Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
OLE (Argentina)
Miercuri seară, la Euro-Fotbal, imediat după meciul tensionat dintre Barcelona și PSG, vorbeam despre Messi, despre faptul că el a intrat pe teren nerefăcut și despre riscurile pe care și le-a asumat făcînd-o. Mi-am amintit atunci despre Andres Iniesta, despre finala Ligii de la Roma, din 2009, atunci cînd el a intrat, la fel, nerefăcut și a recidivat, urmînd un sezon de coșmar pentru el. Mi-am amintit tot atunci despre acest film documentar, pe care l-am văzut cu destul de mult timp în urmă. Am primit foarte multe mesaje, în care mi se solicita acest film, chiar mai multe decît mă așteptam. Așa că, iată-l! Citeste mai mult …
Au trecut 17 ani de atunci. 1995-1996 a fost sezonul în care am văzut primele meciuri pe stadioane din străinătate, în calitate de jurnalist. Experiențe greu de uitat, dar care, iată, s-ar putea repeta.
În octombrie 1995 am fost la Dortmund cu Steaua. Meci în grupele Ligii Campionilor, prima mea deplasare externă. Am zburat cu charterul Stelei, un Tupolev sovietic ce părea a se rupe la prima turbulență. N-a fost așa, adică nu s-a rupt. Am nimerit pe scaun lîngă Ionel Pîrvu, fundaș stînga pe vremea aceea, care s-a prins imediat că mi-e frică să zbor și m-a terorizat două ore cît am făcut pînă la Dusseldorf. La decolare mi-a arătat foarte amuzat Baloteștiul, unde încă mai erau vizibile urme ale avionului ce căzuse cu cîteva luni înainte, la fiecare gol de aer avea grijă să-mi zdruncine mai tare scaunul, iar la aterizare m-a anunțat că ne prăbușim sigur, căci a auzit el nu știu ce zgomot. Glume. Nu descoperisem Distonocalmul, așa că le-am luat, cum se spune, pe piept. În spate stătea artileria grea, cu Marius Lăcătuș șef, cu Vlădoiu, Panduru, Adi Ilie. Lăcă nu s-a așezat pe tot parcursul zborului, nici măcar la aterizare, a stat numai în picioare și a fumat cîteva țigări. Țiți Dumitriu era antrenor și mi-l amintesc la fel de volubil ca azi.
Am stat la Dortmund la un hotel foarte aproape de stadion, abia dat în folosință. Nu aveam chei la camere, am primit cartele pe care, evident, n-am știut să le folosim. Nici măcar în lift n-am putut să ne urcăm, căci trebuia inserat cardul ca să se poată activa butoanele, ceea ce era prea mult pentru noi, așa că am luat-o pe scări. Meciul l-am pierdut cu 1-0, dar țin minte perfect că l-am făcut praf pe Dumitriu în ziar pentru că n-a avut curaj să-i atace pe nemți. Reprezentam totuși țara ce făcuse o figură tare frumoasă la Mondialul american, așa că aveam pretenții nu glumă. Evident că la întoarcere l-am evitat pe Pîrvu și m-am așezat lîngă un coleg, jurnalist atunci la Fotbal Plus, azi secretar de stat la Ministerul de Interne.
La Barcelona am ajuns în aprilie 1996. Cu autocarul. Așa erau vremurile. Cu 100 de dolari în buzunar, pentru aproape două săptămîni, primiți drept diurnă de la Mitică Dragomir, patronul de atunci al ziarului, dar și cu un îndemn sincer din partea lui: ”Cere-i lu` tac-tu mai mulți bani, că eu n-am de unde să-ți dau, sînt vremuri grele”. Avea el o poveste cu vaca, pe care ne-o expunea mereu, ce nu mai poate fi mulsă că n-are de unde să dea lapte. Am aflat ulterior că avea suficient, dar noi eram tineri atunci, nu intram în detalii. Am făcut 3 zile și două nopți. Am schimbat două autocare, iar cînd am ajuns la Barcelona luasem forma scaunului, ca-n Tom și Jerry. Am plecat din București pe ninsoare, am ajuns la Barcelona aproape vara. La Barcelona jucau Hagi și Gică Popescu, iar antrenor era Cruyff. Au pierdut în 10 zile Cupa Spaniei, la Zaragoza, semifinala de Cupa UEFA cu Bayern și campionatul, tot cu Atletico. De atunci i s-a și tras lui Cruyff, de fapt.
La meciul cu Bayern, am ajuns la stadion cu mașina lui Gică Popescu, condusă de Giovanni Becali. La hotelul Princesa Sofia i-am cunoscut pe părinții lui Hagi și pe cei ai lui Gică Popescu. Veniseră cu toții să-și vadă copiii. Echipa stătea la același hotel și am apucat să dăm ochii cu cei doi Gică atunci cînd au coborît să plece spre stadion. Hagi jucase magistral turul de la Munchen, dăduse și gol, și era tare încrezător. Cînd a ajuns la stadion a aflat că nu e nici rezervă. Ăsta era obiceiul lui Cruyff, jucătorii vedeau abia în vestiar dacă joacă sau nu. Barcelona a pierdut cu 2-1 și acel meci. Între timp făcuse un egal la Santander, iar după 4 zile a pierdut iar în fața lui Atletico, tot pe ”Camp Nou”, luîndu-și adio și de la titlu. Reportajele pe care le anticipam s-au dus pe apa sîmbetei, astfel că drumul meu de întoarcere spre casă, evident tot cu autocarul, a fost mai greu decît la dus.
Au fost experiențe frumoase. S-au schimbat multe de atunci, mai ales la fotbal. Tragerea la sorți a semifinalelor oferă 4 meciuri de mare calitate, două în tur, două în retur. Real Madrid mi se pare favorită cu Dortmund. Știu că Borussia le-a pus mari probleme în grupă, dar datele s-au schimbat, Madridul lui Mourinho pare mult mai puternic decît în toamnă. Mourinho a pregătit totul extrem de minuțios, diabolic chiar, iar destinul pare că i se aliniază din nou. În 2010 a jucat finala Ligii la Madrid, a cîștigat-o și a plecat la Real. Acum poate juca finala la Londra și ar putea pleca, dacă e să dăm crezare zvonurilor, la o echipă din Londra. Sau din Anglia. Entuziasmul celor de la Dortmund pare a fi exact jocul pe care-l așteaptă madrilenii, cărora le plac tare mult adversarii care atacă și pe care-i pot surprinde cu contraatacul lor devastator. Șansele îmi par 60 – 40 pentru Real.
Același procentaj văd și la cealaltă semifinală. Dar pentru nemți. Bayern pare cea mai puternică din toate cele 4 semifinaliste, în vreme ce Barcelona are mari probleme. Starea lui Messi e o necunoscută, iar apărarea e lipsită de Puyol și Mascherano, stînd doar în Pique, mult mai nesigur și acum și un pic mai neliniștit, cred, căci Shaquira e plecată în America. La Bayern va lipsi Mandzukici, dar e pregătit Mario Gomez, deci nu văd o mare diferență. Ribery-Robben contra Jordi Alba-Dani Alves, iată ce perechi!, un entuziasm ofensiv fără margini. Muller și Schweinsteiger contra Iniesta și Xavi, Javi Martinez contra Busquets, Pedro contra Lahm, uiiiii ce dueluri ne așteaptă.
Oricare dintre cele patru poate prinde finala și, apoi, să o cîștige. La aceste meciuri contează orice detaliu, nu doar forma de moment, norocul e foarte important, arbitrajele de asemenea. Ne așteaptă, prieteni, 4 sărbători ale fotbalului înaintea Sărbătorilor de Paște.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Putem și noi să fim vreodată nemți? Putem și noi vreodată să întoarcem un rezultat negativ? Putem și noi vreodată să arătăm că avem caracter? Putem și noi vreodată să demostrăm că știm și altceva în afară să ne plîngem că ne-au furat arbitrii, că era cald în sală, că mingiile erau desumflate, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică?
Citeste mai mult …
Barcelona era în moarte clinică. Respira, dar era ținută în viață de aparate. Medicamentul salvator era la trei metri de gazon. Iar bolnavul, respirînd din ce în ce mai greu, aștepta reacția medicului. Care nu putea fi alta. Tratamentul de urgență a funcționat. Pacientul și-a recuperat simțurile, a început să respire, a deschis ochii și apoi s-a ridicat în două picioare. Tratamentul a funcționat. Pericolul trecuse.
E greu de imaginat această echipă a Barcelonei fără Lionel Messi. Dar la fel de greu de imaginat este Lionel Messi fără această echipă a Barcelonei. S-a văzut extrem de limpede legătura de suflet existentă între cele două entități. Pentru Messi, Barcelona e totul. La nivel fotbalistic, evident. Felul în care s-a comportat în minutele cît a stat pe bancă vorbesc de la sine. S-a așezat în primul rînd, deși, de regulă, în puținele partide cînd începe ca rezervă, are loc undeva în spate, pe rîndul doi. Acum a vrut să fie acolo, aproape, să simtă temperatura colegilor săi și, eventual, să-i ajute. Cu un impuls, cu un strigăt, cu o pasă energetică. Și-a ros unghiile, mișca din picior nervos, gesticula. Ar fi dat orice să intre pe teren. Pentru că știa, vedea, simțea că echipa are nevoie de el. Iar faptul că el nu poate fi acolo cînd echipa are nevoie de el îl durea mai tare decît o ruptură musculară.
Puțini fotbaliști acceptă să-și pună în pericol sănătatea. E ceea ce au ei mai de preț, ca toată lumea de altfel. S-a văzut extrem de limpede că Messi nu era complet refăcut. Se vorbea de 50 la sută de recidivă. Messi și-a asumat riscurie, deși risca mai mult decît să piardă întreg sezonul. O ruptură musculară agravată poate da multe bătăi de cap în viitor, nu e o tăietură superficială pe care pui un pic de spirt și mergi mai departe. Amintiți-vă de Andres Iniesta! În finala Ligii Campionilor de la Roma, din 2009, a intrat nerefăcut după o leziune musculară identică. A forțat, s-a rupt in nou, iar pentru el a urmat un sezon, 2009-2010, plin de probleme musculare.
Barcelona a aliniat două echipe în acest retur cu PSG. O repriză de o oră, fără Messi, o alta de jumătate de oră, dar cu Messi. Ce schimbare de tonus, de atitudine, de mentalitate. În prima oră, jucătorii catalani semănau cu niște vapoare în derivă, prinse de furtună și cu aparatura de bord defectă. Navigau anarhic, într-un soi de entropie necontrolată, făceau greșeli aproape incredibile de poziționare. Frica domina gazonul, iar panica prindea contur, se revărsa dinspre tribună spre teren ca un tsunami provocat de cutremur. Cutremurul, evident, a fost golul lui Pastore. Și atunci a apărut Messi. Ca un far în furtună, arătînd vapoarelor dezorientate care e direcția corectă. Lumina discret, fără să fie la capacitate maximă. Dar lumina. Și asta a fost de ajuns.
Cînd mingea ajunge la Messi, publicul își ținea respirația. Oamenii aceia l-au văzut pe Messi de sute de ori. Îi știu mișcările pe dinafară și au înțeles imediat că nu-i ok, că nu-i el cel obișnuit, că e ceva care-l ține. Reacția echipei la intrarea lui Messi a fost promptă. A semănat cu un calculator reactivat din starea de ”sleep”. Dani Alves și-a regăsit sprinturile, David Villa și-a regăsit inspirația, iar Pedro și-a regăsit golul, aliatul său cel mai de preț, fratele de cruce care-i însoțește cariera de cînd Pep Guardiola s-a decis să-i acorde încredere, deși jucase doar în liga a patra. A fost de ajuns o singură fază, a fost de ajuns o singură rupere de ritm și o pasă filtrantă pentru ca Barcelona să dea golul care s-o ducă spre a 6-a semifinală consecutivă.
Din punct de vedere al Barcelonei, analiza e simplă. Există o mare problemă la această echipă, dincolo de Messi-dependența. Recuperarea baloanelor pierdute. Acea agresivitate cu care Barcelona își devora rivalul cînd acesta avea posesie acum nu se mai vede. Abia apoi urmează problemele din defensivă, căci e totuși ilogic să joci cu Adriano fundaș central, proaspăt ieșit dintr-o leziune musculară și intrat în alta. Tito Vilanova are acum două săptămîni la dispoziție pentru a găsi o nouă formulă de apărare.
Ceva și despre PSG. Merită aprecierile tuturor, iar senzația e că la Paris se construiește o echipă bună. O echipă bună însă are nevoie de timp pentru a deveni o echipă mare. Adaptarea la Champions League e un proces lent și are nevoie de astfel de eșecuri. Eșecuri fără înfrîngere, dacă se poate spune așa.
Ancelotti și-a arătat valoarea ca antrenor. A schimbat ce era de schimbat în modulul inițial. Lavezzi spre stînga și Pastore spre centru. Lavezzi îl trăgea mereu pe Pique spre zona din spatele lui Alves, iar Pastore ducea lupta sa cu Adriano. Paradoxal, golul a venit cu Pastore plecînd din stînga și Lavezzi în centru și-n ofsaid, dar a fost o excepție. Problemele lui Ancelotti au apărut cînd echipa a obosit, iar banca nu-i oferea variante. Pesemne că schimbarea lui Verratti, altfel un fotbalist de mare mare viitor, a venit ca urmare a oboselii acestuia, căci altă explicație nu există. E de presupus că în vară parizienii vor deschide din nou larg conturile bancare pentru alte cîteva transferuri.
În acest context aș vrea să-l așez și pe Ibrahimovici. Demult, Arrigo Sacchi a zis despre el că e mare în meciurile mici și mic în meciurile mari. Ibra n-a apărut cînd PSG avea nevoie de el. A dat o pasă de gol, dar era un meci mic atunci. Meciul mare a început cînd a intrat Messi. Atunci ar fi avut nevoie PSG de un lider în teren. Dar Zlatan n-a apărut, deși avea în față un Bartra aproape terorizat și lipsit de experiență. S-a resemnat. Nu pot să nu mă întreb cum ar arăta această echipă a PSG-ului cu Radamel Falcao între Moura și Lavezzi, cu Aguero, cu Van Persie, cu Rooney, cu Benzema chiar. E posibil să se întrebe și șeicii chestia asta.
Un lucru e cert. Vom avea două semifinale grozave. Nici nu mai contează cine cu cine pică. În acest moment, senzația mea e că ordinea favoritelor e Bayern, Real, Barcelona, Dortmund. Bayern e o forță, Mourinho a dus Realul în vîrf de formă exact cînd trebuia, și nu vă luați după eșecurile din meciuri care nu contează. Barcelona pare la mare distanță de echipa din 2011, iar Borussiei îi lipsește cam ceea ce i-a lipsit și PSG-ului, experiența de a gestiona momentele de tensiune din Champions League. Fiecare din cele patru poate cîștiga însă trofeul, căci, dacă există diferențe între ele, nu sînt la nivel de prăpastie ci la nivel de detalii.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!