BARCELONA MAI ȘI ALUNECĂ

BARCELONA MAI ȘI ALUNECĂ

Cine caută anormalul cu orice preț greșește. Cine caută anormalul în acest rezultat de egalitate cu care s-a terminat Barcelona-Malaga de miercuri seară greșește evident. Pentru că nu s-a întîmplat nimic anormal. Anormal e ca o echipă să bată pe toată lumea ca și cînd ar fi formată din niște roboți. Anormal e ca niște jucători să nu greșească măcar o dată, tocmai pentru că sînt oameni și nu roboți.

Și anormal e să desconsiderăm Malaga și să privim acest egal doar că o supriză neplăcută din partea Barcelonei. E și asta, dar e și o surpriză plăcută din partea celor de la Malaga. Lumea uită că Malaga a terminat prima grupa sa de Liga Campionilor, că a bătut pe Milan acolo, că a bătut pe Real Madrid în campionat și că e doar la 6 puncte în spatele madrilenilor, cu o echipă de 6 ori mai ieftină. Malaga e un bloc de o maturitate exemplară, o construcție demnă de ”Inginerul” Pellegrini, pe care eu personal îl văd capabil să preia pe Barcelona în caz că Tito Vilanova va trebui, lucru pe care nimeni nu-l dorește, dar cu așa ceva nu te joci, să se concentreze pe tratamentul parșivei boli cu care se luptă.

Nimic de comentat față de echipa aliniată de Tito Vilanova. Cupa e locul în care pot intra de la început și cei care nu o fac prea des în campionat. La fel s-a întîmplat și la Malaga, de altfel. E ceva ce nu se negociază, e un plan bine pus la punct, lotul e numeros și toată lumea trebuie să acumuleze un volum de minute, a se citi de pregătire fizică, imposibil de atins în antrenamente, pe cît de tari ar fi ele.

Am tot spus-o, importanța lui Sergio Busquets în jocul echipei se vede cel mai mult atunci cînd lipsește. Song n-a jucat rău cu Malaga, dar se simțea comod doar cînd avea mingea, datorită calităților sale, fără minge însă poziționarea a suferit. Și prin ea și așezarea întregii echipe, care se mută pe teren în funcție de mișcarea mijlocașului său închizător, moștenire din epoca Guardiola.

De regulă, Barcelona începe atacul de la portar, prima pasă fiind de multe ori verticală, spre Sergio Busquets, coborît între fundașii centrali ce deschid mult unghiul de pasare. Thiago a făcut același lucru. Dar a pierdut o fracțiune de secundă, nu s-a informat și i-a dat senzația lui Pinto că poate primi. Automatismele sînt atît de clare în jocul Barcelonei încît Pinto a pasat, încrezător că Thiago va rezolva orice situație. De la acea greșeală, Thiago s-a scufundat într-o stare de anxietate evidentă. Deși a continuat să primească mingi identice de la portar, fiul cel mare al lui Mazinho a avut mereu în cap acea eroare și cred că Vilanova trebuia să-l scoată mai devreme. Spre exemplu, la pauză, Pellegrini a schimbat mai bine, și la nivel de jucători, dar mai ales la nivel de atitudine, urcîndu-și echipa spre terenul advers, ordonînd un pressing mult peste linia de centru, care a făcut caprogresia pozitivă din jocul Barcelonei să fie lentă și previzibilă. Inclusiv atunci cînd avea superioritate numerică.

Două vorbe despre Alexis Sanchez. Chilianul e de mult timp într-o stare psihică alterată de lipsa golurilor. El e foarte bun în tot ceea ce face pînă în fața porții, pressing, demarcări, în bandă sau profunzime, rupere de ritm. Are o problemă cu golul și mă tem că relația proastă pe care o are cu poarta adversă va influența relația pe care o are cu publicul de pe Camp Nou. În momentul schimbării sale s-au auzit cîteva fluierături, ceea ce, chiar puține dacă au fost, nu e un semn bun, căci s-au dus de mult vremurile cînd pe stadionul Barcelonei era o perpetuă criză de nervi. Ultimul fotbalist al Barcelonei fluierat pe Camp Nou a fost Cigrinsky, tot la un meci de cupă, cel pierdut cu Sevilla acum 3 ani pe vremea asta.

2-2 nu e un rezultat care să decidă calificarea. Dimpotrivă, deschide mult nivelul de spectaculozitate al partidei retur. Ceea ce e bine, căci vom avea pe DigiSport 1, joia viitoare, un meci pe cinste în loc de unul din obligație.

 

ÎNTOARCEREA LUI DAVID VILLA

ÎNTOARCEREA LUI DAVID VILLA

Cel mai greu lucru în viață e să cazi. Să cobori de pe un piedestal magnific al actorului vedetă într-un rol banal, de umplutură, să fii pus sub semnul întrebării după ce ai fost indiscutabil, să nu mai fii sigur de tine însuți, să vezi în ceață luminița de la capătul tunelului. Cam asta e situația lui David Villa astăzi, iar cele două goluri marcate cu Cordoba, în Cupa Spaniei, nu schimbă prea tare panorama.

A trecut un și ceva de la accidentarea sa. O perioadă tare grea pentru un om obișnuit cu gloria, cu antrenamentele, cu golurile, cu postura de referință clară în atacul Barcelonei și al ”naționalei” Spaniei. O perioadă care s-a întins mai mult decît se aștepta el și decît se aștepta clubul, din vina nimănui, căci organismul uman nu e o mașină, și în care ”El Guaje” a luptat pentru a se pune la punct, pentru a cîștiga tonus și, cel mai important, încredere.

Primul sfat al unui medic către un fotbalist care suferă o accidentare gravă, iar o fractură, așa cum a avut Villa, e extrem de gravă, primul sfat deci e să-și asculte corpul. Să învețe să-și asculte corpul mai bine zis. Corpul dictează, iar creierul e responsabil să mențină disciplina impusă de doctori, dar și să absoarbă durerile și să combată sentimentul de frică. Și, cel mai important, să urmeze linia de recuperare trasată. Orice forțare a limitelor poate fi fatală, sînt multe cazuri de fotbaliști care n-au mai redevenit ce au fost înaintea accidentărilor tocmai pentru, că dintr-o normală stare de anxietate, au forțat, au ars unele etape.

Cît timp era în perioadă de recuperare, n-a fost nici o problemă. Pentru el. Au fost în schimb pentru Barcelona, care a dus dorul golurilor marcate de Villa, într-o perioadă în care Pedro sărea dintr-o accidentare în alta, Fabregas plătea nota de plată a unei veri fără pregătire, cea din 2011, Alexis Sanchez intrase într-o spirală negativă, iar atunci cînd Messi nu găsea drumul spre poartă, altcineva nu se mai întrezărea. E de presupus că această perioadă de stress, primele luni ale lui 2012, au cîntărit decisiv în decizia lui Guardiola de a pleca.

După ce a revenit în lot, Villa a redevenit subiect de presă. Iar în presă, polemica vinde mult mai bine ca adevărul. Iar adevărul, fără ca asta să fie o formulă matematică aplicabilă în orice situație, spune că un fotbalist care se accidentează revine la forma de dinainte de accidentare cam în aceeași perioadă pe care a petrecut-o recuperîndu-se. Cu alte cuvinte, dacă stai 8 luni, cam la 8 luni după ce ai reintrat poți să speri să redevii cel care ai fost înainte de leziune.

David Villa n-a spus pînă acum nici un cuvînt. Au făcut-o ziarele, au făcut-o mai ales site-urile, cu cît mai obscure cu atît cerșind accesări pe baza titlurilor bombastice. Nimeni n-a scris că, în vară, Tito Vilanova a refuzat să transfere un atacant, deși în situația sa, cu umbra performanțelor lui Guardiola deasupra capului, ar fi putut forța asta, mai mult pentru siguranță. David Villa nu e genul de om care să se plîngă în ziare, e genul de atacant care și-a construit o carieră și un nume pe baza instinctului, pe baza plasamentului, pe baza golurilor marcate. El știe că numai golurile marcate îl pot readuce în primul 11 și asta încearcă să facă.

Cînd o echipă face 54 de puncte din 56 posibile, iar unicul derapaj, destul de mic, e împotriva lui Real Madrid, e greu să-l acuzi pe antrenor de ceva. Iar cînd această echipă dă goluri, și încă multe, cum să-i pui sub semnul întrebării alegerile? Messi e de neînlocuit, Pedro începe să devină, căci este elementul care înțelege cel mai bine deplasarea prin spatele liniei de fund adverse, iar modulul Xavi-Fabregas-Iniesta-Messi, cu Busquets drept bodyguard, e preferat de Tito grație calității celor 4 de a stăpîni mingea și de a se asocia în orice zona de teren.

Pentru Villa, azi, reintrarea în prima echipă a Barcelonei e ca și cum ar urca într-un tren aflat în mișcare. Asta nu înseamnă însă că n-o va putea face.

P.S.

Apropo de site-uri și de stilul unora de pe la noi de a bate cîmpii.

S-a scris despre declarația unui fost președinte de la PSV Eindhoven care povestea cum clubului olandez i-a fost oferit Messi. Prilej perfect pentru titluri bombastic și invitații la o dezbatere despre cum ar fi arătat azi fotbalul dacă s-ar fi întîmplat așa ceva.

Unu la mînă că Messi n-ar fi uitat fotbalul în cîteva luni petrecute în Olanda. Doi la mînă că nu era vorba de transfer ci de împrumut. Discuția a apărut după un meci amical Barcelona-Juventus, în august 2005, la trofeul Joan Gamper. La Juve juca Mutu, pe lîngă Ibrahimovici, Thuram, Zambrotta, Vieira, Del Piero, iar antrenor era Capello, Messi a jucat fenomenal meciul acela, cu numărul 30 pe spate, deși abia împlinise 18 ani. El era legitimat la echipa a doua, iar clubul catalan, după avalanșa de elogii, s-a văzut nevoit să-i propună contract la prima echipă. N-avea însă cetățenie spaniolă, iar numărul de extracomunitari din lot era cel maxim. În căutarea unei soluții s-a ajuns la varianta unui ÎMPRUMUT pe 6 luni la PSV. Cum să-și imagineze cineva că Barcelona, după ce investise în el și în familia lui, îi dădea drumul să plece definitiv la 17 ani?! Varianta a căzut pentru că Barcelona și-a mobilizat resursele și a obținut, în cîteva săptămîni, cetățenia spaniolă pentru argentinian.

 

VIVA LA VIDA

VIVA LA VIDA

UPDATE

E un update trist. Pe care mi-e foarte greu să-l scriu. Pe 25 aprilie, Tito Vilanova a pierdut lupta cu teribila boală. La 45 de ani, antrenorul care a condus Barcelona spre recordul de puncte într-un campionat s-a stins. A antrena Barcelona a fost un demers infinit mai simplu decît lupta cu boala. Dumnezeu să-l odihnească! Și, privind la destinul înfiorător pe care l-a avut – să ajungi să antrenezi Barcelona, să-ți împlinești un vis pe care l-ai avut din copilărie, dar să nu te poți bucura de asta – să luăm aminte! Destinul nu ni-l alegem niciodată. De aceea e bine să trăim viața pe care o avem, atît cît o avem, să mulțumim lui Dumnezeu pentru asta în fiecare zi și să nu visăm la lucruri imposibile. Unii oameni n-ar vrea decît să mai trăiască, indiferent cum.

De multe ori am spus și scris că Tito Vilanova ar merita mai multe rînduri decît cele care îi sînt consacrate, ar merita mai multe laude, mai multe comentari. Din păcate, aceste rînduri au venit, dar nu așa cum ar fi trebuit, ci din pricina unei maladii parșive, care l-a făcut să intre într-un nedorit prim-plan.



Tito Vilanova s-a reapucat de treabă. A făcut-o cu aceeași naturalețe cu care a acceptat să-i ia locul lui Pep Guardiola, într-un moment în care toată lumea vorbea de un final de ciclu și anticipa un transfer de putere către Madridul atotputernicului Mourinho. Naturalețea omului simplu, care nu are nimic în comun cu profilul mediatic al antrenorului de echipă mare, cu un ego demn de un șef de stat, dacă nu cumva mai mult.

Tito Vilanova a mai cîștigat un meci. Poate cel mai greu al existenței sale, împotriva unui adversar pe care, acum un și ceva, îl credea învins. Mai are de tras pînă la victoria definitivă, la fel cum, și în plan fotbalistic, mai are de muncit. S-a întors la muncă însă, pentru că nici un medicament din lumea asta nu e mai util decît posibilitatea de a face ce-ți place și unde îți place. În fața lui stau obiective pe care nimeni nu și le-ar fi asumat astă-vară, dar și obiectivul fundamental al fiecărui individ: viața însăși.

 

În primul an de mandat al lui Guardiola, Tito l-a ajutat să aleagă melodia cu care să-și motiveze jucătorii, în autocar, în vestiar sau la stația de amplificare de pe ”Camp Nou”. ”Viva la vida”, piesa celor de la Coldplay a fost aleasa, iar cei care au mai mers la meciurile Barcelonei în acea perioadă știu că se auzea atunci cînd fotbaliștii catalani ieșeau la încălzire.     ”Viva la vida” e și mesajul pe care-l transmite, astăzi, Tito Vilanova, despre care apropiații spun că ar fi mărturisit că a antrena pe Barcelona e o joacă de copii pe lîngă lupta cu cancerul. O joacă de copii care-l ajută însă extraordinar într-o bătălie de oameni mari.

ERIC ABIDAL. FORȚA DE A ÎNFRUNTA DESTINUL

ERIC ABIDAL. FORȚA DE A ÎNFRUNTA DESTINUL

UPDATE

Pe 30 mai, Eric Abidal şi FC Barcelona au pus capăt colaborării lor. După 6 ani, ceva mai mult de 200 de meciuri, două goluri, o grămadă de trofee, două operaţii reuşite cît două cupe mondiale şi o lecţie de viaţă.

Clubul i-a dedicat un mesaj video de despărţire, iar Eric le+a dedicat tituror celor prezenţi cîteva lacrimi. Şi bărbaţii plîng cîteodată, chiar atunci cînd îi vede toata lumea!

Se spune că nimeni și nimic nu te lovește mai tare decît destinul. Destinul e cel care-ți dictează cursul vieți, iar bucuriile și necazurile merg braț la braț în direcția croită pentru fiecare de undeva de sus. Dar se mai spune că nimic nu e mai important în lupta unui om, indiferent care, decît creierul lui. Nimeni nu poate alege ceea ce i se întîmplă în viață, dar toate lumea poate alege cum i se întîmplă. Atunci cînd creierul trimite mesaje de forță, de încredere, de luptă cu greutățile, cu bolile, misiunea organismului e mai ușoară.

Eric Abidal a pierdut primele sale două finale la Barcelona. Finala Cupei Spaniei și finala Ligii Campionilor, din 2009. La ambele a fost suspendat. El le-a pierdut, dar echipa le-a cîștigat atunci pentru el. Destinul nu i-a fost alături, dar asta nu l-a făcut să-și piardă încrederea. A mers mai departe. Și a primit în schimb acea finală a Ligii din 2011, cînd, într-un gest ce a umplut cu lacrimi milioane de ochi din întreaga lume, Puyol l-a lăsat să primească, în calitate de căpitan al Barcelonei, trofeul, după victoria cu Manchester United.

Eric Abidal a cîștigat însă apoi cele mai importante finale din viața sa. Cele jucate într-un spital, în luptă cu o teribilă boală. Cînd a crezut, dupa prima operație, că victoria e definitivă a venit a doua. A trecut și peste ea, iar acum destinul pare să nu i se mai împotrivească.

Vestea că Eric Abidal a primit avizul medicilor pentru a se putea reîntoarce la antrenamentele primei echipe e cea mai bună lecție de viață pe care o poate da cineva. Indiferent de loviturile primite, Eric a mers înainte, și-a privit destinul în ochi și a zîmbit. Așa cum a făcut-o atunci cînd și-a anunțat colegii că trebuie să facă un transplant de ficat. În timp ce mulți aveau un nod în gît, el zîmbea și le promitea că se va întoarce, așa cum o făcuse deja la prima operație, rugînd apoi să nu-i ocupe nimeni locul din vestiar.

Puțină lume știe că Abidal a jucat cîteva meciuri fiind pe deplin conștient ce urmează, pentru că fusese informat de medici că are nevoie de transplant, căci regenerarea ficatului său, dupa prima operație, nu reușise pe deplin. A făcut-o cu un randament magnific, fără să se dea deoparte de la efort, într-o perioadă grea pentru echipă, cînd se încerca recuperarea distanței față de liderul Real Madrid. Destui ar fi căzut pradă depresiei, și ar fi fost explicabil, nu-i așa?

De unde vine această forță? Posibil de la profesionalismul din interiorul său.  Dar un sportiv nu se naște profesionist, se face pe parcurs. Adevărații profesioniști știu să treacă peste toate greutățile, știu să se ridice atunci cînd pierd și s-o ia de la capăt. Ei sînt cei ce reușesc în carieră și în viață. Cred totuși că la Abidal e vorba de altceva. E acea pasiune pentru sportul ce i-a condiționat viața, o viață pe care, acum, nu și-o poate imagina fără acest sport. Credeți că Abidal face toate astea pentru bani? Să fim serioși.

Eric Abidal e un exemplu de ceea ce înseamnă să lupți pentru ceea ce iubești mai mult. Să nu disperi, să nu cedezi, să nu lași lacrimile să-ți invadeze sufletul și deznădejdea să pună stăpînire pe mintea ta. Trecutul nu mai contează, viitorul e întotdeauna incert, prezentul e cel mai important lucru din existența unui om.

Se mai spune că în viață poți să fugi de orice, dar nu de realitate. Trebuie să alergi paralel cu ea și s-o privești ca pe un partener de drum. Altfel riști ca ea să te depășească.

 

P.S.
Ce trista ironie a sorții. La o zi după după ce primiseră o veste buna, fanii Barcelonei s-au trezit miercuri dimineață cu una extrem de proastă. Se pare că boala lui Tito Vilanova, cel ce a asigurat cu atît de mult succes continuitatea după plecarea lui Guardiola, a recidivat. E vorba de o tumoare, canceroasă se pare, ce fusese operată anul trecut, exact înainte de un Clasico cîștigat de Barcelona cu 3-1 pe ”Bernabeu”. Sînt momente cînd viața te trage de mînecă și-ți domolește euforia.
Cred ca tot ceea ce am scris mai sus cu privire la Abidal se poate translata spre Tito Vilanova. Acest tur de campionat aproape perfect pe care l-a avut cu echipa sa trece în plan secund. Abia acum urmează pentru el meciurile cele grele.
Ce se va întîmpla mai departe cu Barcelona vom vedea. Toată lumea vrea să știe cine îi va lua locul lui Tito pe perioada absenței sale, dar cred că e cel mai puțin important lucru în aceste momente.

BARCELONA CU ŞI FĂRĂ MESSI

BARCELONA CU ŞI FĂRĂ MESSI

UPDATE 28 decembrie

Anul 2012 s-a încheiat cu bine pentru Lionel Messi. Nici pentru el, nici pentru noi, sfîrșitul lumii n-a venit. 91 de goluri marcate într-un an reprezintă o bornă ce va fi greu de atins de cineva în viitor. Recunoscut ori nu de FIFA și UEFA, recordul va rămîne menționat de fiecare dată cînd cineva se va apropia de aceste cifre.
Vă invit să priviți mai jos felul în care Messi a marcat aceste 91 de goluri. Veși descoperi, în această imagine publicată pe www.fcbarcelona.cat, contra cui, unde și de unde pe teren au fost marcate aceste goluri, dar și cine au fost cei care l-au ajutat pe argentinian să marcheze, prin pasele lor decisive.

Apoi vă invit să le revedeți. Eventual să vă alegeți golul preferat. Eu unul rămîn cu cel ce are numărul 51, marcat într-un meci cu Brazilia.

Și acum vă invit să citiți textul e mai jos, scris imediat după meciul cu Benfica, din Champions League. Cînd destinul lui Messi a intersectat, pentru o fracțiune de secundă, drama unei accidentări extrem de grave. A fost ca și cum, pe autostradă vieții aflîndu-se, mașina de lux numită Messi a atins banda de siguranță. Zgomotul acela a îngrozit pe toată lumea. Din fericire, cel ce are în grijă, de acolo de sus, de destinul acestui băiat, a redresat imediat situația și totul a revenit la normal.
A fost, poate, un moment de neatenție. Destinul nu obișnuiește să aibă însă astfel de momente. Mai degrabă a fost o atenționare. În viață orice e posibil.

6 decembrie 2012

Ar fi trebuit să fie faza care să lumineze o partidă cenușie, o partidă pe care Barcelona parcă n-a vrut s-o joace și s-o cîștige. Ar fi trebuit sa fie o fază ca oricare alta, o fază pe care am mai văzut-o de zeci de ori: Messi scăpat singur spre poarta adversă, față în față cu portarul. De cele mai multe ori o fază terminată cu gol.

De data asta a fost altfel. Faza de poartă s-a terminat într-o liniște uluitoare.

Stadionul a tăcut pur și simplu. Nu că de regulă pe Camp Nou e o atmosfera incendiară, căci nu e nici măcar la meciul cu Real. Dar nu era vorba de liniștea dată de tribune goale ori de spectatori liniștiți, era o liniște vecină cu teroarea, cu groaza, o liniște aterizată pe Camp Nou ca un viscol ce a criogenat orice urmă de viață. Daca nu era tîrziu în noapte, aproape că s-ar fi putut auzi mașinile ce treceau prin fața stadionului, paharele sparte la barul hotelului Princesa Sofia, de peste drum, ori plînsetul nou-născuților la maternitatea din apropiere.

Sînt exagerări, evident. Însă groaza de pe chipurile spectatorilor, îngrijorarea jucătorilor din teren și preocuparea lui Tito Vilanova nu sînt. La fel și asteptarea de după, cu oameni din toată lumea străbătînd internetul pentru a descoperi ceva. De bine sau de rău, orice. Cei de la Barcelona, conștienți probabil de nivelul de așteptare, au căutat să dea știri cît mai repede. Iar propoziția „no es gran cosa” publicată pe twitter de un ziarist de la Radio Catalunya, a fost probabil cea mai distribuită.

Miercuri seara, lumea la Barcelona a conștientizat un lucru important: a-l avea în lot pe cel mai bun fotbalist din lume implică și posibilitatea de a-l vedea accidentîndu-se. E o lege a fotbalului, iar Messi nu e ca un cadou de Crăciun pe care-l primești și pe care-l pui bine, undeva unde să nu poată fi stricat de cineva. Messi e fotbalist și e supus regulilor jocului. Iar Barcelona, ca echipă, de asemenea. Chiar dacă Barcelona fară Messi e greu de imaginat, această posibilitate există, iar miercuri a fost foarte aproape să devină realitate.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Negru Eduard on NIMIC DE ROMÂNIANoi deocamdat? sunt departe de a în?elege fotbalul ,mereu oamenii compara juc?torii actuali cu genera?ia de aur,mereu tr?im în trecut [...]
  • Razvan on ETERNUL ȘI FASCINANTUL CRISTIANOCristiano ar fi o a doua variant?. Cred c? psg ar trebui s? se uite exact ca Marseille în 91. [...]
  • nm.bradu on KANE, ”NOUARUL” CU ZECEStiu ca la noi (si, sincer, si pe afara) drepturile animalelor sunt o gluma, iar lumea spune ca "ce, ma, [...]
  • Vlad on MESSI ȘI BALOANELE SALECu tot respectul domnule Niculescu.Daca mâine Leipzig, Augsburg, Freiburg sau Hertha joaca împotriva oric?rei echipe na?ionale din America de Sud [...]
  • Viorel Costiniuc on MESSI ȘI BALOANELE SALEIn mare parte, vinovatii acestei mari minciuni a fotbalului, este presa care il umfla nejustificat pe Messi. Nu exist? o [...]
Twitter
Arhivă