De când a fost dat afară de Manchester United, acum aproape un an, Jose Mourinho a tot stat în așteptare. Acest joc de glezne nu-i era tocmai familiar portughezului, dar, ce să-i faci, în viață nu faci întodeauna ce vrei și cum vrei. Iar Jose s-a adaptat impecabil, căci el, deși absent, a fost suficient de prezent. Ba prin studiourile de televiziune, cu analize și fraze preluate ulterior în media din întreaga lume, ba pe diverse stadioane. În tot acest timp, Mourinho a fost vehiculat pe la mai toate echipele cu probleme, inclusiv la unele mai deloc pe profilul lui, vezi Lyon sau Dortmund, iar semnalele venite de la el mergeau în aceeași direcție: dorința de a reveni era mai mare ca orgoliul, astfel că părea dispus să accepte și variante pe care altădată le-ar fi refuzat din start.

De exemplu Tottenham, club despre care în două rânduri spusese că nu l-ar putea antrena ”din respect pentru fanii lui Chelsea”. În locul unui Pochettino aproape identificat cu această creștere a lui ”Spurs”, cu această urcare în zona nobilă a fotbalului european. Titlul ”Mourinho la Tottenham” trebuie analizat din două direcții. Cea a lui și cea a celui pe care l-a înlocuit. O să încep cu a doua. Și o să vă propun o paralelă între Tottenham și Liverpool. În mai 2018, Liverpool ajungea surprinzător în finala Champions League și pierdea fără drept de apel în fața deținătoarei, la acea dată, a trofeului, Real Madrid. Între starea de excitație dată de pătrunderea în finala de la Kiev și starea de dezamăgire de după eșec, Liverpool a continuat pe primul drum. Excitația a continuat, Jurgen Klopp a știut perfect să gestioneze acea stare de spirit, strategia de mercato a fost coerentă și iată-i pe ”cormorani” astăzi, la un an și jumătate după, având în brațe trofeul Champions League și pregătindu-se (aici e doar o părere personală) pentru câștigarea atât de doritului titlu în Premier League.

În mai 2019, Tottenham ajungea la fel de surprinzător în ultimul act al Ligii Campionilor, pierdea fără drept de apel, dar drumul pe care au apucat-o londonezii a fost exact invers. Cel al depresiei. De parcă acea finală pierdută reprezenta un vârf pentru acei jucători. Multe se leagă aici de trecut, de istorie, căci Tottenham nu e neapărat un club despre care să zici că, într-un interval mai mic sau mai mare, va lua Champions League. Aici trebuia, cred eu, să intervină Pochettino, să încerce să schimbe această dinamică. Să încerce să motiveze vestiarul să meargă mai departe, să încerce să motiveze conducerea să-i fie alături în acest demers. Aici e eșecul lui, în primul rând, dincolo de cel legat de aspectele pur fotbalistice. Dorindu-și relații bune cu jucătorii, dar și cu ”bossul” Daniel Levy, Pochettino s-a văzut în fața unor situații stresante, cu oameni importanți terminîndu-și contractul, ori chiar jenante, vezi poveștile de presă mondenă, cu relații extraconjugale, ce n-aveau cum să ajute. Poate că ar fi scos-o la capăt, dar Levy și-a dorit acel șoc despre care se tot vorbește și l-a demis.

Și a venit Mourinho! La momentul anunțului oficial, Zidane, Unai Emery, Solskjaer, Favre, Tuchel și cine mai știe care, au răsuflat pesemne ușurați. Rămâne acum de văzut ce versiune a lui Mourinho vom vedea. E prima dată de la momentul Porto încoace când portughezul preia din mers o echipă. Și tot de-atunci e prima dată când e pus la un club aparent fără obiective mărețe. Poate că asta îl va ajuta, în fond a îmbătrânit un pic, cât despre capacitatea lui de persuasiune față de conducători cred că nu mai e nevoie să comentez eu, căci prea vorbesc frumos despre el Florentino Perez și Moratti. Poate că nu mai e acel tehnician încăpățânat, incapabil să-și abandoneze principiile, poate că aceste luni de inactivitate l-au ajutat să priceapă că fotbalul se mișcă și trebuie s-o facă și el. Multora nu place, va avea dificultăți mari cu fanii lui Spurs, dar nu provocările îl sperie pe Jose. Tottenham n-a avut în ultimii 50 de ani un antrenor cu un CV mai bogat decât al clubului însuși, iar asta nu are de ce să fie rău.