Scriam acum cîteva zile, atunci cînd dezbăteam aici subiectul Gareth Bale, că am unele rezerve față de dorințele, exprimate public, ale unor fotbaliști de a juca la o echipă sau alta. Dorințe ce dispar subit atunci cînd intervine o mărire de salariu sau o prelungire de contract. Dintr-o dată, cel care declara că ar fi extrem de încîntat să evolueze la un anume club uită și de sentimentele afișate și schimbă macazul, declarînd acum că totul a fost o interpretare eronată și că el e foarte fericit acolo unde se află. Cu cît mărirea de salariu e mai mare, cu atît și fericirea e mai mare. Pînă data viitoare…
E un soi de perpetuum mobile. Ne întîlnim cu aceste situații în general în perioadele de marcato, mai ales în cea de vară. Denimirea corectă e manipulare prin presă.
Să le luăm, ca exemplu, cîteva cazuri recente. Thiago Silva. Are contract beton la PSG, dar e dorit insistent de Barcelona. Cît de reală e insistența, noi nu avem de unde să știm. Logic ar fi ca un club de talia PSG-ului să nu aibă nici un fel de probleme în a reține un fotbalist aflat sub contract. Nu are probleme financiare, nu are de ce să-și pună problema vînzărilor pentru echilibrarea bugetului. Pînă la urmă, cea mai normală declarație e cea dată, zice-se, de șeicul finanțator al parizienilor, ”dacă mă mai enervați mult cu Thiago Silva, plătesc clauza lui Messi și vă liniștesc”. Vă veți repezi să spuneți că Messi nu vrea să plece de la Barcelona, că e fericit, că e recunoscător clubului catalan, bla bla bla. Atît de recunoscător e Messi că are deja vreo 4 sau 5 măriri de contract. Credeți că dacă lui Messi i s-ar reduce, prin absurd, salariul la jumătate ar mai fi așa de fericit la Barcelona? Eu nu cred.
Ce vreau să spun cu asta. Fericirea unui fotbalist vine, în general, din zerurile salariului. Cu cît mai multe, cu atît mai mare e fericirea. Manipularea prin presă acum intervine. Thiago Silva aruncă o idee: ”Oricine și-ar dori să joace la Barcelona”. Impresarul său confirmă interesul catalanilor. Presa abundă de informații potrivit cărora același impresar, Paulo Tonietto pe numele său, pentru cei foarte riguroși, se tot întîlnește cu oficiali ai Barcelonei ca să discute situația lui Thiago Silva. E clar interzis asta, dar pe cine să intereseze. Pe măsură ce discuțiile se întețesc, vine și reacția celor de la PSG: prelungire de contract pe incă doi ani, deci pînă în 2018, plus o mărire de salariu de 2 milioane de euro pe sezon. Mărire care intră în vigoare imediat, astfel că Thiago Silva va cîștiga 12 milioane de euro pe sezon în loc de 10. Un plus de 10 milioane, așadar, dintr-un foc, dar mai ales o garanție, căci la momentul expirării noii înțelegeri, brazilianul va avea 34 de ani. O nimica toată.
Fac o scurtă paranteză. Pe Thiago Silva, Barcelona l-a avut în mînă vara trecută. Relațiile catalanilor cu AC Milan erau și sînt excelente, iar milanezii n-ar fi avut nimic împotrivă să-l dea la Barcelona pentru același preț pe care l-a plătit PSG. Diferența a făcut-o salariul, dar și o oarecare idiosincrazie a Barcelonei cînd vine vorba de postul de fundaș central, o atitudine greu de priceput totuși, căci toată lumea e de acord, și era și vara trecută, că e un post deficitar. Prin același impresar al său, Thiago Silva solicita Barcelonei un salariu de 8,5 milioane de euro, care l-a fi plasat,pe scara salarială a clubului, peste etajul ocupat de Xavi, Puyol și Valdes. Catalanii s-au blocat la 7,5 milioane, iar PSG a plusat pînă la 10 milioane. Game over.
O pierdere mare totuși, căci postul de fundaș central la Barcelona, în contextul jocului practicat și a ideii de construcție din zona apărării impusă de Guardiola, e foarte greu de acoperit. Dovadă ce se întîmplă acum.
Paranteză închisă. Mergem mai departe. Tot la PSG rămînem însă. Un alt caz, Marco Veratti. Aproape anonim în vara trecută pentru publicul larg, a devenit brus un nume intresant după prestațiile din acest sezon. Motiv pentru care speculațiile n-au încetat să apară. Real Madrid mai întîi, apoi Juventus, mai nou Napoli, iată cîteva cluburi interesate. La 19 ani, cît avea cînd s-a mutat la Paris, direct de la Pescara, din Serie B, Veratti n-a pus mari probleme și a acceptat un salariu de 1,2 milioane de euro pe sezon, pînă în 2017. Puțin, foarte puțin, trebuie că și-a spus agentul său, Donato Di Campli, în aeste zile. Brusc, Marco a început să dea de înțeles că i-ar plăcea tare mult la Real, că Napoli chiar e un proiect interesant, una peste alta că ar cam avea gînduri de plecare. A dat de înțeles pînă ce au înțeles și șefii PSG-ului. Care au acționat, contract pînă în 2018, 2,6 milioane pe an, ceva mai mult decît dublu față de ce avea. Sînt în stare să pun pariu acum că pînă în 2018, Veratti va prelungi, cu mărire de salariu aferentă, de cel puțin două ori acest contract.
Că Ibrahimovici e următorul pe listă, nu cred că mai e o noutate. A dat de înțeles că e ușor nefericit încă de prin martie. După ce Ancelotti a ajuns, într-un final, la Real Madrid, au apărut zvonuri cum că l-ar urma și Zlatan. Mai ales că la el era un lucru obișnuit, agentul său, Mino Raiola, fiind un bun strateg al acestor demersuri. Așa că se așteaptă o prelungire tot pînă în 2018, cu o mărire de la 14 la 16 milioane de euro a salariului stagional.
Arturo Vidal e și el pe această listă. Un transfer excepțional reușit de Juventus, un fotbalist de mare calitate, al cărui rol în angrenajul campioanei Italiei e extrem de important. Aș zice, e doar o părere, cel mai important. Mi se pare, că în acest moment, cu toată simpatia pe care am declarat-o pentru Pirlo, Vidal ar mai greu de înlocuit. Au apărut tentațiile și-n cazul chilianului. Real Madrid, Chelsea, Bayern, iată trei motive numai bune pentru ca șefii lui Juventus să treacă la acțiune și să-i propună un salariu de 4 milioane pe sezon și un contract mărit pînă în 2018. Tuttosport zice că totul e făcut, fotbalistul însă dezminte. În cîteva zile însă cred că vom avea și confirmarea oficială.
Vorbeam de manipulare. Să explic un pic. În aceste zile de mercato, sîntem bombardați de știri și zvonuri, care mai de care mai bombastice. Aceste zvonuri nu apar din imaginația ziariștilor ori din visele lor, ci din diverse surse, care au tot interesul să facă publice astfel de lucruri.
UPDATE
Gareth Bale a ajuns, în cele din urmă, la Real Madrid. Prezentarea lui oficială poate fi văzută chiar aici:
Care este prețul real al unui fotbalist?E o întrebare ce preocupă lumea, mai ales în această perioadă de mercato. Cînd, ca-n orice perioadă de mercato, sîntem pur și simplu bombardați cu zvonuri care mai de care mai bombastice și cu prețuri care mai de care mai astronomice. În ultima vreme, atunci cînd se vorbește de valoarea de piață a unui fotbalist, se face trimitere către www.transfermarkt.de. Care, fără să fie o sursă de neglijat, e totuși doar un site, iar cotele pe care le găsim acolo sînt aleatorii într-un fel, stabilite de cei care au în grijă acest site pe baza unor coeficienți mai degrabă matematici. Adevărul e însă unul singur: VALOAREA DE PIAȚĂ A UNUI FOTBALIST E DATĂ DE SUMA SA DE TRANSFER.
Să intrăm în fondul problemei. Și anume la Gareth Bale.
Nu mai e o noutate, Real Madrid și l-a dorit mult pe galez. La fel, dacă e să dăm crezare informațiilor din ziarele din Spania și Anglia, Bale a vrut și el neapărat să meargă la Real Madrid. Eu am unele rezerve în legătură cu aceste ”dorințe” ale unor fotbaliști. Cred mai degrabă că sînt folosite ca instrumente de manipulare de ei sau de agenții lor. Despre asta însă, cu altă ocazie. Să rămînem la Bale! Ultimele cifre sînt de-a dreptul incredibile. 98,5 milioane de euro refuzate de Tottenham. 130 de milioane cerute. Am spus incredibile, dar mi se par de-a dreptul aberante. E mult, e foarte mult, e mult prea mult.
Să luăm ca reper trei nume vehiculate intens în această vară. Neymar, Falcao, Cavani. Toți 3 au schimbat echipele, iar cifrele lor de transfer s-au situat undeva în jurul cifrei de 60 de milioane de euro. Toți 3 erau jucători determinanți la cluburile de la care au plecat. Neymar e văzut drept principalul pericol pentru cuplul Messi-Cristiano Ronaldo, în duelul lor particular din ultimii 5 ani, pe toate planurile posibile, iar pasul său spre Europa era obligatoriu. În ceea ce-i privește, Radamel Falcao și Edinson Cavani veneau cu o rentă impresionantă de goluri la echipe precum Atletico și Napoli, ce depindeau mult de prestațiile lor.
E oare Gareth Bale mai valoros decît cei trei în acest moment? Și, dacă am admite că ar fi, e chiar atît de valoros încît să coste cu 50 la sută, aproape, mai mult decît ei? Poate costa un fotbalist aproape 100 de milioane de euro?
Acum ceva vreme am scris un articol despre Cristiano Ronaldo: ”Fotbalistul de milioane. De 100 de milioane”. Aceeași întrebare mi-am pus-o și atunci. De acord, Cristiano a costat aproape 100 de milioane, însă tranzacția cu Manchester United a fost una destul de complicată, la care madrilenii au fost oarecum obligați să plătească. Găsiți AICI toate detaliile. Cristiano era însă Balon de Aur, o certitudine cu alte cuvinte, iar evoluțiile sale ulterioare au confirmat acest lucru. Și l-au ajutat pe Florentino Perez să rentabilizeze transferul. În paranteză fie spus, nu cred că lui Cristiano îi convine acum să afle, în fiecare zi, că în timp ce prelungirea înțelegerii sale cu Madridul încă trenează, Florentino e dispus să aducă un jucător mai scump decît el.
Un jucător, și acum vorbim de Bale, care e, orice s-ar spune, încă la stadiul de promisiune. Care n-a cîștigat nimic în cariera lui, a suferit cîteva accidentări grave, una dintre ele chiar foarte gravă, și care, nu-i amănunt chiar de neglijat, nu va participa probabil niciodată la un campionat mondial. Au și aceste Mondiale rolul lor în amortizarea costurilor unor fotbaliști. Așteptați să vedeți ce vîlvă se va face la anul în jurul unora. În vara trecută, cota lui Bale oscila între 35 și 45 de milioane de euro. A făcut un sezon bun, nimic de zis, dar în nici un caz încît să determine o creștere a cotei sale la granița sutei de milioane.
Să ne înțelegem! Bale e un fotbalist foarte bun. La 24 de ani, marja sa de creștere e însemnată. Însă a plăti 100 de milioane de euro pentru el mi se pare o nebunie, o obsesie aproape, o excentricitate, un snobism. Florentino Perez pare în această situație un colecționar foarte bogat care-și permite luxul să facă orice nebunie îi trece prin cap pentru a-și lărgi colecția de obiecte rare. Cu amendamentul că, deși abia a obținut un nou mandat de 4 ani în fruntea Realului, Perez reprezintă totuși altceva decît un miliardar excentric, căci se folosește de banii clubului, nu de ai lui. Scriam acum cîteva zile de schimbarea de strategie a Realului, sper să nu mă fi înșelat.
Dorința lui Bale, cît o fi ea de sinceră, de a trece la Real Madrid s-a lovit de două mari probleme. Una se numește Daniel Levy. E bossul lui Tottenham și a scos untul în vara trecută din Perez cu transferul lui Modrici. După ce făcuse la fel cu Chelsea, un an înainte, sau cu Manchester United în cazul lui Berbatov. Levy a jucat o carte, să vedem dacă și cea cîștigătoare. Se spune că i-ar fi promis lui Bale că-l va lăsa să plece dacă echipa nu se va califica în Champions League, dar promisiunile în lumea fotbalului nu se onorează mereu. Levy e un negociator puternic și știe că oricum avea de cîștigat. Indiferent dacă-l vinde sau nu pe Bale.
A doua problemă venea de la partenerii galezului. Despre contractul lui Bale cu British Telecom am scris acum cîteva săptămîni. BT Sport, operatorul British Telecom, tocmai a cîștigat dreptul de difuza un meci pe etapă din actualul sezon al Premier League. Găsiți AICI și videoclipul de promovare, cu Bale într-unul din rolurile principale. Mai nou, în aceeași situație se află și EA Sports, care are prevăzută pentru luna septembrie lansarea produsului său premium FIFA 2014. Iar Gareth Bale, ghiciți, nu?, e printre protagoniștii promo-ului. Practic, cu el începe. Iată-l, în cele ce urmează:
A fost destul de complicat pentru EA Sports să schimbe acum promo-ul, mai ales că Bale pare a fi și coperta jocului pe teritoriul Marii Britaniei.
Nu toate-s însă în defavoarea lui Bale. Contractul său cu Adidas expiră în vara viitoare, ceea ce-i permite o renegociere în termeni mai buni.
Deocamdată nu intru în subiectul legat de locul pe care Bale l-ar avea, sau nu, în actuala echipă a Realului. Prefer să aștept să se facă transferul, dacă se face. Termin cu o opinie pur personală, fără pretenția de a fi cea mai bună. În locul lui Bale, dac-aș fi Florentino Perez (din păcate nu sînt și nici nu întrevăd șanse să devin) m-aș fi orientat fără nici cea mai mică ezitare către Rooney. Situația sa e una specială, vrea să plece, iar United mai degrabă l-ar fi lăsat la Real decît la Chelsea. Și dacă aș fi în situația lui Levy, tot la Rooney m-aș fi gîndit.
Deja am intrat în altele. Cum aici nu e un joc de tip manager, prefer să mă opresc. Întrebarea mea însă rămîne. În spaniolă ar suna chiar interesant: Cuanto vale Bale? Merg însă pe varianta româna: CHIAR FACE BALE 100 DE MILIOANE DE EURO?
N-am apucat pînă acum să scriu mai deloc despre Carlo Ancelotti și nici despre noul proiect al lui Florentino Perez la Real Madrid. Am făcut-o o singură dată, atunci cînd PSG-ul punea bețe-n roate relației de înțelegere dintre Real și don Carlo, ce se înfiripase de ceva vreme. Între timp lucrurile s-au schimbat.
N-o să mă refer decît punctual la meciul amical al Realului cu Lyon. Un meci amical e un meci amical, e făcut pentru teste și probe, doar la noi se trag concluzii și se caută scandal după un simplu meci de pregătire. De aceea n-o să abordez în nici un fel celălalt ”amical” de lux al zilei de miercuri, cel dintre Bayern și Barcelona, din simplul motiv că n-ai ce analiza de la un meci care aduce, pe de-o parte, o echipă aflată de aproape o lună în pregătiri și o alta ce avea doar 8 zile de antrenamente, ba se mai prezenta și fără o grămadă de jucători importanți, ca să nu mai zic de problema apărută cu antrenorul. De aceea, nici despre Bayern nu se pot spune prea multe. E redundant să spui că e foarte puternică, eu sînt tare curios cum va decurge asimilarea filozofiei lui Pep. Nu văd cine le-ar putea sta în cale în Bundesliga. M-aș hazarda să spun și-n Europa, dar pînă în martie-aprilie, cînd vor începe meciurile adevărate în Champions League mai e timp și se pot întîmpla destule.
Înapoi la Real Madrid! Și la Carlo Ancelotti.
Dupa 3 ani de furtuni și uragane de tip Mourinho, Ancelotti reprezintă un front atmosferic de care madrilismul în general avea nevoie. Italianul nu va face niciodată spectacole mediatice de genul celor făcute de portughez. E caracterizat ca un ”un om al președintelui”. Nu vă grăbiți să trageți concluzia că primește echipa de start în plic sau schimbările prin telefon. Nu e cazul. Florentino e prea deștept pentru asta. E omul președintelui pentru că, în general, lucrează cu ce are la dispoziție. Nu cere transferuri halucinante la preț și nici n-are nevoie să facă servicii impresarului său, solicitînd doar jucători de-ai acestuia. Încearcă să se acomodeze el cu ce găsește în lot.
Merită reamintit, cred, că Ancelotti n-a fost un fotbalist oarecare. Descoperit la Roma, a atins maturitatea deplină în Milanul lui Sacchi, prima echipă completă a fotbalului modern. De la principiile lui Sacchi a plecat și Guardiola. Ancelotti juca la mijloc, lîngă Rijkaard, cu Evani și Donadoni completînd o linie colosală. Era epoca unui 4-4-2 ce greu se schimba.
Mai merită reamintit că a antrenat Parma, Juve, Milan, Chelsea și PSG și că a luat titlul în 3 țări. Milanul său din perioada 2002-2007 ar fi trebuit și el să marcheze o epocă. A luat de două ori Liga și poate ar fi trebuit s-o mai ia de două ori, căci acea eliminare din 2004, contra lui Depor după 4-1 acasă în tur, și acea finală pierdută cu Liverpool, la Atena, după 3-0 la pauză, fac parte din categoria accidentelor, a miracolelor. În acele campanii, Milanul era cea mai bună echipă și e intersant de discutat ce s-ar fi ales din destinul lui Jose Mourinho dacă ar fi întîlnit, în semifinalele sezonului 2003-2004 cu Milan și nu cu Depor.
Mai merită reamintit, nu știu dacă în ultimul rînd, că Ancelotti a fost cel care l-a reinventat pe Pirlo. S-a inspirat un pic de la bătrînul Carlo Mazzone, care-i atribuise, în 2001, un rol asemănător pe cînd Pirlo juca la Brescia. Ancelotti și-a dat seama că Pirlo răspunde mai bine jucînd mai retras și a procedat în consecință. Am scris într-un text anterior că-l simpatizez pe Rafa Benitez, la fel trebuie s-o spun și în cazul lui Pirlo, e unul dintre fotbaliștii pe care-i am cel mai mult la inimă.
Să mergem spre prezent! Mai bine zis spre viitor. Spuneam mai sus despre noul proiect al lui Florentino Perez. E un fel de-a spune. Florentino și-a schimbat un pic strategia. A adus 3 spanioli pînă acum, l-a confirmat pe Morata, i-a prelungit contractul lui Jese Rodrguez. E o schimbare de optică, dată poate și de recentele studii care reflectă că Real Madrid nu mai e echipa numărul unu în sentimentele spaniolilor. FC Barcelona i-a luat acest loc, iar asta, ținînd cont ce reprezintă Barcelona la nivel politic și social, sigur nu i-a convenit lui Florentino. Nici lui și nici prietenilor săi din administrația de la Madrid. Un Real Madrid mai spaniol ca niciodată în mandatele lui Florentino reprezintă o notabilă schimbare de atitudine din partea celui supranumit, într-o vreme, ”vînătorul de Baloane de Aur”.
Ancelotti acum. Surprinzător aș zice, ținînd cont de trecutul său, pare a încerca un modul 4-3-2-1, pe care l-a probat la Juventus și care i-a ieșit de minune la Milan. Surprinzător pentru că n-a făcut asta nici la Chelsea, nici la PSG. La Chelsea a încercat un 4-3-3, la PSG a mers pe 4-4-2, cu varianta sa derivată, 4-4-1-1. S-a văzut cu Lyon încercarea de a așeza echipa în această formulă. În așteptarea lui Xabi Alonso, de a cărui continuitate la Real eu nu sînt foarte convins (îi expiră contractul în vara viitoare și nu pare prea hotărît să prelungească, e într-un fel în situația lui David Villa), Ancelotti părea să încerce o linie de trei, cu Isco-Illaramendi-Khedira, apoi una de doi, Cristiano și Ozil, plus Benzema pe poziție de 9, de vîrf. Cu Lyon nu s-a jucat de la început cu acești jucători, dar s-a jucat în acest sistem. În repriza a doua a mai schimbat, echipa s-a așezat în 4-2-3-1, dar cu Cristiano împins. N-ar fi ceva inedit la Cristiano. El a mai jucat ca atacant împins și la United și la Real, cu Mourinho. Nu cred însă că e cea mai bună soluție, căci Cristiano pierde mult în acea poziție. Poate doar să fie o idee de avarie, fiindcă odată cu plecarea lui Higuain, Madridul a rămas doar în Benzema și Morata.
Așa cum am spus, a fost doar un meci amical. Vor mai fi, mai sînt 3 săptămîni pînă începe Primera. E timp de experimente. Ancelotti e un tip maleabil și va căuta să se adapteze. Nu are, probabil, geniul lui Guardiola sau Mourinho, dar e un tip liniștit, care a arătat la PSG că poate pune la un loc 11 caractere ce abia se cunoșteau.
”Vedi Napoli e puoi mori”. E o expresie celebră, plecată dintr-un film devenit și el celebru, realizat în 1951. A mai fost unu fil, cu același titlu, în 1924, însă pe acesta nu-l prea mai ține minte nimeni. Se spune totuși că expresia provine de la poetul antic Vergilius, care acum 2000 de ani se referea la frumusețea locurilor, pe care, vă invit cu maximă sinceritate și prietenie să încercați să le descoperiți! Costa Amalfitană e una dintre cele mai frumoase regiuni ale Europei.
Dar nu despre turism vreau să vorbesc în cele ce urmează. Aș putea s-o fac, căci dacă un îndrăgostit de Spania ca mine recomandă Italia (nu doar coasta amalfitană ci și multe alte locuri) înseamnă că e ceva la mijloc. Vreau să vorbesc despre Napoli. Și despre schimbarea la față a acestei echipe, pe care eu o văd principala urmăritoare a campioanei Juventus în noua ediție de Serie A ce mi se pare extrem de atractivă.
E poate un paradox. Napoli și-a pierdut principala vedetă, pe Cavani, asta după ce vara trecută îl pierduse și pe Lavezzi, dar, cu toate astea, mie mi se pare că a progresat. În primul rînd prin aducerea lui Rafa Benitez. N-am ascuns-o, mi-e simpatic Rafa. Întotdeauna l-am considerat un antrenor mare. De altfel, prima postare pe acest blog a fost despre el, dar asta doar dintr-o coincidență. Era, atunci, împotriva furtunii londoneze. Acum beneficiază de clima amalfitană. Prin aducerea lui Rafa, Napoli a trecut în rîndul echipelor cu pretenții. Benitez e un antrenor cu CV, cu trofee europene, cu campionate cîștigate. Să-i întrebăm pe suporterii lui Liverpool dacă n-ar semna imediat o petiție prin care să-l reinstaleze pe Rafa ca antrenor principal. Fie și numai pentru că a izbutit, cît a fost la echipa ”cormoranilor”, să-i facă zile amare lui Jose Mourinho.
O echipă care-l pune pe Benitez antrenor, și-și asumă statutul acestuia, inclusiv din punct de vedere financiar, arată că e potentă. Iar Napoli a devenit. Mișcările ulterioare realizate de Aurelio De Laurentis, aproape sigur în consens cu Benitez, arată o strategie bine pusă la punct, dar și niște pretenții mai mari ca pînă acum.
Gonzalo Higuain e ultimul pe lista achizițiilor. Un transfer de marcă. Să aduci un jucător de la Real Madrid nu-i simplu, mai ales că Higuain nu se afla în situația lui David Villa, pe final de contract. A pleca de la Real Madrid înseamnă să renunți la anumite privilegii, din toate punctele de vedere, nu doar financiar. Dar mai ales financiar. Dacă Napoli a putut să-și asume și salariul unui jucător important din lotul Realului, căci Higuain nu era pe același etaj cu Albiol și Callejon, alte două incorporări via Madrid, înseamnă că a făcut un mare pas înainte.
Pe Benitez trebuie să-l analizăm în funcție de etapa Liverpool. Scriam atunci cînd a fost numit la Napoli, că Hamsik ar putea deveni un soi de Steven Gerrad al napoletanilor. Păstrînd proporțiile, evident, căci Steven Gerrad e unic. Vorbind strict la nivel de joc. Ar însemna deci că Higuain să primească rolul lui Fernando Tores. Despre ”El Nino” s-a vorbit ca despre o posibilă țintă a lui Benitez, dar dacă nu s-a făcut înseamnă fie că Mourinho nu vrea să-l dea, fie că el are deja cărțile făcute în altă parte. Eu mizez pe a doua variantă și zic să așteptăm finalul de mercato. Higuain, în ciuda contestatarilor săi, și are destui, e un fobalist de prim-plan. Iar faptul că Real i-a prelungit contractul în vara trecută confirmă asta. Vrea însă altceva, un soi de protagonism pe care la Real nu-l găsea. Vrea să se simtă important, iar cu acest confort psihic să-i poată demonstra calitățile și valoarea.
Rămîne de văzut acum. În Italia, fotbalul e altul. Apărările sînt altele. I-am văzut pe Tevez și Llorente contra Milanului, în ”TIM Trophy”. N-au ieșit foarte mult în evidență, ba Llorente s-a și accidentat. Nu sînt spațiile din Spania, fundașii nu sînt de profilul englezilor, iar din punct de vedere tactic se descurcă excelent și compensează anumite lipsuri. Higuain are însă o mare mobilitate, mai rămîne să găsească mai lesne drumul spre gol.
Întorcîndu-ne la Benitez, mai trebuie spus că și-a păstrat echipa tehnică, ba mai mult, și-a recuperat principalul colaborator de la Liverpool, pe Mario Gomez, care după plecarea din Anglia a încercat să schimbe direcția și să înceapă o aventură ca principal. Nu i-a ieșit prea bine, așa că a revenit la ceea ce știa să facă mai bine, să urmărească și să analizeze pentru Benitez. L-a adăugat pe Fabio Pecchia în staff, pe poziția obișnuită a omului de casă așezat lîngă tehnicianul străin.
Dinspre Napoli se aude că ar fi o întreagă nebunie în jurul echipei. Mișcările de piață, cu care napoletanii nu s-au prea întîlnit în ultima vreme, au creat o emulație fantastică în rîndul fanilor. Asta dacă mai era nevoie. Dar și în dreptul lui De Laurentis, care, pentru prima dată, stă non-stop lîngă echipă și e primul responsabil cu starea de spirit. Pentru un om de film așa cum e el nici nu e greu să facă atmosferă.
Mai rămîne ca regizorul să fie inspirat, iar actorii să-și joace rolurile. Pînă la urmă, dacă mingea nu intră în poartă, efortul e zadarnic. La momentul actual însă, cu aproape o lună înaintea debutului, premizele sînt dintre cele mai bune.
P.S.
Serie A a crescut foarte mult în această vară. Am dat mai sus deja cîteva nume importante, adăugați aici un Mario Gomez, un Reina, un Joaquin, poate și un Honda, iar lista se poate lărgi pînă la începutul lui septembrie. Italienii nu-s mulțumiți că și-au pierdut poziția a treia în ierarhia europeană, implicit un loc în Champions League și, implicit, bani sufiecient de mulți de vehiculat. E însă greu să urci înapoi pe treapta de pe care ai căzut și e nevoie de timp. Norocul lor s-a numit, dacă e să privim atenți, PSG, clubul parizian devenind un soi de creditor pentru ”Il Calcio!”.
Să adăugăm aici și numărul mai mare de fotbaliști români, un punct în plus pe harta interesului.
Așadar, ceea ce era de așteptat s-a întîmplat. Așa cum scriam și în precedenta postare de pe acest blog, operațiunea antrenor pentru Barcelona părea să conducă spre un singur nume. Cel al lui Gerardo ”Tata” Martino. Am explicat în acest text și de ce. În cele ce urmează, după ce am citit foarte multe articole sau postari pe bloguri din Spania și Argentina, o să încerc să conturez o personalitate a noului antrenor al catalanilor. Nu e un nume foarte cunoscut la noi, căci din păcate campionatul Argentinei nu s-a văzut în perioada în care antrena cu rezultate și laude pe Newells Old Boys.
Probabil că prima întrebare pe care și-o pune toată lumea este de unde vine porecla ”Tata”. N-are nici o legătură cu cuvîntul din limba română. Ei bine, așa cum el însuși declara într-un interviu în anul 2007, habar n-are de unde provine. se întîmplă, de fapt, la foarte multe porecle din fotbalul sud-american. ”De 30 de ani sînt în fotbal, habar n-am de unde vine porecla asta și sînt convins că foarte ulți oameni nu știu care e prenumele meu real și cred că, de fapt, mă cheamă Tata”, spunea Martino în acel interviu.
Să mergem mai departe! Și să intrăm în miezul problemei. Poate face față acest om la FC Barcelona? Asta cred, de fapt, că-i întrebarea ce-i preocupă și pe fanii catalanilor, dar și pe rivali lor. N-am văzut nicăieri vreo opinie negativă la adresa lui Martino. În Argentina i se spune ”Strategul”. Îi place să cîștige, dar se zice că nu-i place să cîștige oricum, ci e foarte preocupat de estetica jocului. Jucătorii pe care i-a pregătiti vorbesc cu plăcere de atrenamentele sale, unde pune mare accent pe latura tehnico-tactică.
Îi place ca echipele pe care le antrenează să fie cele care fac ritmul, care se află la conducerea jocului. Agresivitate, intensitate și recuperarea baloanelor pierdute cît mai aproape cu putință de poarta adversă. E un mare admirator al lui Bielsa și Guardiola, de la cel din urmă s-a inspirat atunci cînd și-a desenat echipa conform principiilor de mai sus. De la acea echipă a Barcelonei cîștigătoare a celor 6 trofee într-un sezon, cu Henry, Eto`o și Messi reprezentînd prima linie de pressing. Atunci, grație efortului camerunezului, Barcelona a dus aproape de perfecțiune această metodă, pe care Guardiola încearcă s-o impună acum la Bayern. Metoda celor 5 secunde, atît cît trebuie să dureze recuperarea unei mingi pierdute. După plecarea lui Eto”0, Barcelona a pierdut mult din acest stil, iar spre finalul epocii Guardiola și în sezonul trecut aproape că s-a stins.
În Argentina, Newells a fost echipa împotriva căreia s-a șutat cel mai puțin. Acțiunile de atac începeau de la portar și continuau cu fundașii centrali, care deschideau unghiul de pasare deplasîndu-se spre lateral și permițînd astfel mijlocașului închizător să coboare între ei. Fix ca la Barcelona lui Guardiola. Martino merge clar pe modulul 4-3-3, cu doi jucători de bandă care se deschid foarte mult și cu linia de mijloc extrem de mobilă. Diferența o face folosirea unui vîrf de meserie, spre deosebire de metoda acelui ”9 fals” atît de apreciată de Guardiola inclusiv acum la Bayern, unde se pare că Ribery va primi acest rol.
S-a vorbit mult despre relația cu Messi. S-a mers pînă a se spune că Messi a fost cel care l-a numit antrenor. E o exagerare. Messi avea 12 ani cînd a plecat din Rosario, care e și orașul natal al lui Martino, ce fel de relație putea el avea cu acesta? Cu siguranță că Messi a urmărit cu multă atenție jocurile echipei din orașul său natal și a lăudat de cîte ori a putut fotbalul arătat de Newells. De fapt, se pare că tatăl lui Messi îl plăcea foarte tare pe ”Tata” pe vremea cînd era jucător. Apropo, a jucat și în Spania, la Tenerife, dar foarte puțin. Se spune că era un număr 4 pur, o altă asemănare cu Guardiola.
Despre Messi, Martino spunea că îl preferă în poziția sa inițială, în banda dreaptă, de unde își poate pune în valoare calitățile mult mai bine. De văzut acum ce se va întîmpla. Marea problemă a lui ”Tata” e că Barcelona nu are un 9 autentic, care să se plaseze între Messi și Neymar. În plus, randamentul lui Messi pe noua poziție inventată de Guardiola la acel Clasico cu Real Madrid de pe ”Bernabeu” a fost întra-adevăr fantastic, astfel că nu ar exista, teoretic, motive de schimbare.
Spaniolii și-au reamintit acum ce greu le-a fost cu Paraguay, la Mondialul din 2010. Cine dorește, poate revedea acele momente AICI. Și și-au reamintit, cu această ocazie, că selecționer al sud-americanilor era Gerardo Martino. Același Paraguay care, un an mai tîrziu, prindea finala Copei America. A fi antrenor la FC Barcelona e însă o misiune infinit mai grea. Pînă acum, ”Tata” Martino se considera un tip fără noroc. Atît ca jucător, cît și ca antrenor. Se vede treaba că atunci cînd îți faci treaba cu pasiune și profesionalism, cînd faci ce-ți place și-ți place ce faci, vine ea și răsplata. Și nu doar în fotbal.
Antrenor la FC Barcelona. Antrenorul lui Messi, Neymar, Iniesta, Xavi, Cesc, Pique și toți ceilalți. Ce vreți răsplată mai mare?!
N-aveam de gînd să abordez un nou subiect legat de FC Barcelona. Mă gîndeam la alte teme, mi se părea mai interesant, de pildă, să mă refer puțin la operațiunea de ”facelift” pecare o încearcă Florentino Perez la Real Madrid, nu doar prin venirea lui Ancelotti, ci prin ”re-spaniolizarea” unei echipe ce devenise mult prea internațională.
A apărut însă noua problemă a lui Tito Vilanova, demisia sa și greutățile pe care le întîmpină FC Barcelona în găsirea unui nou antrenor. E o chestiune de actualitate care, zic eu, merită dezbătută și analizată un pic, mai ales că n-am prea văzut explicații pe la noi, dincolo de știrile care vorbesc de numele viitorului antrenor.
Mai întîi despre Tito. Vineri seară, imediat cum vestea s-a răspîndit, am postat pe facebook un scurt mesaj: ”Ce boală parșivă!! Și ce destin crud!! Să ajungi antrenor la FC Barcelona și să nu poți să te bucuri de asta!”. E un adevăr extrem de trist. Cancerul e o boală parșivă. Niciodată nu știi dacă l-ai doborît cu adevărat. Asta s-a întîmplat, probabil, și cu Tito. La finele lui mai, totul părea ok, altfel nu există nici o explicație logică față de ceea ce s-a întîmplat acum. Se spune că Tito era obligat să meargă săptămînal la control, pentru a vedea cum evoluează boala. Probabil că atunci evolua bine, iar acum lucrurile nu mai sînt atît de clare. E un moment greu pentru el și sper că-l va depăși. Aici nu mai e vorba de simpatii ori antipatii, aici e vorba de viața unui om, mai importantă decît orice echipă din lume.
Tare crud destin are omul ăsta. Să ajungi antrenor la FC Barcelona și să nu te poți bucura de asta. Orice antrenor, cred, și-ar dori să pregătească această echipă a Barcelonei. Cu Messi, Neymar, Iniesta și toți ceilalți. Tito a avut șansa asta după plecarea lui Pep. S-a bucurat cîteva săptămîni, apoi au început problemele.
N-o să mă refer acum la calitățile sale de antrenor. Am văzut că mulți l-au criticat. Nu doar la noi, ci și în Spania, pe forumuri. Ultima impresie, e adevărat, e cea care contează, iar ultima impresie a Barcelonei n-a fost dintre cele mai reușite. Dimpotrivă. Eșecul cu Bayern, mai exact felul în care a ieșit Barcelona din acea dublă manșă, a contribuit la acestă imagine mai degrabă negativă. Chiar dacă s-a luat titlul, un soi de medicament pentru viitor, acel 0-7 la general cu Bayern a rămas ca o ștampilă.
Pentru FC Barcelona e un moment greu. Și pentru președintele Sandro Rosell, aflat, probabil, la cea mai importantă decizie a mandatului său. După ce a fost ținta unui atac dur din partea lui Guardiola, Rosell are acum de făcut față unui mare examen. Să ma explic. Dacă toată treaba asta se petrecea în luna mai, problemele nu ar fi fost chiar atît de mari. Exista timp și destule nume. Acum însă, toate echipele sînt în plină pregătire și e greu să găsești un nume disponibil. Mulți ar vrea să vină, sînt convins, însă nu-i simplu. Există contracte în vigoare și cui îi convine să-și lase antrenorul să plece, chiar și la Barcelona și chiar pentru o situație de forță majoră, umanitară să zicem, și să rămînă descoperit? Nimănui. În mai sau iunie era mai lesne pentru toată lumea. Există tot felul de păreri care-l vizează pe președintele Rosell. Cum că în cazul lui Tito ar fi gîndit cu inima și nu cu mintea. Și nu acum, recent, ci în decembrie. Pe undeva adevărul e la mijloc. Mai tîrziu, Rosell a schimbat registrul și a gîndit cu mintea în cazul lui Abidal. Probabil că dacă ar putea să dea timpul înapoi, în decembrie, ar fi acționat altfel. Asta nu se poate însă, așa că trebuie s-o facă acum.
S-a vorbit de mai multe nume. A prins repede contur varianta Gerardo ”Tata” Martino. Un argentinian de 50 de ani, din același oraș ca Messi, Rosario, campion cu Newells Old Boys în Argentina și fost selecționer al Paraguayului. Fusese, pentru o perioadă scurtă, în cărți și la Real Madrid, acum vreo lună, pe cînd Ancelotti se lupta din greu să-i convingă pe șefii PSG-ului. Se spune că e un antrenor căruia îi place mult fotbalul de atac, de construcție, de pase, din puține atingeri. Faptul că e agreat de Messi e un mare avantaj, chiar dacă se vor găsi destui să spună că Messi face acum și pe directorul sportiv la club, pune și antrenor după ce pune pe liber jucători, vezi cazul David Villa. E totuși o exagerare! În primul rînd, cînd îl ai pe Messi în echipă, e logic să aduci un antrenor care să se muleze pe stilul lui și nu să-i ceri lui s-o facă.
În al doilea rînd, filozofia de joc a Barcelonei impune un anumit stil de antrenor. L-ați vedea, de exemplu, pe Mancini antrenînd Barcelona de azi? Era simplu de pus, n-avea contract, cîștigase campionatul în Italia și Anglia, deci nu e un oarecare. Stilul său nu se potrivește însă cu al Barcelonei.
Din punctul ăsta de vedere, Luis Enrique era o soluție bună. Numai că abia ce a semnat cu Celta Vigo. Nu e așa ușor să pleci de la o echipă cu care abia ai semnat un contract. Nu te poți duce să spui ”presidente, știi ceva, eu de mîine nu mai vin, ma duc la Barcelona”. Există contracte, există clauze, nu se poate lua o decizie unilaterală. Luis Enrique era continuarea firească. Pregătise Barcelona B, chiar cu succes, căci ar fi promovat în Primera dacă ar fi avut voie, a fost apoi și episodul Roma, unde a arătat cîte ceva din filozofia sa. Și Laudrup era o variantă, dar și el are contract. Se mai spune că ar fi fost discuții cu Villas Boas, dar Tottenham nu-i tocmai clubul cu care să negociezi ușor.
Suporterii l-ar fi vrut pe Heynckes. Și e logic să fie așa. E un nume care s-ar încadra în acest ”puzzle” complicat. Și ar fi fost și o lovitură de imagine. Numai că el, se zice, nu mai vrea fotbal. Ceea ce confirmă că decizia de a pleca de la Bayern a fost a lui și nu a fost înlăturat pentru a i se face loc lui Guardiola, așa cum s-a speculat. Ar mai fi fost și Bielsa, numai că modul de lucru al acestuia, chit că-i argentinian și seamănă extrem de mult ca filozofie și mentalitate, pînă la identificare aproape, cu Guardiola, nu-l recomandă. Un antrenor dur, care țipă încontinuu la jucători nu-i potrivit la orice echipă. Am mai auzit de Luis Aragones, a cărui vîrstă însă, 75 de ani, e un mare dezavantaj. Eu cred că dacă toate astea s-ar fi întîmplat acum o lună și jumătate, azi Barcelona îl avea antrenor pe Manuel Pellegrini.
Grea decizie, în astfel de condiții pentru Sandro Rosell. Care trebuia să se miște foarte repede, căci Barcelona nu-și poate permite să aștepte prea mult. Și așa echipa a primit o lovitură dură, căci Tito Vilanova era extrem de apropiat de jucători, din perioada cînd a fost asistent al lui Guardiola.
Cu siguranță însă, e decizia pe care Rosell n-ar fi vrut s-o ia niciodată.
Caută-mă!