După City-Barcelona, Arsenal-Bayern e al doilea șoc al acestei faze a Champions League. Dacă a avut și Platini o idee bună de cînd e la UEFA, ei bine e cea prin care a programat meciurile din ”optimi” în 4 zile distincte, cîte două pe zi, atît în tur cît și în retur. Avem ocazia să savurăm mai bine aceste partide, căci zău că ar fi fost păcat să pierdem din ele, cum s-ar fi întîmplat dacă ar fi fost puse cîte 4 pe zi. Așa, chit că și două meciuri în același timp sînt greu de urmărit cu aceași atenție, tot e mai bine.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
În mod normal, Bayern e favorită. Reprezentația dată anul trecut, pe același stadion, cînd toată lumea a înțeles că nimeni nu poate sta în calea bavarezilor în drumul lor spre cîștigarea Champions League, e un punct de plecare în orice discuție am face. Și în orice tabără ne-am afla. Am mai spus-o, cred că Bayern e cea mai puternică echipă din lume la ora actuală, chiar mai puternică decît anul trecut. Pe de altă parte, și Arsenal e ceva mai sus din punct de vedere al formei și prestațiilor decît era la momentul acelei duble. Iar în sprijinul afirmației că orice e posibil în astfel de meciuri vine rezultatul din retur, de la Munchen, cînd a bătut Arsenal și a oferit, practic, singurele emoții din sezon Bayern-ului. Nu cred însă că azi e cineva care să poată spune că Arsenal ar fi favorită în această dublă manșă, în condițiile date.
Totuși Guardiola n-a bătut niciodată pe ”Emirates”. Poate și pentru că Arsene Wenger are oarecum același stil ca și el, oarecum aceeași filozofie. În perioada de hegmonie la nivel planetar a Barcelonei lui Pep, o singură echipă putea concura, la nivel estetic, cu gruparea catalană. Aceea era echipa lui Wenger, care însă n-a apucat să și transforme în performanțe această estetică pe care nimeni nu cred că poate s-o conteste.
În ultima vreme însă, Arsene Wenger a renunțat, în momente punctuale, la estetică și a devenit mai pragmatic. Îmi vine în minte meciul cîștigat la Dortmund, în faza grupelor, cînd Arsenal a părut Inter-ul lui Mourinho. Nu știu dacă asta e soluția pentru meciul de azi, poate pentru retur, căci pe ”Emirates” e greu ca Arsenal să se apere pe două linii. E de presupus însă că va apela mai mult la contraatacuri, că va aștepta de fapt acest lucru. Cred că posesia nu va putea fi negociată, așa cum s-a întîmplat, de altfel, și în City-Barcelona. La Londra, posesia va fi a nemților, iar Arsenal va trebui să găsească soluția cea mai bună pentru a jocul de reacție.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Din păcate, lui Wenger îi lipsește un om important pentru această idee: Walcott. Viteza lui ar fi fost tare utilă, mai ales că pe partea aceea joacă Alaba, pe care faza îl uită deseori în față, un fel de Dani Alves mai tînăr. Ar fi fost o zonă unde Arsenal, cu Walcott, putea să surprindă. Probabil că va juca Oxlade-Chamberlain, care pare cel mai apropiat de Walcott din ce are la dispoziție Wenger. La mijloc va lipsi Arteta, iar o absență importantă. Perechea Arteta-Flamini pare a fi baza tacticii lui Wenger, din păcate pentru el a trebuit de multe ori să se descurce fără unul dintre ei. Cred că Jack Wilshere va juca în locul spaniolului, de fapt sînt sigur, căci altă soluție nu văd.
N-are cum să lipsească Ozil, a cărui criză de formă s-a identificat cu criza de joc a lui Arsenal în anumite meciuri. Se așteaptă de la Ozil să fie pentru Pep amenințarea care era la Real, omul care să inventeze o pasă de gol, o situație periculoasă. Wenger are apoi de ales între Santi Cazorla, Rosicky și Podolski, dar cred că-l va alege pe spaniol, chit că se expune teribil în acea zonă, Santi Cazorla nefiind defel un expert al fazei defensive, iar spatele său e vulnerabil. Și va juca în mod sigur Giroud, căci altul mai bun nu are Wenger, cu toate poveștile amoroase în care a fost el implicat. Dacă Bayern are un punct slab, dincolo de entuziasmul ofensiv riscant al lui Alaba, acesta e zona centrală a apărării. Sînt foarte convins că în vară Guardiola va acționa în acest compartiment măcar cu un transfer important.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN BUNDESLIGA GĂSIȚI AICI:
Mergînd spre Bayern, Guardiola va fi pus în curînd într-o situație pe care n-a mai avut-o de cînd e antrenorul acestei echipe. Să aibă aproape tot lotul la dispoziție. În curînd, adică atunci cînd se va reface Ribery, iar Schweinsteiger își va recăpăta și el, din punct de vedere fizic, senzațiile de anul trecut. Pînă acum Pep a tot avut parte de accidentări, va fi interesant de văzut cum va gestiona situația.
Pentru ”Emirates” Ribery nu va putea juca. Asta simplifică oarecum lucrurile. Guardiola e un tip recunoscut pentru faptul că alege mai mereu primul ”11” în funcție de adversar, de calitățile și punctle slabe ale acestuia. Sînt convins că așa va face și acum. Pesemne că are și de data aceasta aceeași dilemă: cu sau fără Mandzukic? Pentru că, în rest, modulul pare fi clar. Nu cred că Pep se va apuca tocmai acum să schimbe poziția lui Lahm, chit că ar da mai bine în această partidă decît Rafinha ca fundaș dreapta. Lahm însă e marea lui invenție la Bayern, cum au fost destule la Barcelona, așadar nu cred că va renunța la noul său mijlocaș. O tripletă Kroos-Thiago-Gotze sună tare bine, cu Muller-Mandzukic-Robben în atac, dar nu cred că se va expune Guardiola într-atît. Mai degrabă l-aș vedea pe Javi Martinez fundaș central, mi se pare mult mai adaptat filozofiei lui Pep decît Dante și Boateng. Probabil însă că asta se va întîmpla în sezonul viitor.
Eu merg pe ideea că nu va juca Mandzukic. Și că Gotze, a cărui formă de moment este excelentă, va împărți cu Robben și Muller poziția de 9 fals.
Revine Champions League și ce bucurie mai mare poate exista pentru amatorii fotbalului adevărat pe care această competiție îl propune decît un duel Manchester City-Barcelona. Un afiș excepțional pentru cea mai tare competiție fotbalistică existentă în acest moment. Nu demult am explicat de ce, în opinia mea, avem de fapt două competiții într-una singură, Liga Campionilor în toamnă, Champions League primăvara. Acum e vremea pentru Champions League, Liga Campionilor a avut și va avea farmecul ei, dar nimic nu se compară cu meciurile eliminatorii, duelurile în care una dintre echipe rămîne pe-afară, partidele în care nici o greșeală nu e admisă pentru că cea mai mică greșeală poate fi fatală.
City-Barcelona e duelul celor mai bune atacuri din Europa. 117 goluri are City în 40 de meciuri, 111 are Barcelona în tot atîtea. Dacă City nu-și amîna meciul de campionat cu Sunderland, poate că era, ca și Barcelona în Primera, lider în Premier League, și am fi avut și duelul locurilor 1 în cele mai puternice campionate ale momentului. Celor care o să sară ca arși să-mi reamintească de Bundesliga o să le cer să se uite un pic pe clasament și să-mi spună dacă e într-adevăr puternic un campionat ce poate fi cîștigat, matematic, la finalul lunii martie. Am spus ale momentului, adică azi, nu acum un an, nu acum doi sau 3 sau 5. Și o să-i mai rog să citească de ce cred eu că Bayern e cea mai puternică din lume, căci e foarte important aspectul, Bayern a omorît suspansul acestui campionat ce rămîne foarte spectaculos, dar nu puternic. Dacă îmi spuneți în care fotbal din Europa echipa de pe locul 1 racolează cei mai buni oameni ai singurei urmăritoare cu pretenții vă rămîn dator!
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Dar nu ăsta e subiectul. Fiecare cu părerile lui, cu opțiunile lui. Ne întoarcem la City-Barcelona! Va fi o bătălie pentru minge. Sînt două echipe construite pentru a ataca, pentru a avea posesia. Nici una nu știe să joace altfel, nici una nu știe să se apere foarte bine, ambele au mari carențe atunci cînd se pierde mingea. Mie unul mi se par chiar mai mari la City decît la Barcelona, ceea ce arată că Manuel Pellegrini încă nu a izbutit să facă echipa să joace așa cum vrea el. Malaga în sezonul trecut pierdea foarte puține baloane, poate și pentru că, neavînd în componență fotbaliști de mare valoare precum City, echipa în sine era mai disciplinată. Fotbaliștii de mare calitate au tendința deseori să se răzvrătească din rigorile tactice, au tendința să piardă din vedere disciplina și s-o ia pe cont propriu. Ceea ce în fața unui rival puternic e foarte rău.
Barcelona lui Guardiola pierdea extrem de puține mingi. Bayern-ul de azi face același lucru. Asta e filozofia lui Pep, dar ea nu poate fi continuată fără el ”in charge”. Barcelona lui Tito Vilanova pierdea deja multe mingi și se expunea. Cred că aici va fi cheia meciului de azi, poate și a dublei în general, echipa care va pierde mai puține mingi va cîștiga.
Pentru FC Barcelona e momentul esențial al sezonului, e momentul pefect de a arăta că încă e o echipă pe care se poate conta. Mi se pare că-n acest duel al posesiei are un plus. Xavi a fost odihnit cu Rayo și e bine din punct de vedere fizic. A revenit Iniesta, ceea ce e o garanție a posesiei fără pierdere. Iniesta e dezechilibrant și atrage adversari ca un magnet. Dacă vin doi spre el, deja asta înseamnă că în altă zonă a terenului cineva e liber. Ar mai fi și Fabregas, aflat într-un foarte bun moment de formă, care se va alătura lui Xavi și Iniesta în zona de construcție. Asta înseamnă că Messi e degrevat de sarcina asta și poate să aștepte că unul dinre cei trei să-i dea pasa potrivită, între linii. Dacă Messi primește între linii și e cu fața la fundașii lui City vor fi mari probleme pentru ei, mai ales că Demichelis, care se anunță titulari, a pierdut mult din viteza pe care și-așa n-o prea avea.
Probabil că va juca Alexis. Neymar nu e încă pentru un asemenea joc, chit că a dat acel super-gol cu Rayo și a arătat o mare poftă. City nu e Rayo, iar Alexis (sau Pedro, aici alegerea e tare grea pentru Tata Martino) are acea capacitate de efort, de a coborî cu adversarul, de a se lupta pentru o minge pierdută, capacitate pe care Neymar nu prea o are. Alexis în dreapta atacului Barcelonei înseamnă o povară în plus pentru Kolarov, care nu va putea astfel să vină foarte des în ajutorul lui David Silva. Chit că nu e formulă prea uzuală, cred că Barcelona va arăta precum în imagine în această seară, cu banda stîngă lăsată în principal lui Iniesta, căci Jordi Alba va avea acolo un adversar tare greu, pe Jesus Navas. Sarcina golului va fi din nou a lui Messi, dar nu trebuie trecute cu vederea urcările lui Fabregas sau infiltrările lui Alexis, ca 9 fals. E o poziție despre care eu scriu de ceva vreme și pe care au descoperit-o brusc și alții, care nu pricep un lucru simplu, 9 fals nu e 9, tocmai asta e ideea, în poziție de 9 fals pot ajunge, pe rînd, mai mulți jucători, nu doar unul.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Din ce am citit, Manuel Pellegrini ar intenționa să joace cu 3 mijlocași centrali. Să-l introducă și pe Javi Garcia lîngă Yaya Toure și Fernandinho. Un demers care mi se pare cît se poate de logic. Perechea Fernandinho-Yaya Toure și-a arătat de 
cîteva ori limitele în ceea ce privește tranziția defensivă. Fernandinho nu e un mijlocaș închizător pur, cromozomii săi brazilieni limitîndu-i munca de distrugere, în vreme ce Yaya nu prea a fost niciodată. Poate de aceea a și plecat de la Barcelona, dar despre asta ceva mai jos. Javi Garcia ar fi exact elementul de care are nevoie Pellegrini în acest meci pentru a aduce un plus de siguranță, de mușchi, de forță într-o zonă de teren ce pare dominată de ”strumfii” Barcelonei.
Absența lui Aguero face destul de simplă așezarea. Silva și Navas vor fi pe cele două benzi, iar Yaya Toure va avansa un pic, va juca un fel de număr 10, ”box to box”, ceea ce va reprezenta un alt element cheie al meciului, căci atunci cînd pleacă în acțiune, la forța pe care o are, Yaya e foarte greu de oprit și prin fault. O minge pierdută de Barcelona l-ar expune pe Busquets la un duel unu contra unu cu Yaya Toure. În plus, cu Javi Garcia, Yaya, Kompany, Demichelis și Negredo, City dispune de un avantaj colosal la fazele fixe, care devin adevărate lovituri de pedeapsă pentru catalani.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE LUI MANCHESTER CITY GĂSIȚI AICI:
Am promis ceva despre Toure Yaya. Celor care-i spun invers le reamintesc că asta a fost solicitarea jucătorului atunci cînd a venit la FC Barcelona, să nu i se mai spună așa, că să nu fie confundat cu Kolo, fratele său, și să fie numit Toure Yaya. Va fi pentru el un meci special. Mulți poate că se întreabă cum a fost posibil ca Barcelona să piardă un asemenea fotbalist. Mulți pun în cîrca lui Guardiola această plecare, mai exact în dorința lui Pep de a-i face loc lui Sergio Busquets. Dincolo că și dacă ar fi așa, demersul și-a dovedit deja fiabilitatea, căci cu Sergio Busquets titular indiscutabil Barcelona și Spania au cunoscut gloria, ceea ce nu poate fi o coincidență.
Problema ivorianului, în realitate, a fost alta. A fost dublă, dacă vreți. Prima, cea sportivă. Yaya nu e un clasic mijlocaș închizător, așa cum e Busquets, el e mai degrabă un milocaș central, ”interior” cum se mai spune. Putea juca și ca închizător, dar nu oferea garanțiile lui Busquets, la fel cum nu le oferă nici la City, mai ales că la Barcelona modulul prevedea și prevede un singur mijlocaș de genul ăsta, nu doi ca-n alte echipe. În mod normal, Toure Yaya ar fi trebuit să joace alături de Sergio Busquets, cam cum a mai făcut-o ulterior Keita, doar că la Keita lucrurile au fost mai simple, el și-a acceptat rolul de jucător de lot. Pe care Yaya nu l-a prea acceptat, poate și pentru că e mai bun decît Keita. Dar și pentru că a avut un impresar, Dmitri Selcuk, avid de comisioanele venite dintr-un transfer, dar și, ulterior, din numeroasele creșteri de salariu pe care ivorianul le-a rimit la City.
Concurența lui Yaya pe post ar fi fost Xavi și Iniesta. Ceea ce, indiferent de cît de bun era, și chiar era, Toure, i-ar fi limitat prezența la meciurile importante, visul oricărui fotbalist pînă la urmă. Oferta lui City a venit la momentul oportun și pentru el, dar și pentru impresarul care tocmai obținuse, cu avantajale sale logice, prelungire de contract cu Barcelona pînă în 2014 și mărire de salariu aferentă. Veți spune poate că exagerez tot amintind numele acestor impresari, însă ei sînt extrem de importanți în viața și cariera marilor fotbaliști. Se spune că în spatele deciziilor majore ale unui fotbalist stă un impresar cu influență, iar Figo ar putea la un moment dat să spună adevărata poveste a transferului său din 2000.
Pînă una alta, cu Toure Yaya ca element de legătură, Manchester City-FC Barcelona e cel mai potrivit prilej să savurăm spectacolul campionilor din UEFA Champions League.
Am văzut de dimineață, pe grupul Fotbal European, pe care l-am creat pe Facebook, acum aproape 5 ani, special pentru amatorii de discuții despre fotbalul internațional (care mai dau ele în certuri atunci cînd se discută eternele subiecte Messi vs Cristiano, Real vs Barcelona, Juve vs ceilalți ori Premier League vs Primera, dar în esență rămîne un loc bun pentru discuții și comentarii), am văzut așadar pe acest grup poza lui Sir Bobby Robson. Sub care era un mesaj, îmi cer scuze pentru limbaj, oarecum idiot: ”La mulți ani, Bobby Robson!”. Fie cel care a pus poza, dar mai ales mesajul, nu știa că Sir Bobby a murit de ceva vreme, fie știa dar a fost neinspirat. Haideți să rămînem, pentru liniștea noastră, cu a doua variantă! Cu puterea pe care o am ca administrator al acestui grup, suna așa, pompos, cam ca administratorul de bloc, nu-i așa?!, am șters poza. Dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că l-am cunoscut pe Sir Bobby Robson. Am lăsat viața să mă surprindă, cum îmi place mie să spun întotdeauna, și a făcut-o. Nu întotdeauna ai ocazia să cunoști un Sir, nu întotdeauna ai ocazia să vorbești despre fotbal cu un monument al acestui sport. E una dintre oportunitățile pe care cariera de jurnalist mi-a oferit-o. Azi, ar fi împlinit 81 de ani.
În ceea ce-l privește pe SIR Bobby Robson, distincţia oferită de Regina Elizabeth a Angliei e cea mai corectă caracterizare pentru un om care nu cred să fi insultat vreodată pe cineva.
Am avut plăcerea şi onoarea așadar să-l cunosc. S-a întîmplat în toamna lui 2005, cînd fostul selecţioner al Angliei și fostul antrenor al Barcelonei a venit în România, invitat de Gazeta Sporturilor pentru a-l susţine pe Gică Popescu, care pe atunci încerca să devină preşedinte la FRF, în locul lui Mircea Sandu. E un demers pe care nu-l comentez, dar pe care, am senzația, că inițiatorii l-au cam uitat acum cînd Gică Popescu caută din nou să devină președinte al FRF.
Am stat aproape două zile în preajma marelui antrenor. M-a impresionat. Și n-o spun doar așa, ca să dea bine la articol. Mă aşteptam la un englez scorţos, plin de el, în conformitate cu performanţele obţinute de-a lungul vremii. Nu-l știam decît de la televizor, nu părea, dar imaginea televizată păcălește de multe ori. Am descoperit un bărbat extrem de simpatic, care m-a cucerit din prima cu mirarea din ochii săi albaştri atunci cînd, la aeroport fiind, am încercat să-i iau mica valiză pentru a o duce la maşină şi a-i uşura astfel scurta conferinţă de presă pe care a oferit-o jurnaliștilor chiar în hol la Otopeni. Un om modest, foarte vesel, căruia îi plăcea să-şi trăiască viaţa la maximum, să se bucure zi de zi de tot ceea ce i oferea. Se ştia de boala lui, se ştia de lupta pe care o duce, dar n-am avut niciodată senzaţia că stau lîngă un om înfrînt, doborît de probleme. Dimpotrivă.
Am plecat împreună în mașină cu el și cu Gică Popescu. Pe atunci, drumul de la Otopeni nu se făcea atît de lesne, astfel că cei doi au avut destul timp să povestească, să-și amintească de sezoanele petrecute împreună. Și-au amintit inclusiv de Jose Mourinho, a cărui stea era atunci în plină ascensiune. ”And Jose?”, a întrebat Robson, dîndu-și o palmă peste frunte. ”Jose” spus în engleză, cu ”j” nu cu ”h” și cu accent pe ”o”. ”Do you remember Jose?”. ”Oh my God!”. A urmat o discuție despre antrenorul portughez, despre rolul pe care-l avea în acea echipă a Barcelonei în care au coincis și despre situația lui la momentul discuției. Robson spunea că Mourinho îl sună destul de des, că e un tip foarte ok, dar acel ”Oh my God!” părea că indică ușoara surpriză a lui sir Bobby, faptul că nu se aștepta ca Mourinho să ajungă atît de sus.
I-am arătat oraşul, în fine ceea ce poate fi arătat la capitala noastră. Cel mai mult i-au plăcut frunzele copacilor, culoarea lor tomnatică, era început de octombrie, a spus de multe ori ”Beautiful colours!”, semn că avea un alt cîntar al valorilor. A stat mai bine de o oră la Muzeul Satului, ba chiar la un moment dat l-am lăsat vreme de un sfert de ceas să se odihnească în cerdacul unei case olteneşti, singur cu gîndurile sale. Programul i-a fost destul de încărcat, dar n-a încercat nici o clipă să schimbe ceva, să facă figurile pe care eu eram obişnuit să le regăsesc printre autohtoni.
Una dintre ele i s-a întîmplat chiar lui, seara, cînd am fost în Giuleşti să vedem Rapid – Steaua. La pauză a vrut să meargă la toaletă, însă în ciuda insistenţelor mele n-am reuşit să-l introduc la Sala VIP, acolo unde cel mai fals dintre pămînteni, George Copos, nu trebuia deranjat, căci era înconjurat numai de personalităţi, iar bodyguarzii aveau consemn clar să nu intre nimeni. Nici măcar un Sir. Pe vremea aceea nici nu apăream așa de des la televizor, acum poate că aș fi reușit în demersul meu. Noroc cu oamenii normali de la toaletele normale din Giulești, dar extrem de româneşti, adică mizerabile, care l-au recunoscut şi l-au ferit de mica umilinţă de a sta la coadă.
Seara a fost la Antenă, la Recursul Etapei, invitat special la emisiunea lui Ovidiu Ioanițoaia. Dacă vă spun că ediția respectivă a avut cel mai mic rating din acel sezon nu cred că vă ofer o mare noutate. Era doar Bobby Robson și nu personajele celebre ale vremii. Un fleac.
La plecare, la aeroport, mi-a dat numărul lui de telefon. Mi-a zis să-l sun neapărat, pentru că îi place să stea de vorbă cu oamenii tineri, îl fac să se simtă şi el tînăr. Nu l-am sunat. Într-o dimineaţă de vară, trei ani mai tîrziu, cînd am aflat că a murit m-am uitat în telefon. Numărul lui era tot acolo. La fel cum în mintea mea au rămas cuvintele lui, spuse în ultimele săptămîni de viață: ”Eu o să mor în curînd, dar îmi trăiesc fiecare minut pe care-l mai am la maximum, ca și cum ar fi ultimul. Cu demnitate”. Demnitate de SIR, aș adăuga eu. Cam așa ar trebui să facem cu toții, chiar dacă nu sîntem SIR.
Acest text a apărut în premieră pe http://www.digisport.ro/Bloguri/Andrei+Niculescu/
Știu, veți spune că, de fapt, sînt 405 goluri. Și e foarte corectă observația. Cristiano Ronaldo are, azi, 405 goluri. În acest week-end, mai bine zis, căci e suspendat și nu poate juca în campionat. Am gasit insa intamplator aceste film, realizat pesemne imediat după momentul înscrierii golului cu numărul 400, care trece în revistă toate aceste goluri marcate de Cristiano Ronaldo. Toate cele 40o, de la perioada Sporting Lisabona la actuala perioadă Real Madrid, trecînd prin cea petrecută la Manchester United. Plus golurile marcate în tricoul echipei naționale a Portugaliei.
Ca și-n cazul lui Messi, poate să-ți placă sau nu de Cristiano Ronaldo. Poate să-ți placă mai mult decît de Messi. Sau invers, poate să-ți placă mai mult Messi. Oricare ar fi sentimentele, dictate în primul rînd de factori subiectivi, nu cred că există cineva zdravăn la cap care să pună la îndoială valoarea acestui fotbalist colosal. Sau, mergînd mai departe cu această dispută ce ne-a marcat ultimii 5-6 ani, nu cred că e cineva zdravăn la cap care să pună la îndoială valoarea lui Messi. Nu cred că există cineva în deplinătatea facultăților mintale care să spună despre unul sau celălalt că e un fotbalist slab.
Am mai spus-o și scris-o, mi se pare că trebuie să ne considerăm privilegiați că sîntem contemporani cu ei. Avem tot timpul din lume să dezbatem. Ba chiar să ne imaginăm cum ar fi fost să joace în aceeași echipă, ceea ce chia a fost o posibilitate reală, la un moment dat. Doar că pierdem din timpul pe care ar trebui să-l petrecem admirîndu-i. Ceea ce vă invit s-o faceți mai jos, cu Cristiano Ronaldo!
Veți vedea 400 de goluri marcate de Cristiano Ronaldo, unele dintre ele în premieră, de altele, cu siguranță o să vă amintiți. Merită salutat și demersul profesional al celui care a adunat laolaltă aceste reușite.
Vizionare plăcută!
Ideea din titlu are o continuare logică: atunci cînd Messi e jos, Barcelona e jos. Fraza poate fi interpretată în orice fel doriți. Eu nu m-am referit însă la jocul lui Messi în general, ci strict la poziția pe care Messi o are în teren. Cînd Messi e sus înseamnă cînd argentinianul e în zona careului advers, cînd Messi e jos înseamnă cînd el coboară aproape de centrul terenului, chiar în jumătatea sa. Ambele situații se referă la momentul în care el primește mingea.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE BARCELONEI DIN ACEST SEZON GĂSIȚI AICI:
Anul 2013 a fost unul dintre cele mai nefaste din cariera lui Leo Messi. Accidentările s-au ținut scai de el încă din primăvară, refacerea n-a fost cea corespunzătoare, nici măcar în vacanța de vară, căci, dacă vă amintiți, Messi a făcut zeci de mii de kilometri pentru a juca tot felul de partide caritabile, anulîndu-și astfel posibilitatea de a oferi corpului său o relaxare necesară, dar și, mai apoi, o pregătire adecvată. Acele turnee caritabile, pe care mulți le pun în cîrca lui Jorge Messi, tatăl fotbalistului, în grija căruia stă cariera fiului, cu tot ce înseamnă ea, inclusiv problemele de natură financiară, l-au tras mult în jos, iar urmările s-au văzut. Probabil cea mai bună decizie a șefilor Barcelonei din ultimul timp a fost trimiterea lui Messi pentru două luni în Argentina, unde a avut într-adevăr ocazia să facă tot ceea ce n-a putut face în vară: acumulări. Încărcare, așa cum, mai nou, se numește. Beneficiind și de clima călduță din America de Sud în acea perioadă, Messi s-a putut reface și a putut începe anul 2014 așa cum trebuie.
Mie mi se pare că, din punct de vedere fizic, Messi e bine. Încă nu foarte bine, dar nici departe de acest stadiu. Am văzut sprinturi, am revăzut ruperile de ritm pe care le avea și pe care le cam pierduse în ultimele 8-9 luni. Musculatura lui Messi e aparte și ar necesita un articol separat, pe care poate că-l voi face cît de curînd. Din acest punct de vedere, lucrurile merg în sens pozitiv.
Mă întorc totuși la ideea din titlu. Și repet, pentru cei care încă n-au înțeles-o, că ea se referă strict la poziția din teren. Messi adevărat, cel care generează panică pentru rivali, e cel care primește mingea între linii, dar foarte aproape de careul advers. Acolo ruperile sale de ritm și schimbările de direcție pot destabiliza orice apărare, cu consecințe în derularea ulerioară a acțiunii din partea lui, sau din partea unui coleg, eliberat de marcaj pentru că adversarul direct se repede să-l închidă pe Messi.
Revedeți faza golului marcat de Messi la San Sebastian! Observați cîți adversari se află în jurul lui și studiați cît de libere sînt zonele din stînga și dreapta sa. Din acel moment, continuarea îi aparține lui Messi. De cele mai multe ori alege să tragă, dar de foarte multe ori pasează pentru un coechipier și de foarte multe ori îl lasă în situație de gol. Revedeți golurile marcate de Messi la Sevilla! Și apoi revedeți meciul cu Valencia de pe teren propriu sau meciul cu Levante, din deplasare. Și veți vedea că-n acele partide, Messi a fost de cele mai multe ori în zona centrului terenului, ca inițiator al fazei. Sigur, și de aici poate face lucruri senzaționale, de genul paselor decisive. Dar parcă mult mai periculos este în prima situație, situația din ultimii ani, căci ea are în spate rezultatele obținute de echipă și de el.
BILETE DE INTRARE LA TOATE MECIURILE DIN PRIMERA DIVISION GĂSIȚI AICI:
Există o glumă în rândul spectatorilor de fotbal: ”el centrează și tot el dă cu capul”. Acolo și rămîne, la stadiul de glumă. În fotbalul de azi nu prea mai există fotbaliști care să înceapă de la centrul terenului și să rezolve o fază de atac. Cu marcajul de azi, am destule dubii că Maradona ar fi dat acel gol magic Angliei. Nu cred că, de exemplu, Gerrard îl lăsa așa ușor să treacă pe lîngă el, fără măcar să-l faulteze.
Atunci când Messi coboară la centrul terenului, are în fața sa, de regulă, 9 adversari. Dacă nu cumva 10, cîteodată și 11. Un al doilea Messi nu există, ca să rezolve ceea ce începe el. Nici măcar Neymar nu are în acest moment capacitatea de a crea panică așa cum face Messi atunci cînd primește mingea între linia de mijloc și linia de fund a adversarului, undeva la 18-20 de metri de poartă. Cam așa se întîmpla în ultimele luni ale lui Rijkaard, până cînd Guardiola și-a dat seama de problemă și a rezolvat-o. Mai întîi readucîndu-l pe Messi aproape de careul advers, în banda dreaptă, apoi a revoluționat-o de-a dreptul, mutîndu-l pe Messi în zona centrală.
Acum cîțiva ani, Juan Manuel Lillo, cel de la care, se zice, a învățat Guardiola foarte multă teorie, chit că Lillo n-a avut niciodată șansa de a muta teoria în practică, spunea despre Messi că obișnuiește să joace acolo unde vrea, unde-i place. Mai exact unde-i convine. Cînd Messi cobora spre centrul terenului, era limpede că nu-i convenea ceva, nu-i convenea cum acționează colegii săi. La San Sebastian, l-am văzut foarte rar în acea zonă atunci cînd Barcelona avea posesie. Sigur Tata Martino a sesizat și el ceea ce a observat toată lumea. Astfel că a ales să joace un meci complicat cu cea mai bună formulă din perioada Tito Vilanova, cea cu Xavi, Iniesta, Fabregas și Messi în același timp pe teren. Prima și ultima dată cînd a făcut-o în acest sezon a fost meciul cu Real Madrid de pe ”Camp Nou”. Atunci i-a ieșit, acum, la San Sebastian, i-a ieșit. E de presupus că va continua pe aceeași linie.
Și am mai observat ceva la acest meci. Poate a fost doar o chestiune de moment, vom vedea, cred, mai bine cu Manchester City. Atunci cînd Sociedad făcea presing foarte sus, pe fundașii centrali ai catalanilor, nu mai cobora Sergio Busquets între ei, ci Xavi ca să înceapă acțiunea. Se obținea astfel o ieșire curată din apărare, căci Xavi are știința de a nu pierde mingea, dovadă că Sociedad n-a făcut nici o intercepție în astfel de situații. Fabregas îi lua imediat locul lui Xavi, lîngă Iniesta și Busquets, astfel că Messi putea sta liniștit acolo, în față, unde crează panică.
L-am criticat deseori pe Tata Martino pentru letargia de care dă dovadă, pentru lipsa ideilor. De data asta trebuie lăudat. Rămîne de văzut dacă va continua pe această linie și după revenirea lui Neymar, căci atunci Pedro sau Alexis își vor cam pierde locurile de titulari.
P.S.
Avem așadar încă un ” El Clasico” în această primăvară. Va fi un meci special, căci orice finală, orice meci cu un trofeu pe masă, într-un oraș neutru, e special din toate punctele de vedere. Am trăit pe viu ultima finală dintre cele două, tot la Valencia, cum probabil va fi și acum, așa că știu ce spun. Absența lui Mourinho cred că va ajuta ca această partidă, ce se va disputa, teoretic, în Vinerea mare, să beneficieze de un climat mult mai calm.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN CHAMPIONS LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Titlul poate părea un paradox. Momentul potrivit în cel mai nepotrivit moment. Poate că și este un paradox. Eu cred însă că ambele variante se susțin. Arsenal-Manchester United se joacă în cel mai nepotrivit moment pentru ambele, dar poate fi cel mai potrivit moment pentru o ieșire din criză, pentru ambele.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Poate că unii vor spune că Arsenal nu e în criză, spre deosebire de Manchester United, care chiar e. Aș putea fi de acord că nu se compară situațiile. Dar nu cred că la Arsenal e o situație de calm deplin, o pace absolută. Să pierzi, ca lider al clasamentului, detaliu foarte important, de o asemena manieră în care Arsenal a făcut-o pe ”Anfield”, după ce pierduse, într-o manieră asemănătoare pe ”Etihad” cu City, dar și pe terenul lui United ”în criză”, nu e un punct în sprijinul afirmației că Arsenal merită e capabilă să cîștige campionatul. Inițial am scris ”merită”, apoi am corectat, dacă-l va cîștiga înseamnă că a meritat, dacă nu-l va cîștiga, înseamnă că nu a meritat, așa văd eu lucrurile, ideea că un trofeu e nemeritat mi se pare utopică.
Criză, necriză, minicriză, cum doriți să-i spuneți, meciul cu United vine într-un moment în care, poate, ar fi fost mai bine ca adversar să fie o altă echipă. Wenger promite să risipească toate dubiile în partida cu Manchester United. Problema e și dacă nu le risipește? Coincidență, după eșecul drastic de pe terenul lui Manchester City, pentru Arsenal a venit un duel cu Chelsea, acum, după Liverpool, vine un duel cu Manchester United. Arsenal-Chelsea s-a terminat 0-0, care tind să cred că e un rezultat bun și azi pentru situația în care se află ambele echipe.
Fără Flamini, om foarte important în concepția tactică, dar și fără accidentații săi, în special Walcott, Wenger nu poate varia foarte mult, nu poate inova. Poate spera ca apărarea să fie mai concentrată la fazele fixe, dar mai ales că Mesut Ozil își va recăpăta forma de la începutul sezonului. Ozil e practic dispărut în acest an 2014. Are doar două pase decisive în ultimele 8 meciuri și nici un gol marcat. În condițiile în care, în primele 12 etape adunase 6 pase decisive și 4 goluri. Influența sa în jocul ”tunarilor” s-a diminuat inexplicabil, în consecință și jocul ”tunarilor” s-a diminuat. După meciul de pe ”Anfield”, scriam că Ozil și-a pierdut principalul aliat în teren, pe Walcott. La valoarea lui totuși ar fi normal să-și găsească alți aliați în ceilalți colegi.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Și Manchester United, ca echipă vorbesc, cred că și-ar fi dorit un alt adversar pentru această deplasare. Chit că și-n meciurile cu rivali mai slabi cotați, trupa lui Moyes n-a ieșit deloc în evidență. Sau a ieșit, dacă nu e impropriu termenul, în sens negativ. E imposibil că o echipă detalia lui Manchester United să nu aibă altă idee tactică într-un meci acasă cu Fulham decît centrările în careu, zeci de centrări î careu, din orice unghi și poziție, un bombardament ce părea a avea ca punct de plecare ideea ”ai, n-ai mingea, centrezi în careu”.
Cît ar fi răbdarea de mare în fotbalul britanic, cît ar fi de util exemplul lui Brendan Rodgers la Liverpool, situația e un pic la limită. Au început deja să apară opinii despre oportunitatea ideii de continuitate, de a-l lăsa pe David Moyes să-și ducă mai departe proiectul. Opinii ori mai exact întrebări. Eu unul mi-am pus această întrebare înca din mai anul trecut și au fost destui ”pricepuți” care credeau că au răspunsul și care, pesemne, acum sînt printre înverșunații contestatari ai lui Moyes.
Achiziționarea lui Mata a adus un pic de creativitate în joc, dar el nu poate face miracole la o echipă ce necesită o amplă revoluție în vară. Mi-am pus întrebarea dacă nu cumva acesta a fost motivul pentru care Sir Alex Ferguson a ales să plece, ca să nu fie el în fruntea acestei revoluții ce ar fi făcut victime în rîndul celor mai apropiați lui. M-am întrebat, și e logic s-o fac, de vreme ce motivul invocat atunci, o operație la șold ce l-ar fi ținut departe de terenuri cîteva luni, nu prea stă în picioare, căci nu mi s-a părut că Sir Alex a lipsit vreo clipă din jurul echipei, ba chiar mi s-a părut destul de sprinten. Întrebarea mea rămîne, deși un mic amendament mi-am oferit singur, atunci cînd mi-am amintit că Sir Alex n-a avut nici o problemă în a se despărți de Beckham, de Cristiano, de Van Nistelrooy.
Revenind la prezent, un eșec cu Arsenal n-ar da deloc bine. Și nu știu ce mă face să cred că un eșec ar putea duce la o decizie drastică în ceea ce-l privește pe Moyes. Nu știu dacă mîine, dar într-un viitor mai apropiat decît se anticipa. Se spune că Guus Hiddink așteaptă la cotitură.
United însă nu e nici pe departe condamnată în această seară. Îl are pe Mata, îl are pe Rooney și-l are pe Van Persie, care de cîte ori întîlnește fosta echipă obișnuiește să marcheze.
Pentru ambele echipe însă, ca să revin la ideea din titlu, e momentul potrivit. Momentul potrivit pentru o refacere a imaginii, a moralului, pentru starea de spirit. Din fiecare moment nepotrivit se poate găsi un moment potrivit.
BILETE DE INTRARE LA MECIURILE DIN PREMIER LEAGUE GĂSIȚI AICI:
Caută-mă!