MESSI, GUARDIOLA ȘI RELAȚIA LOR SPECIALĂ!

MESSI, GUARDIOLA ȘI RELAȚIA LOR SPECIALĂ!

Manchester City era chemată, în returul cu Barcelona de pe ”Camp Nou”, să apere onoarea Angliei în Champions League, să țină cît de sus poate steagul Premier League în competițiile europene. De apărat a apărat, dar nu Manchester City, ci Joe Hart. Și nu onoarea Angliei în competiție, ci a lui Manchester City în acest meci. Fără Joe Hart, scorul putea lua proporții chiar scandaloase, iar eliminarea campioanei Angliei din Liga rezervată celor puternici putea deveni de-a dreptul penibilă. Hart, care nu e totuși un portar oarecare, a făcut, probabil, cel mai bun meci al carierei, ceea ce, să recunoaștem, e bizar, într-o partidă pierdută și într-o dublă manșă în care echipa sa e eliminată. Ca portar la City, o forță în Premier League, Hart nu beneficiază prea des de șansa de a avea 10 intervenții salvatoare în 90 de minute.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Despre lipsa echipelor din Premier League în ”sferturile” Champions League, cu altă ocazie. Mai ales că nu e prima dată în ultimii ani. N-ai cum totuși să scrii un text despre acest Barcelona-Manchester City fără să începi și să termini cu Messi. Am comentat sute de meciuri ale lui Messi, inclusiv cele în care marca goluri decisive, dar puține au fost cele în care argentinianul să fie atît de complet. Există o categorie de oameni care-l idolatrizează pe Messi. Există și o categorie de oameni care nu-l suportă pe Messi. E dreptul lor, chiar dacă cea din urmă categorie n-are foarte clare motivele. (Cam așa se întîmplă și cu Cristiano Ronaldo, asta pentru că tot vine Clasico). Dar nu cred că există cineva care să aibă ce să comenteze după reprezentația argentinianului cu City. De la cei din urmă, cel mai des auzeam teoria cum că Messi n-ar fi cine știe ce fără Xavi și Iniesta. Un non-sens, o prostie în cele din urmă, pe care nici n-are rost s-o comentez. Alții, dar din aceași categorie, spuneau cu aer savant că Messi n-ar face niciodată față într-un campionat ca al Angliei. Ceea ce, reamintindu-mi ce le-a făcut celor de la City miercuri seară, dar și altor echipe din Anglia pe care le-a întîlnit, mă face să rîd. Și să-mi reamintesc ceea ce a spus Xavi, care consider că se pricepe la sportul asta mai bine ca mulți, anume că-n Premier League, Messi ar fi mult mai bun decît e acum. Se referea și la fundașii din Premier League, care pot fi una dintre explicațiile problemelor pe care echipele de acolo le au în Europa.

Paranteză. Luați fundașii centrali din Premier League și încercați să-i comparați cu cei din Primera, Serie A, Ligue 1, chiar și Bundesliga și veți descoperi că am dreptate. Pînă și Vincent Kompany, care mi se părea cel mai bun fundaș central din Premier League, a fost aproape vulgar în dubla cu Barcelona. Despre faptul că la City e titular Demichelis, ba i s-a și prelungit contractul, zău că nu mai are rost să comentez. Bine măcar că nu mai e Lescott. Cînd United și Chelsea au jucat finala engleză de Champions League, triunghiurile defensive erau Vidic-Rio-Scholes vs Terry-Carvalho-Makelele. Uitați-vă la cei e azi, luați pe bani înfiorător de mulți, și găsiți o cauză a declinului. Paranteză închisă.

Înapoi la Messi. Într-un meci în care n-a dat gol, Messi a fost colosal. Barbar, ca să citez titlul din ”El Mundo Deportivo”. La ei are un pic alte conotații decît la noi. Nu știu dacă e cel mai bun Messi pe care l-am văzut vreodată, dar cu siguranță e cel mai matur. La începuturile lui, Messi era un talent imens, făcea totul din instinct, dar era cam haotic, plus că se și accidenta des. Era mic, aproape un copil devenit brusc superstar, avea o viață cam dezordonată. Cînd a venit antrenor, Guardiola a intuit ce poate să scoată din acest talent, dar a și înțeles că trebuie să-l protejeze. Cheia plecării lui Ronaldinho de la Barcelona aici trebuie căutată. Messi era un pic complexat de Ronaldinho, ceea ce zău dacă nu era firesc. Dar începuse să-l urmeze și în viața personală, de zi cu zi, în excesele sale, aspectul care i-a dăunat enorm lui Ronaldinho. Mă gîndesc și acum și mi se face pielea de găină ce-ar fi fost dacă Ronaldinho ar fi fost genul de brazilian serios, bisericos, și ar fi putut juca mai mult alături de cea mai bună versiune a lui Messi! Pep l-a protejat pe Messi forțînd plecarea lui Ronaldinho, la fel cum mai tîrziu a făcut cu Ibrahimovici.

Cu Guardiola, Messi a adăugat la talent și instinct o capacitate tehnică ce amintea de Maradona și o forță fizică de invidiat. Cea din urmă bazată pe regimul alimentar pe care Pep îl convinsese că trebuie să-l țină, unul lipsit de excese culinare. Într-un fel, Messi e copilul, fotbalistic vorbind, al lui Guardiola, e produsul său cel mai de preț, mai de preț decît toate trofeele cîștigate, depășindu-i, cred, așteptările puse în el în acea vară a lui 2008, cînd l-a lăsat să plece la Olimpiadă, pentru că l-a văzut că-și dorește asta, și l-a cîștigat de partea sa. Definitiv și, zic eu, irevocabil. Cred că nici unul nici celălalt nu-și doresc un duel Barcelona-Bayern prea curînd.

Pentru Messi, plecarea lui Pep a fost un șoc. Unda seismică s-a resimțit ceva mai tîrziu, un sezon, cel al lui Tito Vilanova, l-a dus din inerție, poate și pentru relația specială pe care o avea cu Tito. Atunci s-a accidentat și nimic n-a mai fost la fel. În această perioadă însă, măcinată de probleme fizice, psihice și de obsesia Cupei Mondiale, Messi a învățat ceva. Arta de a-și doza efortul și de a-și servi coechipierii. De a citi jocul în profunzime, nu doar atunci cînd îi vine mingea. Tot în această perioadă, în viața lui a apărut un copil, iar maturizarea a fost deplină.

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

Acum, cu forțele fizice aproape de maxim, Messi e în versiune completă. Îl vedem recuperînd mingi la marginea careului propriu, de neimaginat în trecut. Iar pasele au devenit strălucitoare, cîteodată mai strălucitoare ca golurile. Mereu a fost și un pasator, dar nu întotdeauna interpreta corect această parte a partiturii, nu întotdeauna pasa cînd trebuie și cui trebuie. Acum știe. Acum, Messi știe și poate, știe că poate, poate pentru că știe. Iar dacă e cineva care să înțeleagă asta, cu siguranță acela e Pep Guardiola. Priviți din nou reacțiile lui Pep la reușitele lui Messi de miercuri seară. Așezat pe locul său tradițional, cel de socio, în sectorul 305, ceva mai sus decît loja VIP și ceva mai jos decît masa presei (motiv pentru care a și fost depistat repede de camerele tv), Guardiola n-a părut antrenorul unei rivale precum Bayern, scorțos, serios și notîndu-și tot felul de lucruri. Reacțiile sale la isprăvile lui Messi, nedisimulate, căci nu e un actor totuși, au fost cele ale unui părinte care-și vede copilul, de care i-a fost dor, reușind. Și care, îndrăznesc să spun, tare ar mai vrea să lucreze din nou cu el, mai ales acum, la forma la care a ajuns.

Acest text nu se vrea unul elogios la adresa lui Messi. Ar fi redundant, s-au scris prea multe, căci Messi e un ucigaș al superlativelor, un asasin al adjectivelor. Mai demult, scriam că atunci cînd Messi dă un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Acum, cred că lucrurile s-au schimbat. Cînd Messi dă o pasă colosală, adjectivele se strîng unul lîngă altul și se luptă pentru a fi alese în propoziție și alăturate lui Messi.

Acest text se vrea pur și simplu a fi o constatare. Niciodată nu ești atît de bun încît să nu poți deveni și mai bun.

P.S

Urmează El Clasico, duminică seară. N-am mai simțit de mult o asemenea stare de tensiune în jurul acestui meci. Toată lumea îl așteaptă, toată lumea vrea să-l vadă. Audiențele se anunță uriașe, iar prețurile la bilete au ajuns, aveți AICI un exemplu, la cote amețitoare. Un loc în sectorul în care a stat Guardiola se vinde acum cu 1200 de euro, dar există și bilete cu 3000, chiar și 4000 de euro, care nu oferă altceva decît locul în stadion și posibilitatea de a vedea show-ul din teren. Toată lumea așteaptă reacția lui Cristiano Ronaldo. Pe a lui Messi, după cele două Baloane de Aur ale portughezului, o vedem. E rîndul lui Cristiano acum.

P.S 2

La final, pentru cei care poate n-au văzut sau pentru cei care vor să revadă, adaug un film cu momentele lui Messi din meciul cu Manchester City. Reacția comentatorilor englezi e cît se poate de firească în contextul dat:

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

 

”MESSI CLUB BARCELONA” – MANUAL DE UTILIZARE

”MESSI CLUB BARCELONA” – MANUAL DE UTILIZARE

Avem un Messi, cum procedăm? Parafrazînd o rubrică dintr-o revistă de la noi, întrebarea și-o pun nu doar adversarii Barcelonei, care au în Messi cel mai important reper atunci cînd își calculează strategia defensivă, ci și cei de la Barcelona. Antrenorii în primul rînd. De la Guardiola încoace, care l-a scos la masă pe Messi în primele sale zile ”in charge”, căutînd în primul rînd să-i înțeleagă felul de a fi, toți cei care s-au așezat pe banca Barcelonei după plecarea lui Pep au avut această problemă. Poate mai puțin Tito Vilanova, numai că, din nefericire, tocmai cel care se presupune că trebuia să aibă cea mai bună relație posibilă cu starul argentinian n-a apucat s-o pună în aplicare, din cauza unui destin nemilos și nedrept.

”Messi Club Barcelona” e o găselniță jurnalistică mai veche. Dacă ar exista, vezi titlul acestui articol, un manual de ultilizare a relaților cu Lionel Messi ar fi bine. Numai că nu există. E limpede că pe Messi nu ai cum să-l privești ca pe un fotbalist oarecare. Cei care pretind, fără să fi călcat vreodată într-un vestiar sau fără să fi avut vreodată tangențe cu lumea fotbalului mai departe de ecranul televizorului, cei care pretind deci că Messi trebuie tratat ca toți ceilalți jucători din lot sînt într-o mare eroare. Nicăieri nu se întîmplă asta, iar capacitatea antrenorului de a gestiona o astfel de relație cu cel mai important și, în consecință, cel mai capricios fotbalist pe care-l are la dispoziție îi aduce sau nu beneficii. După acea cină, Guardiola a știut cum să-l ia pe Messi astfel încît să-i impună și ce să mănînce la micul dejun. A înțeles că-și dorește neapărat să meargă la Olimpiada de la Beijing și l-a lăsat să plece, deși erau primele sale săptămîni ca antrenor și avea mare nevoie de cel mai important om al său. Messi s-a dus la Beijing, a cîștigat aurul, s-a întors fericit, extrem de motivat și oarecum obligat față de Pep, iar în anii ce au urmat relația lor a funcționat perfect, în avantajul ambilor și al echipei.

BILETE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Luis Enrique a venit la Barcelona după o experiență oarecum nefericită cu Francesco Totti, la Roma. Care nu l-a ajutat în cele din urmă, dimpotrivă. Caracter puternic, ușor încăpățînat și cu certe deficiențe de comunicare cu jucătorii (a spus-o Bojan, unul dintre cei cu care a lucrat la Roma) Luis Enrique a vrut să se impună chiar în fața starului echipei. Și-a arătat mușchii, după care s-a îmbrăcat și a plecat. De tot. Lumea a crezut că învățat cîte ceva din acel eșec, dar semnele de întrebare au apărut după dezvăluirile din presa catalană referitoare la conflictul pe care l-ar fi avut cu Messi. Chiar dublu conflict, căci se pare că au fost două înfruntări între Luis Enrique și Messi. Chit că ambii au dezmințit, iar Messi a dat chiar și un interviu pe această temă, mi se pare limpede că a fost ceva acolo. Cînd un ziar de casă al Barcelonei cum e ”Sport” face astfel de dezvăluiri ”top secret” e greu de crezut că totul e inventat. Poate un pic înflorit, sigur cu ceva interese, căci vor fi alegeri la vară, dar inventat nu.

Vă amintiți povestea de acum vreo doi ani, cînd Marca scria despre conflictul apărut între Jose Mourinho pe de-o parte și Iker Casillas și Sergio Ramos pe de altă parte. Am scris la vremea respectivă despre acel conflict și despre un soi de ultimatum dat de cei doi fotbaliști, ceva de genul ”ori el, ori noi”. Deși mulți n-au crezut atunci și au comentat apoi pe principiul ”dacă eu nu cred sigur nu s-a întîmplat”, lucrurile s-au confirmat ulterior, iar plecarea lui Mourinho a arătat că Marca nu inventase. Poate doar înflorise, dar nu inventase. Despre relația dintre ziarele de sport din Spania și cluburile mari se poate scrie și vorbi mult. Presa știe multe, căci în fiecare vestiar există personaje mai prietene cu ziariștii și dornice să ofere informații. La vremea lui, Guardiola îl bănuia pe Fabregas că ar fi ”furnizor” și ceruse chiar să fie transferat, iar refuzul conducerii s-a constituit într-unul dintre motivele divorțului dintre Pep și Barcelona. Asta și ca o posibilă explicație a plecării lui Fabregas din vara trecută. Dar nu ăsta e subiectul.

Revenind la Luis Enrique și Messi, n-avem cum să știm sigur ce s-a întîmplat între ei. Ci doar să bănuim că după acel meci cu Real Sociedad de pe ”Anoeta” a mai existat o a treia discuție, iar lucrurile s-au calmat. Poate că Luis Enrique și-a dat seama că Messi e mult mai important pentru echipă chiar decît el și a acționat în consecință. De atunci, Messi e omul numărul unu al Barcelonei la fiecare meci, poziția lui în teren s-a schimbat oarecum, iar atitudinea de asemenea. La acest din urmă aspect poate că a contribuit si cîștigarea Balonului de Aur de către Cristiano Ronaldo, care trebuie să-l fi mobilizat la maxim pe argentinian. Competiția dintre ei continuă, iar dacă Ronaldo a înțeles acum doi ani că trebuie să-și schimbe atitudinea din afara terenului, poate că și Messi a priceput că ar fi bine să și-o schimbe puțin pe cea din teren, din timpul jocurilor. Cînd lui Messi îi iese jocul, Barcelonei îi merge bine. Cînd Messi e fericit, Barcelona e mulțumită.

BILETE LA TOATE MECIURILE LUI ATLETICO MADRID DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

O să mă refer puțin, pe final, la jocul dintre Barcelona și Atletico, din Cupa Spaniei. Învins în meciul de campionat de Luis Enrique, un eșec tactic pe care de foarte puține ori l-a trăit în ultimii ani, Diego Simeone a reaționat în consecință și a umblat la manualul de utilizare anti-Messi. Atletico și-a făcut jocul obișnuit pentru o dublă manșă, ducînd meciul spre un 0-0 cu rezolvare pe ”Calderon”. Barcelona a avut doar 5 minute electrizante, primele, apoi s-a lovit de acel zid ”made in Simeone”. Asocierea cu Marele Zid din China e și mai la modă acum, de cînd un miliardar chinez a preluat 20 de procente din acțiunile campioanei Spaniei. Simeone i-a orientat spre stînga pe Koke și Arda Turan, nu din intîmplare, căci acolo pierduse meciul de campionat, cu experimentul, falimentar atunci, Jesus Gamez plus Tiago. De fiecare dată cînd Messi primea mingea se trezea cu trei oameni în fața lui și primea doar ajutorul lui Dani Alves, care a jucat cu totul altceva decît de obicei, mult spre centru, pe poziția normală a lui Xavi. Dani Alves e un subiect care ar merita comentat în săptămînile următoare, căci mi se pare că Barcelona ar trebui să încerce să-l păstreze.

Dar la fotbal se întîmplă să apară și neprevăzutul. Nu totul e în manuale. O confuzie în propriul careu, o fază judecată și jucată superficial de Juanfran, un penalty ratat în primă fază și un gol care face ca returul să se schimbe complet. De la excelentul 0-0, care o împingea tot pe Barcelona să atace în retur, Atletico s-a trezit în situația de a fi nevoită să dea două goluri pentru a se califica. Situație ușor inedită în mandatul lui Simeone, căci Atletico rezolva în general calificările în deplasare. Cu atît mai interesant devine returul de pe ”Calderon”.

BILETE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION ÎN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

CÎND MESSI E SUS, BARCELONA E SUS

CÎND MESSI E SUS, BARCELONA E SUS

Ideea din titlu are o continuare logică: atunci cînd Messi e jos, Barcelona e jos. Fraza poate fi interpretată în orice fel doriți. Eu nu m-am referit însă la jocul lui Messi în general, ci strict la poziția pe care Messi o are în teren. Cînd Messi e sus înseamnă cînd argentinianul e în zona careului advers, cînd Messi e jos înseamnă cînd el coboară aproape de centrul terenului, chiar în jumătatea sa. Ambele situații se referă la momentul în care el primește mingea.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Anul 2013 a fost unul dintre cele mai nefaste din cariera lui Leo Messi. Accidentările s-au ținut scai de el încă din primăvară, refacerea n-a fost cea corespunzătoare, nici măcar în vacanța de vară, căci, dacă vă amintiți, Messi a făcut zeci de mii de kilometri pentru a juca tot felul de partide caritabile, anulîndu-și astfel posibilitatea de a oferi corpului său o relaxare necesară, dar și, mai apoi, o pregătire adecvată. Acele turnee caritabile, pe care mulți le pun în cîrca lui Jorge Messi, tatăl fotbalistului, în grija căruia stă cariera fiului, cu tot ce înseamnă ea, inclusiv problemele de natură financiară, l-au tras mult în jos, iar urmările s-au văzut. Probabil cea mai bună decizie a șefilor Barcelonei din ultimul timp a fost trimiterea lui Messi pentru două luni în Argentina, unde a avut într-adevăr ocazia să facă tot ceea ce n-a putut face în vară: acumulări. Încărcare, așa cum, mai nou, se numește. Beneficiind și de clima călduță din America de Sud în acea perioadă, Messi s-a putut reface și a putut începe anul 2014 așa cum trebuie.

Mie mi se pare că, din punct de vedere fizic, Messi e bine. Încă nu foarte bine, dar nici departe de acest stadiu. Am văzut sprinturi, am revăzut ruperile de ritm pe care le avea și pe care le cam pierduse în ultimele 8-9 luni. Musculatura lui Messi e aparte și ar necesita un articol separat, pe care poate că-l voi face cît de curînd. Din acest punct de vedere, lucrurile merg în sens pozitiv.

Mă întorc totuși la ideea din titlu. Și repet, pentru cei care încă n-au înțeles-o, că ea se referă strict la poziția din teren. Messi adevărat, cel care generează panică pentru rivali, e cel care primește mingea între linii, dar foarte aproape de careul advers. Acolo ruperile sale de ritm și schimbările de direcție pot destabiliza orice apărare, cu consecințe în derularea ulerioară a acțiunii din partea lui, sau din partea unui coleg, eliberat de marcaj pentru că adversarul direct se repede să-l închidă pe Messi.

Revedeți faza golului marcat de Messi la San Sebastian! Observați cîți adversari se află în jurul lui și studiați cît de libere sînt zonele din stînga și dreapta sa. Din acel moment, continuarea îi aparține lui Messi. De cele mai multe ori alege să tragă, dar de foarte multe ori pasează pentru un coechipier și de foarte multe ori îl lasă în situație de gol. Revedeți golurile marcate de Messi la Sevilla! Și apoi revedeți meciul cu Valencia de pe teren propriu sau meciul cu Levante, din deplasare. Și veți vedea că-n acele partide, Messi a fost de cele mai multe ori în zona centrului terenului, ca inițiator al fazei. Sigur, și de aici poate face lucruri senzaționale, de genul paselor decisive. Dar parcă mult mai periculos este în prima situație, situația din ultimii ani, căci ea are în spate rezultatele obținute de echipă și de el.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:

Există o glumă în rândul spectatorilor de fotbal: ”el centrează și tot el dă cu capul”. Acolo și rămîne, la stadiul de glumă. În fotbalul de azi nu prea mai există fotbaliști care să înceapă de la centrul terenului și să rezolve o fază de atac. Cu marcajul de azi, am destule dubii că Maradona ar fi dat acel gol magic Angliei. Nu cred că, de exemplu, Gerrard îl lăsa așa ușor să treacă pe lîngă el, fără măcar să-l faulteze.

Atunci când Messi coboară la centrul terenului, are în fața sa, de regulă, 9 adversari. Dacă nu cumva 10, cîteodată și 11. Un al doilea Messi nu există, ca să rezolve ceea ce începe el. Nici măcar Neymar nu are în acest moment capacitatea de a crea panică așa cum face Messi atunci cînd primește mingea între linia de mijloc și linia de fund a adversarului, undeva la 18-20 de metri de poartă. Cam așa se întîmpla în ultimele luni ale lui Rijkaard, până cînd Guardiola și-a dat seama de problemă și a rezolvat-o. Mai întîi readucîndu-l pe Messi aproape de careul advers, în banda dreaptă, apoi a revoluționat-o de-a dreptul, mutîndu-l pe Messi în zona centrală.

Acum cîțiva ani, Juan Manuel Lillo, cel de la care, se zice, a învățat Guardiola foarte multă teorie, chit că Lillo n-a avut niciodată șansa de a muta teoria în practică, spunea despre Messi că obișnuiește să joace acolo unde vrea, unde-i place. Mai exact unde-i convine. Cînd Messi cobora spre centrul terenului, era limpede că nu-i convenea ceva, nu-i convenea cum acționează colegii săi. La San Sebastian, l-am văzut foarte rar în acea zonă atunci cînd Barcelona avea posesie. Sigur Tata Martino a sesizat și el ceea ce a observat toată lumea. Astfel că a ales să joace un meci complicat cu cea mai bună formulă din perioada Tito Vilanova, cea cu Xavi, Iniesta, Fabregas și Messi în același timp pe teren. Prima și ultima dată cînd a făcut-o în acest sezon a fost meciul cu Real Madrid de pe ”Camp Nou”. Atunci i-a ieșit, acum, la San Sebastian, i-a ieșit. E de presupus că va continua pe aceeași linie.

Și am mai observat ceva la acest meci. Poate a fost doar o chestiune de moment, vom vedea, cred, mai bine cu Manchester City. Atunci cînd Sociedad făcea presing foarte sus, pe fundașii centrali ai catalanilor, nu mai cobora Sergio Busquets între ei, ci Xavi ca să înceapă acțiunea. Se obținea astfel o ieșire curată din apărare, căci Xavi are știința de a nu pierde mingea, dovadă că Sociedad n-a făcut nici o intercepție în astfel de situații. Fabregas îi lua imediat locul lui Xavi, lîngă Iniesta și Busquets, astfel că Messi putea sta liniștit acolo, în față, unde crează panică.

L-am criticat deseori pe Tata Martino pentru letargia de care dă dovadă, pentru lipsa ideilor. De data asta trebuie lăudat. Rămîne de văzut dacă va continua pe această linie și după revenirea lui Neymar, căci atunci Pedro sau Alexis își vor cam pierde locurile de titulari.

P.S.

Avem așadar încă un ” El Clasico” în această primăvară. Va fi un meci special, căci orice finală, orice meci cu un trofeu pe masă, într-un oraș neutru, e special din toate punctele de vedere. Am trăit pe viu ultima finală dintre cele două, tot la Valencia, cum probabil va fi și acum, așa că știu ce spun. Absența lui Mourinho cred că va ajuta ca această partidă, ce se va disputa, teoretic, în Vinerea mare, să beneficieze de un climat mult mai calm.

 

BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:

 

DESPRE POSESIE, STIL, INIESTA, SALARIU ȘI PRINCIPIUL DOMINOULUI

DESPRE POSESIE, STIL, INIESTA, SALARIU ȘI PRINCIPIUL DOMINOULUI

O să încerc să ating în cele ce urmează două subiecte, diferite clar ca temă, dar legate ambele de FC Barcelona. Și totuși, dacă vorbim despre posesie, n-avem cum să nu ne gîndim și la Iniesta, iar dacă vorbim despre Iniesta n-avem cum să nu atingem subiectul delicat al salariului pe care și-l dorește, iar dacă vorbim despre salariile de la FC Barcelona ajungem la principiul dominoului. Dar și la Cristiano Ronaldo. Toate se leagă în fotbal, veți vedea.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Să le luăm pe rînd. În week-end s-a întîmplat un eveniment. După 316 partide consecutive, Barcelona ju a mai avut posesie superioară adversarului. Mai exact, a pierdut la acest capitol meciul cu Rayo Vallecano, scor 48 la 52, de procente, evident. Despre faptul ca Real Madriul lui Schuster fusese ultima echipă care să ia la posesie Barcelona ați aflat, poate, tot de pe acest blog, înca din ianuarie, la un articol despre Sneijder. Oricum, și dacă ați aflat atunci și dacă știați de dinainte tot n-ați dat, sînt sigur, prea mare importanță acestui aspect. Să spui că Barcelona are posesie mai bună ca adversarul, indiferent cine a fost acesta, devenise o formulă redundantă, era cumva de la sine înțeles.

Paradoxul face ca acest eveniment notabil al pierderii posesiei să vină la o victorie cu 4-0 în deplasare. Probabil că sînt destui cei care nu mai înțeleg nimic. Pierzi raportul posesiei cu Rayo, dar cîștigi cu 4-0, ai în schimb raport favorabil cu Bayern Munchen, dar pierzi cu 4-0.

Cînd vorbeam de posesie la Barcelona, vorbeam de un stil de fotbal. Inventat de Ajax-ul anilor 70, perfecționat pînă aproape de perfecțiune de Barcelona lui Guardiola, între 2008 și 2011. Acel ”catenaccio cu posesie” prin care Barcelona a cîștigat atîtea trofee în aceste 3 sezoane s-a cam stins odată cu plecarea mentorului său. Imediat după meciul cu Ajax din Liga Campionilor, scriam aici despre o jumătate de repriză în care Barcelona s-a apărat în propria jumătate iar mingea a fost a olandezilor. Speculam atunci că a fost o strategie impusă de Gerardo Tata Martino. Și acum cred același lucru. Anume că Barcelona încearcă o schimbare de stil, din mers, nimic revoluționar sau convulsiv, doar o chestiune de rentabilizare. Rămîne să ne convingem în meciurile următoare. Pînă la anumite explicații, vă invit să vedeți momente din meciul cu Ajax în care se vedea o Barcelona cu totul altfel decît ne obișnuisem și în care pînă și Messi are o altă poziționare:

În cel de-al doilea filmuleț, se văd foarte clar cele două linii de 4 despre care aminteam în articolul de analiză a primei etape din Champions League. Care să fie contribuția lui Tata Martino? Cu siguranță există și e posibil ca un om ce vine din afară, primul practic ce iese din tiparele ultimilor antrenori ai Barcelonei, olandezi sau din cadrul clubului, să fi observat asta în timp ce se uita, cu alți decît un telespectator obișnuit, la meciurile Barcelonei. A observat ceva ce a observat toată lumea, ceva ce am discutat și noi la Fotbal European de zeci de ori. Anume că Barcelona lui Tito Vilanova, chiar și cea alui Pep din ultimul an, nu mai face acel pressing feroce atunci cînd pierde mingea. Martino și-a asumat încă de la început această misiune, de a încerca să readucă acest pressing. De încercat a încercat și s-a văzut asta, dar e posibil ca rezultatele să nu-l fi mulțumit, mai ales că jucătorii de acum au alte caracteristici față de jucătorii de atunci. A dispărut Eto`o, cu al său efort considerabil, s-a mai diluat  și capacitatea lui Pedro de a alerga constant, Messi e mai mereu spre centrul terenului, astfel că prima consecință a pierderii balonului era o Barcelona lărgită pe o suprafață mare de teren, expusă contraatacurilor, în special dacă echipele adverse, vezi Bayern, știau să profite de spații.

Pe undeva e un paradox. Barcelona încearcă să devină și o echipă reactivă, ce se bazează pe contraatac, pe pase lungi, pe degajări ale portarului. La Guardiola, Valdes avea indicația să joace mereu cu pasă, la Tata Martino el degajează fără dubii. Cu alte cuvinte, caută să nu-și expună echipa la riscuri inutile. Iar ca el procedează și ceilalți jucători. Paradoxul e că în vreme ce Barcelona caută să se transforme într-un Bayern din sezonul trecut, Bayern-ul lui Guardiola de azi încearcă să devină Barcelona de acum 3 ani. E tare interesant cine va reuși mai bine.

BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:

Rămînem la Barcelona. Și trecem la Andres Iniesta. Fără legătură cu subiectul de mai sus, deși Iniesta e clar unul dintre cei pe care noul stil nu prea îi avantajează. Vorbim de salariu și de contract. Pe scurt, căci informațiile sînt și contradictorii și aruncate special pe piață. Contractul lui Andres Iniesta expiră în vara lui 2015. Doi ani fără 3 luni, așadar. Timp ar mai fi pentru discuții, vor spune cei învățați cu amatorismele de la noi. Deja la Barcelona se simte o oarecare presiune, iar marea greșeală a catalanilor e că nu i-au prelungit contractul lui Iniesta acum o lună. Așa cum au făcut cu Busquets. Trebuia cu el să înceapă și apoi cu Busquets. S-au bazat probabil că Andres e un băiat bun, de mare caracter, ceea ce e perfect adevărat.

Între timp însă a apărut o problemă: Cristiano Ronaldo. Căruia i s-a prelungit contractul și mărit considerabil salariul. Efectul de domino de aici apare. E limpede pentru toată lumea că nu va trece mult timp și i se va mări salariul și lui Messi. Cine crede că în ziua de azi fotbaliștii au o slăbiciune pentru culori, club, imn sau suporteri și admit sa facă, financiar vorbind, compromisuri, ori e tare credul ori joacă un rol prost. Mi-a plăcut declarația lui Bale, ”aș fi venit la Real și pentru un euro, nu pentru o suta de milioane”. Foarte corect, doar că eu sînt tare curios dacă ar fi venit pentru un salariu nu de un euro ci, hai să fiu generos că nu dau de la mine, de un milion de euro pe an. Sînt singurul care cred asta?

Revin la Iniesta. Principiul dominoului îl include. Se spune că Barcelona îi oferă 12 milioane pe sezon plus alte 3 milioane în bonusuri. În vreme ce el ar vrea 17 milioane. Aici informațiile sînt contradictorii, căci unii vorbesc de sume nete alții de brute, impozabile. Ce e foarte limpede e că Iniesta ar vrea să aibă al doilea salariu din lotul Barcelonei, după Messi, evident, a cărui supremație orice om de bun simț, iar Iniesta a dovedit că așa e, n-o poate pune la îndoială. În favoarea solicitării sale vine și salariul ce i s-a oferit lui Neymar, devenit el al doilea după Messi.

Mi se pare că Iniesta are dreptate. Dincolo că e jucătorul pe care-l simpatizez cel mai mult din fotbalul de azi, că mi se pare cel mai apropiat a stil de un alt favorit de-al meu, Zidane, și că am tot scris că ar merita Balonul de Aur, importanța lui Iniesta în jocul Barcelonei de azi e la ani lumină de cea a lui Neymar. Neymar poate să devină, iar eu cred că va deveni, doar că Iniesta e o certitudine. E clar că e al doilea jucător din lot după Messi, ca valoare, ca influență, ca rol.

În mod normal, iar tatăl lui Iniesta, care îi e și impresar, s-a exprimat în acest fel, părțile se vor înțelege. Iniesta va semna, poate nu la suma pe care a cerut-o el, dar nici la cea oferită de club. E o lege a negocierilor. Barcelona nu-și poate permite să-l piardă, dar trebuie să-i ofere prețul corect. Corect în raport cu Messi sau Neymar, nu neapărat în raport cu piața.

SENZAȚII DIFERITE PENTRU BARCELONA ȘI REAL MADRID

SENZAȚII DIFERITE PENTRU BARCELONA ȘI REAL MADRID

A început un nou sezon de Primera Division, un nou prilej de a vedea duelul săptămînal dintre cei doi coloși ai fotbalului iberic, FC Barcelona și Real Madrid. Nimeni nu cred că are vreo urmă de îndoială că titlul de campioană va merge și anul ăsta spre una sau alta dintre cele două rivale. Primera Division a devenit de ceva vreme un campionat bipolar, iar speranțele de revenire la suspansul de acum mai mulți ani, cînd mai aveam o Valencia, un Depor, un Atletico, chiar și FC Sevilla luptîndu-se pentru titlu cred că tind spre zero. E o mare problemă pentru fotbalul spaniol în general, iar șefii de acolo dau semne că înțeleg situația și încearcă să schimbe ceva. Cîtă vreme însă distanța, financiar vorbind acum, dintre Real și Barcelona, pe de-o parte, și celelalte competitoare, pe de altă parte, se va menține la fel de mare, e greu de crezut că ea nu se va reflecta în distanța în puncte. Aici trebuie făcut primul pas, în direcția asta, a echilibrării distribuției banilor ce provin din drepturile tv, pentru că nimeni nu are de cîștigat dintr-o hegemonie, dintr-o dictatură.



Să vorbim puțin despre etapa de debut!

Începutul Barcelonei e încurajator. Pare o echipă ce și-a redobîndit caracteristicile din trecut, acea agresivitate, acel pressing atunci cînd mingea era pierdută, acele 5 secunde letale, impuse pe vremea lui Guardiola, cînd balonul trebuia cu orice preț recuperat. Acesta era intervalul de timp pe care Pep îl dădea elevilor săi, urmare, evident, a multor ore de studiu video a diverselor fațete ale jocului.

Nu știu cît de mult are de-a face Gerardo Tata Martino cu asta. Dar el e antrenorul, el stă pe bancă, în dreptul lui trebuie pusă această schimbare. S-au notat și alte modificări de ordin tactic. Alexis, ce pare titular incontestabil în acest moment grație caracteristicilor din jocul său, a fost mai lipit de bandă ca alte dăți, în vreme ce Dani Alves s-a insinuat de multe ori în zonă centrală, participînd mai activ ca anii trecuți la faza de construcție. De unde și senzația că n-a fost la fel de activ, căci au lipsit verticalizările sale în anumite situații, în schimb implicarea sa în jocul de pase a dat mai multă consistență și o superioritate numerică atunci cînd mingea era în zona sa. În partea stîngă, poate și pe fondul absenței lui Jordi Alba, Pedro a primit mai multă libertate, iar asta s-a notat.

La mijloc, Fabregas, surpriza lui Tata Martino din ”11”-le de start, a fost cel mai activ de pe teren. Agresiv, dinamic, multiplicîndu-se parcă de multe ori, a părut a anunța că are multe speranțe de la acest sezon. Rolul său l-a eliberat de multe ori pe Xavi, care izbutea astfel să primească mingea fie mai în spate, avînd toate variantele posibile de continuare, fie foarte în față, cu șanse de finalizare, dar de foarte puține ori între linii, ca pînă acum. La asta a contribuit și participarea lui Messi, care a coborît constant în zona ocupată altădată de Xavi, devenind un mijlocaș în plus.

A debutat și Neymar, dar a fost mai degrabă un debut timid, anemic. Mai are multe de aprofundat, în special pe această fază de pressing, care în brazilia îi era străină. S-a văzut un soi de stres în atitudinea lui, marea lui dorință de a nu greși nimic, de unde și pasele ”de serviciu” pe care le-a dat, fără să încerce ceva notabil. Senzația e că în momentul ăsta, Neymar nu ar avea loc în formula de start la un meci complicat, nu simplu cum a fost cel cu Levante.

După meci, Xavi a oferit dezbaterea serii, recunoscînd că în perioada absenței lui Tito Vilanova, în sezonul trecut, echipa se antrena puțin spre deloc în aspecte tactice. Un tip ca Xavi, onest întotdeauna față de fotbal, a recunoscut acum ceea ce multă lume observa. Interimatul lui Jordi Roura a fost mai degrabă un eșec. În acea perioadă echipa și-a pierdut din obiceiuri, pe care nu le-a mai regăsit nici după revenirea lui Tito. Cu consecințele cunoscute în meciurile importante din finalul sezonului trecut. O echipă fără antrenor, cît ar fi ea de mare, tot asta rămîne, o echipă fără antrenor.


Real Madrid e încă în perioada de rodaj. Se vede asta. Pe undeva, situația seamănă cu cea de la Bayern, căci induce o schimbare de filozofie, nu doar de antrenor. Ancelotti a spus-o clar, echipa trebuie să cîștige, dar e important și cum o face. Mesajul a plăcut madrilenilor, iar aici mă refer la suporterii adevărați, de stadion, nu cei de conjunctură, care n-au habar de istoria acestui club. A venit cumva în întîmpinarea dorinței lor, căci fanul Realului n-are cum să agreeze o echipă care se apără și cîștigă pe contraatac, chit că ea dă peste suta de goluri într-un campionat. Real Madrid trebuie să atace, trebuie să impună ritmul, trebuie să domine.

Pentru asta e nevoie de timp. Față de modulul lui Mourinho, cel al lui Ancelotti a pierdut un ”închizător” pur. Pierzînd astfel din siguranța defensivă, în special atunci cînd mingea e pierdută și adversarul pleacă pe contraatac. Teoretic, pe acest moment al jocului echipa ar trebui să se așeze pe două linii de 4 oameni, cu Cristiano eliberat de sarcini defensive și cu Benzema ca referință ofensivă. Toate bune, numai că Ozil și Isco, fac rău faza de repliere și uită benzile libere, deplasîndu-se, din instinct, spre centru. Dacă adăugăm aici entuziasmul ofensiv al lui Marcelo, ne rezultă o bandă orfană, o invitație pentru adversar să profite de ea.

E de presupus că lucrurile vor evolua. E nevoie de timp însă. În curînd ar trebui să reintre Xavi Alonso, ceea ce e foarte bine, căci el asigură ordinea de care echipa are nevoie. Mie nu mi-e însă foarte clară situația lui Xabi Alonso, care e deja în ultimul an de contract și căruia nu mi se pare că i s-ar face prea mult pressing pentru a semna prelungirea. Ar fi o mare greșeală ca Xabi Alonso să fie lăsat să plece, chit că Illaramendi anunță calități asemănătoare. Pentru Isco, prezența lui Xabi Alonso mi se pare esențială în configurarea jocului său, iar o linie de 3 cu Xabi Alonso, Isco și Illaramendi mi s-ar părea cea mai potrivită în momentul ăsta, chit că Sami Khedira pare a fi, prin evoluții, de nenlocuit.

Isco reprezintă partea cea mai notabilă a primei victorii madrilene în campionat. A fost MVP-ul meciului, a luminat faza de construcție și l-a lăsat oarecum în umbră chiar pe Cristiano. Ceea ce e un mare plus, căci în momentul ăsta nu mai reprezintă portughezul singura obsesie pentru adversar, a apărut o grijă în plus în persoana lui Isco.

Două vorbe și despre Atletico. A cîștigat un meci contondent, aspru pe alocuri, pe un teren greu. Se confirmă rolul său de campioană incontestabilă a ”muritorilor”. Din păcate în meciul ăsta nu l-am putut vedea pe Rusescu, ceea ce nu sună bine, oricum am lua-o. Să nu te regăsești în lot la meciul de debut nu e deloc un semnal pozitiv. Patriotismul e bun, realitatea e însă alta. Iar ea îmi spune că nu-i va fi deloc ușor lui Rusescu la Sevilla. Sincer aș vrea să mă înșel, dar în momentul ăsta situația asta e.

BARCELONA A GREȘIT CU ABIDAL

BARCELONA A GREȘIT CU ABIDAL

FC Barcelona caută un fundaș central. Eric Abidal a fost la FC Barcelona. FC Barcelona nu i-a prelungit contractul lui Eric Abidal. Eric Abidal joacă fundaș central-stîng la primul meci oficial al lui AS Monaco. Joacă toate cele 90 de minute, pe un teren greu, la Bordeaux, și o face foarte bine, aproape fără greșeală. Eric Abidal e convocat la ”naționala” Franței și spune că speră să prindă Mondialul din Brazilia. Între timp, FC Barcelona primește refuzuri pe bandă rulantă de la cluburile unde joacă fundașii pe care-i vrea și se pune problema să nu mai transfere pe nimeni.

Întrebarea e: nu cumva FC Barcelona a greșit cu Abidal? Eu cred că da.



Să le luăm pe rînd. Operațiunea ”fundaș central pentru Barcelona” se repetă deja în fiecare vară, de cînd Rafa Marquez a încetat să mai fie ”El Kaiser de Michoacan”. Cu același rezultat. Barcelona nu găsește fundaș central care să-i convină. Din varii motive. În primul rînd pentru că nu-i ușor să joci fundaș central la Barcelona, în al doilea rînd pentru că toți cei care o pot face sînt legitimați la cluburi foarte puternice care n-au nici un chef să-i piardă, în al treilea rînd pentru că Barcelona, cu excepția legitimă a lui Messi, nu-și poate permite nici un fel de nebunii financiare.

Ar mai fi un al patrulea aspect, care poartă și un nume: Cigrinski. E vorba, pentru cei foarte riguroși, de fundașul lui Șahtior, scris în engleză Chygrynskiy, pe care Guardiola l-a vrut în 2009, văzînd în el urmașul lui Marquez, iar Joan Laporta, președintele de atunci, i l-a cumpărat pentru 25 de milioane de euro. Un an mai tîrziu, urmare a prestațiilor modeste,pe alocuri caraghioase, noul președinte, Sandro Rosell, a izbutit să-l dea înapoi echipei lui Mircea  Lucescu cu 15 milioane de euro. De atunci, parcă toată lumea la Barcelona se teme să riște plata unei sume considerabile pentru un posibil eșec.

Nu intru prea tare în detalii de ordin tehnico-tactic pentru a explica de ce nu-i simplu să găsești un fundaș central care să se integreze în jocul Barcelonei. Fundașii centrali care să fie capabili să dea o pasă corectă, la nivelul ierbii și nu la gît sau șold, sînt puțini, iar la Barcelona jocul de construcție începe obligatoriu de aici, de la fundașii centrali și de la portari. Apropo de portar, veți vedea, dacă Victor Valdes nu-și schimbă planurile, ce greutăți va avea Barcelona în găsirea unui înlocuitor în vara viitoare. Un fundaș central la Barcelona trebuie să știe să se apere foarte foarte sus, de multe ori spre centru, să aibă grijă de teritoriul imens lăsat în spatele său, să fie foarte rapid în acoperirea celuilalt fundaș central sau a lateralului, dacă se poate să fie bun la jocul aerian și, în principal, să nu comite gafe majore atunci cînd pasează. Deocamdată nu s-a găsit acest fundaș central care să poată sta lîngă Pique și să fie mai bun decît Puyol. Thiago Silva și David Luiz poate că ar fi, dar e greu să-i iei de la echipele lor, cît despre Hummels, deși nouă ni se pare excelent, se pare că la Barcelona ideile despre acomodarea lui în jocul echipei sînt altele.

În vara trecută a fost preferat Song, deși putea fi adus Thiago Silva. Atunci, brazilianul ar fi acceptat să vină pe un salariu mai mic la Barcelona decît la PSG, acum nu mai e cazul, căci și PSG e o echipă din ce în ce mai mare. Și Song e un exemplu în sine despre cît de greu e să pătrunzi în jocul catalanilor, căci pe cînd era la Arsenal, Song părea ideal pentru Barcelona, iar cînd a ajuns la Barcelona a început să-și arate limitele. Se va merge și-n sezonul ăsta, probabil, tot pe mîna lui Puyol, Mascherano și Pique, ceea ce înseamnă un risc imens, ținînd cont de accidentările din ce în ce mai dese ale lui Puyol și fluctuațiile de formă ale lui Pique. Plus că Mascherano a avut și el o accidentare urîtă de curînd.



Și așa fac legătura cu Abidal.
Eric Abidal e un exemplu pentru toată lumea
. Un exemplu că nimic nu poate sta în calea voinței, că suferințele, oricît de grele ar fi, pot fi învinse cu o motivație de neatins. Să cîștigi bătălia vieții e cel mai frumos exemplu de autodepășire. Iar Eric Abidal a dat acest exemplu. A luptat cu îndîrjire și nu și-a uitat colegii, echipa. A fost de multe ori prezent, în timpul convalescenței, alături de colegi, i-a încurajat cum a putut mai bine, fără să-și dea seama, poate, că doar simpla lui prezență e o motivație perfectă.

A fost atît de discret Abidal pe finalul sezonului trecut! Putea să se folosească de imaginea sa pentru a forța mîna clubului, dar n-a făcut-o. Nu pricep de ce Tito Vilanova, el însuși implicat într-o luptă asemănătoare, nu i-a dat ocazia să joace mai mult pe finalul unui campionat cîștigat încă din decembrie. Poate că așa ar fi arătat că se poate conta pe el.

Discuția e acum pe două planuri. Eu cred că Barcelona putea să-i prelungească înțelegerea lui Abidal măcar pe un an. Era triumful tuturor, era cea mai potrivită expresie a motto-ului ”Mes que un club” pe care și l-a însușit Barcelona, era o demonstrație a ideei de victorie, a ideii de profesionism, a ideii de motivație. Dincolo de planul, să-i zicem, uman, e și cel sportiv. Văzîndu-l pe Abidal în meciul celor de la Monaco cu Bordeaux nu mi s-a părut că nu ar fi avut loc la Barcelona. Nu mi s-a părut că nu putea fi al patrulea central, care să dea o mînă de ajutor în momente punctuale. Nu cred că el ar fi vrut să fie titular indiscutabil, așa cum era acum două sezoane, înainte de boală. Nici n-ar avea cum, postul său de fundaș stînga s-a ocupat între timp, căci așa e viața, nimeni nu e de neînlocuit. Cred că simpla continuare la Barcelona ar fi fost pentru el un mare succes. Lacrimile sale în momentul cînd și-a anunțat plecarea arată în mod clar că-i părea rău, că tare ar fi vrut să meargă mai departe.

Nu știu dacă nu cumva greșesc, dacă nu cumva alunec pe panta emoționalului. E posibil. Poate că e bine să mai așteptăm înainte să tragem concluzii. Merg însă pe această idee, că Barcelona a greșit cu Abidal. Dacă e cineva de altă părere, aștept să fiu contrazis.

Fie și pentru că, la un moment dat, dacă ar fi apărut un ipotetic conflict de ego-uri între Messi și Neymar, Eric Abidal ar fi putut să le spună: ”Mă baieți, altele sînt luptele în viață, nu astea!”. În lotul Barcelonei e plin de campioni, e plin de cîștigători de trofee. Nici unul însă n-a cîștigat bătălia pe care a cîștigat-o Abidal. Fie și pentru asta i-aș fi prelungit contractul.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
  • Razvan on ETERNUL ȘI FASCINANTUL CRISTIANOCristiano ar fi o a doua variant?. Cred c? psg ar trebui s? se uite exact ca Marseille în 91. [...]
  • nm.bradu on KANE, ”NOUARUL” CU ZECEStiu ca la noi (si, sincer, si pe afara) drepturile animalelor sunt o gluma, iar lumea spune ca "ce, ma, [...]
  • Vlad on MESSI ȘI BALOANELE SALECu tot respectul domnule Niculescu.Daca mâine Leipzig, Augsburg, Freiburg sau Hertha joaca împotriva oric?rei echipe na?ionale din America de Sud [...]
  • Viorel Costiniuc on MESSI ȘI BALOANELE SALEIn mare parte, vinovatii acestei mari minciuni a fotbalului, este presa care il umfla nejustificat pe Messi. Nu exist? o [...]
  • Razvan Anghel on SEARA ÎN CARE NU MESSI A FOST ȘERIFULEu am senza?ia ca pentru aceasta seara multicombinata la surprize ni?te b?ie?i de la bwin s-au bucurat mult. Nu credeam [...]
Twitter
Arhivă