.
Pentru Real Madrid faptul că încă existe speranțe la campionat, fie ele și extren de mici, e un semn foarte bun. Un club ca Real Madrid are nevoie ca de aer de tensiune competitivă. Altfel, dacă s-ar înscrie pe tărîmul plat al renunțării, al resemnării, al intrării în tot soiul de dezbateri, atunci cînd se va ajunge la meciurile care contează cu adevărat va fi greu să le interpreteze altfel. Real Madrid nu se poate odihni în anumite meciuri, poate eventual să odihnească anumiți jucători, dar tensiunea, motivația, trebuie să existe. Iar meciurile care contează cu adevărat acum sînt cele două cu Manchester United sau, în cazul calificării, cele ce urmează în Ligă.
Despre partida de la Valencia sînt puține lucruri de comentat. După acel 2-0 din Cupă, de pe ”Bernabeu”, obținut pe fond de dominare a jocului din partea Valenciei și pe fond de polemici după erorile de arbitraj, acest 0-5 de pe ”Mestalla” a pus oarecum lucrurile la punct. Ernesto Valverde a greșit grav formula de start, mai întîi în zonă centrală a mijlocului, unde a început cu Gago, apoi în zonele laterale ale apărării, unde a folosit doi oameni, Guardado și Costa, care sînt orice mai puțini fundași laterali de meserie. Real și-a masacrat adversarul pe benzi, prilej numai bun pentru Di Maria să primească un doping moral excelent pentru ce va urma. Cu spații pentru contraatac în față, Real Madrid e o echipă letală, e cea mai reactivă echipă din lume, viteza de reacție după recuperarea balonului e colosală.
Duminică dimineață, dinspre Madrid se auzea că Iker va fi rezervă, Cristiano de asemenea, Di Maria de asemenea. Cu o zi înainte, cotidianul AS îl cam certa pe Mourinho, care n-a stat decît 45 de minute la antrenamentul echipei pentru că a plecat să-și vadă băiatul jucînd. Ceva s-a întîmplat duminică în orele de dinaintea partidei de pe ”Mestalla” și mulți vorbesc acum că a existat un telefon la care s-a auzit o voce nervoasă spunînd: ”Gata! Ajunge cu chestiile astea!”. Seară, Madridul a ieșit cu cel mai bun ”11” posibil. Și a obținut un rezultat care pune într-o altă lumină și meciul retur din Cupă, de miercuri. Valencia are în acest joc de refăcut acel 0-2 din tur și va trebui să atace, doar că atunci cînd va apărea prima ocazie de contraatac a Realului amintirile acestui 0-5 se vor deschide ferm la lumina nocturnei.
Barcelona a pierdut la San Sebastian și e straniu ce se petrece pe acest stadion pentru echipa catalană. 3 sezoane consecutive fără victorie și un scenariu repetat aproape perfect față de sezonul trecut. Conduce cu 2-0 și nu poate cîștiga meciul. Prin minutul 35, pe ”Anoeta” s-a stins o parte din nocturnă. Cam atunci a început să se stingă și Barcelona, de parcă ar fi fost pe baterii ce și-au pierdut forța. A urmat eliminarea lui Pique și totul s-a întors pe dos într-un meci la care Tito Vilanova a apelat la formula sa standard. Incluzîndu-i în această formulă și pe Dani Alves, care e foarte departe de ceea ce a arătat în primele sale sezoane, dar și pe Victor Valdes, ultimul generator de probleme interne.
De regulă Barcelona are căderi în această perioadă. Consultați rezultatele din sezonul precedent, dar și alte sezoane! Poate fi un risc asumat, e vorba de microcicluri de pregătire pentru jucători în perspectiva lunilor care decid totul și care sînt martie, aprilie și mai.A pierdut însă meciul de la San Sebastian și pentru că a căutat victoria, în 10 oameni, respectîndu-și într-un fel filozofia, cînd foarte simplu se putea mulțumi cu egalul pe care Sociedad l-ar fi acceptat.
Pentru Barcelona a fost al doilea meci consecutiv fără victorie, ceea ce e un eveniment în sine, dacă privim parcursul de pînă acum. Joi urmează Malaga însă, o deplasare grea, căci Malaga se califică în semifinalele Cupei și la 0-0. Dacă Barcelona nu obține calificarea, dincolo că ne lasă pe noi fără un dublu Clasico în această competiție, poate genera o primă criză în Catalunya.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!