Au trecut meciurile echipelor naționale, așa că ziarele de azi se concentrează iar pe subiecte de actualitate. Marca vorbește deja de superduelul din Real Madrid și Manchester United din Champions League, As scrie despre unul dintre jucătorii urmăriți de Jose Mourinho, dar și despre solicitarea madrilenilor de a juca El Clasico din campionat la 0ra 16:00. El Mundo Deportivo, Sport, dar și argentinienii de la Ole vorbesc despre prelungirea contractului lui Messi. În Italia, Corierre dello Sport și Tuttosport se cam contrazic în privința lui Verratti, în vreme ce L`Equipe chiar are un subiect interesant astăzi, prestațiile lui Karim Benzema din ultima vreme. În sfîrșit, A Bola și O Jogo, din Portugalia, abordează și ele teme din fotbalul intern.
Am auzit de cîteva minute o știre care m-a lăsat cu gura căscată. Colegii de la Digi 24 au dat-o în exclusivitate și merită felicitări pentru asta. Un pilot al companiei Tarom a fost surprins de autoritățile engleze băut, fix înainte să plece în cursa spre București. Se întîmpla pe aeroportul Heathrow, iar cursa nu era una low-cost, ci una de linie, a companiei naționale.
În știre se spune că alcoolemia respectivului era de 4 ori peste cea normală. Nu-mi dau seama ce înseamnă asta, căci nu știu care e alcoolemia permisă atunci cînd pilotezi un Boeing sau Airbus, avionul obișnuit al zborurilor Tarom spre Londra. Dacă se întîmpla pe la noi, pe Otopeni, aș fi zis că e o manevră, o lucrătură, o reglare de conturi între piloții ce se luptă pentru ciolan. Dar așa, întîmplîndu-se la Londra, cred că e adevărat, indiferent ce va spune ancheta pe care Tarom zice că a inițiat-o. E și ăsta un paradox. Să te prindă băut în Anglia, unde bărbații beau, vorba aia, cît bea boul apă, iar femeile, ca să mergem pe aceași linie, cît bea vaca apă. Dar nu o fac în timpul serviciului.
Fac o paranteză. Scrie aceste rînduri un om care urăște să zboare. Am un stres teribil de fiecare dată cînd mă urc într-un avion, sporesc vînzările de calmante la farmaciile din apropierea casei, ba sînt nevoit să fac și oarece ilegalități, căci Distonocalmul, mai nou, nu se eliberează decît cu rețetă. Uite că m-am autodenunțat! Aș plăti celui care-mi va furniza o rețetă viabilă ca să scap de această teamă, i-aș rămîne pe veci recunoscător celui care-mi va spune cum să fac să pot dormi într-un avion. Nu vreau rețeta paharelor de whisky, vodcă sau vin gîlgîite înainte sau în timpul călătoriei, că nu ține. Am încercat și n-au avut efect. Ba era și să fiu arestat o dată, pe Otopeni, cînd după două pastile de Distonocalm și cîteva sute de grame de Johny Walker date pe gît de la Amsterdam spre București am devenit euforico-agresiv și am dat mai întîi pașaportul pentru control la casa de schimb valutar, iar apoi am folosit cuvinte inferioare la adresa vameșului care, contaminat de obiceiurile de dinainte de `89, a încercat să-mi confiște un coif primit de la organizatori. Se întîmpla în 1998, veneam de la finala Ligii dintre Juve și Real Madrid, și am avut nororc că, pe atunci, șeful Vămii Otopeni era un actual coleg de-al meu de la Digi, om de fotbal, care a înțeles perfect cum stau lucrurile și m-a salvat.
De atunci n-am mai baut un gram de alcool. În avion, nu vă repeziți cu concluziile. În schimb observ că unii piloți n-au nici o jenă în asta. Sigur, generalizez acum, dar dă bine la subiect. Mai ales că sînt revoltat! Cum naiba să te urci matol la manșă cînd ai pe mînă viața cîtorva sute de oameni. Știu că avioanele de azi merg în general singure, dar oricum asta nu mă face să mă calmez. Bine că măcar pilotul automat e automat și n-are chef să bea o bere sau un vin. Că, mă gîndesc, asta consumase însetatul pe drumul dus dinspre București spre Londra, că doar nu dăduse iama într-o vodcă!
M-am întrebat întotdeauna ce fac piloții în cabină în timpul zborului. Cît timp pilotul automat e la muncă. M-am gîndit că mai citesc o carte, mai fac un rebus, mai povestesc de vreo stewardesă oacheșă. Poate chiar că ațipesc oleacă. Am trecut de vîrsta la care să-mi imaginez întîmplări erotice între pilot și stewardese, asta și pentru că Distonocalmul îmi amorțește simțurile, dar și pentru că am tot avut parte în ultima vreme de stewardese pe care mi le imaginez cu greu încăpînd într-o cabină de avion. Nu știu cum naiba, dar e plin Facebook-ul de însoțitoare de bord atrăgătoare, în schimb avioanele mustesc de gospodine. Măcar ele nu consumă alcool înainte de zbor.
Nu m-am gîndit niciodată că piloții pot să bea atunci cînd sînt la muncă. Ba să se și matolească. Exact ce mai îmi lipsea la următoarele călătorii, să stau și mai stresat, dacă nu cumva pilotul o fi consumat cîte ceva, o avea vreo depresie și a acoperit-o cu alcool. Eventual să-mi iau o fiolă și să-i fac testul înainte să mă urc, asta ar fi ultima!
Rîdem, glumim! În fine, expresia era alta. Ca s-o adaptez puțin la pișicherul nostru de pilot, rîdem, glumim, bem, plătim. Noi, cei ce mergem cu Taromul, plătim, și nu puțin. Tarom are prețuri nu mari, foarte mari, nesimțite cîteodată, dar atunci cînd zbori în interes de serviciu e foarte bun, pentru că are orar OK și nu există posibilitatea ca avionul să întîrzie cu cîteva ore, cum mai există pe la low-cost-uri. N-am să înțeleg niciodată de ce trebuie să plătești, de exemplu, pentru un bilet București-Madrid-București luat cu o zi înainte cît pentru un zbor la New York! De ce nu funcționează și aici principiul magazinelor, de ce cu o zi înainte nu se ieftinește biletul, tot mai bine să iei ceva bani decît să nu iei deloc, nu? De ce s-a renunțat la unele destinații, de ce nu avem rute și spre alte continente, de ce nu sînt folosite Airbus-urile mari, luate pe vremea lui Petre Roman? Multe ”de ce”-uri, puține explicații.
Nu mă pricep la managementul unei companii aeriene. Eu sînt doar un călător cu frică de avion. Am avut întotdeauna încredere în piloții români. Mi se par meseriași, bine pregătiți, serioși. Acum mi-e frică nu cumva, în stilul autohton, cel prins băut la Londra înainte să plece spre București să nu aibă pile, să nu fie cineva care l-a propulsat acolo și care să-l salveze. Sau să nu fie și alții la fel. Uoff.
Cineva m-a sfătuit să merg la cabina piloților în timpul zborului și așa îmi va trece frica de avion. Mai bine, zic, poate mă invita vreun pilot la o bere și leșinam pe-acolo.
Mi-e frică la pătrat acum. De avion și de piloți. Nu mai iau două Distonocalme, o să iau 4!
P.S
Textul de mai sus nu se vrea o atingere la profesia piloților, la atitudinea lor în general. E o reacție la ceea ce s-a întîmplat, punctual. Ca orice om căruia nu-i place să zboare am o admirație teribilă pentru acești oameni, aproape venerație.
Și astăzi, mare parte din conținutul primelor pagini din ziarele de sport este dedicat meciurilor echipelor naționale. Marca salută, cu un joc de cuvinte, victoria Spaniei cu Uruguay, iar As observă că ”Spania nu se oprește”. Cele două cotidiene catalane observă importanța jucătorilor Barcelonei în succesul campioanei mondiale și europene în fața campioanei Americii de Sud, 9 fotbaliști catalani fiind selecționați de Vicente del Bosque. Dacă Sport a ieșit cu acest subiect pe copertă, El Mundo Deportivo a preferat ceva mai ”atractiv”, oferta pe care Manchester City ar face-o pentru Neymar.
Gazzetta dello Sport apelează tot la un joc de cuvinte după egalul Italiei din Olanda, în vreme ce Corierre dello Sport și Tuttosport abordează subiecte legate de mercato ori de campionatul intern.
L`Equipe are un titlu previzibil pentru stilul său de a face presă după eșecul Franței cu Germania, în timp ce bisăptămînalul Kicker abordează doar într-o trimitere acest meci, concentrîndu-se pe viitorul lui Levandowski.
În Portugalia, A Bola a ieșit cu eșecul naționalei în fața Ecuadorului, subiect ce n-a părut prea apetisant pentru cei de la O Jogo. În Argentina, Ole n-avea cum să ocolească victoria cu Suedia, dar a găsit o cale să abordeze și ceea ce se întîmplă la Boca Juniors. Și, în sfîrșit, pentru un pic de diversitate, aveți și Daily Star.
Ziua de 6 februarie e una scrisă cu literă neagră pe calendarele fotbalului. N-are cum să se schimbe lucrul ăsta cu trecerea anilor pentru că amintirile sînt prezente, iar tragediile rămîn, din păcate, mult mai vii în mintea oamenilor decît momentele de bucurie. Pe 6 februarie 1958, foarte puțin după ora 3 a după-amiezii, avionul ce urma să aducă acasă echipa lui Manchester United s-a prăbușit în timp ce încerca să decoleze de pe aeroportul din Munchen. Citeste mai mult …
Azi e zi de meciuri amicale, astfel încît în majoritatea ziarelor de sport au apărut subiecte legate de aceste partide. Marca însă merge pe o declarație a lui Jose Mourinho, AS pe una a lui Cristiano Ronaldo, care și-a aniversat ziua de naștere în cantonamentul naționalei Portugaliei. El Mundo Deportivo prezintă o declarație a lui Ibrahimovici referitoare la Messi, în vreme ce Sport a legat trei meciuri amicale de foști sau actuali jucători ai Barcelonei. În Italia, Gazzetta dello Sport, Tuttosport și Corriere dello Sport abordează teme legate de campionatul intern, L’Equipe vorbește de meciul amical Franța-Germania ca despre o ”mică plăcere între prieteni”. A Bola și O Jogo leagă meciurile amicale cu campionatul intern. Iar la final, pentru diversitate, aveți cotidianul de sport din Argentina, Ole
Ceva mai devreme am scris un soi de editorial dedicat lui Gică Hagi. O opinie personală, mai degrabă, decît un prilej de a-i ura la mulți ani. Am primit apoi un mesaj în care cineva îmi reproșa că l-am uitat pe Cristiano Ronaldo. Că am am uitat că azi e ziua lui Cristiano Ronaldo și că, evident, această omisiune e impardonabilă în opinia celui care mi-a scris. Am scris destul despre Cristiano Ronaldo, despre realizările sale, despre rivalitatea sa cu Messi, despre viitorul său, despre rolul său la Real Madrid, despre cum putea să ajungă la Barcelona. Așa că nu-mi asum reproșul.
Știam că fotbalul internațional e foarte prezent în simpatiile iubitorilor acestui sport de la noi. În condițiile în care fotbalul românesc produce foarte rar altceva decît scandaluri penibile (iar înainte de asta au fost blaturile făcute fără nici un fel de jenă, amintiți-vă ce campionat aveam acum vreo 15 ani, cu meciuri ”bara-bara”, trei la mine, trei la tine, sau alte aranjamente ordinare) oamenii și-au găsit refugiu unde au putut. Așa se face că acum simpatiile către echipe din afara țării sînt foarte puternice, iar rivalitățile iau de multe ori accente de violență a limbajului. Nu știu dacă e bine sau rău, din punctul meu de vedere e bine, căci cu asta mă ocup de prea mulți ani, din al altora nu știu, că n-am pe cine să întreb, e lumea prea ocupată cu scandalurile și deontologia.
Mă întorc la Cristiano. Azi e ziua lui. Să-i spunem și noi, de aici, la mulți ani. E deja la vîrsta perfectă pentru un fotbalist, vîrsta maturizării depline. S-au scris mii de rînduri despre Cristiano. Și se vor mai scrie. S-au folosit toate epitetele posibile, toate adjectivele, toate metaforele. E unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie. După unii cel mai mare, după alții nu. Neimportant.
Vreau doar două lucruri să punctez. Unu, că mulți îl invidiază pe Cristiano. Pentru banii săi, pentru că-și permite orice. Puțini știu cît de profesionist se pregătește, cît de mult muncește la antrenamente, cum se automasacrează la sala de forță. Ambiția sa e ieșită din comun și asta ar trebui să rețină lumea, nu marca mașinii sau calitățile fizice, excepționale de altfel, ale celei care îi e alături acum în viața sentimentală.
Al doilea aspect, pe care iar îl trecem cu vederea, e rolul lui Loți Boloni în formarea sa. Boloni l-a avut la Sporting, l-a promovat și trebuie că se mîndrește acum văzîndu-l unde a ajuns.
L-am cunoscut pe Cristiano în 2002, în vară, atunci cînd Sporting-ul lui Boloni și Marius Niculae a cîștigat campionatul în Portugalia. Eram la Lisabona, am stat aproape o săptămînă atunci acolo, pentru a scrie despre aceste performanțe.
Într-o zi, după un antrenament, l-am așteptat pe Marius Niculae, care se refăcea după groaznica accidentare suferită în acel sezon, accidentare care i-a blocat din păcate drumul către fotbalul mare, căci avea precontract cu AC Milan deja semnat. Am mers împreună cu el și cu Cristina, cea care i-a devenit ulterior soție, la un mall cunoscut în Lisabona, Colombo, care nu era departe de ”Alvalade”, să mîncăm ceva repede, pentru că era ora prînzului și pentru că după-masă aveau alt antrenament. Împreună cu el a venit și Cristiano. Era mic, abia făcuse 18 ani, nu-mi amintesc dacă avea sau nu mașină. Îmi amintesc perfect că avea ceva probleme de ten, un soi de acnee, pe undeva specifică vîrstei. Nu știa decît portugheză și butona încontinuu la telefonul mobil. Întorcea capul după orice fată trecea prin dreptul nostru, frumoasă, urîtă, nu conta. Îl întreba mereu pe Marius Niculae: ”Mariuș, cum să fac să am și eu fată frumoasă cum e Criștina?”. Se referea la Cristina și era simpatic cu acel ”ș”, pe care-l folosea în loc de ”s”. Marius, care era și mai mare și cu statut de vedetă la echipă rîdea mereu de el, ”păi cu fața asta vrei tu mă să ai fete frumoase!”, dar nu cu răutate, pentru îl simpatiza și l-a simpatizat mereu.
Au trecut mai bine de 10 ani. Cristiano poate avea acum orice fată dorește, pentru că a muncit mult ca să ajungă în situația asta. Talentul e bun, dar dacă nu-l însoțești cu antrenamente, e cam degeaba.
La final, vă propun două filme documentare dedicate lui Cristiano, făcute de televiziuni din Anglia, deci foarte bune.
În primul, veți afla secretul forței pe care o are, veți descoperi parametrii uluitori de pregătire fizică.
Cel de-al doilea, e puțin mai vechi, de pe vremea cînd era la Manchester United, dar eu zic că merită văzut
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!