Articolul precedent

BESTIA CU FAȚĂ UMANĂ

BESTIA CU FAȚĂ UMANĂ

”Dacă e cineva care azi să se poată opune acestui Bayern, Sevilla este!”, scria ”Marca”, pe prima pagină, joi. Se ascundea destulă de teamă în mesajul îndreptat spre cititor, absolut normal, căci Bayern a fost în ultimele luni o bestie cu care nu s-a putut negocia nimic și care arunca o undă de teroare spre orice adversar. Dar mesajul lăsa să se întrevadă și un pic de speranță, fiindcă Sevilla e genul acela de echipă care nu dă nimic pierdut fără luptă. Și nu neapărat pentru că acesta e chiar mesajul mereu vizibil pe ”Sanchez Pizjuan”, ”dicen que nunca se rinde” (”se spune că niciodată nu se predă”), ci pentru că la Sevilla s-a construit o stare de spirit adecvată. Ceva de genul: poate că-s mai buni ca noi, dar dacă nu încercăm n-o să știm niciodată dacă pot fi învinși.

Și Sevilla a încercat. Așa cum a putut, cu armele sale, conștienți fiind băieții lui Lopetegui că au în față o mașină de fotbal, o bestie, revin asupra cuvântului căci mi se pare că el caracterizează perfect imaginea pe care o lasă bavarezii astăzi. Bayern e ca un animal de pradă feroce, care te încolțește pe toate părțile, dacă nu merge pe interior, încearcă prin lateral, dacă nu funcționează pasa între linii o încearcă pe cea directă, care nu ezită să-și folosească mușchii, o fiară aproape, care te toacă și te seacă de puteri, până te predai. Cu o bestie ca Bayern nu poți să joci decât așa cum a făcut-o Sevilla joi. Folosindu-și propriile arme, disciplinat, interpretând ”Simfonia Eroica” pe repeat. Poți căuta o abordare de la egal la egal, ”de tu a tu” ar zice spaniolii, ”să ți-o dai cu ei”, am zice noi, dar trebuie să ai cu ce. Sau poți încerca, iar aici aștept să văd săptămâna viitoare pe Borussia Dortmund în Supercupa Germaniei, să folosești exuberanța, eventual inconștiența tinereții ca să surprinzi.

Se spune că o finală trebuie câștigată, nu jucată. Și e perfect adevărat, căci peste ani nimeni nu-și va mai aminti că Sevilla a fost admirabilă, ci doar că Bayern a învins. Dar Sevilla chiar a fost admirabilă și a arătat o față umană a bestiei. Care putea fi răpusă, dacă En-Nesyri, acolo, pe final, nu s-ar fi speriat de anvergura lui Neuer și ar fi marcat. Cu siguranță am fi vorbit acum despre nedreptatea din fotbal, dar am fi vorbit și de meritele lui Julen Lopetegui, care a știut să croiască o tactică adaptată la ceea ce are la dispoziție, căci astăzi nu știu ce jucător de la FC Sevilla ar fi mai mult decât rezervă la Bayern.

CUM SUNĂ VIITORUL LA SEVILA? DAR LA MUNCHEN?

Aici se pot deschide două direcții de discuție, și am făcut asta imediat după meci. Prima se leagă de Sevilla. Andaluzii par să reziste ofertelor venite din zone bogate pentru cei doi fundași centrali, Jules Kounde și Diego Carlos, ceea ce înseamnă că Monchi, altfel partizan al ideii de profit din astfel de operațiuni, crede undeva într-un colț al minții că echipa se poate implica în lupta pentru titlu în Spania. Dacă nu acum, când sunt probleme la Barcelona, când Madridul nu convinge în ofensivă, iar Atletico nu pare a avea o strategie coerentă, cine știe dacă se va mai ivi o asemenea posibilitate. Dacă Monchi se va duce la cumpărături (un jucător de bandă stângă e ultranecesar), atunci așa e, dacă va ceda tentației de a vinde, atunci va lăsa totul în seama hazardului.

A doua discuție se leagă de Bayern. Care e o bestie când are formula standard în teren, dar devine aproape domestică atunci când arunci un ochi spre banca de rezerve. În sezonul trecut, Flick avea la dispoziție 16-17 titulari pentru 10 posturi (nu calculez și portarul), ceea ce garanta soluții pentru orice avarie. Acum are maxim 13, ceea ce e cam puțin, căci sezonul e lung, vine după unul complet anormal și vor apărea accidentări, suspendări. În Bundesliga e suficient, dar în Europa? Ia să ne gândim la un sfert de finală de Champions League, nu neapărat cu Liverpool, care e bestia din Premier League, ci cu City, cu Real Madrid, cu PSG, cu Juve, de ce nu cu Barcelona, un sfert de finală în care Thomas Muller e accidentat (știu că pare bizar, dar i se poate întâmpla și lui), Lewandowski și Davies sunt incomplet refăcuți (ca miercuri), Alaba e suspendat, iar Pavard se accidentează în primele 15 minute și trebuie să meargă în dreapta Kimmich! Cum vă sună ecuația asta?

Cred însă că la asta se gândesc și șefii de la Munchen. Care se îmbată greu cu berea rece bavareză, chit că-i cea mai bună din lume. Se învață mult din eșecuri, dar câteodată la fel de mult și din succese.

LUIS SUAREZ, SAU CÂND ÎN LOC DE MUȘCĂTURI VEDEM LACRIMI

Aș vrea să mă refer, în două vorbe, la o altă bestie care și-a dezvelit latura umană. E vorba de Luis Suarez, pe care ne e greu să ni-l imaginăm lăcrimând. Mai degrabă mușcând sau vociferând. Am mai spus-o, mă impresionează bărbații care plâng atunci când se lasă de fotbal sau se despart de o echipă, asta înseamnă că au pus și suflet acolo, n-au vizat doar banii. Suarez a lăcrimat la despărțirea de Barcelona și poate că timpul ne va lămuri ce-a fost în spatele unei plecări atât de controversate.

Iar timpul în fotbal înseamnă deja mâine. Suarez se duce la Atletico cu tot cu cele 21 de goluri pe care le-a dat în sezonul trecut, când jumătate din timp a fost accidentat, mai multe decât Morata și Diego Costa la un loc. Se duce însă cărând după el în bagaje și un nivel fizic destul de departe de ceea ce vrea Simeone. Dar Atletico are un preparator fizic aproape legendar în Spania (”profe” Ortega) și vom vedea dacă nu cumva cei care spuneau că la Barcelona antrenamentele erau o glumă până la Koeman nu cumva aveau dreptate. În aceeași situație a fost și David Villa, ce oferea multe dubii la Barcelona, dar care a ajutat pe Atleti să ia campionatul în 2014 și să fie la 30 de secunde de câștigarea Champions League. Și poate că și Simeone va schimba un pic tactica, acum că are la dispoziție acel prădător al careurilor, al cărui simț nu s-a diminuat cu trecerea anilor.

Cât despre Barcelona, din nou rămâne de văzut cum va acoperi golurile lui Suarez. Mulți spun că Barcelona nu s-a comportat elegant cu atacantul uruguayan și dreptate parțială au. Parțială zic, fiindcă nici Suarez nu a înțeles că etapa lui s-a încheiat și a forțat din plin lucrurile, bazându-se pe prietenia cu Messi. Xavi și Iniesta, ceva mai importanți totuși pentru Barcelonei decât Suarez (chit că e al treilea marcator din istorie) au înțeles și au știut să iasă elegant din scenă. Cu lacrimi, dar și înțelegând situația.

Și poate că Messi va fi acum și mai eliberat pe teren. Obișnuit de relația de prietenie fantastică (Messi îi datorează multe uruguayanului la nivel social) pe care o avea cu Suarez să-l caute doar pe el în teren, Messi va trebui să se adapteze. Și se va adapta, căci instinctul e încă prezent și poate mai important decât identificarea cu o cauză.

Un comentariu
  • Vlad spune:

    Asteptam cu interes si un comentariu referitor la postarea lui Messi despre plecarea lui Suarez si atacul direct la conducerea Barcelonei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Givenchy Sephora
blouseroumaine-shop.com
Vola.ro
Articole recente
Comentarii recente
Twitter
Arhivă