Din capul locului, chiar dacă titlul vă poate sugera altceva, trebuie să spun că sunt un simpatizant al lui Maurizio Sarri. Printre alții, Guardiola, Klopp, Simeone (da, da, și Cholo, pentru tot ce reprezintă el în fotbal, pentru felul în care știe să-și apere o filozofie care nu e pe placul multora) sunt în topul meu, dar Sarri e imediat după. Și m-am bucurat pentru traseul lui, poate și din ideea că, iată, succesul se poate alătura unui bărbat și după vârsta de 60 de ani.

Acum 5 ani, nimeni nu știa mai nimic despre el, deși bifase 17 echipe pe care le antrenase înainte să debuteze în Serie A pe banca lui Empoli. Pe care o și promovase, de altfel, după două sezoane în Serie B. Acolo, în Toscana, antrenorul născut la Napoli a început să devină un personaj. Urmare a jocului prestat, dar și a poveștilor din jurul carierei sale, mai exact a anilor în care, în paralel, antrena și muncea într-o bancă. Apoi a venit Napoli și cele trei stagiuni în care s-a ținut cât a putut de Juventus, apoi Chelsea și acel sezon destul de confuz, în care, în ciuda criticilor și a curentului venit dinspre tribună, a dus echipa pe locul 3, a pierdut finala Cupei Ligii la penalty-uri, dar a luat Europa League.

ESTE MAURIZIO SARRI O DEZAMĂGIRE?

Și mai apoi Juventus, unde mă așteptam să vină consacrarea lui ca antrenor. Inițial scrisesem maturizarea lui ca antrenor, dar apoi mi-am dat seama că maturizare nu prea e un termen care să fie asociat unui bărbat de 60 de ani, chit că, așa se spune, unii bărbați nu izbutesc să se maturizeze niciodată.

Acest text nu prea are legătură cu meciul pierdut de Juve la Udine și ratarea primei posibilități de a lua ”scudetto”. Cred că datele problemei se schimbă foarte puțin în contextul acestui pas greșit. Juventus va lua campionatul, poate duminică, poate săptămâna viitoare, e nevoie de un cataclism de dimensiuni mai mari decât o pandemie ca lucrul ăsta să nu se întâmple. Nici măcar nu mi se pare o mare surpriză eșecul cu Udinese, căci ”Bătrâna Doamnă” cam așa a arătat în acest mini-retur post-pandemie, confuză, împiedicată, neinspirată, superficială de multe ori, incapabilă să mențină un avantaj, lucru ce altădată părea de la sine înțeles. La Udine s-a consumat încă un episod al acestui serial de primăvară-vară cu actorii dând senzația că nu-și cunosc replicile și cu regizorul lăsând impresia că scaunul pe care șade îi este un pic cam mare. Și se cam pierde în el.

Faptul că Juventus va lua al 9-lea ”scudetto” consecutiv nu cred că-i încălzește prea tare pe fanii torinezilor. Mai ales că acesta pare cel mai cenușiu dintre toate, cel mai împiedicat, urmare mai degrabă a slăbiciunilor adversarilor direcți decât meritelor proprii. Parcă niciodată în acești 9 ani Juventus n-a dat atâtea semnale de nesiguranță, parcă niciodată în acești 9 ani n-a fost atât de palpabil sentimentul că acest titlu chiar putea fi pierdut. La fel cum a fost pierdută Cupa, la fel cum a fost pierdută Supercupa.

CE N-A FUNCȚIONAT ÎN RELAȚIA SARRI-VESTIAR?

Cred că Maurizio Sarri a fost adus de Juventus pentru a schimba câte ceva din fotbalul oferit în perioada Allegri. Pentru a introduce unele inserții de joc estetic, ofensiv, prietenos cu mingea, pozitiv. Pesemne că la Torino ideea de bază asta a fost, e posibil să fi fost și unica variantă viabilă în lipsa altor nume. Eu nu cred că Guardiola a fost altceva decât un vis al șefilor, poate că au existat unele contacte, dar nu cred că s-a ajuns prea departe. Italienii sunt oricum reticenți la aducerea pe băncile tehnice a unor străini, vezi ceea ce se întâmplă acum între Milan și Ralf Rangnick, așa că soluția Sarri a fost una cât se poate de naturală. Mai ales că omul venea cu medalia unui trofeu european la gât, trofeu european ce pentru Juve a devenit din ce în ce mai mult o himeră.

Un lucru e cert. Ceva n-a funcționat în relația lui Sarri cu vestiarul. Sau n-a funcționat așa cum funcționa, de exemplu, la Napoli. Poate părea o exagerare, dar vă asigur că nu e, de la capacitatea unui antrenor de a păstra o relație coerentă cu jucătorii săi pleacă totul în obținerea performanțelor. Nu cred că Sarri a uitat fotbalul sau metodele de la Napoli. Când Arrigo Sacchi și Guardiola, doi tehnicieni care au revoluționat acest sport prin ideile lor în ultimii 40 de ani, vorbesc atât de frumos despre cineva, pesemne că știu ce spun. Sarri e un nebun al unui fotbal ce nu prea mai are loc de așa ceva. Sau nu prea mai are loc la echipele mari.

SĂ FIE SARRI BUN ANTENOR DOAR PENTRU ECHIPE MICI?

E posibil ca Sarri, ca și Gasperini, să fie un bun antrenor pentru echipe medii. Sau un pic peste medie. Și vă mai dau un exemplu, acum la mare modă în Anglia: ”El Loco” Bielsa. E mai mult decât posibil ca valoarea și personalitatea prea mare a unor fotbaliști de la Juve să se lovească de imaginea și stilul lui Sarri. Pe care trecutul nu-l ajută, căci una e să te cheme Zidane în fotbal la momentul în care pătrunzi într-un vestiar ca al lui Real Madrid și alta e să te cheme Sarri. Poate și diferența de vârstă să fie un handicap, căci nu cred că Sarri are prea multe update-uri atunci când vine vorba de social media, modă, mașini și alte elemente comune și banale pentru cei pe care-i antrenează. Lucrul ăsta, în paranteză fie spus, cred că se vede și la Barcelona, care de la Cruyff încoace n-a obținut performanțe decât cu antrenori tineri, cum era și marele Johan la acel moment, Rijkaard, Guardiola, Luis Enrique.

Nu cred că șefii lui Juventus consideră acum că au făcut o greșeală renunțând la Max Allegri. Se simțea totuși nevoia unei schimbări. Nici aducerea lui Sarri nu cred că poate fi considerată o eroare, așa era contextul la acea vreme. Cred însă că au răsărit primele dubii în mintea lor atunci când vine vorba de o continuare a colaborării. Dar din nou se izbesc de aceeași problemă: pe cine să pună? Varianta Pochettino pare cea mai la îndemână, dar, revin la ce-am spus mai sus, există o certă reticență în fotbalul italian pentru tehnicienii străini. Visul Guardiola s-a transformat acum în visul Zidane, căci Zizou a lăsat o ușă întredeschisă în acest sens, dar cam atât. Varianta De Zerbi, de care am auzit în ultimele zile, mi se pare totuși comică. Dacă lui Sarri i-a fost greu să se impună, ce-ar putea să le spună De Zerbi lui Cristiano, Dybala ori De Ligt: ”Ragazzi, eu sunt De Zerbi și am câștigat singurele mele trofee ca fotbalist cu marea putere europeană numită CFR Cluj”.

MAI ARE SARRI VREO ȘANSĂ LA JUVE?

Cu toate astea, Sarri are șansa lui. Care se traduce în două cuvinte, devenite aproape o obsesie la Torino: Champions League. O obsesie chiar mai mare decât la Barcelona, căci ”Bătrânei Doamne”, altfel foarte persuasivă în fotbalul italian, frumosul trofeu continental îi rezistă de 25 de ani. Timp în care au fost câteva tentative, un soi de ”coitus înterruptus” în vreo 4 situații, dar orgasmul european n-a mai apărut. Anul acesta va fi un alt Champions League, discursul va fi altul, contextul va fi altul, posibilitățile vor fi altele. Iar aici, ambiția lui Cristiano poate compensa lipsa de charismă a lui Maurizio Sarri.

Și totuși, dacă Sarri câștigă Champions League? Nu vă grăbiți să vă strâmbați și să spuneți că e imposibil! Fotbalul este totuși imprevizibil. S-ar mai pune atunci problema înlocuirii lui?