Am scris după eșecul lui Arsenal cu Bayern, chiar pe ”Emirates”, un text intitulat ”Arsenal, who?”. Titlul era o parafrază a unei celebre pagini întîi de ziar, ”Arsene, who?”, cu care Wenger a fost întîmpinat de ”The Sun” (acesta era ziarul). Am adus aminte pe parcursul textului despre acea echipă, ”The Invincibles”, care a cîștigat titlul în Premier Leaue, în 2003-2004, fără să cunoască înfrîngerea. Performanță rămasa și astăzi neegalată. Arsene Wenger era și atunci antrenorul, mai tînăr și parcă mai inspirat, iar în teren străluceau Henry, Bergkamp, Vieira, Pires, Ljunberg și alții.
Cel mai important personaj al acelui Arsenal era, clar, Thierry Henry. Întotdeauna mi-a plăcut acest fotbalist! Dacă l-ați uitat cumva pe francez, dacă ați uitat cît de mare a fost cariera sa, dacă ați uitat de ce era el în stare pe teren, vă propun să vă reamintiți în cele ce urmează:
Iată în cele ce urmează și filmul acelui sezon. L-am primit pe mail, din partea unui fan Arsenal evident, dar m-am gîndit că ar fi bine să fac cumva să fie văzut de mai multă lume. Eu cred că merită.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte. Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Oricum legăturile mele cu fotbalul românesc sînt destul de vagi și se duc undeva la anii copilăriei și adolescenței, cei de dinainte să devin jurnalist. Dar ceea ce am spus e o realitate. E mai puțin important asta. Sînt oricum destui fani ai Stelei, nu mai e nevoie de încă unul. Ceea ce voi scrie, așadar, nu vine dintr-o pornire de suporter în extaz, ci dintr-o realitate.
Cineva m-a întrebat pe facebook de ce nu scriu nimic pe acest blog despre Steaua. I-am spus că nu scriu pentru că nu cred în calificare. Ba chiar mi se părea că Steaua ar fi avut mai multe șanse dacă ar fi picat cu Inter. Așa am crezut eu şi înainte de Ajax,care mi se părea nu o echipă inabordabilă ci un stil de joc inabordabil, mai ales într-o perioadă în care la noi nu se joacă și la ei se joacă, lucru care contează. După 2-0 în tur mi se părea inutil să mai scriu, perspectivele nu erau prea roz. Dar uite că cineva, acolo sus, a vrut ca eu să scriu de spre Steaua. De aceea o și fac. E ora 1 noaptea și meciul s-a terminat de jumătate de ceas. Și, în mod normal, textul acesta ar trebui să conțină doar două cuvinte: JOS PĂLĂRIA!
Va conține un pic mai multe. Nu foarte multe, sînt alții care abia așteaptă să verse o găleată de adjective peste niște oameni cărora le oferiseră înainte o găleată de invective. Cine se întreabă de ce are Steaua atît de mulți suporteri în toată țara, acum are răspunsul. Pentru că merită. De-a lungul timpului, în atîtea și atîtea situații, în atîtea și atîtea conjuncturi imposibile, Steaua și-a justificat numele și și-a motivat renumele de cea mai iubită echipă din România oferind tuturor celor nehotărîți exact asta: UN MOTIV. Un motiv să se bucure, un motiv să simtă că trăiesc, un motiv să creadă că reprezintă ceva pe planetă, un motiv să constate că și nația asta poate întoarce o soartă potrivnică. Sînt milioane de motive pe care Steaua le-a dăruit, din 1986 încoace, cîte un motiv pentru fiecare suporter, mai vechi sau mai nou.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi niciodată stelist. Dar m-am bucurat sincer pentru că Steaua a doborît aroganța acestor oaspeţi ce păreau veniți la București într-un soi de obligație de serviciu. S-a văzut asta la ei, nu știu să ascundă. Dar au fost aroganți și mă bucur că le-am dat peste nas.
Și atît. Am promis două cuvinte. Mai am două fraze. Mă bucur sincer pentru un om. Nu, nu pentru MM Stoica, din pricina căruia primesc destule mesaje cu cuvinte inferioare, asta ca să fiu elegant. MM e bărbat, își asumă tot ceea ce spune, tot ceea ce a făcut și face și răspunde pentru asta. Mă bucur în schimb pentru mama lui MM Stoica. Știu de la el prin ce trece, știu și cum sînt mamele de băieți singuri la părinți, oricît de mare ar fi, copilul tot copil rămîne, și știu că nu îi e ușor în această perioadă. Pe MM îl cunosc de mult, nu sîntem prieteni buni, colaborăm ok la emisiuni, plus că lumea nu se împarte nicicum în steliști și ceilalți. Pe mama lui n-o cunosc, dar sînt convins că acum e fericită. Și de-aia mă bucur pentru dînsa.
N-am fost, nu sînt și nu voi fi prea curînd stelist. Dar pretind că am fost, sînt și voi fi mereu un om obiectiv. Așa că mă văd nevoit să repet: STEAUA, JOS PĂLĂRIA!
P.S. Am inclus acest text și la categoria ”Fotbal Adevărat”, și la categoria ”Fotbalul nostru”. Ceea ce a jucat Steaua a fost fotbal adevărat.
Se spune că drumul cel mai simplu pînă la eșec e atunci cînd sari peste etape, cînd te gîndești prea mult la viitorul îndepărtat și-l planifici fără să iei în calcul prezentul și viitorul apropiat. E și o vorbă: ”Vrei să rîdă Dumnezeu de tine? Fă-ți planuri”. Tare adevărată e și nu puțini dintre noi am trăit-o pe propria piele atunci cînd cel mai bine ne era, atunci cînd credeam că sîntem stăpînii inelelor universului și deținem cheile adevărului absolut.
Ceva de genul ăsta s-a întîmplat cu Barcelona pe ”San Siro”. Apropo, denumirea oficială a stadionului e ”Giuseppe Meazza”, indiferent dacă joacă Milan sau Inter. ”Giuseppe Meazza San Siro”, spun și comentatorii italieni, la fel ca toți ceilalți comentatori. Că unor suporteri ai Milanului nu le place numele, considerîndu-l pe Meazza drept reprezentant al Interului, deși el a jucat și la Milan, mai puțin, e adevărat, e cu totul altă discuție. Discuția e una, denumirea e alta. A fost o paranteză adresată tuturor celor care se cred foarte deștepți ei și-i cred foarte proști pe alții. Asta apropo și de stadioanele lui Arsenal, Bayern, Schalke pe care noi nu avem voie să le spunem la emisiuni și meciuri de Champions League pentru că așa e regula.
Înapoi la Barcelona. Și la Milan. Dacă Milan a făcut un joc senzațional, Barcelona a jucat cel mai prost meci pe care eu mi-l amintesc din 2008 încoace. ”Passato, presente, tutto o niente” scriam în avancronică. A fost unul dintre lucrurile pe care le-am nimerit. Am recitit-o, nu e totuși chiar atît de ”varză”. Am intuit că Ambrosini va juca în centru, am intuit pasele lungi pe El Shaarawy și rolul lui Boateng, am avut dreptate cînd am vorbit de felul în care iese Milan cu mingea din apărare, spre lateral nu spre centru, dar și cu faptul că, deși au primit goluri multe în Serie A din centrări de pe benzi, apărătorii Milanului nu vor avea o mare problemă cu asta, căci Barcelona rar folosește această resursă. Și am anticipat echipa Barcelonei.
Ei bine, poate că asta a fost o problemă. Guardiola a avut succes atunci cînd primul său ”11” putea fi oricare. Tito Vilanova are o formulă favorită, atunci cînd circumstanțele o permit. Cea de miercuri de pe ”San Siro”, cea de pe ”Bernabeu”, cea din meciurile considerate grele. Ori asta nu știu cît de mult ajută. Allegri a știut clar pe cine va avea în față și a acționat în consecință. A surprins doar așezîndu-și echipa un pic mai jos, spre propriul careu. Modulul a fost atît de scurt și atît de compact de parcă jucătorii erau legați cu o frînghie și se deplasau în bloc, dintr-o parte în alta, astfel încît să nu ofere nici cel mai mic spațiu pentru primire între linii și pentru pase filtrante. Niciodată Barcelona n-a creat superioritate pe un flanc sau pe o zonă centrală, niciodată n-au fost situații de ”2 x 1”. Urmarea: n-a avut nici măcar o ocazie de gol.
Fanii Barcelonei se lamentează acum vorbind despre autobaza Milanului din fața lui Abbiati. Pe undeva frustrarea lor e de înțeles, căci fotbalul, pentru a fi spectaculos, trebuie jucat în doi. Și de unii și de ceilalți. Însă e la fel de adevărat că fotbalul, pentru a fi eficient, trebuie jucat și în funcție de adversar. Barcelona n-o face, Milanul a făcut-o. La fel cum au făcut și alte echipe împotriva Barcelonei, la fel cum a făcut, nu mai tîrziu de săptămîna trecută, Manchester United contra Realului. Toată lumea știe cum joacă Barcelona, toată lumea știe că dacă încerci să joci fotbal contra lor ești curățat. Inclusiv Real Madrid folosește un profil defensiv în ”Clasico”, indiferent unde se joacă, și asta în condițiile în care fanilor nu le place asta, iar lotul are destule variante ofensive.
Fanii Milanului sînt însă italieni. Și înțeleg fotbalul cu totul altfel. Înțeleg că nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării, toate detalile sînt importante. Milanul a jucat în primul rînd să nu primească gol, marcarea golului venea în plan secund, dacă era izbutită se transforma într-un fel de bonus. Ei bine, Milanul n-a luat gol, ba a și dat, și încă două, deja nu mai e bonus, e de-a dreptul jackpot. Iar acum e favorită pentru retur. Unde, e de presupus, va folosi aceeași tactică. Barcelona a jucat de zeci de ori astfel de meciuri. Majoritatea le-a cîștigat, în cele din urmă. Singurele probleme au venit de la italieni și de la Mourinho. Cîteodată, vezi Interul din 2010, italienii și Mourinho erau în aceeași barcă, în alte situații a fost doar Mourinho, în altele doar italieni, vezi Chelsea de anul trecut.
Pînă la retur mai e destul. Sînt cîteva aspecte pe care aș vrea să le scot în evidență. Unu ar fi Montolivo. Un mijlocaș care, mi se pare mie, s-a cam irosit luînd tîrziu decizia de a face pasul spre o echipă mare. Al doilea ar fi Messi. MESSI INEXISTENT, iată ceva cu adevărat inedit. Fiecare minge pe care o primea aducea în jurul său 3 sau 4 adversari. Jocul său de asociere e cunoscut, la fel ca și diagonalele sale. Allegri a văzut totul foarte limpede. Al treilea ar fi David Villa. Se întîmplă ca unii fotbaliști să se transforme în indiscutabili atunci cînd lipsesc. Mie mi se pare că David Villa era mult mai util decît Alexis Sanchez, în condițiile în care ”centralii” Milanului nu aveau nimic în zona lor. Al patrulea aspect ar fi reacția impecabilă a catalanilor, a lui Pique, de exemplu, pe care l-am auzit în direct, față de prestația arbitrului. Care arbitru, mie unul, mi se pare o caricatură, mai ales după ce l-am văzut aici la București la România-Olanda. ”Noi sîntem FC Barcelona, nu ne putem plînge de arbitraj sau de teren”. Impecabil.
Și ar mai fi Tito Vilanova. După meciul cu Valencia, scriam că absența sa se vede în momente punctuale din timpul 
jocului, nu la pregătirea lui. Tito Vilanova are marea calitate, o avea și pe vremea cînd era secundul lui Guardiola, de a interpreta partidele în timp real, de a găsi soluții rapid. Fără el, Jordi Roura a făcut ce ar fi făcut orice practicant al jocurilor de tip manager. L-a scos pe Fabregas și l-a băgat pe Alexis. În rest nimic, căci dacă Puyol nu se accidenta nu se mai făcea nici o schimbare. Și aici e o discuție, dacă e normal să-l lași pe Puyol să joace în acele condiții, dar în momentul ăsta Puyol are mai multă greutate la Barcelona decît Roura, poate și decît Tito Vilanova. Xavi pedala în gol la mijloc, acuzînd și lipsa de prospețime de după accidentare, și poate că era de luat în seamă varianta Thiago. Dar pentru asta e nevoie de antrenor. Din acest punct de vedere, Barcelona, ca și club, e pusă într-o situație tare delicată, căci nu se știe exact cînd va reveni Tito Vilanova din America.
Pînă la retur mai e destul. Mai avem două ”Clasico” pînă atunci, plus un senzațional Manchester United-Real Madrid în Ligă, plus alte derbyuri din campionatele interne. Sîntem norocoși, n-avem cum să ne plictisim.
Dacă doriți să citiți variantele on-line ale acestor publicații, o puteți face cu un simplu click pe fiecare nume în parte. Majoritatea au un conținut diferit pe on-line față de ediția tipărită, dar există la unele și posibilitatea, contra-cost, de a citi ”ziarul” in format pdf.
Marca , As , El Mundo Deportivo , Sport , L`Equipe , Gazzetta dello Sport , TuttoSport , Corierre dello Sport , O Jogo , A Bola , Kicker , Ole , Daily Star, Daily Mirror, The Sun, Bild, France Football
”Credeți în miracole?” mă întrebam înainte de meciul dintre Arsenal și Bayern. De crezut poate că au fost destui care au crezut, dar miracolele, ca să se întîmple, trebuie să aibă o bază de plecare.
Cea mai bună caracterizare a meciului dintre Arsenal și Bayern a fost făcută la EuroFotbal, imediat după meci. MM parcă a zis. ”Luați jucătorii lui Arsenal, bucată cu bucată, post cu post, și vedeți care dintre ei e mai bun decît cei de la Bayern, luați și ei în aceleași condiții, bucată cu bucată, post cu post”. Mi se pare cea mai corectă abordare a acestei partide. Eu aș merge chiar mai departe și aș întreba ce jucător din actualul lot al lui Arsenal ar intra, nu în primii 11, ci în primii 18. Poate Theo Walcott, deși nu duce lipsă Bayern de un astfel de profil, iar Robben, să nu uităm, a fost rezervă marți. Poate Wilshere, dar și pe poziția lui stă bine Bayern. Oricum, de primul ”11”, să zicem cel standard, de gală cum se obișnuiește să se spună, cei doi nu se apropie.
Concluzia pe care a tras-o L`Equipe, în pagina sa dedicată acestui meci, mi se pare la fel de potrivită. Nu cred că mai e nevoie de traducere a titlului, e extrem de sugestiv. Cotidianul francez acordă multă atenție lui Arsenal prin prisma lui Arsene Wenger și a apropierii acestui club de fotbalul francez, de-a lungul timpului.
Nu se poate trece peste această partidă fără să aducem în față numelui lui Arsene Wenger. ARSENE WENGER NU E ANTRENORUL LUI ARSENAL, E ARSENAL ÎNSUȘI. Nu cred că există antrenor pe planeta asta care să fi supraviețuit atîția ani fără trofeu! Nici măcar Sir Alex Ferguson nu cred că ar fi reușit. La el n-a fost cazul, dar uite că la Wenger e. Și încă de ceva vreme. Vorbim totuși de Arsenal, nu de Everton, asta ca să dau exemplul lui David Moyes, un alt longeviv. Arsenal e un club cu pretenții, dar ale cărui pretenții s-au redus în ultima vreme la simple participări în Liga Campionilor. Și eliminări mai mult sau mai puțin glorioase, în perioada primăverii.
Un alt mesaj pe care l-am primit în timpul emisiunii de marți de pe DigiSport 1 spunea cam așa: ”Nu vrem o mașină de făcut bani, nu vrem o mașină de cheltuit bani, vrem o echipă care să-și respecte numele și atunci cînd trebuie să scoată cîteva milioane pentru a achiziționa un fotbalist bun sau un portar bun. Cu rost și demnitate”. Foarte adevărat. Sigur că toți fanii din lume ar vrea ca echipa lor să-și permită să cumpere cei mai buni fotbaliști din mercato, dar asta nu se poate. Arsenal s-a obișnuit cu această politică de la mutarea pe ”Emirates”, un proiect care a costat mult și care costă încă. Arsenal face însă an de an profit, cîteva milioane, dar face. Plătindu-și datoriile către bănci, care nu-s puține. În detrimentul performanțelor mă tem. Căci Arsenal e o echipă care face jucători pentru alții, iar exemplul Van Persie e elocvent, la fel Fabregas, la fel Song, la fel Nasri, bine că nu l-au pierdut și pe Walcott.
Priviți cu atenție cele două imagini. Trecerea anilor e evidentă. Dincolo de starea firească a lucrurilor, căci acesta e cursul vieții, omul îmbătrînește, nu are ce să facă, e diferența dintre stările de spirit. În prima e Wenger cu ultimul titlu de campion al Angliei. Era la moda Arsenal atunci, ”The Invincibles”, cu legiunea sa franceză, cu Bergkamp, cu Ljunberg, cu Ashley Cole și Kolo Toure, că tot vorbeam mai sus de fotbaliști făcuți pentru alții, cu un record de 49 de meciuri fără eșec încă neegalat. Cel din dreapta e cel de azi, nu neapărat cel bătut de Bayern, Bradford sau Blackburn, o inundație de litere B ce au puține lucruri în comun una cu alta. La fel cum puține lucruri au în comun Arsenal de azi cu Arsenal de atunci. Atunci, ca să nu mai răsucim cuțitul în rana fanilor, o dublă Arsenal-Bayern nu s-ar fi terminat în nici un caz în minutul 20.
”Arsene, who?”. Vă amintiți, e titlul dat de The Sun, atunci cînd Wenger a fost instalat. Prima lui conferință de presă a fost o teleconferință, căci era încă în Japonia. ”Arsene, what?” ar putea fi un titlu de azi. Deocamdată, Wenger a obținut o prelungire cu încă doi ani a contractului său. Mă întreb de ce nu vrea să încerce și ate provocări, să vadă cum e și în alte părți. Mi-e teamă că dacă merge pe linia asta, peste doi ani, sau mai devreme, titlul să nu devină: ”Arsene, what the fuck!”.
Două vorbe și despre Bayern. Doar două. Fie, trei: Foarte, foarte puternică. Nu știu dacă e principala favorită la cîștigarea Ligii Campionilor, dar în primele 3 favorite sigur e. Și nu pot să nu mă întreb de ce a fost nevoie de Guardiola? Tare e posibil ca Pep să fi greșit. În caz că Bayern ia Liga Campionilor, cam așa mi se pare.
Toți ceilalți îți spun ce se întîmplă, eu îți spun și de ce se întîmplă
Recomand
Caută-mă!